Decizia nr. 13 din 17 februarie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.872/1/2019 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 4.215/83/2017*, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care s-a comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depus de către intimata-pârâtă un punct de vedere formulat în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 30 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 4.215/83/2017*, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare, în categoria sporurilor al căror cuantum se menţine în plată, pentru perioada 1 martie-31 decembrie 2017, intră şi sporul la care face referire alin. (3) al aceluiaşi articol, respectiv sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică despre care legea prevede că se acordă în cuantum de până la 25%, cu încadrarea în cheltuielile cu salariile aprobate prin bugetul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală?”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017):

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016):

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014):

Reclamanţii, funcţionari publici ce ocupă funcţia publică de inspector antifraudă în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea a două ordine emise de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la 1 martie 2017 şi a actelor subsecvente acestora şi obligarea intimatei-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, aplicat la salariul brut lunar, în cuantum de 25%, începând cu 1 martie 2017, la care se adaugă dobânda legală şi rata de inflaţie.

Prin Sentinţa nr. 164 din 10 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 4.215/83/2017**, Tribunalul Satu Mare – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în contencios administrativ pentru anularea celor două ordine emise de pârât, reţinând, în esenţă, următoarele:

Prin primul ordin contestat s-a dispus încetarea aplicării prevederilor dintr-un ordin anterior, emis de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în anul 2015, prin care personalul din cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală care ocupă funcţii publice specifice a beneficiat de sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25% aplicat la salariul brut lunar, iar, prin cel de-al doilea ordin contestat, s-a statuat că, începând cu 1 martie 2017, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică cuvenit funcţiilor publice specifice este de 5% din salariul brut lunar.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate a primului ordin contestat, prin care a fost abrogat un ordin emis în anul 2015, în condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit cu o modificare a cadrului legislativ în baza căruia s-a emis ordinul abrogat, instanţa a apreciat că acesta este neîntemeiat, întrucât emitentul unui act administrativ, în exercitarea atribuţiei de executare a legii, are competenţa legală de a reanaliza oportunitatea menţinerii sau nemenţinerea actelor administrative emise de acesta şi, în virtutea principiului caracterului esenţialmente revocabil al actelor administrative unilaterale şi al dreptului de apreciere, să revoce/să abroge actele administrative unilaterale apreciate ca nemaifiind oportune şi să adopte, în executarea aceloraşi acte normative, acte administrative unilaterale cu conţinut diferit de cel revocat/abrogat anterior.

În condiţiile în care primul ordin contestat a fost urmat imediat de ordinul prin care s-a stabilit că, începând cu 1 martie 2017, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică cuvenit funcţiilor publice specifice este de 5% din salariul brut lunar, nu se poate reţine nelegalitatea celor două ordine contestate pe motiv că preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a suprimat voinţa legiuitorului de a prevedea, în mod imperativ, dreptul reclamanţilor la sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Referitor la legalitatea operaţiunii prealabile emiterii celor două ordine contestate privind efectuarea unor simulări doar prin reducerea drepturilor salariale ale funcţionarilor publici din cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală, prin discriminare faţă de celălalt personal din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, s-a reţinut că nu poate fi cenzurată de către instanţa de contencios administrativ, în condiţiile în care, în privinţa celorlalte categorii de funcţionari publici, nu există dispoziţii legale care să stabilească drepturi salariale într-un anumit procent care se acordă din dispoziţia conducătorului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în limita alocării bugetare.

În ceea ce priveşte critica de nelegalitate vizând încălcarea de către pârâtă, cu ocazia emiterii actelor administrative contestate, a prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 3 lit. b), c) şi d) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), respectiv a prevederilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind obligaţia menţinerii drepturilor salariale la nivelul avut ca urmare a aplicării acestor acte normative, instanţa a constatat că aceasta este nefondată, având în vedere că Legea-cadru nr. 284/2010 nu a fost în vigoare în integralitate niciun moment, astfel că dispoziţia cuprinsă la alin. (2) al art. 1 din actul normativ menţionat nu este incidentă în cauză.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 3 lit. b), c) şi d) din Legea-cadru nr. 284/2010 şi cele ale art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privesc stabilirea drepturilor de natură salarială, şi nu determinarea concretă a întinderii acestora, cum este cazul în speţă, interdicţia invocată de către reclamanţi privind stabilirea, prin acte juridice cu forţă inferioară legii, a însăşi existenţei unor drepturi salariale, şi nu determinarea, în concret, a cuantumului unui drept prestabilit, dar cu privire la care legiuitorul a înţeles să îi lase ordonatorului de credite o marjă de apreciere în determinarea, în mod concret şi individual, a cuantumului acestora.

