ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4909/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4909/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra contestației
în anulare de față, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la data de 4 septembrie
2007, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta
R.R.V. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin M.F.P. Municipiul
București, prin primarul general și SC H. SA solicitând să se constate
nevalabilitatea titlului statului prin care imobilul - teren în suprafață de 6.383,18
mp, desprins din suprafața totală de 14.000 mp, situat în București, fără
număr, sectorul 1, a fost preluat abuziv de stat; să fie obligați pârâții să-i
lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de
6383,18 mp, desprins din suprafața totală de 14.000 mp, situat în București,
fără număr, sectorul 1.
Tribunalul București,
secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1650 din 31 octombrie 2008, a
respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; a respins
excepția inadmisibilității acțiunii; a admis acțiunea formulată de reclamantă;
a constatat nevalabilitatea titlului statului pentru terenul în suprafață de 6.383,18
mp situat în București, identificat conform anexei nr. 2 a raportului de
expertiză întocmit de expert B.I.D.n prin pct. 9- 10- 11- 12- 13- 14- 15; a
obligat pârâta SC H. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită
posesie terenul menționat, mai puțin cel ocupat de construcția terțului G.F.,
reprezentând o suprafață de 6.280,1 mp, și a luat act că reclamanta nu a
solicitat cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 12/ A
din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de pârâții Statul
Român, prin M.F.P., Municipiul București, prin primarul general, și SC H. SA; a
schimbat în tot sentința în sensul că a respins în totalitate acțiunea, ca
neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamanta R.R.V., criticând-o pentru nelegalitate,
potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente.
Decizia recurată este
lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,
respectiv a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001, art. 1, art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 1/2000, astfel
cum alin. (1) a fost modificat prin Titlul VI art. 1 pct. 2 din Legea nr. 247/2005,
întrucât bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele
obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii
proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale
de reparație, iar instanțele judecătorești sunt competente să stabilească
valabilitatea titlului.
Decizia recurată este
nelegală și pentru că din întreaga motivare a acesteia se desprinde faptul că
instanța s-a raportat constant la dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege inaplicabilă
raportului juridic dedus judecații.
Deși temeiurile de
drept ale acțiunii promovate de reclamanta sunt art. 480, art. 481 C. civ. și art.
6 din Legea nr. 213/1998, instanța de apel s-a raportat la Legea nr. 10/2001, fără să observe că această lege este inaplicabilă raportului juridic
litigios, față de mijloacele de probă administrate în cauză din care rezultă că
recurenta - reclamantă, după apariția Legii nr. 1/2000, a continuat demersurile
pentru reconstituirea dreptului său de proprietate asupra terenului pe vechiul
amplasament, continuând aceleași demersuri și după apariția Legii nr. 247/2005,
astfel că instanța de apel era obligată să procedeze la stabilirea
"valabilității titlului statului", conform prevederilor art. 6 din
Legea nr. 213/1998.
În privința
identificării terenului dobândit în anul 1927 și 1931, s-a arătat că instanța a
dispus efectuarea unei expertize topografice, proba din care rezultă
identitatea terenului din acte cu terenul revendicat în prezenta cauză,
concluziile expertizei efectuate în cauza fiind neechivoce din acest punct de
vedere.
Instanța de apel a reținut
că, odată cu apariția Legii nr. 10/2001, bunurile preluate fără titlu valabil
puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează
ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv în sensul legii, însă
această motivare este făcută cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 1/2000,
astfel cum acest articol a fost modificat prin Titlul VI art. 1 pct. 1 din
Legea nr. 247/2005.
De asemenea, s-a
arătat că instanța de apel nelegal s-a raportat la decizia în interesul Legii nr.
33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, întrucât
această decizie nu vizează, cum în mod greșit susține instanța de apel,
problema în discuție, ci vizează, în exclusivitate, situațiile ce cad sub
incidența Legii nr. 10/2001, care nu se aplică cauzei de față.
