ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2256/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2256/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Acțiunea

reclamanților a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă, la data de 19 martie 2012. La data de 29 iunie 2012, reclamanții N.L.

și N.T. au formulat cerere de renunțare la judecata următoarelor capete de

cerere introductivă, completatoare și precizatoare depuse la judecata inițială

pe fond a cauzei:

sumei estimative de 4950 RON (49.000.000 lei vechi), actualizată, reprezentând

îmbunătățirile aduse apartamentului nr. 24 situat în București, Calea V.,

mansarda, sector 1, în temeiul art. 48, alin. (3), (5) din Legea nr. 10/2001,

republicată, modificată în contradictoriu cu parații Municipiul București și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice;

sumei de 16.810,2 RON, actualizată (168102941 lei vechi) reprezentând prețul

apartamentului nr. 24 situat în București, Calea V., mansarda, sector 1 achitat

în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 16 aprilie 1998

invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și

irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul

Finanțelor Publice și Municipiul București;

sumei de 1420,12 RON, actualizată 14.201.219 lei vechi) reprezentând prețul

apartamentului nr. 4 situat în București, Calea V., sector 1 achitat în baza

contractului de vânzare-cumpărare din 13 august 1997 invalidat prin Decizia

civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu Statul

Român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul

București.

Arată că renunțarea

la judecata capătului de cerere privind îmbunătățirile în contradictoriu cu

Municipiul București determina și rămânerea fără obiect și interes a cererii de

chemare în garanție a pârâtului S. de către Municipiul București.

La aceeași dată de 29

iunie 2012 reclamanții N.L. și N.T. au formulat cerere precizatoare, în sensul

că înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând:

către reclamanți a prețului - la valoarea de circulație a apartamentului nr. 24

situat în București, Calea V., mansarda, sector 1 achitat în baza contractului

de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 16 aprilie 1998 desființat prin

Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă;

către reclamanți a prețului - la valoarea de circulație a apartamentului nr. 4

situat în București, Calea V., sector 1 achitat în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 13 august 1997, desființat prin Decizia civilă nr. 1896

din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă;

cheltuielilor de judecată, constând în onorarii de expert și de avocat.

Prin Sentința civilă

nr. 351 din 19 februarie 2013, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis

acțiunea formulată de reclamanți, a obligat Ministerul Finanțelor Publice să le

plătească reclamanților N.L. și N.T., suma de 62.658 euro, echivalent în lei la

data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 24

din Calea V., mansardă, sector 1 și suma de 93.921 euro, echivalent în lei la

data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 4,

situat în Calea V., sector 1, precum și suma de 1.400 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată și pe cale de consecință, a respins ca neîntemeiată

cererea de chemare în garanție de la Dosarul nr. 12232/302/2008, formulată de

Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, împotriva

chematei în garanție SC H.N. SA, cu sediul în București, str. A., sectorul 1.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând

soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 202 A din 15 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de

apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Regională

a Finanțelor Publice București, împotriva Sentinței civile nr. 351 din 19

februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

contradictoriu cu intimații reclamanți N.L. și N.T. și cu intimata pârâtă SC

H.N. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat Ministerul

Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 43.265 euro, în echivalent

în lei la data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru

apartamentul nr. 24 din București, Calea V., mansardă, sector 1, și suma de

55.443 euro, în echivalent în lei la data plății efective, reprezentând prețul

de piață pentru apartamentul nr. 4 din București, Calea V., sector 1 - valori

stabilite conform raportului de expertiză întocmit de expert A.I. A menținut

celelalte dispoziții ale sentinței; cheltuielile avansate de stat cu titlu de

ajutor public judiciar constând în onorariu de expert în cuantum de 1000 lei

rămân în sarcina statului, conform art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții N.L. și N.T. și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice

București.

Prin Decizia civilă

nr. 3334 din 27 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile declarate de reclamanții N.L. și N.T. și de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin DGFP București, împotriva Deciziei nr. 202A din 15 mai

2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, pe care a

casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin Decizia nr.

181/A din 15 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor

Publice București, împotriva Sentinței civile nr. 351 din 19 februarie 2013,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu

intimații reclamanți N.L. și N.T. și cu intimata pârâtă SC H.N. SA.

A schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice să plătească reclamanților suma de 43.265 euro, în echivalent în lei la

data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 24

din București, Calea V., mansardă, sector 1, și suma de 55.443 euro, în

echivalent în lei la data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul

nr. 4 din București, Calea V., sector 1. Au fost menținute restul dispozițiilor

sentinței.

După examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că apelul declarat de pârât

este fondat cu privire la cuantumul despăgubirii, care legal trebuie stabilit

prin raport de expertiză judiciară, conform art. 50

1

și art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Așadar, este nerelevantă suma stabilită de

Tribunal ca primă instanță pe baza expertizei din procedura asigurării de

dovezi, din Dosarul nr. 7570/302 din 25 iunie 2009 în care procedura urgentă de

administrare a fost motivată de reclamanți pe faptul evacuării lor silite din

2008 și pe dorința actualilor proprietari de a efectua consolidări la imobil

începând cu luna august 2009, adică pe schimbarea stării fizice a imobilului.

Sunt fondate

susținerile apelantului-pârât că reclamanților li se cuvine o despăgubire

echitabilă și că nu există un temei care să le permită reclamanților specularea

fluctuațiilor în timp ale pieței imobiliare.

Trebuie menționat că

valoarea obiectului principal al cererii de chemare în judecată este precizată

de reclamanți în ședința publică de la 4 februarie 2010 la JS5, la nivelul

rezultat din expertiza din dosarul asigurării de dovezi pentru apartamentele în

litigiu, 4 și 24, valoare omologată de Tribunal prin sentința apelată (62.658

euro echivalent în lei la data plății efective pentru apartamentul nr. 24 și

93.921 euro, echivalent în lei la data plății efective pentru apartamentul nr.

4).

După precizările

succesive ale cererii de chemare în judecată cu privire la temeiul juridic și

la cadrul procesual pasiv, după ce în ședința publică din 17 decembrie 2009 au

invocat excepția necompetenței materiale valorice a Judecătoriei solicitând

atașarea Dosarului nr. 75701/302/2009, s-a întocmit o expertiză de evaluare.

Astfel, expertiza

judiciară, la prima instanță, din primul ciclu procesual, a avut ca obiective

numai determinarea valorii îmbunătățirilor și determinarea prețului actualizat,

pe baza cererii de chemare în judecată precizate a reclamanților, pentru

capetele de cerere care nu mai fac obiectul prezentului apel (contravaloarea

îmbunătățirilor și actualizarea cu inflația a prețului plătit în baza Legii nr.

112/1995).

Față de cererea de

chemare în judecată precizată, Tribunalul, a cărui sentință este apelată, nu a

dispus vreo expertiză pentru verificarea la vreo anumită dată a valorii

pretinse de reclamanți asupra obiectului principal al cererii de chemare în

judecată - prețul de piață al apartamentelor nr. 4 și 24.

O asemenea expertiză

a fost dispusă numai de Curtea de Apel în apelul pârâtului MFP, în rejudecare,

respectându-se indicațiile instanței de casare.

Deși normele din

Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, au ca

obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în

justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru,

se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus

art. 50 alin. (2

1

) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite

coexistența celor două tipuri de acțiuni speciale ai căror titulari sunt

cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 care se îndreaptă cu acțiune în

pretenții bănești împotriva MFP:

Cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu

eludarea prevederilor, Legii nr. 112/1995, și cererile sau acțiunile în

justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor (pierdute

în acțiuni în revendicare cu fostul proprietar deposedat de stat), privind

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995.

În prima situație,

norma legală folosește o terminologie a raporturilor juridice după constatarea

lipsei de validitate a contractului de vânzare-cumpărare, în considerarea

teoretică a unei repuneri a părților în situația anterioară, întrucât calitatea

precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 a fost aceea de

chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei, situație în care

este stabilită legal obligația restituirii prețului plătit actualizat cu

inflația.

Plata în asemenea caz

a valorii de piață a imobilului ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză.

Restituirea prețului plătit actualizat cu inflația reprezintă în acest caz

despăgubirea rezonabilă cuvenită legal. În cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2

1

)

coroborată cu art. 50

1

, legiuitorul însuși îi indică, pe

beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit

situației acestora care au participat la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare cu intenția respectării prevederilor Legii nr. 112/1995.

Legea nr. 1/2009

trebuie verificată în aplicarea fiecărui caz concret, pentru că este posibil ca

despăgubirea totală rezultată din aplicarea sa să fie deja încasată de

proprietarul cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 ce a pierdut imobilul în

acțiunea de revendicare, sub incidența vechilor dispoziții ce-i stabileau

drepturile de despăgubire, anterioare edictării Legii nr. 1/2009, ceea ce nu

este cazul în cauza de față.

