ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4243/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată Ia Tribunalul Iași sub nr. 11211/99/2006, reclamanții F.L. și Ș.G.H. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P., Municipiul Iași reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului Iași și SC F. SA lași, să se dispună: 1. Constatarea nevalabilității titlului de preluare în proprietatea Statului Român și Municipiul Iași a terenului situat în Municipiul lași, ce a aparținut defuncților F.C.M. și F.A.; 2. Obligarea pârâtei SC F. SA Iași a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren deținută de aceasta în Iași. În motivarea cererii, reclamanții au arătat sunt moștenitorii autorilor lor F.C.M.

și F.A., foști proprietari ai suprafeței de 1,5 ha teren situat în Iași, dobândită de aceștia prin partaj și moștenire, respectiv prin cumpărare. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 martie 1918 transcris la 16 martie 1918, F.A. a dobândit de la Primăria Iași o altă suprafață de 8.014 mp, situată în spatele terenurilor proprietatea numitei F.C.M. Ambele terenuri au fost preluate abuziv de către Statui Român prin acte succesive de deposedare: o parte a fost preluată la C.A.P., ulterior cedată C.U.G, (cea. 9 ha), 0,6 ha a fost preluată prin expropriere în vederea construirii C.U.G., iar o suprafață de 3.900 mp a fost preluată, în același scop, prin donație făcută Consiliului Popular al municipiului Iași.

Din suprafața de 5.999 mp expropriată conform Decretelor nr. 351 din 02 octombrie 1979 și nr. 212/1984 au fost plătite despăgubiri derizorii proprietarilor numai pentru o suprafață de 1.750 mp, fiind încălcate astfel, prevederile Constituției din 1965, conform căreia exproprierea se putea face numai cu plata unei juste despăgubiri. Donația nefiind încheiată în formă autentică este lovită de nulitate absolută.

În drept s-a invocat nevalabilitatea titlului statului/unității administrativ teritoriale în considerarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, conform cărora pot fi considerate proprietate de stat numai acele bunuri care au intrat în proprietatea statului în baza unui titlu valabil adică, potrivit legii, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, art. 12 și art. 36 din Constituția din 1965, a art. 481 și 831 C. civ., a art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. S-a solicitat să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților și să se dea eficiență titlului reclamantelor câtă vreme Statul Român nu a avut un titlu valabil, putându-se reține chiar inexistența titlului SC F. SA Iași, care este un dobânditor Iară plată, prin efectul Legii nr. 15/1990.

Ulterior, reclamanții, la data de 19 septembrie 2006, au precizat valoarea terenului revendicat ca fiind de 520.329,15 lei, la 20 septembrie 2006 au completat cererea de chemare în judecată prin chemarea în judecată și a pârâtei SC P.P. SA, în vederea obligării acesteia la a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren deținută de aceasta în Iași, parte ce deține terenul revendicat, iar la 18 octombrie 2006, reclamanții au solicitat introducerea în cauză și a reclamantei K.R.E., în calitate de succesoare a defuncților F.C.M. și F.A. Toți pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată după apariția Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 753 din 28 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Iași, în Dosarul nr. 11211/99/2006 s-a respins excepția de necompetență materială și s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanții F.l., Ș.G.I.

Prin Decizia nr. 142 din 10 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Iași s-a admis apelul formulat de F.L., Ș.G.I. și K.R.E. împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, s-a dispus desființarea acesteia și trimiterea cauzei la Tribunalul Iași în vederea rejudecării. S-a reținut, în esență, că apelanta K.R.E. are calitatea de reclamantă, fiind introdusă în cauză la termenul din 18 octombrie 2006 în calitate de succesoare în drepturi a defuncților F.C.M. și F.A., în consecință, sentința apelată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 1 alin. (6) C. proc. civ. deoarece prin omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la acțiunea formulată de reclamanta K.R.E. s-a încălcat dreptul acesteia, a cărei cerere nu a fost soluționată.

Prin sentința civilă nr. 679 din 21 martie 2012 a Tribunalului lași, secția civilă, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de toți reclamanții și s-a respins cererea pârâtelor privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iași a reținut, în esență, că reclamanții au indicat ca temei al acțiunii în restituire dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. 6 alin. (1) și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 și nu pe cele ale legii speciale - Legea nr. 10/2001, care prevăd obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează și care au prioritate față de dreptul comun.

În raport de dispozițiile Convenției Europene ale Drepturilor Omului, în ceea ce privește existența bunului actual și a speranței legitime de valorificare a dreptului de proprietate, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru că aceștia nu dețin „un bun actual " în accepțiunea dată de hotărârea pilot - cauza Atanasiu împotriva României, nu pot obține mai mult decâi despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât, reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la restituirea posesiei. Totodată, s~a constatat lipsită de relevanță împrejurarea legalității sau nelegalității titlului statului constituit prin preluarea imobilului în litigiu. Împotriva sentinței civile nr. 679 din 21.03,2012 a Tribunalului Iași au declarat apel F.L., K.R.E.