Decizia recurată este
lipsită de temei legal și pentru că a fost dată cu încălcarea și aplicarea
greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990,
deoarece instanța de apel, persistând în eroarea că imobilului în cauză i se
aplica prevederile Legii nr. 10/2001 nu a examinat nici titlul statului asupra
acelui imobil și nici titlul pârâtei SC H. SA.
Cum Statul Român a
preluat imobilul de la autoarea recurentei "în mod provizoriu", în
lipsa unui act normativ și a unei despăgubiri prealabile și echitabile a
proprietarului, în sensul art. 481 C. civ., titlul său nu poate fi considerat
un titlu valabil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, încălcând
prevederile art. 8 și art. 10 din Constituția din 1948, cât și ale art. 17 din
Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În ceea ce o privește
pe pârâta SC H. SA, s-a arătat că nu poate invoca nici legea ca temei a
dobândirii imobilului în litigiu, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990
statuează că bunurile din patrimonial societăților comerciale sunt proprietatea
acestora cu excepția celor dobândite cu alt titlu, categorie în care se
încadrează și terenul în litigiu, pe care această pârâta îl deține cu titlu
precar în condițiile în care autorul său, Statul Român, ulterior A.Do.S. și
Secretariatul General al Guvernului, ce a emis Certificatul de atestare a
dreptului de proprietate asupra terenurilor, la data de 27 iulie 2005, pentru
suprafața de 6.383,18 mp, nu avea însușirile necesare pentru a-i transmite în
mod valabil dreptul de proprietate.
În ceea ce privește
titlul său, reclamanta a arătat că prin sentința civila nr. 185 din 26 martie 1996,
pronunțata de către Curtea de Apel Bucureșt, secția contencios administrativ,
rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 1332 din 08 august 1996 a
Curții Supreme de Justiție, secția contencios administrativ, s-a dispus
anularea Hotărârii din 1995 emisa de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991,
astfel ca adeverința de Proprietate nr. 720 din 17 martie 1992 este perfect
valabilă și constituie, împreună cu contractul de vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, din 18 martie 1931, titlul autoarei sale, A.M.R., făcând astfel
dovada deplină a dreptului de proprietate, și, prin urmare, aceasta deține nu
numai o speranță legitimă cu privire la un bun, ci deține chiar un " un
bun" în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În ceea ce privește certificatele
de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, s-a arătat că acestea nu mai
pot face obiectul unei acțiuni în instanța pentru anularea lor, deoarece a
trecut mai mult de un an de la data emiterii, însă reclamanta poate invoca
oricând, în cadrul unui proces, nelegalitatea acestora pe cale de excepție,
astfel că se poate examina nelegalitatea pretinsului titlu invocat de către
intimata pârâta SC H. SA în prezenta acțiune, cu motivarea că Secretariatul General
al Guvernului nu avea competența legală de a emite certificatele de atestare a
dreptului de proprietate din 31 august 2004 și din 27 iulie 2005.
S-a conchis că titlul
reclamantei este singurul valabil și trebuie preferat, iar titlul pârâtei SC H.
SA urmează a fi înlăturat, deoarece este nelegal, fiind emis cu încălcarea
dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.
Cu privire la titlu
reclamantei, s-a mai arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că
titlul acesteia de proprietate îl constituie adeverința de proprietate din 17
martie 1992, când, în realitate, astfel cum s-a arătat și la fond și în apel,
titlul acesteia de proprietate îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare
transcris la Grefa Tribunalului Ilfov din 18 martie 1931, ce a fost recunoscut
și întărit, în prezent, prin adeverința de proprietate 17 martie 1992; că,
Hotărârea din 28 mai 1993 se referă la celălalt teren ce face obiectul Legii nr.
