Decizia nr. 2 din 30 ianuarie 2017

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 6 septembrie 2016, în Dosarul nr. 25.502/3/2014, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin Hotărârea nr. xxx din 31 octombrie 2013, pronunţată de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, s-a admis contestaţia formulată de H. GmbH Q., în contradictoriu cu S.C. E.G. – S.R.L.; a fost modificată Decizia Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci nr. xxxx din 19 martie 2013, în sensul că a fost respinsă la înregistrare marca individuală combinată G G. nr. depozit M xxxx xxxxx pentru produsele din clasa 14 „Ceasornicărie şi instrumente de măsurare a timpului”, menţinându-se înregistrarea pentru servicii din clasa 36 „Afaceri financiare; afaceri monetare”.

Împotriva Hotărârii nr. xxx din 31 octombrie 2013 a Comisiei de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci a formulat contestaţie la Tribunalul Bucureşti S.C. E.G. – S.R.L., ce a fost înregistrată la data de 23 iulie 2014 cu numărul 25.502/3/2014.

Prin Sentinţa civilă nr. 1/445 din 2 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată, apreciind, în esenţă, că, în mod corect, Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci a reţinut existenţa unui risc de confuzie între marca solicitată la înregistrare şi mărcile anterioare aparţinând intimatei H. GmbH Q., pe temeiul art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată, cu modificările ulterioare (Legea nr. 84/1998).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea S.C. E.G. – S.R.L., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă la data de 16 martie 2016, invocând, în esenţă, nemotivarea în fapt şi în drept a sentinţei apelate, încălcarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 84/1998 şi greşita aplicare a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, în condiţiile inexistenţei riscului de confuzie între mărcile examinate comparativ.

Intimata H. GmbH Q. a depus întâmpinare, prin intermediul Cabinetului M.O. – S.R.L. – Consiliere în proprietate industrială, întâmpinarea fiind redactată şi semnată de consilierul juridic definitiv, consilier în proprietate industrială A.S.

Potrivit procurii depuse, intimata H. GmbH Q. a împuternicit Cabinetul M.O. – S.R.L. – Consiliere în proprietate industrială să o reprezinte în faţa Curţii de Apel Bucureşti în dosarul de faţă, efectuând actele de procedură necesare, inclusiv primirea citaţiilor ori angajarea de avocaţi, precum şi toate actele necesare executării mandatului, conform art. 2.016 alin. (3) din Codul civil.

Cabinetul M.O. – S.R.L., în calitate de mandatar astfel desemnat, a dat delegaţie (împuternicire) doamnei A.S., angajată a Cabinetului M.O. – S.R.L., jurist şi consilier în proprietate industrială.

Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta S.C. E.G. – S.R.L. a invocat lipsa puterii de reprezentare a Cabinetului M.O. – S.R.L., în raport cu Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016 (Decizia nr. 9/2016), din care rezultă, în esenţă, că o persoană juridică nu poate fi reprezentată în proces de altă persoană juridică, ci doar de către reprezentantul legal al acesteia (de exemplu, administrator), avocatul sau consilierul juridic al acestuia. Totodată, au fost formulate apărări pe fondul cauzei.

La termenul de judecată din 7 iunie 2016, intimata H. GmbH Q. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 9/2016.

La termenul din 7 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţia părţilor, din oficiu, necesitatea sesizării instanţei supreme cu dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, părţile formulând concluzii scrise şi orale la termenul din 6 septembrie 2016.

Prin Încheierea de sesizare din data de 6 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 25.502/3/2014, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciind că sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de acest text de lege, motivat de următoarele aspecte:

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 20 şi ale art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată (Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000), respectiv ale art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei în apel.

În jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma „soluţionarea pe fond a cauzei” a fost interpretată în sensul că pot face obiectul sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, nu doar problemele de drept material, care privesc fondul raportului juridic dedus judecăţii, ci şi problemele de drept procesual care sunt apte să influenţeze, în funcţie de maniera lor de rezolvare, dezlegarea pe fond a cauzei, în etapa procesuală în care se află

Soluţia dată excepţiei lipsei puterii de reprezentare este aptă să influenţeze dezlegarea în fond a apelului aflat pe rol. Astfel, dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va interpreta dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 în sensul că – prin derogare de la art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă – este permis formelor de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, reglementate de art. 20 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă, să reprezinte în faţa instanţelor judecătoreşti, în litigiile de proprietate industrială, alte persoane juridice având calitatea de parte, atunci excepţia lipsei puterii de reprezentare este neîntemeiată şi va fi respinsă, urmând ca apărările formulate de intimată prin întâmpinarea depusă în termen să fie valorificate.

Dacă, dimpotrivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va statua că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000 trebuie interpretate coroborat cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultând că un consilier în proprietate industrială nu poate reprezenta în instanţă o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat direct de aceasta ori de consilier juridic propriu al respectivei persoane juridice, parte în proces, este posibil – în funcţie şi de alte chestiuni, precum o posibilă ratificare a actului de procedură făcut în temeiul unui mandat nevalabil, chestiuni care însă excedează prezentei sesizări – ca întâmpinarea să fie lovită de nulitate absolută, fiind făcută de o persoană fără putere de reprezentare în faţa instanţei [art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă], cu consecinţa lipsirii de efecte a acestui act de procedură [art. 179 alin. (1) din Codul de procedură civilă].

Potrivit art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă, iar potrivit art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Aşadar, apărările noi formulate de intimată prin întâmpinare ar putea fi lipsite de eficienţă în măsura în care întâmpinarea va fi declarată nulă, ceea ce va avea repercusiuni asupra cadrului procesual în apel, putând influenţa, în funcţie de ansamblul circumstanţelor şi dispoziţiilor legale incidente în apel, chiar soluţia asupra căii de atac. Trebuie observat că această influenţă nu trebuie prestabilită la acest moment, fiind suficient ca soluţionarea chestiunii de drept să aibă aptitudinea reală, efectivă, de a influenţa soluţionarea pe fond a apelului, deci implicit a întregii cauze (de vreme ce apelul constituie al doilea grad de jurisdicţie în fond şi antrenează o devoluţiune a cauzei, în limitele criticilor şi a ceea ce s-a judecat, în faţa instanţei superioare de fond).

Această condiţie este îndeplinită în speţă, pentru considerentele pe larg expuse şi pentru identitate de raţiune cu ceea ce a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 9/2016 (paragrafele 21-22).

Raportul de cauzalitate dintre chestiunea de drept şi soluţionarea cauzei pe fond există, pentru identitate de raţiune, atât în cazul în care excepţia lipsei puterii de reprezentare ar privi cererea de apel formulată prin mandatarul contestat, cât şi în cazul în care această excepţie priveşte întâmpinarea, câtă vreme obiectul judecăţii este configurat nu doar prin pretenţiile, ci şi prin apărările formulate [art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă], iar devoluţiunea în apel poate fi extinsă prin apărările şi probele noi invocate în cuprinsul întâmpinării depuse de intimat [art. 476 alin. (2) şi art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece asupra interpretării sistematice a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000 şi ale art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre dată publicităţii, astfel cum rezultă din consultarea evidenţelor şi a jurisprudenţei de pe site-ul oficial al instanţei supreme, dar şi din consultarea buletinelor de jurisprudenţă relevante.

Astfel, chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări nu se circumscrie doar interpretării dreptului comun în materia reprezentării persoanelor juridice, reprezentat de art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă (precum sesizarea soluţionată prin Decizia nr. 9/2016), ci are un obiect conex, cel puţin în parte diferit, şi anume interpretarea coroborată a dispoziţiilor dreptului comun cu cele ale legislaţiei speciale în materia puterii de reprezentare recunoscute consilierilor în proprietate industrială cu drept de liberă practică prin Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, dispoziţii aplicabile numai în materia litigiilor de proprietate industrială (nu a tuturor litigiilor de proprietate intelectuală, Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 nefiind aplicabilă, spre exemplu, litigiilor privind dreptul de autor şi drepturile conexe).