și Ș.G.I., iar prin Decizia nr. 8 din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamanților. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că deși prin hotărârea supusă apelului s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantelor, hotărârea pronunțată de Tribunalul Iași a cercetat acțiunea reclamanților pe fondul revendicării, prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței constante a C.E.D.O.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării căci ar însemna să se încalce principiul "speeialia generalibus derogant", cu excepția situației în care reclamantul într-o acțiune în revendicare se prevalează de un bun în sensul normei europene și atunci trebuie să i se asigure accesul la justiție. În privința încălcării prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a apreciat că deși acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă, Tribunalul s-a preocupat de examinarea cererii de revendicare pe fondul dreptului, apreciind dacă aceștia nu dețin un "bun" în conformitate cu jurisprudența Curții Europene.

S-a observat că până la cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), art. 1) trebuit să se aprecieze că recunoașterea caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat (Decretele de expropriere nr. 351/1979 și nr. 212/1984) este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamantelor - apelante, însă după această cauză, un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. Ca atare, apelanții - reclamanți din prezenta cauză, nu dețin un "bun actual" în patrimoniu în sensul jurisprudenței C.E.D.O., care să constituie o premisă a admiterii cererii de revendicare imobiliară. Transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a interesului reclamanților, se subordonează îndeplinirii cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legea de reparație.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apei, au formulat recurs reclamanții Ș.G.I. și F.L., prin care invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., au solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În raport de pct. 7 din art. 304 C. proc. civ., recurenții au arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, pentru că, deși s-a reținut că acțiunea în revendicare le-a fost respinsă, ca inadmisibilă, tribunalul s-a preocupat de examinarea cererii de revendicare pe fondul dreptului, verificând dacă există un „bun" în patrimoniul reclamantelor în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O. în același timp, s-a reținut și faptul ca numai în măsura în care reclamantul se prevala de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană, acțiunea în revendicare era admisibilă și obliga instanța la analiza fondului dreptului invocat.

În raport de pct. 9 din art. 304 C. proc. civ., s-a susținut că hotărârea este nelegală, pentru că, în mod greșit s-a reținut că excepția de inadmisibihtate a fost soluționată de Tribunalul Iași nu ca o excepție de procedură, ci ca o chestiune ce caracterizează fondul revendicării și că acțiunea în revendicare a fost respinsă pe fond ca urmare faptului că reclamanții nu se prevalează de un "bun" în sensul noțiunii din jurisprudența Curții Europene, și astfel, nu se mai pune problema analizării preferabilității titlului de proprietate invocat de reclamanți în defavoarea titlului altor persoane.

S-a arătat că noțiunea de „bun actul" s-a examinat Iară a se verifica și existența unei „speranțe legitime" în patrimoniul reclamanților, deși s-a arătat că reclamanții sunt îndreptățiți cel puțin la un drept la despăgubire ce nu poate fi contestat, în condițiile în care s-a confirmat deja calitatea de acționar a autorilor lor, în temeiul art. 37 din Legea nr. 18/1991 republicată, corespunzător suprafeței de 2,464 ha teren echivalent arabil, restituidu-se în natură, autorilor lor suprafața de 1.978 mp din suprafața mai sus arătată, conform Titlului de proprietate din 22 august 2002, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern a prevăzut un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie Ia acordarea unei despăgubiri, aspect reținut în mod explicit de către Curtea Europeană, în cauza Atanasiu împotriva României.

S-a mai arătat că autoritățile administrative nu au emis până în prezent un titlu de proprietate pentru restul suprafeței solicitate (respectiv, pentru diferența dintre suprafața și cei 1,978 mp restituiți) și că reclamanții sunt îndreptățiți cel puțin la un drept de despăgubire. Lipsa restituirii sau a despăgubirii până în prezent, este de natură să Ie încalce dreptul la respectarea bunurilor, în timp ce respingerea acțiunii ea inadmisibilă reprezintă o ingerință în dreptul reclamantelor de acces la justiție, Legea nr, 10/2001 având ca finalitate până la urmă perfecționarea sistemului reparator, iar nu diminuarea accesului la justiție. Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Primul motiv de recurs invocat de reclamanții reclamanți este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Potrivit dispozițiilor textului invocat, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivele contradictorii și cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează, cu o nemotivare, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ. În cauză, se invocă existența unei contrarietăți în considerentele hotărârii, în sensul că în motivarea hotărârii s-a reținut pe de o parte, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare dar s-a procedat la examinarea cererii de revendicare pe fondul dreptului, verîficându-se existența unui „bun" în patrimoniul reclamantelor în conformitate cu jurisprudența Curții Europene, iar pe de altă parte, s-a reținut că numai în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 ia Convenția Europeană, acțiunea în revendicare este admisibilă și obligă instanța la analiza fondului dreptului invocat.