Referitor la motivul de nelegalitate privind încălcarea, prin cele două ordine contestate, a prevederilor art. 53 din Constituţia României şi a deciziilor Curţii Constituţionale emise în legătură cu constituţionalitatea dispoziţiilor privind reducerea salariilor în sectorul bugetar, instanţa a apreciat că stabilirea unui cuantum concret al unui spor cuvenit până la un anumit procent, în limitele alocărilor bugetare ale autorităţii publice, într-un procent mai mic decât cel avut anterior nu este o măsură disproporţionată şi nici discriminatorie, întrucât a fost adoptată pentru toate persoanele angajate aflate în situaţii identice, iar reducerea cuantumului sporului nu a dus la diminuarea semnificativă a drepturilor salariale ale acestora şi există dovezi în sensul că măsura reducerii procentului de spor a intervenit ca urmare a unei împrejurări obiective, determinate de existenţa unor informaţii certe de diminuare a bugetului de cheltuieli de personal al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2017 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2017.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii şi intervenientul în interes propriu, solicitând casarea, în tot, a hotărârii şi, în urma rejudecării fondului, să se admită cererea dedusă judecăţii.

În motivare au arătat, în esenţă, că cele două ordine contestate în prezentul litigiu au fost deja anulate prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, respectiv Sentinţa civilă nr. 402 din 29 martie 2018 a Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 3.085 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, ambele pronunţate în Dosarul nr. 5.502/86/2017, astfel încât se impune a se avea în vedere aspectul puterii de lucru judecat al celor două hotărâri judecătoreşti, în condiţiile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Au mai susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 şi art. 12 alin. (8) şi (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în condiţiile în care, potrivit acestor norme, în perioada 1 martie- 31 decembrie 2017, se menţine în plată cuantumul sporurilor avute în luna februarie 2017.

Au apreciat că, raportat la aceste dispoziţii legale şi la faptul că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, în mod nelegal, sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică a fost diminuat de la 25% din salariul de bază aflat în plată în februarie 2017 la 5% din salariul de bază, începând cu 1 martie 2017.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

Completul de judecată al Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a apreciat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

Potrivit încheierii de sesizare, recurenţii-reclamanţi şi recurentul-intervenient în interes propriu au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În opinia acestora, dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 trebuie interpretat în sensul că în perioada 1 martie-31 decembrie 2017 se menţine în plată sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică acordat în luna februarie 2017 funcţionarilor din cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în procent de 25%, conform ordinului emis în anul 2015, sporul neputând fi modificat.

Opinia a fost întemeiată pe faptul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (8) şi (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în anul 2015 a fost emis de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală un ordin prin care s-a stabilit că inspectorii antifraudă beneficiază de un spor pentru risc şi solicitare neuropsihică în cuantum de 25%, începând cu 1 mai 2015, iar, potrivit art. 7 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, prevederile anterior menţionate s-au aplicat şi în perioada 1 ianuarie- 28 februarie 2017.

În consecinţă, raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, în perioada 1 martie- 31 decembrie 2017 trebuia menţinut în plată la nivelul acordat pentru luna februarie 2017 cuantumul sporului în discuţie, respectiv în procent de 25% din salariul de bază.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a formulat un punct de vedere cu privire la dezlegarea problemei de drept incidente în cauză.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat un punct de vedere de către intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Pe fondul sesizării, s-a arătat că pentru anul 2017 nu s-au alocat în buget fonduri care să susţină acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică până la nivelul maxim prevăzut de lege (25% din salariul de bază) de care au beneficiat inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală în anii precedenţi.