Așadar, textul Legii

nr. 10/2001, așa cum a fost completată de Legea nr. 1/2009, stabilește, în mod

echitabil, dreptul la despăgubire al cumpărătorilor, proprietari în baza Legii

nr. 112/1995, ce au pierdut imobilul prin revendicare, de la Ministerul

Finanțelor Publice, ca unic pârât responsabil, pe baza unui probatoriu mai

simplu-cu expertiză judiciară evaluatorie ce, firesc, are în vedere prețul

(valoarea) de piață al(a) imobilului de la data efectuării expertizei, ce

reprezintă despăgubirea echivalentă proprietății pierdute.

Cu privire la data

întocmirii expertizei din apel, Curtea a precizat că rațiunea adoptării art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este tocmai facilitarea obținerii de către proprietarii

cumpărători a unei valori de înlocuire a imobilului pierdut prin revendicare.

Scopul nu era acela de a duce la îmbogățirea fără justă cauză și nici la

sărăcirea acestora, pe baza unei alegeri nedeterminate a prețului de piață al

imobilului expertizat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții N.L., N.M.A., solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului formulat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat, și menținerea Sentinței

civile nr. 351 din 19 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, invocând în drept art. 304, pct. 9 C. proc. civ.

În esență,

reclamanții au arătat că la data cumpărării apartamentelor nr. 4 și 24, prețul

a fost achitat integral, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995. Ca

urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulate de foștii proprietari,

reclamanții au fost evacuați din imobile, cu consecința desființării

contractelor de vânzare-cumpărare sau cu alte cuvinte, a ineficacității

acestora.

Fiind cumpărători de

bună-credință, recurenților li se cuvine prețul de circulație al imobilelor,

așa cum a fost acesta stabilit prin expertiză, în fața primei instanțe, adică a

Tribunalului București, prin Sentința civilă nr. 351 din 19 februarie 2013.

Instanța de apel, în mod nelegal a întocmit o altă expertiză de evaluare, fără

a indica un temei de drept și fără o justificare, încălcând dispozițiile art.

292 și 295 C. proc. civ.

S-a arătat că în fața

instanței de fond, pârâtul MFP nu a formulat obiecțiuni la expertiză, astfel

încât instanța de apel, pentru a respecta indicațiile instanței de casare,

trebuia să motiveze efectuarea unui nou raport de expertiză.

O altă critică

formulată de reclamanți se referă la momentul producerii evicțiunii, care este

momentul producerii prejudiciului, iar valoarea de luat în calcul era cea din

anul 2008, nu una ulterioară, mai ales că nu este vina părților că procesul s-a

întins pe durata mai multor ani de zile. Prelungirea duratei de soluționare a dus

la suferințe ale reclamanților și la scăderea valorii imobilelor, instanța

fiind părtinitoare, în raport cu pârâtul MFP.

O ultimă critică

vizează încălcarea dispozițiilor Legii nr. 1/2009 care au modificat art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și au introdus art. 50

1

, după art.

50 din cadrul aceluiași act normativ, referitoare la fondurile ce trebuie

alocate pentru despăgubirea chiriașilor-cumpărători. De altfel, apelul inițial

al MFP nu cuprinde justificări în drept, astfel încât instanța nu avea niciun

temei să îl admită.

Împotriva aceleiași

decizii a declarat recurs și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, criticând

soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În esență, pârâtul

susține că în cauză nu sunt întrunite cerințele Legii nr. 10/2001, așa cum a

fost modificată prin Legea nr. 1/2009, în sensul că pentru a se acorda prețul

de piață este necesar ca actele de vânzare-cumpărare să fi fost desființate

prin hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce nu este cazul, în speță.

S-a mai arătat că

reclamanții, la data încheierii contractelor, nu au depus minime diligențe,

pentru a verifica valabilitatea titlului în baza căruia imobilele au trecut în

proprietatea statului, ceea ce echivalează cu lipsa bunei-credințe. Or, acest

aspect duce la înlăturarea dreptului de a obține prețul de piață pentru

imobilele de care au fost deposedați, iar instanța în mod eronat le-a acordat

acestora prețul, conform expertizei de evaluare.

Prețul stabilit de

expert nu reflectă valoarea reală a imobilelor, ceea ce va duce la îmbogățirea

fără justă cauză a reclamanților, mai ales că au fost avute în vedere, prețuri

între 1400 și 1800 de euro pe metru pătrat, evaluare specifică pentru imobile

cu finisaje de lux, ceea ce nu era cazul pentru un imobil construit între anii

1898 - 1900.

De altfel,

reclamanții au cumpărat imobilele cu un preț foarte mic, mult sub nivelul

valorii de piață și este inechitabil să li se acorde valoarea de piață, la

nivelul actual, de vreme ce expertul s-a referit numai la ofertele de vânzare,

nu la prețurile efectiv tranzacționate.