Instanţa de trimitere a arătat că nu se poate transpune pur şi simplu, mutatis mutandis, raţionamentul reţinut prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece rezolvarea în contextul normativ special aplicabil litigiilor de proprietate industrială ar putea să fie una diferită.

În ce priveşte condiţia noutăţii, în general, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat că nu există jurisprudenţă publicată prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat, recent, asupra interpretării coroborate a Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000 şi a art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nici în recurs (în casaţie), nici pe calea recursului în interesul legii ori a mecanismului procedural prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că, pentru a înlătura noutatea, ar fi fost suficiente, dar şi necesare, câteva decizii pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contextul aplicării actualului Cod de procedură civilă, decizii însuşite de instanţa supremă ca reprezentative pentru propria jurisprudenţă, prin publicare pe site-ul propriu; o atare jurisprudenţă nu a fost identificată.

Anterior Deciziei nr. 9/2016, practica judiciară majoritară a completelor specializate în materia proprietăţii intelectuale, în cadrul Tribunalului Bucureşti, al Curţii de Apel Bucureşti şi, la cunoştinţa instanţei de trimitere, şi în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, a fost în sensul admisibilităţii reprezentării unei persoane juridice printr-o formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, de referinţă pentru această practică fiind o decizie (nepublicată) a fostei Curţi Supreme de Justiţie (Decizia nr. 2.482 din 19 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia civilă). Soluţia reţinută în această decizie este în sensul că legislaţia specială în materie derogă de la legea procedurală de drept comun. Această soluţie a fost adoptată în contextul art. 67-68 din Codul de procedură civilă de la 1865, iar nu al actualului art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a cărui formulare este mai clară. Ulterior adoptării Deciziei nr. 9/2016 s-a constatat, la nivelul unor completuri ale Tribunalului Bucureşti, tendinţa unui reviriment, admiţându-se în cauze în curs – aşadar, prin încheieri nedefinitive – excepţia lipsei puterii de reprezentare a consilierilor în proprietate industrială; la nivelul Curţii de Apel Bucureşti nu au fost pronunţate încă soluţii asupra acestei probleme.

Ca atare, indiferent de criteriul folosit pentru a determina noutatea chestiunii de drept, această condiţie este îndeplinită.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării.

Aşa cum rezultă din încheierea de sesizare, apelanta- contestatoare S.C. E.G. – S.R.L. a apreciat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că se impune admiterea excepţiei lipsei puterii de reprezentare a Cabinetului M.O. – S.R.L. şi constatarea nulităţii absolute a mandatului dat de intimata H. GmbH Q. S-a apreciat că art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 trebuie interpretat în sensul că un consilier juridic având calitatea de consilier în proprietate industrială poate reprezenta în instanţă o persoană juridică doar dacă are calitatea de angajat al acesteia din urmă, în caz contrar fiind eludate prevederile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare (Legea nr. 51/1995).

Intimata H. GmbH Q. a apreciat, de asemenea, ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în ceea ce priveşte fondul sesizării, punctul său de vedere rezultă din cuprinsul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin care a arătat că, în situaţia sa, persoană juridică de naţionalitate germană, nu poate formula apărări prin consilierul juridic propriu (astfel cum o impune Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), întrucât acesta (se prezumă că) nu cunoaşte legislaţia română. Totodată, în condiţiile în care intimata este deja reprezentată printr-un mandatar specializat în proprietate industrială, care o reprezintă în instanţă prin consilierul juridic propriu, obligaţia adiţională de a angaja un avocat constituie o sarcină excesivă, de natură să o descurajeze pe intimată să recurgă la serviciul justiţiei, ceea ce contravine textelor constituţionale evocate. Ca atare, deşi nu într-o manieră explicită, intimata susţine adoptarea unei interpretări a legii din care să rezulte valabilitatea mandatului dat Cabinetului de proprietate industrială M.O. şi a delegării subsecvente a consilierului juridic – consilier în proprietate industrială al acestui cabinet.