18/1991, situat în Băneasa - Vatra Nouă, în suprafață de 1 ha (1,125 ha din acte) și nu la terenul în litigiu; că deși instanța de apel a menținut soluția
instanței de fond, de respingere ca neîntemeiată a excepției inadmisibilității
acțiunii, motivarea care a condus la admiterea apelurilor se întemeiază, în
totalitate, pe aspecte vizând inadmisibilitate unei asemenea cereri, cu
trimitere directă, pe de-o parte, la neuzitarea procedurilor reglementate de
Legea nr. 10/2001, cât și la necontinuarea procedurii pe Legea nr. 18/1991, pe
de altă parte, ceea ce constituie considerente contradictorii, deoarece nu se
pot aplica, în același timp aceste reglementări speciale.
Prin Decizia civilă nr.
393 din 31 ianuarie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,
a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.R.V. împotriva Deciziei
nr. 12/ A din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Pentru a decide
astfel, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:
În raport de cadrul
procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a formulat
acțiunea în revendicarea terenului în suprafață de 6383,18 mp, situat în
București, șos. București- Ploiești, pe calea dreptului comun, în
contradictoriu cu pârâții, în temeiul art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prima instanță,
soluționând cauza pe fond, a admis acțiunea reclamantei, a constatat
nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, și a obligat
pârâta SC H. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie
terenul în litigiu, iar instanța de apel, admițând apelurile declarate de
pârâți, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins în
totalitate acțiunea, ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale
acesteia.
Cu privire la
soluționarea capătului de cerere în revendicarea suprafeței de teren de 6.383,18
mp, pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., s-a constatat că analiza în
apel a cauzei s-a realizat atât pe excepția admisibilității acțiunii, față de
procedura specială de reparație instituită prin legile speciale, Legea nr. 10/2001
și legile fondului funciar, cât și pe fond, concluzionând că reclamanta nu
deține un „bun actual” în sensul Convenției cu privire la imobilul în litigiu.
Cu privire la soluția
instanței de apel pe excepția admisibilității acțiunii în revendicare,
întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., în contradictoriu cu „entitatea
deținătoare” așa cum aceasta este definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001,
a constatat că este legală.
Astfel, în ceea ce
privește starea de fapt reținută de instanța de apel și care nu poate fi
reevaluată în recurs, față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc.
civ., s-a constatat că instanța de apel a reținut că reclamanta se află în
situația de a fi inițiat acțiunea în revendicarea terenului în litigiu, pe
dreptul comun, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul
originar al autoarei sale, adeverința de proprietate din 17 martie 1992, precum
și procesul verbal de punere în posesie din 26 martie 1992; că adeverința de
proprietate din 17 martie 1993, prin care se atestă înscrierea reclamantei în
anexa 4 a Comisiei locale Otopeni a fost anulată prin hotărârea din 28 mai 1993
a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii fondului funciar; că
pârâta SC H. SA a dobândit în proprietate suprafața de 6.383,18 mp., potrivit
certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2005; că procesul
verbal de punere în posesie scriptic asupra suprafeței de 14.000 mp nu a fost
anulat, și că suprafața de 6.383,18 mp teren nu a fost delimitată în niciun
fel, aceasta fiind deținută de pârâta SC H. SA.
Potrivit Deciziei nr.
33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de
Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire
la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea
celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă
acesta nu este prevăzut în legea specială.
Având în vedere cele
statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru
instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a constatat că analiza
cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit
principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și
legea specială se realizează în favoarea celei din urmă, și, prin urmare, legal,
instanța de apel a respins acțiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480
- 481 C. civ., de către reclamantă, în contradictoriu cu pârâții, câtă vreme
aceasta avea deschisă cale procedurii speciale pentru retrocedarea în natură a
imobilului în litigiu, astfel că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea
corectă a art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia „Bunurile preluate de
stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului
pot fi revendicate de foștii proprietarii sau de succesorii acestora, dacă nu
fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
În ceea ce privește
criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate
asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlul pârâtei
SC H. SA, care a dobândit imobilul în litigiu de la stat, care, la rândul său,
l-a deținut fără titlu valabil, intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul
Protocol adițional la C.E.D.O., s-a constatat caracterul nefondat al acestora.
