ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4243/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4243/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată Ia

Tribunalul Iași sub nr. 11211/99/2006, reclamanții F.L. și Ș.G.H. au solicitat

în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P., Municipiul Iași

reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului Iași și SC F. SA lași, să se

dispună:

nevalabilității titlului de preluare în proprietatea Statului Român și Municipiul

Iași a terenului situat în Municipiul lași, ce a aparținut defuncților F.C.M.

și F.A.;

SC F. SA Iași a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața

de teren deținută de aceasta în Iași.

În motivarea

cererii, reclamanții au arătat sunt moștenitorii autorilor lor F.C.M. și F.A.,

foști proprietari ai suprafeței de 1,5 ha teren situat în Iași, dobândită de

aceștia prin partaj și moștenire, respectiv prin cumpărare. Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 10 martie 1918 transcris la 16 martie 1918, F.A. a

dobândit de la Primăria Iași o altă suprafață de 8.014 mp, situată în spatele

terenurilor proprietatea numitei F.C.M.

Ambele terenuri

au fost preluate abuziv de către Statui Român prin acte succesive de

deposedare: o parte a fost preluată la C.A.P., ulterior cedată C.U.G, (cea. 9

ha), 0,6 ha a fost preluată prin expropriere în vederea construirii C.U.G., iar

o suprafață de 3.900 mp a fost preluată, în același scop, prin donație făcută

Consiliului Popular al municipiului Iași. Din suprafața de 5.999 mp expropriată

conform Decretelor nr. 351 din 02 octombrie 1979 și nr. 212/1984 au fost

plătite despăgubiri derizorii proprietarilor numai pentru o suprafață de 1.750

mp, fiind încălcate astfel, prevederile Constituției din 1965, conform căreia

exproprierea se putea face numai cu plata unei juste despăgubiri. Donația

nefiind încheiată în formă autentică este lovită de nulitate absolută.

În drept s-a

invocat nevalabilitatea titlului statului/unității administrativ teritoriale în

considerarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, conform cărora pot fi

considerate proprietate de stat numai acele bunuri care au intrat în

proprietatea statului în baza unui titlu valabil adică, potrivit legii, cu

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte

și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, art. 12 și art. 36

din Constituția din 1965, a art. 481 și 831 C. civ., a art. 17 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului.

S-a solicitat

să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților și să se

dea eficiență titlului reclamantelor câtă vreme Statul Român nu a avut un titlu

valabil, putându-se reține chiar inexistența titlului SC F. SA Iași, care este

un dobânditor Iară plată, prin efectul Legii nr. 15/1990.

Ulterior,

reclamanții, la data de 19 septembrie 2006, au precizat valoarea terenului

revendicat ca fiind de 520.329,15 lei, la 20 septembrie 2006 au completat

cererea de chemare în judecată prin chemarea în judecată și a pârâtei SC P.P.

SA, în vederea obligării acesteia la a le lăsa în deplină proprietate și liniștită

posesie suprafața de teren deținută de aceasta în Iași, parte ce deține terenul

revendicat, iar la 18 octombrie 2006, reclamanții au solicitat introducerea în

cauză și a reclamantei K.R.E., în calitate de succesoare a defuncților F.C.M.

și F.A.

Toți pârâții au

invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată după

apariția Legii nr. 10/2001.

Prin sentința

civilă nr. 753 din 28 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Iași, în Dosarul nr.

11211/99/2006 s-a respins excepția de necompetență materială și s-a respins, ca

inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanții F.l., Ș.G.I.

Prin Decizia nr.

142 din 10 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Iași s-a admis apelul

formulat de F.L., Ș.G.I. și K.R.E. împotriva sentinței pronunțate de instanța

de fond, s-a dispus desființarea acesteia și trimiterea cauzei la Tribunalul

Iași în vederea rejudecării.

S-a reținut, în

esență, că apelanta K.R.E. are calitatea de reclamantă, fiind introdusă în

cauză la termenul din 18 octombrie 2006 în calitate de succesoare în drepturi a

defuncților F.C.M. și F.A., în consecință, sentința apelată este dată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129

1

alin. (6) C. proc. civ.

deoarece prin omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la acțiunea

formulată de reclamanta K.R.E. s-a încălcat dreptul acesteia, a cărei cerere nu

a fost soluționată.