Intimatul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci nu a exprimat niciun punct de vedere.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate în scris următoarele puncte de vedere:

Apelanta-contestatoare S.C. E.G. – S.R.L. a apreciat că dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 trebuie interpretate în sensul că un consilier în proprietate intelectuală nu poate reprezenta în instanţă o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat ori de consilier juridic propriu al persoanei juridice care este parte în proces.

Intimata H. GmbH Q. a apreciat că sesizarea este admisibilă, iar pe fondul chestiunii de drept a împărtăşit punctul de vedere al judecătorului-raportor, în sensul că nu se relevă niciun argument pentru care prevederile art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 ar fi contrare art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă. S-a apreciat că, atât timp cât îşi desfăşoară activitatea numai în domeniul proprietăţii industriale, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000, o agenţie de proprietate industrială poate avea calitatea de reprezentant, inclusiv în instanţă, în situaţia în care sunt încălcate drepturile unor titulari/solicitanţi români sau străini, urmând ca reprezentarea efectivă să se realizeze în principal prin consilierii în proprietate industrială, care sunt totodată şi consilieri juridici – angajaţi ai societăţii.

Deşi nu are calitatea de parte în cauza în care s-a formulat prezenta sesizare, Uniunea Naţională a Barourilor din România a depus un punct de vedere în sensul că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000 trebuie interpretate coroborat cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultând că un consilier în proprietate industrială nu poate reprezenta în instanţă o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat direct de aceasta ori de consilier juridic propriu al respectivei persoane juridice, parte în proces.

Completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a apreciat că dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 trebuie interpretate în sensul că – prin derogare de la art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă – este permis formelor de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, reglementate de art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, să reprezinte alte persoane juridice în faţa instanţelor judecătoreşti, în litigiile de proprietate industrială.

Atât din expunerile doctrinei, cât şi din considerentele Deciziei nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că raţiunea art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă de a permite reprezentarea convenţională a persoanelor juridice doar prin avocat ori prin consilier juridic [acesta din urmă nu poate fi, în condiţiile art. 4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare (Legea nr. 514/2003), decât angajat ori funcţionar public al persoanei juridice având calitatea de parte, consilierii juridici nefiind liber-profesionişti] este reprezentată de combaterea avocaturii clandestine, prin care s-ar eluda dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1995. Din acest text rezultă că activităţile juridice de consultanţă, de reprezentare şi asistenţă juridică, precum şi de redactare de acte juridice, inclusiv a acţiunilor introductive în instanţă, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor, apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, în raporturile cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină, constituie activităţi specifice profesiei de avocat, ele neputând fi exercitate de alte persoane decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Înainte de a verifica dacă aceste raţiuni subzistă în cauza de faţă, completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a observat că regula potrivit căreia activităţile prevăzute de art. 3 alin. (1) se exercită numai de avocat nu are caracter absolut, fiind admise derogări [art. 3 alin. (2) din Legea nr. 51/1995]. De exemplu, redactarea de acte juridice şi darea de dată certă este o atribuţie ce revine, în condiţiile legii, şi notarilor publici (art. 77 şi următoarele, art. 147 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), medierea poate fi realizată de mediatorul prevăzut de Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare.

În cazul litigiilor de proprietate industrială, asistarea ori reprezentarea părţilor de către consilieri în proprietate industrială, inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti, nu contravine raţiunii expuse a dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nefiind o formă de eludare a monopolului legal al profesiei de avocat, deci o formă de exercitare clandestină şi ilegală a unor activităţi rezervate de lege avocaţilor.

