ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5784/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5784/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 11 iulie 2008, ca

urmare a admiterii excepției de necompetență materială a Judecătoriei

Sectorului 6 București și declinării de competență, reclamantele P.P. și D.Z.

au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin

primarul general, să pronunțe o hotărâre prin care să constate nevalabilitatea

titlului statului și să dispună obligarea acestuia să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 2.500 mp, situat

în București, b-dul I.M. nr. 106, sector 6, fostă R.F. nr. 75, sector 6, ca

efect al Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 1.979 din 11 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei P.P. și a

respins acțiunea formulată de aceasta ca fiind introdusă de o persoana lipsită

de calitate procesuală. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamanta D.Z., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin primar general.

Prin Decizia civilă

nr. 40 A din 11 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul formulat de apelantele-reclamante, a anulat sentința și a

reținut cauza pentru evocarea fondului, reținând că tribunalul nu a stabilit

cadrul procesual în ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii, care a fost

soluționată în parte prin raportare la dreptul comun și în parte prin raportare

la legea specială.

Prin încheierea de la

termenul din 18 martie 2013, Curtea a dispus judecarea separată a celor două

acțiuni, având în vedere temeiurile juridice diferite invocate de părți.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 186A din 27 mai 2013, în

fond, după anulare, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare

formulată de reclamanta P.P., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, reținând, în esență, următoarele;

Reclamanta P.P. și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Raportul dintre Legea

nr. 10/2001 și dispozițiile C. civ., care constituie temeiul acțiunii în cauza

de față, a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, obligatorie, conform

art. 330

7

C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

de Casație și Justiție - Secțiile Unite a stabilit, în recursul în interesul

legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare; că

trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului; că legea

specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie

nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, și că

aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea

contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În dispozitivul

deciziei, se arată că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun".

De asemenea, în

motivarea deciziei, s-a arătat că nu se poate aprecia că existența Legii nr.

10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea

în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se

poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană și trebuie să i se asigure accesul la

justiție.

În consecință, Curtea

a verificat în ce măsură reclamanta poate invoca în cauză încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau

juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional. Dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste

dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale.

În ceea ce privește

existența în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat

că noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale",

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate [Gratzinger și Gratzingerova

împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII].

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană nu poate fi interpretat în sensul că ar

impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au

fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei,

nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).

În schimb, atunci

când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul

nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a

bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea

legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire

(Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).

În Hotărârea din 12

octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dacă interesul patrimonial în cauză

este de ordinul creanței el nu poate fi considerat o "valoare

patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de

exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a

instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui "bun

actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod

expres restituirea bunului.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr.

1/2000 și nr. 10/2001, și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede

un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la

acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că

transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a

interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În ceea ce privește

existența în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit că, deși nu ar putea constitui un bun în sensul

Convenției un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai

este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, astfel cum s-a arătat mai

sus, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală

sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că

noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de

persoane care îndeplinesc anumite condiții.

Totuși, constatarea

judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod

automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu, însă ea dă dreptul la o

despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a

beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea notificării,

naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului

proprietar.

În cauză, nicio

instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei în

mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că, nici

din acest punct de vedere, acest imobil nu reprezintă un "bun actual"

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, de care reclamanta s-ar putea prevala.

În ceea ce privește

îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că

reclamanta P.P. nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Pentru a contesta

dispoziția emisă în procedura administrativă, legea a instituit calea prevăzută

de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură

reglementată de norma internă specială nu este în principiu contrară dreptului

de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor

membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

În procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea

plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea

măsurilor reparatorii. Astfel, printr-o jurisprudență unificată, prin Decizia

nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

S-a conchis, că,

întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.

10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare

a notificării, este evident că aceasta are pe deplin asigurat accesul la

justiție și că, atâta timp cât demersul judiciar al reclamantei se situează în

timp după intrarea în vigoare a legii speciale, acesta se rezolvă potrivit

acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta P.P., care, indicând art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele.

Astfel, reclamanta a

arătat că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a actului juridic

dedus judecății, a schimbat natura, dar și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, întrucât aceasta a invocat încălcarea art. l din

Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

arătă că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la proprietatea sa și

nimeni nu poate fi lipsit de aceasta decât în situația unei cauze de utilitate

publică.

Referitor la art. l

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a

arătat că noțiunea de "bunuri poate cuprinde atât "bunuri

actuale" cât și valori patrimoniale inclusiv creanțe, în temeiul cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține

dreptul său de proprietate.

În ceea ce privește

dreptul de proprietate al reclamantei, s-a arătat că instanța a motivat ca

"nicio instanță" sau autoritate administrativă internă nu i-a

recunoscut un drept de a i se restitui imobilul în litigiu și, în consecință,

proprietatea sa nu poate reprezenta un "bun actual" în sensul art. l

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Însă, aceasta nu a

observat sau nu a voit să observe actul de la filele 96 - 97, respectiv,

Sentința civilă nr. 1.423 din 7 noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr.

9.37/3/2007 de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, definitivă

prin respingerea recursului, astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 193A din

18 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

prin care s-a admis acțiunea reclamantei P.P. și a fost obligată pârâta să

emită decizia de retrocedare, căreia aceasta nu i s-a conformat și nu a emis

nicio decizie timp de 2 ani, și, de aceea, a fost nevoită să promoveze o noua

acțiune.

Faptul că această

hotărâre este definitivă și consfințește recunoașterea dreptului reclamantei

atestă că aceasta se află în fața unui "bun actual" și că mențiunea

din motivarea deciziei de la fila 4 referitoare la un bun actual nu este decât

o interpretare greșită a instanței de apel.