În acest context, intimata-pârâtă a precizat faptul că legea nu impune acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică într-un procent fix, de 25%, ci lasă la latitudinea instituţiei stabilirea efectivă a cuantumului, cu respectarea limitei maxime de 25% în funcţie de fondurile bugetare alocate.

În opinia titularului sesizării, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, art. 7 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 şi art. 12 alin. (8) şi (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 rezultă că, în perioada 1 martie-31 decembrie 2017, în categoria sporurilor al căror cuantum se menţine în plată la nivelul acordat în luna februarie 2017, conform art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, nu intră şi sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de care beneficiază personalul Direcţiei generale antifraudă fiscală din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care ocupă funcţii publice specifice de inspector antifraudă, inspector-şef antifraudă, inspector general adjunct antifraudă şi inspector-general antifraudă.

S-a avut în vedere că pentru perioada 1 martie- 31 decembrie 2017 legiuitorul a stabilit menţinerea în plată, la nivelul acordat pentru luna februarie 2017, a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare lunară, precum şi a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017.

Totodată, la alin. (3) al articolului anterior menţionat s-a prevăzut aplicabilitatea, în perioada 1 martie-31 decembrie 2017, a dispoziţiilor art. 6-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016.

Dispoziţiile art. 7 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 fac referire la art. 12 alin. (8) şi (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, care stabileşte că personalul Direcţiei generale antifraudă fiscală din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care ocupă funcţii publice specifice de inspector antifraudă, inspector-şef antifraudă, inspector general adjunct antifraudă şi inspector- general antifraudă beneficiază de sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, acordat în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, însă cuprinde şi menţiunea că acest spor se acordă în plată cu încadrarea în cheltuielile cu salariile aprobate prin bugetul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

În consecinţă, în perioada 1 martie-31 decembrie 2017, sporul în discuţie, al cărui cuantum nu este stabilit de legiuitor într-un procent fix, ci este stabilit prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, se menţine în plată, cu condiţia încadrării în cheltuielile cu salariile aprobate prin bugetul instituţiei anterior menţionate.

În opinia instanţei de trimitere, dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 cuprind o derogare de la regula instituită de alin. (1) al aceluiaşi articol.

În cuprinsul încheierii de sesizare, instanţa de trimitere a menţionat şi Sentinţa civilă nr. 402 din 29 martie 2018 a Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, menţinută prin Decizia civilă nr. 3.085 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, ambele pronunţate în Dosarul nr. 5.502/86/2017, prin care s-a dispus anularea celor două ordine ale preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală emise la 1 martie 2017, reţinându-se că ordinele prin care s-a diminuat sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de la 25% la 5%, începând cu data de 1 martie 2017, au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, care stabilesc că, în perioada 1 martie- 31 decembrie 2017, se menţine în plată cuantumul brut al salariilor de bază, precum şi al sporurilor, deci inclusiv sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25%, aflat în plată în luna februarie 2017. Totodată, s-a stabilit că ordinele atacate au încălcat principiul legalităţii, nefiind conforme cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, diminuarea sporului reprezentând o ingerinţă în dreptul la recunoaşterea bunurilor, incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Din datele comunicate de curţile de apel, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat că nu a fost identificată practică judiciară la curţile de apel Timişoara, Târgu Mureş, Suceava, Ploieşti, Piteşti, Craiova, Cluj, Braşov, Galaţi şi Bacău.

Curtea de Apel Alba Iulia a înaintat Sentinţa nr. 1.225 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.505/97/2019, nedefinitivă, prin care s-a reţinut că dispoziţiile legale nu impun acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică într-un procent fix de 25%, ci lasă la latitudinea instituţiei stabilirea efectivă a cuantumului, cu respectarea limitei maxime de 25%, în funcţie de fondurile bugetare alocate.

