ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5181/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 15 octombrie 2010, reclamanții Liceul teoretic A.B. și Fundația A.B. au chemat în judecată pârâții I.N.C.D.I.F. - I.S.P.LF., Primăria municipiului Iași, M.A.D.R. și Statul Român, prin M.F.P., solicitând revendicarea construcției Casa B., a curții și anexelor acesteia, precum și a suprafeței de teren de 2.721,28 mp, situată în lași.

Prin sentința civilă nr. 1080 din 23 aprilie 20.12, Tribunalul Iași a respins excepția necompetenței materiale și generale; a respins excepția inadmisibilității cererii; a respins excepția tardivității formulării acțiunii; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâți; a respins excepția autorității de lucru judecat; a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta U.M.F. „G.T.P." lași. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Excepția necompetenței materiale și generale invocată de pârâții I.N.C.D.I.F.

- I.S.P.I.F. și M.A.D.R. este neîntemeiată, raportat la precizările făcute de reclamanți la termenul de judecată din 9 mai 2011 cu privire la obiectul acțiunii - revendicare formulată în baza art. 480 C. civ., astfel încât competența de soluționare a cauzei revine tribunalului și nu curții de apel. Este neîntemeiată și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul M.A.D.R., pentru lipsa plângerii prealabile formulată în baza Legii nr. 554/2004, motivat de faptul că potrivit. precizărilor la acțiune făcute de reclamanți la termenul de judecată din 9 mai 2011, obiectul prezentei cereri este revendicare și nu anulare acte administrative. De asemenea, excepțiile tardivității promovării cererii și autorității de lucru judecat invocate de pârâții Primăria Iași, I.N.C.D.I.F.

- I.S.P.I.F. și M.A.D.R. și de intervenient nu sunt întemeiate, motivat de faptul că, pe de o parte, obiectul prezentei acțiuni este - așa cum s-a mai precizat - revendicarea și nu restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 (litigiu soluționat definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 139/2007 a Tribunalului Iași, prin care s-a respins acțiunea reclamanților) iar, pe de altă parte, chiar dacă reclamanții au mai avut o acțiune (soluționată prin sentința civilă nr. 674/2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă), iar unul din capetele de cerere ale acesteia avea ca obiect revendicarea aceluiași imobil, nu este vorba de autoritate de lucru judecat, întrucât în cauză nu este triplă identitate de obiect, cauză și părți.

Cu privire ia excepția lipsei calității procesuale pasive s-a reținut că pârâtul l.N.C.D.I.F. - I.S.P.L.F. are calitate procesuală pasivă, motivat de faptul că potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 1995 și protocolului de predare-preluare din data de 1 iunie 2007, acesta este deținătorul actual al imobilului teren și construcții a cărui revendicare se solicită. De asemenea, Primăria municipiului Iași are calitate procesuală pasivă în astfel de cauze, nefiind o simplă structură funcțională, ci o persoană juridică de drept public care este reprezentată de primar.

Potrivit reglementărilor în vigoare ( Legea nr. 215/2001) sunt persoane juridice de drept public, comunele, orașele, municipiile, județele, adică unitățile administrațiv-teritoriale; cum primăria nu are patrimoniu propriu distinct de cel al acestor entități a căror activitate o servește, în anumite litigii, ea le reprezintă atât în relațiile cu persoanele fizice și juridice, cât și în instanță. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâtul l.N.C.D.I.F. - I.S.P.I.F.și de intervenient nu este întemeiata, instanța apreciind că există identitate între persoana reclamanților și titularul dreptului real afirmat, aceștia având interes în promovarea prezentei acțiuni.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune prin care au solicitat revendicarea imobilului construcție și teren în suprafață de 2.721,28 m.p. denumit Casa B., situat în Iași. Instanța a constatat că reclamanții nu și-au dovedit pretențiile. Astfel, reclamanții invocă faptul că imobilul revendicat -compus din construcții,anexe, teren în suprafață de 2.721,28 m.p., a fost al Logofătului și Cavalerului A.B. (fondatorul Liceului din Pomârla, județul Botoșani), iar prin testamentul din 9 iunie 1887 le-a lăsat jumătate din avere în vederea înființării Institutului A.B., însă instanța a constatat că din înscrisurile depuse și extrasul de pe testamentul lui A.B.

nu rezultă că aceștia ar fi proprietarii bunurilor pe care le revendică. Pe de altă parte, din certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 9 februarie 1995 reiese că proprietarul imobilului revendicat este SC I.S.P.I.F. SA București, iar din protocolul de predare-preluare încheiat la data de 3 iunie 2007 rezultă că SC I.S.P.I.F. SA predă în administrarea pârâtului I.N.C.D.I.F. - I.S.P.I.F., prin reprezentantul statului - M.A.D.R., spre a fi preluat în domeniul public al statului, patrimoniul imobiliar constând în construcții și teren situat în Iași, strada Sărăriei nr. 14. Prin urmare, raportat ia probatoriul administrat în cauză, instanța a reținut că reclamanții nu fac dovada că sunt titularii dreptului real a cărui recunoaștere o solicită, iar, pe de altă parte, imobilul revendicat face parte din domeniul public al statului.