În primul rând, raţiunea recunoaşterii şi reglementării legale a profesiei de consilier în proprietate industrială o constituie gradul înalt de tehnicitate şi de specializare a acestor litigii, care necesită cunoştinţe ce depăşesc sfera pregătirii juridice (bunăoară, aprecierea noutăţii ori a pasului inventiv ca cerinţe de fond pentru acordarea brevetului de invenţie necesită cunoştinţe de specialitate, care nu sunt la îndemâna juristului obişnuit).

Aşa fiind, dacă legiuitorul a apreciat că este în interesul legal al părţilor ca acestea să fie reprezentate în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către aceşti profesionişti ai unui domeniu specializat [conform art. 1 alin. (2), art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000], această raţiune ar fi parţial lipsită de eficienţă dacă posibilitatea de reprezentare nu ar fi extinsă şi asupra instanţelor judecătoreşti, cel puţin în litigiile decurgând din contestarea deciziilor adoptate de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ca organ de jurisdicţie, aceste contestaţii fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit dreptului constituţional şi convenţional de acces deplin la justiţie (art. 21 din Constituţia României, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform, îndeosebi, Cauzei Golder împotriva Regatului Unit). Neacceptarea acestei soluţii ar însemna că partea fie este privată de cunoştinţele de specialitate ale consilierului în proprietate industrială, fie că trebuie să îşi aleagă încă un mandatar pentru reprezentarea propriu-zisă în instanţă, şi anume un avocat, sau să delege un consilier juridic propriu, ceea ce poate fi oneros sau dificil din considerente practice (precum în cauza de faţă, în care una dintre părţi este o societate germană).

Pentru interpretarea extensivă pledează şi împrejurarea că statutul legal al consilierilor în proprietate industrială este diferit de cel al consilierilor juridici, în pofida asemănării de denumire. Consilierii juridici pot asigura consultanţă şi reprezentare doar în favoarea autorităţii sau instituţiei publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care au raporturi de muncă (art. 4 din Legea nr. 514/2003), în vreme ce profesia de consilier în proprietate industrială este reglementată ca o profesie liberală, existând consilieri în proprietate industrială cu drept de liberă practică şi care se pot organiza, între altele, sub forma unor societăţi civile profesionale persoane juridice sau în societăţi comerciale având ca unic obiect activităţile în domeniul proprietăţii industriale [art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000]. Din această perspectivă nu sunt relevante în cauza de faţă nici Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, nici referirea făcută la aceasta în cuprinsul Deciziei nr. 9/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul instanţei supreme (paragrafele 26-29), de vreme ce, de această dată, chiar legiuitorul autorizează înfiinţarea unei persoane juridice (societate civilă sau comercială – în măsura în care nu se are în vedere modificarea terminologică impusă de art. 77 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare), al cărei unic obiect de activitate se referă la domeniul proprietăţii industriale.

Reprezentarea se asigură în temeiul unui mandat care poate fi dat, desigur, şi de o persoană juridică (aceasta este, de altfel, situaţia în majoritatea cazurilor) şi priveşte atât reprezentarea în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cât şi a altor terţi [art. 1 alin. (2), art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000].

Trebuie observat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000 nu sunt pe deplin edificatoare sub aspectul posibilităţii ori imposibilităţii reprezentării în faţa instanţei judecătoreşti a unui titular de drepturi de proprietate industrială sau a altui solicitant, persoană juridică, de către o societate civilă ori comercială, ca formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială. S-ar putea obiecta că, dacă ar fi intenţionat să confere o atare prerogativă de reprezentare, legiuitorul ar fi menţionat expres instanţele judecătoreşti şi nu s-ar fi rezumat la o referire vagă la terţi, astfel cum aceasta apare în cuprinsul art. 1 alin. (2) din ordonanţă.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 28 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă, potrivit cărora reprezentarea în faţa instanţelor judecătoreşti a solicitanţilor, a titularilor sau a persoanelor interesate de către consilierii în proprietate industrială este condiţionată de calitatea acestora de avocat sau de consilier juridic, pot fi interpretate ca o simplă trimitere la dreptul comun, reprezentat de art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost explicitat prin Decizia nr. 9/2016.