Prin sentința

civilă nr. 679 din 21 martie 2012 a Tribunalului lași, secția civilă, s-a

respins ca inadmisibilă acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de

toți reclamanții și s-a respins cererea pârâtelor privind obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul Iași a reținut, în esență, că reclamanții au indicat ca

temei al acțiunii în restituire dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. 6 alin.

(1) și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 și nu pe cele ale legii

speciale - Legea nr. 10/2001, care prevăd obligativitatea parcurgerii

procedurii administrative prealabile pe care o reglementează și care au

prioritate față de dreptul comun.

În raport de

dispozițiile Convenției Europene ale Drepturilor Omului, în ceea ce privește

existența bunului actual și a speranței legitime de valorificare a dreptului de

proprietate, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru că

aceștia nu dețin „un bun actual " în accepțiunea dată de hotărârea pilot -

cauza Atanasiu împotriva României, nu pot obține mai mult decâi despăgubirile

prevăzute de legea specială, astfel încât, reclamanții nu au un drept la

restituire care să-i îndreptățească la restituirea posesiei. Totodată, s~a

constatat lipsită de relevanță împrejurarea legalității sau nelegalității

titlului statului constituit prin preluarea imobilului în litigiu.

Împotriva

sentinței civile nr. 679 din 21.03,2012 a Tribunalului Iași au declarat apel F.L.,

K.R.E. și Ș.G.I., iar prin Decizia nr. 8 din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel

Iași, secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că deși prin hotărârea supusă apelului s-a

respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantelor, hotărârea pronunțată de

Tribunalul Iași a cercetat acțiunea reclamanților pe fondul revendicării, prin

prisma Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a

jurisprudenței constante a C.E.D.O.

Raportul între

legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia nr. 33/2008

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un

recurs în interesul legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta

între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării căci ar însemna să se încalce principiul "speeialia

generalibus derogant", cu excepția situației în care reclamantul într-o

acțiune în revendicare se prevalează de un bun în sensul normei europene și

atunci trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În privința

încălcării prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

s-a apreciat că deși acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă,

Tribunalul s-a preocupat de examinarea cererii de revendicare pe fondul

dreptului, apreciind dacă aceștia nu dețin un "bun" în conformitate

cu jurisprudența Curții Europene.

S-a observat că

până la cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie

2010 publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), art. 1) trebuit să se

aprecieze că recunoașterea caracterului necontestat abuziv al preluării

imobilului de către stat (Decretele de expropriere nr. 351/1979 și nr. 212/1984)

este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamantelor -

apelante, însă după această cauză, un "bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a

pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului.

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Ca atare,

apelanții - reclamanți din prezenta cauză, nu dețin un "bun actual"

în patrimoniu în sensul jurisprudenței C.E.D.O., care să constituie o premisă a

admiterii cererii de revendicare imobiliară.

Transformarea

într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție, a interesului reclamanților, se subordonează îndeplinirii

cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legea de reparație.

Împotriva

deciziei pronunțate de instanța de apei, au formulat recurs reclamanții Ș.G.I.

și F.L., prin care invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., au solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de apel.

În raport de pct.

7 din art. 304 C. proc. civ., recurenții au arătat că hotărârea cuprinde motive

contradictorii, pentru că, deși s-a reținut că acțiunea în revendicare le-a

fost respinsă, ca inadmisibilă, tribunalul s-a preocupat de examinarea cererii

de revendicare pe fondul dreptului, verificând dacă există un „bun" în

patrimoniul reclamantelor în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O. în același

timp, s-a reținut și faptul ca numai în măsura în care reclamantul se prevala

de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană,

acțiunea în revendicare era admisibilă și obliga instanța la analiza fondului

dreptului invocat.

În raport de pct.

9 din art. 304 C. proc. civ., s-a susținut că hotărârea este nelegală, pentru

că, în mod greșit s-a reținut că excepția de inadmisibihtate a fost soluționată

de Tribunalul Iași nu ca o excepție de procedură, ci ca o chestiune ce

caracterizează fondul revendicării și că acțiunea în revendicare a fost

respinsă pe fond ca urmare faptului că reclamanții nu se prevalează de un

"bun" în sensul noțiunii din jurisprudența Curții Europene, și

astfel, nu se mai pune problema analizării preferabilității titlului de

proprietate invocat de reclamanți în defavoarea titlului altor persoane.