În speță, reclamanta,
în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autoarei
sale, întrucât adeverința de proprietate emisă acesteia, din 1992, a fost anulată,
iar procesul verbal de punere în posesie, emis în baza acestei hotărâri, care
nu a fost anulat, nu face dovada dreptului de proprietate.
Instanța supremă,
prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, a mai statuat
că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate
poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul
comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de
proprietate ori securității raporturilor juridice.
S-a reținut că
decizia dată de instanța supremă în recurs în interesul legii este pe deplin
aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare
prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foștii
proprietari și actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.
Astfel, Înalta Curte
a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete
ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană
și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept
de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul
securității raporturilor juridice.
Prin decizia
amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este
posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul
Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da
preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului
securității raporturilor juridice.
În ceea ce privește
noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât
bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la
care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le
vedea concretizate.
Conform principiilor
ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual" presupune
existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care
să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
În schimb, Curtea
Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului
menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de
mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin
neîndeplinirea condiției.
Însă, jurisprudența
Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză
pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în
cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o
hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu
executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie
2010).
Față de aceste
considerente, s-a constatat că reclamanta nu deține un bun și un drept la
restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe
calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul
la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă
incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în
revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de
acest act normativ.
Înalta Curte a
reținut că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot
împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar
în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest
sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată
prin transmiterea în proprietate de către stat unui terț a imobilului
aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența
mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului
„Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi
însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat
de către pârâtă, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Însă, urmare a
hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor
din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui
drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în
măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ,
care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă
a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Schimbarea de
abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii
hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a
adopta, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art.
6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligației
statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin
amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri
simplificate și eficiente, (parag. 232) echivalează, în același timp, cu
validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu
acordarea de despăgubiri în situația când bunul nu se poate restitui în natură.
Dată fiind importanța
deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea
schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie
nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată
și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Referitor la
preferabilitatea titlului pârâtei SC H. SA, s-a constatat că, într-adevăr,
acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea sa
înăuntrul termenului prevăzut de lege, astfel că nevalabilitatea sa nu poate fi
invocată nici pe calea excepției în cadrul prezentului litigiu, titlu și drept
ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar
faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată
valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și
stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din
jurisprudența Curții Europene.
Prin urmare,
reclamanta, care nu deține un „bun actual", nu are un drept la restituire
care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este
inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul
pârâtei, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia
nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Așadar, față de
considerentele expuse, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea
greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
Însă, instanța de
apel argumentându-și soluția s-a pronunțat și în raport de legile speciale de
reparație asupra măsurilor reparatorii la care este îndreptățită reclamanta cu
privire la imobilul în litigiu, și anume restituirea sub forma de acțiuni, ceea
ce excede cadrului procedural stabilit prin cererea de chemare în judecată,
prin care s-a arătat că prezenta acțiune este o acțiune în revendicare,
potrivit art. 480 C. civ.
Procedând astfel, s-a
constatat că instanța de apel a reținut considerente străine de natura
pricinii, astfel că greșit și-a fundamentat soluția, deși legală, și pe aceste argumente.
La data de 25 aprilie
2013, R.R.V. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 393 din
31 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I
civilă, în Dosarul nr. 29468/3/2007.
În dezvoltarea
motivelor contestației în anulare, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 318
C. proc. civ., contestatoarea R.R.V. a susținut următoarele:
Instanța de recurs a
omis să cerceteze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
constând în încălcarea sau aplicarea greșită a art. 6 din Legea 213/1998,
a art. 8 alin. (1)
din Legea 10/2001, a art. 1 și art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 1/2000, cu
modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, a art. 44
10
din Legea nr.