Nici cererea de intervenție în interes propriu formulată în cauză de intervenientă U.M.F. G.T.P. Iași nu este întemeiată pentru aceleiași considerente, că nu și-a dovedit pretențiile solicitate. Astfel,din înscrisurile depuse la dosar rezultă diligentele depuse de intervenientă în vederea preluării imobilului în litigiu, dar nu se face dovada că bunul revendicat a fost proprietatea U.MF. încă din anul 1897, potrivit susținerilor din cerere. Din adresa Filialei Arhivelor Statului Botoșani depusă la dosar de intervenientă, rezultă că nu figurează niciun act de vânzare-cumpărare dintre Așezamintele A.B. și M.I.P. din anul 1897 pentru acest imobil, iar potrivit adresei din 1994, formulată de intervenientă către Arhivele Statului - Filiala Botoșani, chiar aceasta recunoaște că Arhivele Statului Iași nu dispun de nici un fel de documente privitor la Așezamintele A.B.

Nu s-a făcut dovada că imobilul revendicat a fost proprietatea intervenientei sau că a fost continuatoarea unității care a deținut inițial bunul, împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Liceul teoretic A.B. și Fundația A.B., precum și intervenientă U.M.F. G.T.P. Iași. Prin Decizia nr. 18 din 15 februarie 2013, Curtea de Apel lași, secția civilă, a respins apelurile, ca nefondate. Instanța de apel a analizat prioritar criticile din cererea de apel formulată de U.M.F. G.T.P. lași, care a invocat aspectele procedurale ale sentinței apelate. Astfel, în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. și art. 134 C. proc. civ., curtea de apel a constatat că reclamanții și-au precizat acțiunea anterior momentului intervenirii în proces a apelantei U.M.F.

G.T.P. iași, iar părțile chemate în judecată nu au criticat aceste aspecte, astfel că susținerile apelantei nu au fost primite. De asemenea, s-a reținut că în mod corect instanța de fond nu a obligat reclamanții la plata vreunei taxe judiciare de timbru, deoarece în temeiul art. 15 lit. r) din Legea nr. 114/1997, acțiunea formulată de reclamanți este scutită de taxă judiciară de timbru. Nici excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în promovarea acțiunii nu este întemeiată deoarece, astfel cum corect a stabilit instanța de fond există identitate între persoanele reclamante și titularul dreptului real afirmat. Atâta timp cât cererea de intervenție în interes propriu a fost soluționată pe fond, criticile vizând încălcarea procedurii de admitere în principiu în interes propriu sunt superflue și nu au fost primite.

În ceea ce privește fondul litigiului, instanța de apel a examinat apelurile împreună, considerentele respingerii lor fiind comune. Atât reclamanții, cât și intervenienta în interes propriu au solicitat revendicarea imobilului situat în Iași. Acest imobil face parte din categoria imobilelor preluate de stat, atât reclamanții cât și intervenienta în interes propriu formulând notificări în baza Legii nr. 10/2001. În ceea ce-i privește pe reclamanți, prin Decizia civilă nr. 139 a Tribunalului iași s-a respins în mod irevocabil contestația formulată împotriva dispoziției din 2006 emisă de Primăria Iași, în temeiul Legii nr. 10/2001. De asemenea, din chiar susținerile apelantei-interveniente și din înscrisurile depuse de aceasta rezultă că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru același imobil a fost respinsă.

Așa fiind, atâta timp cât apelanții au apelat ia dispozițiile Legii nr. 10/2001 nit mai pot apela ulterior, indiferent de soluția obținută, într-un alt cadru procesual, la o altă acțiune chiar pe alt temei, eu intenția vădită de reluare a procedurilor de restituire a imobilului în litigiu. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului, a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, în cauza de față această procedură fiind deja finalizată.

Prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate, o limitare stabilită de însuși legiuitorul, s-a urmărit asigurarea stabilității circuitului civil a imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a acestor imobile. Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 în scopul de a îndrepta toate consecințele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice, obligatorii pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubire. Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.

Instanța supremă a decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu mai pot opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Concluzia ce se impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condițiile legii speciale cu prioritate față de dispozițiile art. 480 C. civ. Cum în prezenta cauză reclamanții și intervenienta au uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare formulată în mod corect a fost respinsă. Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului reclamanții Liceul Teoretic A.B.