S-a arătat că

noțiunea de „bun actul" s-a examinat Iară a se verifica și existența unei

„speranțe legitime" în patrimoniul reclamanților, deși s-a arătat că

reclamanții sunt îndreptățiți cel puțin la un drept la despăgubire ce nu poate

fi contestat, în condițiile în care s-a confirmat deja calitatea de acționar a

autorilor lor, în temeiul art. 37 din Legea nr. 18/1991 republicată,

corespunzător suprafeței de 2,464 ha teren echivalent arabil, restituidu-se în

natură, autorilor lor suprafața de 1.978 mp din suprafața mai sus arătată,

conform Titlului de proprietate din 22 august 2002, iar odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 1/2000 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern a

prevăzut un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie Ia

acordarea unei despăgubiri, aspect reținut în mod explicit de către Curtea

Europeană, în cauza Atanasiu împotriva României.

S-a mai arătat

că autoritățile administrative nu au emis până în prezent un titlu de

proprietate pentru restul suprafeței solicitate (respectiv, pentru diferența

dintre suprafața și cei 1,978 mp restituiți) și că reclamanții sunt

îndreptățiți cel puțin la un drept de despăgubire. Lipsa restituirii sau a

despăgubirii până în prezent, este de natură să Ie încalce dreptul la

respectarea bunurilor, în timp ce respingerea acțiunii ea inadmisibilă

reprezintă o ingerință în dreptul reclamantelor de acces la justiție, Legea nr,

10/2001 având ca finalitate până la urmă perfecționarea sistemului reparator,

iar nu diminuarea accesului la justiție.

Recursul va fi

respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de

recurs invocat de reclamanții reclamanți este întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor textului invocat, casarea unei hotărâri se poate cere când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivele contradictorii și cele

străine de obiectul sau natura cauzei echivalează, cu o nemotivare, potrivit art.

261 pct. 5 C. proc. civ.

În cauză, se

invocă existența unei contrarietăți în considerentele hotărârii, în sensul că

în motivarea hotărârii s-a reținut pe de o parte, inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare dar s-a procedat la examinarea cererii de revendicare pe fondul

dreptului, verîficându-se existența unui „bun" în patrimoniul

reclamantelor în conformitate cu jurisprudența Curții Europene, iar pe de altă

parte, s-a reținut că numai în măsura în care reclamantul se prevalează de un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 ia Convenția Europeană,

acțiunea în revendicare este admisibilă și obligă instanța la analiza fondului

dreptului invocat.

Se constată că

aceste critici se circumscriu de fapt motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., recurenții invocând în realitate aplicarea greșită a legii și

nu una din ipotezele motivului de casare prevăzut de pct. 7 din art. 304 C.

proc. civ.

Tot în raport

de pct. 9 din art. 304 C. proc. civ., s-a susținut nelegaiitatea hotărârii

pentru că în mod greșit s-a reținut soluționarea excepției de inadmisibilitate

a acțiunii ca o chestiune ce caracterizează fondul revendicări și nu ca o

excepție de procedură; inexistența unui bun în sensul Convenției Europene, bun

ce cuprinde inclusiv speranța legitimă la care sunt îndreptățite reclamantele

ca beneficiare ale unui drept la despăgubire, prin legile de reparație și în

raport de cauza Atanasiu împotriva României; încălcarea dreptului reclamanților

de acces la justiție prin neanalizarea preferabilitații titlului de proprietate

invocat de reclamanți și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Potrivit

acestui motiv de recurs, modificarea sau casare unei hotărâri se poate cere dacă

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

Statul român a

adoptat Legea nr, 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989.

Acțiunea în

revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă

analizata implicit și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte de la dreptul comun, ale Deciziei nr. 33/2008

și a jurisprudenței C.E.D.O. în materie.

Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

soluționarea recursului în interesul legii vizând problema concursului între

legea specială și cea generală, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 C.

proc. civ., a stabilit ea, potrivit principiului specialia generalihus

derogant, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii

speciale.

Totodată, s-a

reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile

posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care

reclamantul se prevalează de un „bun".

Ca atare,

pentru a se putea stabili dacă acțiunea în revendicare este sau nu admisibilă,

instanța trebuie să examineze existența unui bun în patrimoniul reclamantului.