Mai mult, în ceea ce

privește evicțiunea, nu este obligatorie acordarea prețului de piață, celor

evinși, mai ales că prejudiciul produs în patrimoniul reclamanților este

echivalent doar cu valoarea efectiv achitată, nu cu valoarea de circulație a

imobilelor.

Recursul

reclamanților este nefondat.

Înalta Curte,

examinând susținerile reclamanților, constată că acestea se subsumează

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ, urmând să fie analizate din această

perspectivă.

Astfel, analizând

criticile formulate de recurenții-reclamanți Înalta Curte reține că un prim

motiv vizează interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., invocate ca temei al

încuviințării probei privind efectuarea unei expertize tehnice evaluatorii în

apel, la solicitarea apelantului-pârât în cauză.

Acest aspect a fost

dezlegat cu putere de lucru judecat de instanța de recurs, în primul ciclu

procesual, prin Decizia civilă nr. 3334 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție care a reținut, în considerente că instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale ce vizează încuviințarea

probatoriului, respectiv art. 292 și art. 295 C. proc. civ.

Pentru a se conforma

deciziei de casare, instanța de apel, în rejudecare, trebuia să motiveze

aspectul legat de pertinența probei cu expertiză evaluatorie.

Prin decizia

anterioară Înalta Curte a reținut că în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., instanța de apel va încuviința toate probele, dacă ele privesc motivele

de apel cu care a fost sesizată, după cum, textul de lege menționat

reglementează posibilitatea administrării de probe noi în apel, independent de

vreo culpă a părții în primă instanță.

Instanța de apel, în

rejudecare, a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și a arătat că era

nevoie de proba cu expertiză judiciară evaluatorie, deoarece expertiza

judiciară, la prima instanță, din primul ciclu procesual, a avut ca obiective

numai determinarea valorii îmbunătățirilor și determinarea prețului actualizat,

pe baza cererii de chemare în judecată precizate a reclamanților, pentru

capetele de cerere care nu mai fac obiectul apelului (contravaloarea

îmbunătățirilor și actualizarea cu inflația a prețului plătit în baza Legii nr.

112/1995).

Mai mult, în fața

primei instanțe s-a folosit expertiza întocmită în procedura asigurării de

dovezi, procedură urgentă care nu asigură contradictorialitatea față de pârât.

În acest context, era

necesară proba încuviințată pentru că nu se putea determina, în altă modalitate

prețul de piață al apartamentelor, acordându-se astfel valoarea de înlocuire a

bunurilor pierdute în revendicare de reclamanți.

O altă critică

vizează momentul la care s-a raportat instanța de apel în stabilirea sumei

solicitată cu titlu de despăgubiri cuvenită cumpărătorilor evinși, și care, în

opinia recurenților reclamanți, este intrinsec legat de momentul formulării

cererii de chemare în judecată adică sfârșitul anului 2008.

Instanța de apel a

statuat că stabilirea sumei trebuie să se facă prin raportare la valoarea de

circulație pe care imobilul o avea la data judecății cauzei, făcând astfel

aplicarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Omologând astfel

ultimul raport de expertiză efectuat în apel, Curtea a constatat că se impune

admiterea apelului declarat de pârât și schimbarea parțială a sentinței atacate

numai în privința cuantumului despăgubirilor, care trebuie să reflecte valoarea

reală actuală (de piață) a apartamentelor în litigiu, la momentul întocmirii

raportului de expertiză.

Instanța de apel a

statuat că pentru stabilirea dreptului material la acțiune al reclamanților, trebuia

să se raporteze la dispozițiile legii speciale, care este Legea nr. 10/2001,

așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009. Acest act

normativ instituie, prin prevederile sale dreptul la o despăgubire, constând în

prețul de piață al imobilelor de care au fost deposedate persoanele ale căror

contracte au fost desființate. Valoarea va fi stabilită conform raportului de

expertiză, întocmit în cursul judecării cauzei.

Așa fiind, evicțiunea

nu se poate raporta la normele de drept comun C. civ. de la 1864, ci la

dispozițiile legii speciale, care stabilește un moment obiectiv, expertiza

efectuată în cauză, probă care este menită să determine un moment temporal la

care se raportează efectuarea probatoriului.

Fiind un argument

expres de text, nu se poate invoca un moment anterior al evicțiunii, de la care

s-ar putea calcula valoarea despăgubirilor.

De altfel, în

motivarea Curții de Apel București s-a arătat că în fața primei instanțe s-a

folosit un raport de expertiză, care avea alte obiective, în raport de cererile

formulate de reclamanți care au solicitat și valoarea îmbunătățirilor.