și Fundația A.B., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii apelului și a acțiunii introductive. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că instanța de apel a reținut în speță incidența principiului electa una via, raportându-se la Decizia nr. 139 a Tribunalului lași, prin care s-a respins irevocabii conlesiațîa formulată împotriva dispoziției din 22 martie 2006 emisă de către Primăria Iași în temeiul Legii nr. 10/2001. Nu se poate aprecia ca existența legii speciale exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un „bun" în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

La momentul sesizării instanței de judecată cu prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional ia C.E.D.O., reclamantul are un „bun actual", întrucât dreptul de proprietate nu i-a ieșit niciodată din patrimoniu. Pe cale de consecință, atâta timp cât reclamantul Liceul teoretic A.B. s-a prevalat de existența în patrimoniul său a unui „bun actual" sau interes patrimonial în legătură cu imobilul revendicat, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu constituie o încălcare a principiului electa una via. Referitor la fondul cauzei, recurenții-reclamanți au arătat că prin sentința civilă nr. 36 din 25 februarie 1904 a Curții de Apel Iași, secția civilă, toată averea lăsată prin testament de defunctul A.B.

este lăsată în administrarea Casei Școalelor și în proprietatea Institutului A.B. Această hotărâre judecătorească a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 517 din 12 decembrie 1905, Dosar nr. 613/1904 al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Imobilul revendicat - Casa B. s-a aflat încă de la dezbaterea succesiunii testamentare în proprietatea Institutului A.B., ulterior în anul 1904-1905, institutul intrând împreună cu toate bunurile sale mobile și imobile în administrarea Casei Școalelor. Imobilul a fost naționalizat în mod abuziv și neconstituțional, fără titlu, de către Statul Român ulterior anului 1905. Având în vedere dispozițiile art. 480-481 C. civ., reclamantul reclamanții Liceul teoretic A.B.

este pe deplin îndreptățit în a-și redobândi dreptul de proprietate. În ceea ce privește compararea titlurilor de proprietate care emană de la autori diferiți, s-a considerat a fi cea mai rațională soluție aceea care propune compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile și să se dea eficiență titlului care provine de la autorul ai cărui drept este preferabil. În situația prezentă, titlul reclamantului Liceul Teoretic A.B. este un act de vânzare-cumparare încheiat în anul 1838 Ia 1 iulie 1838 și legalizat Ia Divanul Moldovei în data de 2 iulie 1838, înscris prin care autorul reclamantului, Hatmanul A.B. dobândește în proprietate imobilul revendicat, în vreme ce titlul pârâților nu există, Statul Român preluând imobilul în mod abuziv și neconstituțional.

Nu a existat un caz de utilitate publică și niciodată nu s-a primit o despăgubire dreaptă și prealabilă. Trecerea imobilului în proprietatea Statul Român s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 480-481 C. civ., conferind un caracter abuziv și neconstituțional naționalizării, astfel că nu există un titlu al statului asupra imobilului. Dreptul de proprietate al reclamantului Liceul teoretic A.B. nu a fost niciodată desființat, bunul neieșind din patrimoniul acestuia, Statul Român nedevenind un adevărat proprietar. Calitatea de proprietar a Liceul teoretic A.B. reiese din succesiunea de acte transiative de proprietate menționate, respectiv act de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1838 la 1 iulie 1838, testamentul lui A.B.

din 1887, care a dispus înființarea pe moșia Pomârla a unui institut academic cu titlul Institutul A.B., sentința nr. 212 din 15 octombrie 1870 a Tribunalului lași, sentința civilă nr. 36 din 25 februarie 1904 a Curții de Apel Iași, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 517 din 12 decembrie 1905, Dosar nr. 613/1904 al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În concluzie, recurenții-reclamanți au susținut că ne aflăm în prezența conllictuiui dintre titlul reclamantului și posesia pârâților, urmând a se acorda preferință titlului reclamantului, având în vedere că titlului im emană de la ei însuși, iar data titlului este anterioară posesiei pârâților. Totodată, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție s-a statuat faptul că dispozițiile Convenției se apiică prioritar legii naționale.

