ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 980/2015

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., a

supra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 23 noiembrie 2010 și precizată

ulterior, reclamanții B.F., B.D.M., P.L. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București prin Primarul General și Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului solicitând reconstituirea dreptului de proprietate pentru

imobilul situat în București, Sos. Mihai Bravu, sector 2, în suprafața totala

de 1.737 mp, din care 889 mp construcții și acordarea de despăgubiri pentru

utilajele, instalațiile și inventarul fabricii de tâmplărie I.B.

În drept, au fost

invocate dispozițiile din Legea nr. 10/2001.

La data de 21 martie 2011

reclamanții au precizat ca mențin primul capăt de cerere, respectiv plângere

împotriva Dispoziției emise de A.V.A.S.

Prin sentința civilă nr.

5178 din 18 aprilie 2011, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea

Tribunalului București.

După declinare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

42146/3/2011, la data de 24 mai 2011.

Prin sentința civilă nr.

1210 din 03 iunie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

capătul unu de cerere, astfel cum a fost precizat, în ce privește soluționarea

pe fond a notificării nr. 956/2001, ca neîntemeiat; a admis excepția

tardivității capătului doi de cerere, astfel cum a fost precizat, formulat de

reclamanți, referitor la contestația îndreptată împotriva Dispoziției nr. 69/2000

emisă de A.V.A.S.; a respins contestația îndreptată împotriva Dispoziției nr. 69/2000

emisă de A.V.A.S., în contradictoriu cu A.V.A.S., ca tardiv formulată.

În esență, tribunalul

a arătat că nu este posibil să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297

alin. 1 C. proc. civ. și Deciziei nr. XX/19 martie 2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și să constate pe baza

materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de

restituire în natură sau de acordare de despăgubiri și să pronunțe o hotărâre care

să țină loc de dispoziție, întrucât nu există dovada că reclamanții au formulat

o notificare în acest sens, în condițiile în care la dosar nu s-a depus

respectiva notificare pentru a se observa în concret care au fost solicitările

formulate.

Asupra excepției

tardivității formulării contestației împotriva Deciziei nr. 69/2000, tribunalul

a reținut că reclamanții au precizat capătul doi de cerere în sensul că acesta

este o contestație împotriva dispoziției nr. 69 din 29 iulie 2010 emisă de A.V.A.S.

Potrivit

dispozițiilor art. 26 alin. 3 din lege, se putea ataca dispoziția în termen de

30 de zile de la comunicare, având în vedere că decizia atacată s-a comunicat

la data de 05 august 2010, iar contestația împotriva acesteia s-a formulat mult

mai târziu, la termenul de judecată din 21 martie 2011, astfel, s-a constatat

că este tardiv formulată față de data comunicării și primirii Dispoziției nr.

69/2010.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs reclamanții, iar prin Decizia nr. 1536 din data de

21 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru

cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat.

Pentru a se hotărî

astfel, instanța a reținut că prin criticile formulate de recurenți în susținerea

căii de atac aceștia nu s-au referit la soluția de respingere, ca tardivă, a

contestației îndreptate împotriva Deciziei nr. 69/2010, astfel că, față de

principiul disponibilității care guvernează procesul civil, soluția adoptată de

prima instanță sub acest aspect nu a făcut obiect al controlului instanței de

recurs.

În ce privește

soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea

Municipiului București de a acorda recurenților reclamanți măsuri reparatorii,

în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în București, str.

Mihai Bravu, s-a apreciat legală. Astfel, în esență, s-a arătat că în

condițiile în care, în lumina prevederilor art. 21 și următoarele din Legea nr.

10/2001, notificarea formulată cu respectarea cerințelor formale impuse de

acest act normativ constituie singurul act juridic ce are aptitudinea de a

declanșa procedura de acordare a reparațiilor pentru bunurile imobile preluate

de stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989, iar în speță s-a reținut

inexistența unui astfel de demers procedural în legătură cu imobilul solicitat

de reclamanții recurenți, nu există temeiul analizării - de către instanța de

fond - a altor aspecte care ar fi privit legitimitatea dreptului material (la

restituirea bunului) invocat prin cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei

decizii au declarat un nou recurs reclamanții B.F., B.D.M. și P. (B.) L. înregistrat

pe rolul instanței supreme la 19 februarie 2015, solicitând, pe fond, admiterea

acțiunii prin care au cerut reconstituirea dreptului de proprietate asupra

imobilului situat în București, Sos. Mihai Bravu și acordarea de despăgubiri

pentru utilajele, instalațiile și inventarul fabricii de tâmplărie Ion Bazga.

La termenul de

judecată din data de 2 aprilie 2015, Înalta Curte

a rămas în pronunțare

asupra

excepției inadmisibilității recursului,

pe care o va

analiza

cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

și pe care o va admite, pentru considerentele care succed:

Conform

dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 202/2010 privind

accelerarea

proceselor în justiție, art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

republicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie

2005, cu modificările și completările ulterioare, se modifică, în sensul că hotărârea

tribunalului, prin

care s-a soluționat

cererea formulată de persoana îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, este

supusă recursului, care este de competența curții de apel.

Normele

art. XXVI din aceeași lege, prevăd că dispozițiile

modificate ale art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică și proceselor aflate

în curs de soluționare în primă instanță.

Legea

nr. 202/2010 privind

accelerarea proceselor în justiție

a fost publicată în

M.O. nr. 714 din 26 octombrie 2010 și a intrat în vigoare la data de 25

noiembrie 2010.

Acțiunea

reclamanților introdusă la 23 noiembrie 2010, a fost soluționată de Tribunalului București, prin Sentința civilă nr. 1210 pronunțată la data de 03 iunie 2013,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, această hotărâre judecătorească fiind

supusă recursului, a cărei soluționare este de competența curții de apel, în

conformitate cu textul legal mai sus-menționat.

Or, potrivit art. 299

C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele

date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională,

în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul

declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este

inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu

recurs, atâta timp cât unul din principiile de drept procesual privește

unicitatea dreptului de a folosi calea de atac.

Așadar, cum împotriva

unei hotărâri irevocabile nu poate fi exercitat un nou recurs, cale

extraordinară de atac, recursul declarat în cauză este inadmisibil și va fi

respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții B.F., B.D.M. și P. (B.) L. împotriva

Deciziei nr. 1536 din data de 21 octombrie

2014 a

Curții de Apel București, secția a

III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 aprilie 2015.