Se constată că aceste critici se circumscriu de fapt motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții invocând în realitate aplicarea greșită a legii și nu una din ipotezele motivului de casare prevăzut de pct. 7 din art. 304 C. proc. civ. Tot în raport de pct. 9 din art. 304 C. proc. civ., s-a susținut nelegaiitatea hotărârii pentru că în mod greșit s-a reținut soluționarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii ca o chestiune ce caracterizează fondul revendicări și nu ca o excepție de procedură; inexistența unui bun în sensul Convenției Europene, bun ce cuprinde inclusiv speranța legitimă la care sunt îndreptățite reclamantele ca beneficiare ale unui drept la despăgubire, prin legile de reparație și în raport de cauza Atanasiu împotriva României; încălcarea dreptului reclamanților de acces la justiție prin neanalizarea preferabilitații titlului de proprietate invocat de reclamanți și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Potrivit acestui motiv de recurs, modificarea sau casare unei hotărâri se poate cere dacă hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Statul român a adoptat Legea nr, 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizata implicit și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte de la dreptul comun, ale Deciziei nr. 33/2008 și a jurisprudenței C.E.D.O.

în materie. Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii vizând problema concursului între legea specială și cea generală, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 C. proc. civ., a stabilit ea, potrivit principiului specialia generalihus derogant, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. Totodată, s-a reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun". Ca atare, pentru a se putea stabili dacă acțiunea în revendicare este sau nu admisibilă, instanța trebuie să examineze existența unui bun în patrimoniul reclamantului.

Instanța de apel, procedând la verificarea incidenței dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiționai la Convenția Europeană, a menținut soluția instanței de fond cu privire la soluționarea excepției de inadmîsibilitate a acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Această verificare este obligatorie, pentru că în măsura în care se constată că reclamantul deține un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană, acțiunea în revendicare este admisibilă și obligă instanța la analiza fondului dreptului invocat. În consecință, Înalta Curte reține că verificarea în prealabil a existenței unui „bun" în patrimoniul reclamantului s-a făcut cu respectarea celor statuate prin decizia în interesul legii anterior menționată.

De asemenea, împrejurarea că în urma acestei verificări, s-a ajuns la concluzia că reclamanții nu au un „bun", ceea ce a determinat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, nu relevă nicio contradicție, fiind consecința aplicării primei teze a Deciziei nr. 33/2008, în sensul că, în lipsa invocării unui bun, se dă prioritate legii speciale de reparație. Cât privește accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil acestea sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 6 din C.E.D.O. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedunlor administrative, partea interesată sa aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa, însă In măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Prin legea specială reparatorie a fost reglementată nu numai procedura administrativă de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Or, în speța, reclamanții nu au formulat cerere de restituire în condițiile Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu au înțeles să urmeze procedura prevăzută pentru restituirea bunului și deci, nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție.

Mai trebuie avut în vedere și faptul că, prin hotărârea pilot pronunțată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilitații titlului statului relevanța urmărită de reclamanți, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar dreptul de creanță în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilitații titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilitații titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției, după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă. Prin simpla constatare a nevalabilitații titlului statului, reclamanții nu ar putea obține câștig de cauză în acțiunea în revendicare, ci ar trebui să urmeze calea legii speciale pentru obținerea măsurilor reparatorii în echivalent.

Legea specială, la rândul său, stabilește în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării atribuția analizării valabilității titlului statului (art 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 2.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007), verificare care este supusă cenzurii instanței de judecată, odată cu soluția dată notificării, potrivit dispozițiilor aceleiași legi speciale. Astfel se apreciază că verificarea valabilității titlului statului într-un proces separat pe calea dreptului comun, prin ocolirea legii speciale este nu numai contrară principiului specialia generalibus derogam, dar și inutilă, în condițiile în care, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă în toate situațiile de preluare abuzivă enumerate la art. 2 din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu valabil sau iară titlu.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la „speranța legitimă" ce ar decurge din recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii, în temeiul legilor fondului funciar, pentru o parte din terenul preluat de stat. Actele de reconstituire a dreptului de proprietate și, respectiv, de recunoaștere a calității de acționari a autorilor reclamanților, în temeiul legilor fondului funciar, produc efecte juridice și conferă îndreptățire reclamanților de a invoca un „bun" sau o „speranță legitimă" în limita suprafeței de teren pentru care s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, în modalitățile respective. Or, prin acțiunea de față, reclamanții au revendicat diferența de suprafață de teren, pentru care nu dețin o hotărâre judecătorească sau un act administrativ de restituire, care să reprezinte "bun actual" în sensul hotărârii pronunțate de C.E.D.O.

în cauza Atanasiu. Ca atare, față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost data cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că recursul reclamanților este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele F.L. și Ș.G.l. împotriva Deciziei nr. 8 din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel lași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 octombrie 2013.