Curtea de Apel Piteşti a arătat că s-a identificat o singură hotărâre judecătorească relevantă, respectiv Sentinţa nr. 696 din 17 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă în Dosarul nr. 2.905/109/2019, nedefinitivă, prin care a fost admisă acţiunea, fiind obligată pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală să emită decizie prin care să stabilească în concret dreptul fiecărui reclamant, membru de sindicat, şi să le plătească acestora, începând cu 1 martie 2017, sumele constând în drepturi salariale în procent de 20% aplicat la salariul brut lunar, reprezentând diferenţa neacordată aferentă sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că singurul ordin rămas în vigoare este cel din anul 2015, prin care s-a prevăzut că personalul Direcţiei generale antifraudă fiscală din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care ocupă funcţii publice specifice beneficiază de sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 25% aplicat la salariul brut lunar, în vreme ce cele două ordine din 1 martie 2017, prin care s-a diminuat sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de la 25% la 5% aplicat la salariul brut lunar au fost anulate prin Sentinţa civilă nr. 402 din 29 martie 2018 a Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, menţinută prin Decizia civilă nr. 3.085 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, ambele pronunţate în Dosarul nr. 5.502/86/2017. Prin urmare, constatând că aceste ordine au fost anulate în mod definitiv şi în integralitatea lor, iar nu doar în privinţa reclamanţilor din cauza respectivă, s-a apreciat că acestea sunt lipsite de orice efect juridic faţă de obligativitatea hotărârii judecătoreşti definitive de anulare a ordinelor.

Curtea de Apel Constanţa a înaintat Sentinţa nr. 222 din 11 octombrie 2017 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 376/36/2017, definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă acţiunea reclamanţilor, reţinându-se că sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică nu poate fi acordat decât în conformitate cu ordinul emis la 1 martie 2017 de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, prin care se stabileşte, începând cu 1 martie 2017, un cuantum al sporului în procent de 5% aplicat la salariul brut lunar, dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 referindu-se la sporurile al căror cuantum este fix, determinat chiar prin lege, iar nu la sporurile ce se stabilesc, conform competenţelor legale, de către ordonatorul de credit, în speţă preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care trebuie să asigure, deopotrivă, încadrarea în cheltuielile cu salariile aprobate prin bugetul instituţiei.

Curtea de Apel Oradea – instanţa de sesizare a comunicat că practica judiciară a Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul acestei curţi de apel este în sensul că diminuarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică în perioada 1 martie-31 decembrie 2017 nu contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, întrucât, potrivit legii, cuantumul acestui spor se stabileşte de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală cu încadrarea în cheltuielile cu salariile aprobate prin buget, legea nereglementând obligaţia achitării acestui spor într-un cuantum fix (de exemplu, Decizia nr. 3.971 din 21 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 427/111/2018, definitivă, şi Decizia nr. 3.671 din 12 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 372/35/2017*, definitivă).

Curtea de Apel Iaşi a înaintat o singură hotărâre judecătorească, respectiv Sentinţa nr. 299 din 14 octombrie 2019 a Tribunalului Vaslui – Secţia civilă, pronunţată în Dosarul nr. 598/89/2019, definitivă prin nerecurare, prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor, cu motivarea că acestora nu le este aplicabilă regula generală din art. 1 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, respectiv din art. 1 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, a menţinerii cuantumului sporului de 25% din decembrie 2016, respectiv februarie 2017, deoarece prin dispoziţii legale ulterioare [art. 6 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, respectiv art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017] s-a stabilit excepţia că sporul se poate acorda în cuantum de până la 25%, în limita încadrării în cheltuielile cu salariile aprobate prin bugetul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. În consecinţă, s-a reţinut că ordinele contestate au fost emise cu respectarea legii şi nu se impune anularea acestora, iar reclamanţilor nu li se poate acorda o diferenţă de 20% privind sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 1 martie 2017 – până în prezent.

Curtea de Apel Bucureşti a înaintat o singură hotărâre judecătorească, şi anume Sentinţa nr. 506 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.341/87/2019, nedefinitivă, prin care a fost admisă acţiunea şi a fost obligată pârâta, începând cu 1 martie 2017 şi în continuare, la plata către fiecare reclamant a sumelor reprezentând drepturile salariale în procent de 20% aplicat la salariul brut lunar, reprezentând diferenţa neacordată aferentă sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, cu motivarea că ordinele de care se prevalează pârâta, prin care s-a diminuat sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de la 25% la 5% aplicat la salariul brut lunar, au fost anulate în mod definitiv prin Sentinţa civilă nr. 402 din 29 martie 2018 a Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, menţinută prin Decizia civilă nr. 3.085 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, ambele pronunţate în Dosarul nr. 5.502/86/2017.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 2.721/C/3.857/III-5/2019 din 28 noiembrie 2019, a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării de faţă.