Pe de altă parte, raportat Ia efectele acțiunii promovate, admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, bunul fiind în proprietatea statului, care l-a naționalizat abuziv. Este evident că acțiunea formulată pentru restabilirea dreptului de proprietate al reclamantului se încadrează în interpretarea data de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru rezolvarea conflictului dintre normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe cale de consecință, ținând cont că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniu! Liceului A.B. și având în vedere că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru ca imobiiul să reintre în patrimoniul acestuia, motiv pentru care reclamanții-recurenți au solicitat admiterea acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată și precizată.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Prin acțiunea în justiție promovată la data de 20 februarie 2002, reclamanții Liceul A.B., Fundația A.B. și Consiliul local al comunei Pomârla, jud. Botoșani în contradictoriu cu pârâtul I.S.P.I.F. au solicitat restituirea în natură a construcțiilor B. și a suprafeței de 5.256,80 mp teren din curte, aflate în municipiul Iași. Reclamanții au invocat, pe temeiul mai multor acte autentice, dreptul de proprietate istoric al fondatorului liceului din Pomârla, logofătul și cavalerul A.B. Totodată, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, arătând că, anterior au notificat pârâtul pentra restituirea în natură a imobilului.

Prin sentința nr. 674 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, acțiunea reclamanților a fost respinsă, ca nefondată. Soluția a rămas definitivă prin Decizia nr. 426/ A din 4 noiembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, și irevocabilă prin Decizia nr. 4064 din 26 mai 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă. În acei litigiu, instanțele de judecată au reținut că Liceul A.B.

(fosta Casă a Școalelor, Institutul A.B.) a avui doar un drept de administrare asupra imobilelor și că din înscrisurile depuse nu rezultă dreptul de proprietate invocat de reclamanți asupra bunurilor revendicate, nedovedindu-se existența în patrimoniul lor a dreptului de proprietate cu privire la bunuri; în privința certificatului de atestare a dreptului de proprietate a pârâtului s-a reținut că nu sunt elemente pertinente care să ducă la nulitatea sau anularea lui; instanțele au reținut și faptul că sentința Tribunalului București a rămas definitivă și irevocabilă față de reclamantul Liceul A.B., care nu a formulat nici apel și nici recurs în cauză. Așadar, prin hotărâri judecătorești pronunțate anterior prezentului litigiu s-a reținut cu putere de lucru judecat că Liceul A.B.

a avut doar un drept de administrare asupra imobilului revendicat și că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al reclamanților cu privire la acest hun. Potrivit principiului puterii de lucru judecat, modalitatea în care au fost dezlegate anterior, printr-o hotărâre judecătorească, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, suprimă posibilitatea de a se statua diferit într-un litigiu ulterior. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură eu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Or, prin susținerile formulate, recurenții-reclamanți tind să lipsească de efectele lucrului judecat hotărârile judecătorești pronunțate anterior, prin care s-au stabilit irevocabil aspecte litigioase reluate și supuse judecății în litigiul de față.

Având în vedere principiului puterii de lucra judecat și dată fiind legătura dintre materiile litigioase (suprapunerea acestora, de fapt), nu se pot ignora efectele soluționării acțiunii formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului și care a fost respinsă prin sentința nr. 674 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, soluție definitivă și irevocabilă, neatacată de petentul Liceul A.B. Pe de altă parte, reclamanții nu au deschisă calea prezentei acțiuni în justiție promovată la data de 15 octombrie 2010 pe temeiul dreptului comun, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală -specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării. De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 C. proc.

civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. Această hotărâre stabilește și că, atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă. Cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, implicit admise și de contenciosul european. Față de cele ce preced, se constată că nu există vreo neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, această lege specială concretizând posibilitatea conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară.

Totodată, contrar susținerilor recurenți lor-reclamanți, nici din perspectiva Convenției aceștia nu aveau vocația obținerii retrocedării în natură a imobilului, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, cu referire la cauza „M. Atanasiu ș.a. contra României" din 12 octombrie 2010. Astfel, hotărârea pilot. „Măria Atanasiu și alții contra României" nu conține prevederi care, prin interpretare și aplicare la datele concrete ale speței, le-ar putea fi favorabile recurenților-recl amanți.

În cauza M. Atanasiu se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s~a pronunțai în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii hunului (paragrafele 140 și 143). Or, în speță, nu se poate considera că reclamanții ar deține un „bun actual", câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului. Mai mult, prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, s-a statuat că Liceul A.B.

a avut doar un drept de administrare asupra imobilului și nu s-a recunoscut reclamanților calitatea de proprietari cu privire la hunul revendicat Chiar și o eventuală recunoaștere a nevalabilități titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în discuție, nu ar fi conferit reclamanților un „bun aciuai" sau o „speranță legitimă", singura speranță legitimă a acestora fiind aceea dată de respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Așadar, potrivit prevederilor hotărârii pilot, cel care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Astfel, în speță, chiar dacă principiile specialia generalibus derogani și electa una via nu s-ar fi opus și, deci, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fost finalizată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reclamanții nu aveau un drept ia restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. l din Protocolul 1 adițional la Convenție. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Liceul Teoretic A.B. și Fundația A.B. împotriva Deciziei nr. 18 din data de 15 februarie 2013 a Curții de Apel lași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2013.