169/1997, a art. 480-481 C. civ., a art. 8 și 10 din Constituția din 1948, ar.
17 din D.U.D.O., art. 44 alin. (1) si (2) din Constituția din 2003, art. 1 din
Protocolul 1 la C.E.D.O.
Contestatoarea a
arătat că prin recursul său a invocat că în mod greșit, în soluționarea
acțiunii sale a fost reținută aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, deși cererea sa
de constatare a nevalabilității titlului statului se impunea a fi analizată în
baza art. 6 din Legea 213/1998.
Instanța
de recurs a motivat soluția de respingere a recursului invocând obligația reclamantei
de a urma calea Legii nr. 10/2001, opusă acțiunii în revendicare de drept
comun, or o asemenea argumentare denotă în mod evident omisiunea cercetării motivelor
de recurs constând în inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în speță și
aplicabilitatea art. 480-481 C. civ., a art. 8 și 10 din Constituția din 1948, art.
17 din D.U.D.O., art. 44 alin. (1) si (2) din Constituția din 2003, art. 1 din
Protocolul 1 la C.E.D.O., art. 1 și art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr.
1/2000, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, art. 44
10
din
Legea nr. 169/1997.
Contestatoarea
a susținut că este titulara unui drept de proprietate privată, care este
preferabil titlului pe care îl au posesorii neproprietari. În justificarea
pretențiilor sale, a invocat titlul de proprietate din 1931 al autoarei sale și
faptul că la nivelul anului 1992, autoritățile administrative cu competențe în
materia fondului funciar au confirmat acest drept, însă instanța de recurs nu a
argumentat de ce e incidentă Legea nr. 10/2001 și nu legislația fondului
funciar.
Contestatoarea
a arătat că a revendicat un teren în baza unui act de proprietate din 1931,
confirmat în baza legislației fondului funciar, prin emiterea unei adeverințe
de proprietate și a unui proces-verbal la nivelul anului 1992 iar aceste acte nu
au fost desființate, astfel că, în baza lor, poate pretinde că este deplin
proprietar privat asupra terenului în litigiu, acest drept de proprietate reprezentând
un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.
Se impunea astfel să-i
fie recunoscută posibilitatea reală și justă de a-i fi protejat dreptul de
proprietate privată pe calea dreptului comun, în cadrul acțiunii în
revendicare, drept consacrat expres și în baza dispozițiilor art. 44
10
din Legea nr. 169/1997 a cărei aplicabilitate nu a fost cercetată, prin
omisiunea instanței de apel și de recurs.
Nefinalizarea
procedurii legislației fondului funciar prin emiterea titlului de proprietate
nu este o chestiune care atrage incidența Legii 10/2001 și a Deciziei Înaltei Curții
de Casație și Justiție nr. 33/2008 în cauză, ci doar o situație
imputabilă autorităților administrației publice care, între timp, au emis în
mod nelegal, un certificat de atestare a dreptului de proprietate în favoarea
Horticola SA, un simplu detentor precar, certificat care nu poate fi reținut ca
titlu preferat în acțiunea în revendicare și nici ca dovadă a existenței în
patrimoniul Horticola a unui B.U.N. în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.,
câtă vreme este un act emis de o autoritate administrativă, așa cum sunt și
adeverința și procesul-verbal emise în favoarea subsemnatei în temeiul
legislației fondului funciar la nivelul anului 1992, acte de asemenea
nedesființate și anterioare certificatului de atestare al SC H. SA.
Contestatoarea
a mai susținut că prin motivele de recurs a invocat că Hotărârea din 28 mai 1993
a Comisiei Mun.București și S.A.I. pentru aplicarea legii fondului funciar nu
vizează terenul revendicat în prezenta cauză, ci un alt amplasament situat în
Băneasa - Vatra Nouă în suprafață de 1 ha (1,125 ha din acte).