În urma verificărilor efectuate nu au fost identificate decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării, cu incidenţă asupra chestiunii de drept analizate.

Pot prezenta relevanţă cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, în sensul că „statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, «ci drepturi salariale suplimentare». Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006)”.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei, în fond, a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin urmare, pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

Verificarea admisibilităţii sesizării, din această perspectivă, relevă neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege.

Astfel, primele trei cerinţe sunt întrunite, având în vedere că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, iar titularul sesizării, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu calea de atac a recursului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este definitivă.

Cauza care face obiectul judecăţii în recurs se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să o soluţioneze. Procesul are natura juridică a unui litigiu în materia contenciosului administrativ, de competenţa, în primă instanţă, a Tribunalului Satu Mare, unde se află domiciliul reclamanţilor persoane fizice, conform art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004. Recursul declarat împotriva sentinţei civile pronunţate de această instanţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară, respectiv Curtea de Apel Oradea, secţia de specialitate, potrivit art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa ca, asupra respectivei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Din datele comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rezultă că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În ceea ce priveşte cerinţa ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată următoarele:

Prin sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal se solicită a se stabili dacă, pentru perioada 1 martie-31 decembrie 2017, se menţine în plată sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică la nivelul acordat în februarie 2017, respectiv de 25%, prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 şi alin. (3) din acelaşi text de lege. Aceasta în condiţiile în care art. 1 alin. (1) se referă la păstrarea cuantumul sporului, ceea ce, în opinia instanţei de sesizare, presupune un cuantum fix, iar nu un procent, cum este cazul sporului în discuţie. Pe de altă parte, alin. (3) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, făcând trimitere, pentru aceeaşi perioadă, la aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 6-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, se referă şi la art. 7. Potrivit alin. (4) al art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, se face trimitere la art. 12 alin. (6)-(11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, articol de lege care în alin. (9) prevede că, în cazul personalului din cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care ocupă funcţii publice specifice de inspector antifraudă, inspector-şef antifraudă, inspector general adjunct antifraudă şi inspector general antifraudă, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică este de până la 25%. În alţi termeni, pentru perioada 1 martie-31 decembrie 2017, sporul respectiv nu trebuie să fie la nivelul acordat pentru luna februarie 2017, de 25%, ci stabilirea sa este lăsată în competenţa legală a ordonatorului de credit, în speţă preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care, totodată, trebuie să asigure încadrarea în cheltuielile cu salariile aprobate prin bugetul instituţiei, conform art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, la care, de asemenea, face trimitere art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017. S-a apreciat de către instanţa de trimitere că acest din urmă text de lege derogă de la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, care prevede menţinerea în plată, pentru perioada martie-decembrie 2017, a sporurilor acordate pentru luna februarie a aceluiaşi an.

De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea, pe fond, a cauzei aflate pe rolul instanţei de recurs, având ca obiect cererea de anulare a ordinelor emise de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în legătură cu acest spor şi obligarea autorităţii pârâte la plata sa în procent de 25%, începând cu 1 martie 2017, temeiul juridic al acţiunii şi expunerea motivelor prezentate în susţinerea acesteia de către reclamanţi generând necesitatea interpretării corelate a dispoziţiilor legale enunţate în precedent şi care au determinat formularea întrebării preliminare. Totodată, reclamanţii îndeplinesc şi calitatea cerută de lege pentru a supune dezbaterii problema menţinerii sporului de 25% din salariul lunar brut acordat printr-un ordin anterior al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ocupând funcţia publică de inspectori antifraudă din cadrul acestei instituţii.

