ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5784/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 11 iulie 2008, ca urmare a admiterii excepției de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 6 București și declinării de competență, reclamantele P.P. și D.Z. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să pronunțe o hotărâre prin care să constate nevalabilitatea titlului statului și să dispună obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 2.500 mp, situat în București, b-dul I.M. nr. 106, sector 6, fostă R.F. nr. 75, sector 6, ca efect al Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă nr. 1.979 din 11 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei P.P. și a respins acțiunea formulată de aceasta ca fiind introdusă de o persoana lipsită de calitate procesuală. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta D.Z., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general. Prin Decizia civilă nr. 40 A din 11 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantele-reclamante, a anulat sentința și a reținut cauza pentru evocarea fondului, reținând că tribunalul nu a stabilit cadrul procesual în ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii, care a fost soluționată în parte prin raportare la dreptul comun și în parte prin raportare la legea specială.

Prin încheierea de la termenul din 18 martie 2013, Curtea a dispus judecarea separată a celor două acțiuni, având în vedere temeiurile juridice diferite invocate de părți. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 186A din 27 mai 2013, în fond, după anulare, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamanta P.P., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, reținând, în esență, următoarele; Reclamanta P.P. și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ. Raportul dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile C. civ., care constituie temeiul acțiunii în cauza de față, a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, obligatorie, conform art. 330 7 C. proc.

civ. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare; că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului; că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului. În dispozitivul deciziei, se arată că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun". De asemenea, în motivarea deciziei, s-a arătat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În consecință, Curtea a verificat în ce măsură reclamanta poate invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

În ceea ce privește existența în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate [Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII].

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).

În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001, și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În ceea ce privește existența în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, deși nu ar putea constitui un bun în sensul Convenției un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, astfel cum s-a arătat mai sus, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții.

Totuși, constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu, însă ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar. În cauză, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că, nici din acest punct de vedere, acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de care reclamanta s-ar putea prevala.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că reclamanta P.P. nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001. Pentru a contesta dispoziția emisă în procedura administrativă, legea a instituit calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere. În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii.

Astfel, printr-o jurisprudență unificată, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

S-a conchis, că, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că aceasta are pe deplin asigurat accesul la justiție și că, atâta timp cât demersul judiciar al reclamantei se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale, acesta se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.P., care, indicând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele.

Astfel, reclamanta a arătat că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, a schimbat natura, dar și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât aceasta a invocat încălcarea art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care arătă că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la proprietatea sa și nimeni nu poate fi lipsit de aceasta decât în situația unei cauze de utilitate publică. Referitor la art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a arătat că noțiunea de "bunuri poate cuprinde atât "bunuri actuale" cât și valori patrimoniale inclusiv creanțe, în temeiul cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține dreptul său de proprietate.

În ceea ce privește dreptul de proprietate al reclamantei, s-a arătat că instanța a motivat ca "nicio instanță" sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut un drept de a i se restitui imobilul în litigiu și, în consecință, proprietatea sa nu poate reprezenta un "bun actual" în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Însă, aceasta nu a observat sau nu a voit să observe actul de la filele 96 - 97, respectiv, Sentința civilă nr. 1.423 din 7 noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 9.37/3/2007 de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, definitivă prin respingerea recursului, astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 193A din 18 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a admis acțiunea reclamantei P.P.

și a fost obligată pârâta să emită decizia de retrocedare, căreia aceasta nu i s-a conformat și nu a emis nicio decizie timp de 2 ani, și, de aceea, a fost nevoită să promoveze o noua acțiune. Faptul că această hotărâre este definitivă și consfințește recunoașterea dreptului reclamantei atestă că aceasta se află în fața unui "bun actual" și că mențiunea din motivarea deciziei de la fila 4 referitoare la un bun actual nu este decât o interpretare greșită a instanței de apel. De asemenea, s-a mai arătat că decizia atacată este lipsită de temei legal, întrucât s-a considerat că reclamanta s-a adresat instanței după pronunțare Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, deși demersurile acesteia au fost începute la data de 19 octombrie 2006 și nicidecum după anul 2008, când era incidentă Decizia nr. 33/2008.

Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele; Deși reclamanta P.P. a indicat ca temei legal al criticilor formulate și art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că instanța le va răspunde acestor critici în analiza ce se va face cu privire la acest motiv de recurs. Astfel, în speță, reclamanta a promovat acțiunea în revendicare, potrivit art. 480 C. civ., pe calea dreptului comun, pentru restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului în litigiu, situat în București, B-dul I.M.

nr. 106, sector 6, fostă str. R.F. nr. 75, sector 6, de către pârât. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din Sentința civilă nr. 1423 din 7 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin Decizia civilă nr. 193/2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, se constată că în mod corect a apreciat instanța de apel că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, art. 480 C. civ.

Potrivit art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". În raport de aceste dispoziții legale, se constată că, odată cu apariția Legii nr. 10/2001, bunurile preluate de stat abuziv puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv de către stat. În scopul restituirii în natură, persoana care se consideră îndreptățită la această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001, către unitatea deținătoare, așa cum este determinată prin dispozițiile acestui act normativ.

Inaplicabilitatea dreptului comun în raport de legea specială rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume "specialia generalibus derogant", legile speciale derogă de la cele generale. Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, respectiv sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

Însă, cu toate acestea, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a arătat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În speță, instanța de apel a soluționat pe fond acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun, potrivit art. 480 - 481 C. civ., de către reclamantă, iar soluția pronunțată este legală atât din perspectiva normelor convenționale și a jurisprudenței Curții Europene, cât și din perspectiva dreptului intern.

Din perspectiva jurisprudenței Curții Europene, se constată că s-a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "speranța legitimă" de a se bucura efectiv de un drept de proprietate. Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană. În speță, se constată că reclamanta nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției și nici de o speranță legitimă, câtă vreme nu s-a făcut nicio dovadă că a acționat în justiție anterior datei introducerii acțiunii, 28 martie 2008, și că, urmare a respectivului demers, deține o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv acesteia să existe obligația de restituire în natură a imobilului în litigiu, în condițiile în care bunul autorilor săi a trecut în proprietatea statului abuziv.

În acest sens, se constată că prin Sentința civilă nr. 1423/2007, pronunțată de Tribunalul București, nu s-a recunoscut calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului în litigiu, iar în dispozitivul acesteia nu s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către reclamantă, așa cum susține aceasta, ci s-a stabilit în sarcina pârâtului din prezenta cauză obligația să soluționeze prin dispoziție motivată notificarea nr. 2.228/2001 formulată de D.Z. și notificarea nr. 60.299/2005 formulată de P.P., reclamantă în prezenta cauză, privind imobilul în litigiu. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea reclamantei recurente potrivit căreia, raportat la această hotărâre judecătorească, a făcut dovada că dețin un "bun actual", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la imobilul în litigiu.

Din perspectiva dreptului intern, art. 480 - 481 C. civ., se constată că reclamanta a sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unui imobil preluat abuziv de stat, cu motivarea că deține un titlu asupra imobilului în litigiu, invocând dreptul autorilor săi asupra acestuia. Reclamanta pretinde că titlul său de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul său, cel al pârâtului provine din deposedare abuzivă a autorilor săi. Această susținere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantei nu este consolidat și nici nu este actual.

Astfel, reclamanta nu deține un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autorilor săi ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciară ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarilor inițiali sau al moștenitorilor acestora.

Prin urmare, reclamanta nu se pot prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat inițial în patrimoniul autorilor săi nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, instanța europeană constatând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004. De aceea, constatarea faptului că reclamanta nu are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil, în sensul dreptului intern, face inutilă analiza cererii de restituie în natură a imobilului în litigiu în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.P. împotriva Deciziei nr. 186A din 27 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 decembrie 2013. Procesat de GGC - GV