Textul poate fi însă interpretat şi într-o logică de ansamblu a dispoziţiilor legale menţionate, care conferă profesiei de consilier în proprietate industrială un caracter liberal, fiind permis formelor ei de exercitare să reprezinte alte persoane fizice sau juridice, în temeiul unui mandat. În această logică s-ar putea interpreta că forma de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială poate reprezenta o altă persoană juridică inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti, cu singura condiţie ca ea (forma de exercitare) să angajeze un avocat sau să desemneze un consilier juridic propriu. Aceasta este interpretarea preferată până acum în practica judiciară, fie şi preponderent (însă nu exclusiv) într-o manieră tacită.

Această interpretare ar putea fi păstrată pentru toate litigiile de proprietate industrială, având în vedere specificul lor. Totodată, nu este exclus ca, soluţionând chestiunea de drept dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să distingă între litigiile de proprietate industrială care privesc contestarea unei hotărâri a Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi care constituie, practic, o continuare a litigiului început în faţa organului de jurisdicţie specializat (situaţie în care ar putea părea logic să se extindă prerogativele de reprezentare ale consilierului în proprietate industrială care nu este avocat şi în faţa instanţelor judecătoreşti) şi celelalte litigii de proprietate industrială, care sunt ab initio de competenţa instanţelor judecătoreşti (de exemplu, cereri în anularea mărcii sau a brevetului, acţiuni în contrafacere, în daune-interese, în decăderea din dreptul la marcă etc.).

Ca urmare, chestiunea de drept care formează obiectul sesizării nu are o rezolvare evidentă şi constituie o problemă reală şi serioasă, a cărei dezlegare unitară, printr-o hotărâre de principiu, este în interesul bunei administrări a justiţiei, dar şi al titularilor de drepturi, care vor putea cunoaşte cu uşurinţă care sunt exigenţele de formă pe care trebuie să le îndeplinească atunci când sunt parte într-un proces de proprietate industrială.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă în materia ce face obiectul sesizării.

De asemenea, nici la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă asupra chestiunii de drept în discuţie.

Există însă cauze similare, aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti şi al Tribunalului Argeş, care sunt suspendate până la soluţionarea prezentei sesizări, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Punctele de vedere teoretice exprimate de judecătorii consultaţi au fost diferite: într-o opinie s-a apreciat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000 trebuie interpretate coroborat cu cele ale art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv un consilier în proprietate industrială nu poate reprezenta în instanţă o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat direct de aceasta ori de consilier juridic propriu al respectivei persoane juridice, parte în proces; într-o altă opinie, dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 ar trebui interpretate în sensul că este permis formelor de exercitare a profesiei de consilier de proprietate intelectuală să reprezinte alte persoane juridice în faţa instanţelor judecătoreşti, în litigiile de proprietate intelectuală, prin derogare de la dispoziţiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar civil a comunicat că, în prezent, nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Dispoziţiile art. 28 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, republicată, nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.

În ceea ce priveşte art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din verificările efectuate a rezultat că există patru dosare în faza de raport, dintre care unul priveşte sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate dispusă în prezenta cauză.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată în litigiile din domeniul proprietăţii industriale poate fi asigurată şi prin consilierul juridic angajat al uneia dintre formele de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, în măsura în care consilierul juridic are şi calitatea de consilier în proprietate industrială.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formată în aplicarea normei citate anterior au fost identificate şi analizate condiţiile de admisibilitate pentru iniţierea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate desprinse din art. 519 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă care a adresat întrebarea este învestit cu soluţionarea unui apel într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestaţia titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, prin care s-a respins, în parte, cererea de înregistrare a mărcii.

