ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 980/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., a supra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 23 noiembrie 2010 și precizată ulterior, reclamanții B.F., B.D.M., P.L. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului solicitând reconstituirea dreptului de proprietate pentru imobilul situat în București, Sos. Mihai Bravu, sector 2, în suprafața totala de 1.737 mp, din care 889 mp construcții și acordarea de despăgubiri pentru utilajele, instalațiile și inventarul fabricii de tâmplărie I.B. În drept, au fost invocate dispozițiile din Legea nr. 10/2001.

La data de 21 martie 2011 reclamanții au precizat ca mențin primul capăt de cerere, respectiv plângere împotriva Dispoziției emise de A.V.A.S. Prin sentința civilă nr. 5178 din 18 aprilie 2011, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 42146/3/2011, la data de 24 mai 2011. Prin sentința civilă nr. 1210 din 03 iunie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins capătul unu de cerere, astfel cum a fost precizat, în ce privește soluționarea pe fond a notificării nr. 956/2001, ca neîntemeiat; a admis excepția tardivității capătului doi de cerere, astfel cum a fost precizat, formulat de reclamanți, referitor la contestația îndreptată împotriva Dispoziției nr. 69/2000 emisă de A.V.A.S.; a respins contestația îndreptată împotriva Dispoziției nr. 69/2000 emisă de A.V.A.S., în contradictoriu cu A.V.A.S., ca tardiv formulată.

În esență, tribunalul a arătat că nu este posibil să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. 1 C. proc. civ. și Deciziei nr. XX/19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și să constate pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri și să pronunțe o hotărâre care să țină loc de dispoziție, întrucât nu există dovada că reclamanții au formulat o notificare în acest sens, în condițiile în care la dosar nu s-a depus respectiva notificare pentru a se observa în concret care au fost solicitările formulate. Asupra excepției tardivității formulării contestației împotriva Deciziei nr. 69/2000, tribunalul a reținut că reclamanții au precizat capătul doi de cerere în sensul că acesta este o contestație împotriva dispoziției nr. 69 din 29 iulie 2010 emisă de A.V.A.S.

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. 3 din lege, se putea ataca dispoziția în termen de 30 de zile de la comunicare, având în vedere că decizia atacată s-a comunicat la data de 05 august 2010, iar contestația împotriva acesteia s-a formulat mult mai târziu, la termenul de judecată din 21 martie 2011, astfel, s-a constatat că este tardiv formulată față de data comunicării și primirii Dispoziției nr. 69/2010. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții, iar prin Decizia nr. 1536 din data de 21 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat.

Pentru a se hotărî astfel, instanța a reținut că prin criticile formulate de recurenți în susținerea căii de atac aceștia nu s-au referit la soluția de respingere, ca tardivă, a contestației îndreptate împotriva Deciziei nr. 69/2010, astfel că, față de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, soluția adoptată de prima instanță sub acest aspect nu a făcut obiect al controlului instanței de recurs. În ce privește soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea Municipiului București de a acorda recurenților reclamanți măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în București, str. Mihai Bravu, s-a apreciat legală.

Astfel, în esență, s-a arătat că în condițiile în care, în lumina prevederilor art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată cu respectarea cerințelor formale impuse de acest act normativ constituie singurul act juridic ce are aptitudinea de a declanșa procedura de acordare a reparațiilor pentru bunurile imobile preluate de stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989, iar în speță s-a reținut inexistența unui astfel de demers procedural în legătură cu imobilul solicitat de reclamanții recurenți, nu există temeiul analizării - de către instanța de fond - a altor aspecte care ar fi privit legitimitatea dreptului material (la restituirea bunului) invocat prin cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat un nou recurs reclamanții B.F., B.D.M. și P. (B.) L. înregistrat pe rolul instanței supreme la 19 februarie 2015, solicitând, pe fond, admiterea acțiunii prin care au cerut reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, Sos. Mihai Bravu și acordarea de despăgubiri pentru utilajele, instalațiile și inventarul fabricii de tâmplărie Ion Bazga. La termenul de judecată din data de 2 aprilie 2015, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității recursului, pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și pe care o va admite, pentru considerentele care succed: Conform dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiție, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, se modifică, în sensul că hotărârea tribunalului, prin care s-a soluționat cererea formulată de persoana îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, este supusă recursului, care este de competența curții de apel. Normele art. XXVI din aceeași lege, prevăd că dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță. Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiție a fost publicată în M.O.

nr. 714 din 26 octombrie 2010 și a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010. Acțiunea reclamanților introdusă la 23 noiembrie 2010, a fost soluționată de Tribunalului București, prin Sentința civilă nr. 1210 pronunțată la data de 03 iunie 2013, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, această hotărâre judecătorească fiind supusă recursului, a cărei soluționare este de competența curții de apel, în conformitate cu textul legal mai sus-menționat. Or, potrivit art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, atâta timp cât unul din principiile de drept procesual privește unicitatea dreptului de a folosi calea de atac. Așadar, cum împotriva unei hotărâri irevocabile nu poate fi exercitat un nou recurs, cale extraordinară de atac, recursul declarat în cauză este inadmisibil și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții B.F., B.D.M. și P. (B.) L. împotriva Deciziei nr. 1536 din data de 21 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2015.