De asemenea, s-a mai

arătat că decizia atacată este lipsită de temei legal, întrucât s-a considerat

că reclamanta s-a adresat instanței după pronunțare Deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, deși demersurile

acesteia au fost începute la data de 19 octombrie 2006 și nicidecum după anul

2008, când era incidentă Decizia nr. 33/2008.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele;

Deși reclamanta P.P.

a indicat ca temei legal al criticilor formulate și art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., se constată că dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că instanța le va

răspunde acestor critici în analiza ce se va face cu privire la acest motiv de

recurs.

Astfel, în speță,

reclamanta a promovat acțiunea în revendicare, potrivit art. 480 C. civ., pe

calea dreptului comun, pentru restituirea în deplină proprietate și liniștită

posesie a imobilului în litigiu, situat în București, B-dul I.M. nr. 106,

sector 6, fostă str. R.F. nr. 75, sector 6, de către pârât.

Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, așa cum rezultă din Sentința civilă nr. 1423 din 7 noiembrie 2007,

pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin Decizia civilă nr.

193/2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, se

constată că în mod corect a apreciat instanța de apel că sunt incidente în

cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică

cu prioritate în raport de dreptul comun, art. 480 C. civ.

Potrivit art. 6 (2)

din Legea nr. 213/1998, "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație".

În raport de aceste

dispoziții legale, se constată că, odată cu apariția Legii nr. 10/2001,

bunurile preluate de stat abuziv puteau fi solicitate în condițiile acestei

legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod

abuziv de către stat.

În scopul restituirii

în natură, persoana care se consideră îndreptățită la această formă de

reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenele

prevăzute de Legea nr. 10/2001, către unitatea deținătoare, așa cum este

determinată prin dispozițiile acestui act normativ.

Inaplicabilitatea

dreptului comun în raport de legea specială rezultă dintr-un principiu

fundamental de drept și anume "specialia generalibus derogant",

legile speciale derogă de la cele generale.

Conform acestui

principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs,

respectiv sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se

aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

Însă, cu toate

acestea, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, așa cum s-a

statuat prin Decizia nr. 33/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Secțiile Unite, prin care s-a arătat că nu se poate aprecia că existența Legii

nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune

să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană și trebuie să i se asigure accesul la

justiție.

În speță, instanța de

apel a soluționat pe fond acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun,

potrivit art. 480 - 481 C. civ., de către reclamantă, iar soluția pronunțată

este legală atât din perspectiva normelor convenționale și a jurisprudenței Curții

Europene, cât și din perspectiva dreptului intern.

Din perspectiva

jurisprudenței Curții Europene, se constată că s-a statuat, cu putere

obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o

încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se

raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de

"bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și

valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora un reclamant

poate pretinde că are cel puțin "speranța legitimă" de a se bucura

efectiv de un drept de proprietate.

Existența unui

"bun actual" în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără

nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile

au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul

hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

În acest context,

refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință

în dreptul la respectarea bunurilor, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană.

În speță, se constată

că reclamanta nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției și nici

de o speranță legitimă, câtă vreme nu s-a făcut nicio dovadă că a acționat în

justiție anterior datei introducerii acțiunii, 28 martie 2008, și că, urmare a

respectivului demers, deține o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să

îi fi fost recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv acesteia să

existe obligația de restituire în natură a imobilului în litigiu, în condițiile

în care bunul autorilor săi a trecut în proprietatea statului abuziv.

În acest sens, se

constată că prin Sentința civilă nr. 1423/2007, pronunțată de Tribunalul

București, nu s-a recunoscut calitatea de proprietar a reclamantei asupra

imobilului în litigiu, iar în dispozitivul acesteia nu s-a dispus restituirea

în natură a imobilului în litigiu către reclamantă, așa cum susține aceasta, ci

s-a stabilit în sarcina pârâtului din prezenta cauză obligația să soluționeze

prin dispoziție motivată notificarea nr. 2.228/2001 formulată de D.Z. și

notificarea nr. 60.299/2005 formulată de P.P., reclamantă în prezenta cauză,

privind imobilul în litigiu.

Prin urmare, nu poate

fi primită susținerea reclamantei recurente potrivit căreia, raportat la

această hotărâre judecătorească, a făcut dovada că dețin un "bun

actual", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu

privire la imobilul în litigiu.

Din perspectiva

dreptului intern, art. 480 - 481 C. civ., se constată că reclamanta a sesizat

instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare promovată ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unui imobil

preluat abuziv de stat, cu motivarea că deține un titlu asupra imobilului în

litigiu, invocând dreptul autorilor săi asupra acestuia.

Reclamanta pretinde

că titlul său de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de

titlul său, cel al pârâtului provine din deposedare abuzivă a autorilor săi.

Această susținere nu

poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantei nu

este consolidat și nici nu este actual.

Astfel, reclamanta nu

deține un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieșit din patrimoniul

autorilor săi ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost

consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciară ulterioară, de

natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarilor inițiali sau al

moștenitorilor acestora.

Prin urmare,

reclamanta nu se pot prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu

l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat inițial în patrimoniul

autorilor săi nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană, instanța europeană constatând că, în măsura

în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea

redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior,

există o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi

ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură

mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară,

cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004.

De aceea, constatarea

faptului că reclamanta nu are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil,

în sensul dreptului intern, face inutilă analiza cererii de restituie în natură

a imobilului în litigiu în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta P.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.P. împotriva Deciziei nr. 186A din

27 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 decembrie 2013.

Procesat de GGC - GV