Pe de altă parte, cauza de faţă prezintă o anumită specificitate, relevând o chestiune care trebuie rezolvată prioritar fondului litigiului şi care intră în competenţa de judecată exclusivă a instanţei de trimitere învestite cu soluţionarea recursului declarat de reclamanţi. Astfel, cele două ordine emise de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală au fost deja anulate prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, respectiv Sentinţa civilă nr. 402 din 29 martie 2018 a Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 3.085 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, ambele pronunţate în Dosarul nr. 5.502/86/2017, la care a făcut referire şi instanţa de trimitere în încheierea de admitere a sesizării şi în legătură cu care reclamanţii au invocat aspectul pozitiv al lucrului judecat.

Problema de ordin procedural menţionată mai sus şi a cărei examinare se impune a fi realizată prealabil fondului litigiului pune în discuţie utilitatea demersului de sesizare cu întrebarea preliminară anterior rezolvării chestiunilor de ordin procedural relevate. Independent de rezultatul interpretării, prin hotărârea prealabilă, a textului de lege ce formează obiectul întrebării, primează rezolvarea chestiunii procedurale şi, doar în cazul depăşirii acesteia, ar prezenta interes aspectul de fond care a generat sesizarea. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cazul unei interpretări diferite a dispoziţiilor legale din întrebarea preliminară, prin hotărârea completului învestit cu dezlegarea problemei de drept respective, faţă de interpretarea realizată la speţă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă anterioară hotărârii prealabile, are prioritate modalitatea de dezlegare dată prin cea din urmă hotărâre, în legătură cu care, cum s-a arătat deja, reclamanţii au învederat puterea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, care reprezintă o chestiune distinctă de admisibilitate, în absenţa unei definiţii legale a acestei noţiuni, verificarea îndeplinirii sale reprezintă atributul completului învestit cu soluţionarea sesizării, aşa cum instanţa supremă a decis în mod constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (de exemplu, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019).

S-a statuat că cerinţa noutăţii este întrunită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu au dat încă acesteia o interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă.

Din examenul jurisprudenţial al hotărârilor judecătoreşti ataşate prezentului dosar se constată că instanţele naţionale s-au confruntat cu problema interpretării dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 încă de la momentul intrării în vigoare a normelor legale, pronunţând hotărâri definitive/rămase definitive sau aflate în faza recursului, privind chiar ordinele emise de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care fac obiectul litigiului de faţă sau în legătură cu aceste ordine (a se vedea Decizia nr. 3.671 din 12 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 372/35/2017*, definitivă; Decizia nr. 3.971 din 21 noiembrie 2018 a aceleiaşi instanţe, pronunţată în Dosarul nr. 427/111/2018, definitivă; Sentinţa nr. 402 din 29 martie 2018 a Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 3.085 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, ambele pronunţate în Dosarul nr. 5.502/86/2017; Sentinţa nr. 1.225 din 10 octombrie 2019 a Tribunalului Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 1.505/97/2019, împotriva căreia s-a exercitat recurs, aflat în curs de judecată; Sentinţa nr. 696 din 17 octombrie 2019 a Tribunalului Argeş – Secţia civilă, pronunţată în Dosarul nr. 2.905/109/2019, atacată cu recurs, a cărui judecată a fost suspendată la termenul din 11 februarie 2020 în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă; Sentinţa nr. 222 din 11 octombrie 2017 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 376/36/2017, rămasă definitivă prin nerecurare; Sentinţa nr. 299 din 14 octombrie 2019 a Tribunalului Vaslui – Secţia civilă, pronunţată în Dosarul nr. 598/89/2019, rămasă definitivă prin nerecurare; Sentinţa nr. 506 din 23 octombrie 2019 a Tribunalului Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 1.341/87/2019, atacată cu recurs în curs de judecată.

În condiţiile în care există deja o jurisprudenţă în materie în legătură cu problema de drept ce formează obiectul întrebării preliminare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu este îndeplinită condiţia noutăţii acesteia.

Mai mult, din verificarea sumară a hotărârilor judecătoreşti pronunţate, unele dintre acestea fiind definitive, se constată că s-au conturat două opinii aparent contradictorii în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, ceea ce creează premisele promovării unui recurs în interesul legii, conform art. 515 din Codul de procedură civilă, remediul nefiind cel al hotărârii prealabile.

Astfel, în esenţă, unele instanţe au considerat că sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică trebuie menţinut, în perioada 1 martie-31 decembrie 2017, la nivelul lunii febr