În ceea ce privește

perioada lungă de timp pe parcursul căreia s-a derulat procesul, trebuie

menționat că reclamanții au depus acțiunea în fața mai multor instanțe de

judecată, respectiv, judecătorie și tribunal și s-au folosit și de procedura

asigurării de dovezi.

Este neîndoielnic că,

în conformitate cu principiul disponibilității, reclamanții erau îndreptățiți

să apeleze la aceste mijloace procesuale, însă important este că instanța le-a

acordat o despăgubire corespunzătoare pentru bunurile de care au fost

deposedați, iar garanțiile procesuale, corespunzătoare dreptului la un proces

echitabil au fost respectate.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordat de instanță, această susținere ține de

situația de fapt, de aprecierea probelor, aspect ce nu poate fi analizat de

instanța de recurs, după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 din C. proc.

civ. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobat prin Legea nr.

219/2005.

Recursul pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin DGFAP București este nefondat.

Înalta Curte,

examinând susținerile pârâtului, constată că acestea se subsumează

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ, urmând să fie analizate din această

perspectivă.

Astfel, Înalta Curte

reține că reclamanții N.L. și N.T., au cumpărat apartamentul nr. 24 situat în

București, Calea V., mansarda, sector 1 prin contractul de vânzare-cumpărare

din 16 aprilie 1998, în conformitate cu Legea nr. 112/1995 și au achitat

integral prețul apartamentului, actul juridic nefiind desființat.

Apartamentul nr. 4,

situat în București, Calea V., sector 1 a fost cumpărat prin contractul de

vânzare-cumpărare din 13 august 1997, în temeiul aceleiași Legi nr. 112/1995 de

către defuncta P.S., în calitate de fost chiriaș.

Conform

certificatului de moștenitor din 24 iunie 2004, eliberat de NP E.C., de pe urma

defunctei P.S., decedată la 09 iunie 2004, se constată că reclamanții N.L. și

N.T. sunt moștenitorii defunctei P.S., astfel că sunt îndreptățiți să culeagă

drepturile acestei autoare.

Prin Sentința civilă

nr. 8973 din 05 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București,

instanța a constatat nulitatea titlului de preluare în proprietatea statului a

imobilului situat în București, Calea V., sector 1 formulată de reclamanții S.

Prin Decizia civilă

nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, în recurs, a fost admis recursul și,

pe fond, a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamanților S. dispunându-se

lăsarea întregului imobil (inclusiv a apartamentelor nr. 24 și 4) în deplina

proprietate și liniștita posesie a reclamanților-moștenitori ai fostului

proprietar deposedat.

Reclamanții N.L. și

N.T. au fost evacuați din ambele apartamente, conform actelor de executare

silită ce au făcut obiectul Dosarelor nr. 158/2008 și respectiv nr. 309/2008

constituite la BEJ "R.I.C.".

Astfel, reclamanții

se află în ipoteza în care, contractele de vânzare-cumpărare cu din 16 aprilie

1998 și din 13 august 1997, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, deși nu au

fost anulate, fiind încheiate conform legii, au fost lipsite de efecte ca

urmare a admiterii acțiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte,

contractele lor au fost desființate prin hotărâre judecătoreasca definitivă și

irevocabilă și este neîndoielnic că li se cuvine prețul de piață, potrivit

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, preț stabilit conform

expertizei tehnice de specialitate în construcții administrată în cauză.

Prin hotărârile

anterioare s-a reținut calitatea de cumpărători de bună-credință a

chiriașilor-cumpărători, respectiv a recurenților-reclamanți, în prezentul

litigiu.

Astfel, s-a constatat

că, deși contractele nu a fost desființate, reclamanții au fost evinși de către

moștenitorii fostului proprietar al imobilului, însă fiind de bună-credință,

instanța de apel le-a acordat prețul de circulație al celor două apartamente.

În speță, se aplică legea specială, adică Legea nr. 10/2001, astfel încât

pârâtul nu poate invoca dispozițiile de drept comun C. civ. de la 1864, cu

privire la evicțiune, susținerile fiind neîntemeiate sub acesta aspect.

În ceea ce privește

cuantumul acordat de instanță, această susținere ține de situația de fapt, de

aprecierea probelor, aspect ce nu poate fi analizat de instanța de recurs, după

abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 din C. proc. civ.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), C.

proc. civ. urmează să respingă recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții N.L., N.M.A. și de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 181/A din 15 aprilie 2015 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2015.

Procesat

de GGC - NN