În conformitate cu art. 88 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, hotărârea comisiei de contestaţii din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci poate fi atacată cu contestaţie la Tribunalul Bucureşti, iar hotărârea Tribunalului Bucureşti este supusă numai apelului la Curtea de Apel Bucureşti.

Pe acest temei, instanţa de trimitere este competentă să soluţioneze cauza pendinte şi, totodată, judecă în ultimă instanţă, dat fiind că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti nu este supusă recursului.

În ceea ce priveşte condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se consideră a fi îndeplinită prin raportare la Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ale cărei considerente se impun a fi preluate, pentru identitate de raţiune.

Acea decizie a avut în vedere reprezentarea convenţională a persoanei juridice pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa instanţelor de judecată, nu numai pentru formularea cererii de chemare în judecată, aşadar inclusiv reprezentarea în căile de atac.

În considerentele acelei decizii s-a arătat că cerinţa de admisibilitate a legăturii cu cauza a chestiunii de drept este întrunită, chiar dacă obiectul sesizării întemeiate pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă îl constituie o chestiune de drept procesual, atât timp cât modul în care ar urma să fie interpretat şi aplicat textul de lege cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile influenţează şi soluţia pe fond a cererii deduse judecăţii, văzându-se şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În măsura în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că interpretarea şi aplicarea art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în ansamblul său, au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, aceleaşi raţiuni trebuie avute în vedere ori de câte ori este antrenată incidenţa acestei norme, inclusiv din perspectiva corelaţiei sale cu alte prevederi legale privind reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată, precum cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000, ce interesează categoria particulară a litigiilor de proprietate intelectuală.

Întrucât Decizia nr. 9/2016 nu a făcut vreo distincţie în privinţa etapei procesuale în care operează reprezentarea în judecată şi nici a circumstanţelor în care se apreciază legătura chestiunii de drept cu cauza, transpunerea considerentelor sale se impune fără a avea relevanţă faptul că, în litigiul de faţă, este pusă în discuţie reprezentarea intimatului în faza apelului, spre deosebire de litigiul în care a fost valorificată chestiunea de drept dezlegată prin Decizia nr. 9/2016, în care reprezentarea în faţa primei instanţe a fost criticată prin motivele de apel.

Este de remarcat demonstraţia logico-juridică a instanţei de trimitere în legătură cu această condiţie de admisibilitate, ale cărei argumente pertinente pot fi valorificate pentru conturarea concluziei întrunirii condiţiei legăturii cu cauza.

În esenţă, instanţa de trimitere apreciază că raportul de cauzalitate dintre chestiunea de drept şi soluţionarea cauzei pe fond există în cazul în care excepţia lipsei puterii de reprezentare priveşte întâmpinarea formulată prin mandatarul contestat, pentru identitate de raţiune, cu ipoteza în care aceeaşi excepţie ar privi cererea de apel formulată prin mandatarul contestat, câtă vreme obiectul judecăţii este configurat nu doar prin pretenţiile, ci şi prin apărările formulate [art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă], iar devoluţiunea în apel poate fi extinsă prin apărările şi probele noi invocate în cuprinsul întâmpinării depuse de intimat [art. 476 alin. (2) şi art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

Apărările noi formulate de intimată prin întâmpinare ar putea fi lipsite de eficienţă în măsura în care întâmpinarea va fi declarată nulă – ca efect al eventualei admiteri a excepţiei, prin prisma dezlegării chestiunii de drept -, ceea ce va avea repercusiuni asupra cadrului procesual în apel, putând influenţa, în funcţie de ansamblul circumstanţelor şi dispoziţiilor legale incidente în apel, chiar soluţia asupra căii de atac.

Întrucât modalitatea în care este conceput să funcţioneze acest mecanism de prevenire a practicii neunitare nu permite tranşarea unor chestiuni de drept ipotetice, se impune limitarea răspunsului la dezlegarea chestiunii de drept efectiv ridicate în cauza pendinte.