Contestatoarea
a mai susținut că instanța de recurs a omis să analizeze motivul de recurs
referitor la faptul că în mod greșit s-a reținut că SC H. SA este titulara unui
drept de proprietate asupra terenului revendicat înscris deja în cartea
funciară, din analiza încheierii de C.F. depusă de SC H. SA rezultând că
terenul învecinat celui revendicat în speță - teren aparținând tot SC H. SA - a
fost intabulat în cartea funciară, iar nu terenul în litigiu care nu este
întabulat, astfel cum rezultă din adresa din 12 februarie 2010 emisă de O.C.P.I.
București, aflată la dosar.
Pentru argumentele
expuse, contestatoarea R.R.V. a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea
deciziei instanței de recurs și admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu
consecința modificării deciziei instanței de apel în sensul respingerii
apelurilor declarate împotriva sentinței tribunalului și menținerii acesteia ca
temeinică și legală.
Contestația în
anulare nu este fondată.
Potrivit
dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. - invocat de contestatoare ca temei de
drept -, contestația în anulare specială poate fi promovată în două situații:
când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când
instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din
greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În speță, prin
criticile formulate, contestatoarea R.R.V., a reiterat motivele invocate prin
cererea de recurs, susținând că instanța de recurs a omis să le examineze,
fiind incidente astfel dispozițiile art. 318 teza a II- a C. proc. civ.
Or, așa cum rezultă
din considerentele redate în expunerea lucrărilor cauzei, toate aceste motive au
fost supuse examinării de către Înalta Curte care, față de starea de fapt
reținută de instanța de apel - cu privire la care a statuat că nu poate fi
reevaluată în recurs, în raport de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C.
proc. civ. -, a constatat că sunt nefondate.
Astfel, având în
vedere cadrul procesual stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în
judecată, întemeiată pe art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, Înalta
Curte, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei și în raport de Decizia
nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite,
pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art.
329 alin. (3) C. proc. civ. și de Hotărârea din 12 octombrie 2010 a C.E.D.O. în
cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României, a constatat - pentru motivele
de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția de respingere a recursului -
că reclamanta nu deține un „bun actual" și că nu are un drept la
restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, situație în care
este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul
pârâtei, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia
nr. 33/2008 a Înaltei Curți, criticile reclamantei referitoare la interpretarea
și aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor Protocolului nr.
1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ. fiind nefondate.
Textul art. 318 teza
II- C. proc. civ. are în vedere acele situații în care partea, prin recursul
declarat
,
fie sub
forma enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înțeles să invoce mai
multe din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.
proc. civ., iar instanța, din greșeală, a analizat doar parte dintre acestea.
În atare situație,
partea este îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină
răspuns și la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de
recurs a omis a le examina prin decizia pronunțată.
Contestația în
anulare specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a
unei decizii irevocabile, pronunțate de o instanță de judecată, ceea ce
înseamnă că nu se poate formula contestație în anulare pentru a „provoca”
rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție unele
motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii” unora
dintre motivele de recurs.
Astfel, contestația
în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată,
relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus
judecății or, în speță, prin criticile formulate, contestatoarea, în fapt, și-a
exprimat nemulțumirea cu privire la modul în care instanța de recurs a judecat
recursul pe care l-a declarat împotriva deciziei instanței de apel, care-i era
defavorabilă, criticile astfel formulate vizând fondul cauzei.
Asemenea critici însă
nu pot fi supuse examinării în calea de atac a contestației în anulare
întemeiată pe art. 318 C. proc. civ., care poate fi exercitată numai pentru
motivele limitativ prevăzute și care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte
situații decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, iar în speță,
dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina
motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar
ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând
fi însă convertită într-un recurs la recurs.
Înalta Curte, având în
vedere temeiurile care preced și constatând că în cauză nu sunt incidente
dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., va respinge contestația în
anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea R.R.V. împotriva Deciziei
nr. 393 din 31 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, în Dosarul nr. 29468/3/2007.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 30 octombrie 2013.