Instanța de

apel, procedând la verificarea incidenței dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr.

1 adiționai la Convenția Europeană, a menținut soluția instanței de fond cu

privire la soluționarea excepției de inadmîsibilitate a acțiunii în revendicare

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Această verificare este

obligatorie, pentru că în măsura în care se constată că reclamantul deține un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană,

acțiunea în revendicare este admisibilă și obligă instanța la analiza fondului

dreptului invocat.

În consecință, Înalta

Curte reține că verificarea în prealabil a existenței unui „bun" în

patrimoniul reclamantului s-a făcut cu respectarea celor statuate prin decizia

în interesul legii anterior menționată.

De asemenea,

împrejurarea că în urma acestei verificări, s-a ajuns la concluzia că

reclamanții nu au un „bun", ceea ce a determinat respingerea acțiunii ca

inadmisibilă, nu relevă nicio contradicție, fiind consecința aplicării primei

teze a Deciziei nr. 33/2008, în sensul că, în lipsa invocării unui bun, se dă

prioritate legii speciale de reparație.

Cât privește

accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil acestea sunt asigurate,

sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001,

ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 6 din C.E.D.O.

Accesul la

justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedunlor

administrative, partea interesată sa aibă posibilitatea să se adreseze unei

instanțe judecătorești. în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces

la instanță ar fi atins în substanța sa, însă In măsura în care aceste exigențe

sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Prin legea

specială reparatorie a fost reglementată nu numai procedura administrativă de

restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în

cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință,

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau

în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși

dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Or, în speța,

reclamanții nu au formulat cerere de restituire în condițiile Legii nr. 10/2001,

ceea ce înseamnă că nu au înțeles să urmeze procedura prevăzută pentru

restituirea bunului și deci, nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul

acces la justiție.

Mai trebuie

avut în vedere și faptul că, prin hotărârea pilot pronunțată de C.E.D.O. în

cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), instanța europeană nu mai

acordă simplei constatări a nevalabilitații titlului statului relevanța

urmărită de reclamanți, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la restituire

(revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar dreptul de creanță în

contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute

de legea specială.

Dacă până la

pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești

pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilitații titlului

statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în

sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilitații titlului

statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a

dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes

patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției, după cauza

Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.

Prin simpla

constatare a nevalabilitații titlului statului, reclamanții nu ar putea obține

câștig de cauză în acțiunea în revendicare, ci ar trebui să urmeze calea legii

speciale pentru obținerea măsurilor reparatorii în echivalent. Legea specială,

la rândul său, stabilește în sarcina entității învestite cu soluționarea

notificării atribuția analizării valabilității titlului statului (art 2 din

Legea nr. 10/2001 și art. 2.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007), verificare care este supusă cenzurii

instanței de judecată, odată cu soluția dată notificării, potrivit

dispozițiilor aceleiași legi speciale.

Astfel se

apreciază că verificarea valabilității titlului statului într-un proces separat

pe calea dreptului comun, prin ocolirea legii speciale este nu numai contrară

principiului specialia generalibus derogam, dar și inutilă, în condițiile în

care, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă în toate situațiile de

preluare abuzivă enumerate la art. 2 din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă

preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu valabil sau iară titlu.

Nu poate fi

reținută nici critica referitoare la „speranța legitimă" ce ar decurge din

recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii, în temeiul legilor fondului

funciar, pentru o parte din terenul preluat de stat.

Actele de

reconstituire a dreptului de proprietate și, respectiv, de recunoaștere a

calității de acționari a autorilor reclamanților, în temeiul legilor fondului

funciar, produc efecte juridice și conferă îndreptățire reclamanților de a

invoca un „bun" sau o „speranță legitimă" în limita suprafeței de

teren pentru care s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, în modalitățile

respective.

Or, prin

acțiunea de față, reclamanții au revendicat diferența de suprafață de teren,

pentru care nu dețin o hotărâre judecătorească sau un act administrativ de

restituire, care să reprezinte "bun actual" în sensul hotărârii

pronunțate de C.E.D.O. în cauza Atanasiu.

Ca atare, față

de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a

fost data cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că recursul

reclamanților este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele F.L. și Ș.G.l. împotriva Deciziei nr.

8 din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel lași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 03 octombrie 2013.