Prin urmare, legătura cu cauza este asigurată doar pentru ipoteza conturată în dosarul aflat pe rolul instanţei de trimitere, şi anume aceea a reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestaţia titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

Se constată totodată că este îndeplinită şi condiţia noutăţii chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, chiar dacă această chestiune nu vizează un act normativ recent, cât timp se urmăreşte interpretarea unei norme dintr-o lege în vigoare în contextul noului Cod de procedură civilă, prin prisma unei decizii obligatorii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea şi aplicarea unei prevederi din cod.

În acest sens, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a considerat în mod constant că cerinţa de admisibilitate a noutăţii este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările nou-intrate în vigoare, ci şi în cazul în care vizează o reglementare mai veche, asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, devenind astfel actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective

Mai mult, examinarea jurisprudenţei instanţelor relevă că nu s-a realizat o argumentare distinctă şi nu s-a format o practică unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, astfel încât pronunţarea unei hotărâri prealabile este de natură să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare.

În ceea ce priveşte ultima condiţie de admisibilitate, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept prin hotărâri de speţă, în litigiile de proprietate intelectuală în care este deschisă calea de atac a recursului de competenţa instanţei supreme, iar chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Chestiunea de drept cu a cărei lămurire a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează interpretarea şi aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000, în corelaţie cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin întrebarea adresată de către instanţa de trimitere se solicită a se clarifica, în esenţă, dacă reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată în litigiile din domeniul proprietăţii industriale, astfel cum acesta a fost definit în art. 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, poate fi asigurată şi printr-un avocat care nu este angajat direct de către acea persoană juridică ori printr-un alt consilier juridic decât cel al persoanei juridice.

Aşa cum s-a arătat cu ocazia analizării condiţiei de admisibilitate a legăturii cu cauza, se impune doar dezlegarea chestiunii de drept efectiv ridicate în cauza pendinte, respectiv reprezentarea convenţională a persoanei juridice prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestaţia titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

Astfel, după cum rezultă din expunerea succintă a procesului, preluată din încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întâmpinarea depusă în cursul judecării apelului a fost formulată prin consilierul juridic al unui cabinet de consiliere în proprietate industrială, organizat ca societate cu răspundere limitată, cabinet ce a fost împuternicit de către intimată să o reprezinte în faţa Curţii de Apel Bucureşti în acest dosar. Consilierul juridic respectiv are, în acelaşi timp, calitatea de consilier în proprietate industrială.

Art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 prevede că reprezentarea în faţa instanţelor de judecată a titularilor de drepturi de proprietate industrială, a persoanelor care solicită acordarea protecţiei prin înregistrarea unui drept de proprietate industrială sau a persoanelor interesate de către consilierii în proprietate industrială este condiţionată de calitatea acestora de avocat sau de consilier juridic.

Cu privire la această normă dintr-un act normativ cu caracter special, care reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, este de precizat că, deşi nu prevede în mod expres, norma trebuie interpretată în sensul că vizează reprezentarea în judecată în litigiile de proprietate industrială, atât în faţa completurilor specializate în materia proprietăţii intelectuale (care include proprietatea industrială), cât şi a celorlalte instanţe competente, potrivit legii, să soluţioneze asemenea litigii.

Răspunsul la întrebarea adresată de instanţa de trimitere trebuie circumstanţiat în raport cu împrejurările concrete şi particularităţile speţei, iar dezlegarea chestiunii de drept se va limita strict la obiectul litigiului.

În ceea ce priveşte persoana reprezentată în judecată, art. 28 alin. (2) din ordonanţă nu face nicio distincţie, astfel încât este aplicabil în egală măsură persoanelor fizice şi juridice.

În privinţa persoanei reprezentantului, art. 28 alin. (2) din ordonanţă reglementează reprezentarea în judecată prin consilierii în proprietate industrială,