ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 689/2015

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâții RA A.P.P.S. SA; Municipiul București - sectorul 1, prin primar; Municipiul București, prin primarul general; Statul Român, prin M.F.P., solicitând ca instanța să constate valabilitatea titlului său de proprietate și existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 9.000 mp situat în București, Șos. București-Ploiești, sector 1, în incinta RA A.P.P.S. SA - Sucursala Agroindustrială Băneasa; nevalabilitatea titlului pârâților și inexistența în patrimoniul niciunuia dintre aceștia a dreptului de proprietate asupra acestui teren; să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat.

La data de 14 decembrie 2007, pârâta RA A.P.P.S. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale active. La data de 18 decembrie 2007, a formulat întâmpinare și pârâtul Municipiul București, sector 1, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității. La termenul de judecată din 29 ianuarie 2008, reprezentantul pârâtului Municipiul București - sector 1 a invocat excepția lipsei capacității acestui pârât. Prin sentința civilă nr. 173 din 23 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei capacitații procesuale pasive a pârâtului sectorul 1 al Municipiului București, a anulat cererea formulată de reclamantul P.T.

împotriva pârâtului sectorul 1 al Municipiului București și a disjuns cererea formulată împotriva pârâților RA A.P.P.S. SA, Municipiul București, prin primar general și Statul Român, prin M.F.P., care a primit număr de Dosar nr. 7327/3/2008. Împotriva acestei sentințe, la data de 30 aprilie 2008 a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 02 iunie 2008. Prin Decizia civilă nr. 758/A din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, la data de 23 decembrie 2008 a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 20 ianuarie 2009. Prin Decizia nr. 5217 din 14 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată, precum și sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Cauza a fost reînregistrată la data de 16 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub același nr. 37065/3/2007. Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 602 din 25 martie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 7327/3/2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă cererea disjunsă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea ca, pentru recuperarea imobilului ce a aparținut autorului său, să urmeze procedura prevăzută de legea sus-menționată. Având în vedere că pentru restituirea terenului ce a aparținut autorului reclamantului există reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, o cerere în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe, la data de 01 aprilie 2008 a formulat apel reclamantul P.T. Prin Decizia civilă nr. 68/A din 03 februarie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în speță, prima instanță nu a stabilit situația de fapt, nu a procedat la identificarea terenului în litigiu, nu a stabilit care este situația lui juridică, în posesia cui se află și cu ce titlu. De asemenea, nu a stabilit dacă autorul reclamantului a avut sau nu în proprietate suprafața de teren menționată în cererea de chemare în judecată, dacă a avut loc o preluare a bunului, cu ce titlu și la ce dată. Tribunalul București și-a argumentat soluția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată pe considerentul că, în speță, nu a fost urmată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără a arăta pe baza căror considerente a reținut că Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în speță.

Curtea a reținut că, pentru a se aprecia că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, trebuie determinată în prealabil data la care a fost preluat imobilul, deoarece Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează, conform art. 1 alin. (1), situația imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și a celor preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940. Împotriva acestei decizii, la data de 27 aprilie 2009 pârâtul Statul Român prin M.F.P. a declarat recurs care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 05 mai 2009. Prin Decizia nr. 1673 din 11 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, așa cum în mod corect a apreciat instanța de apel, prima instanță nu a clarificat aspecte esențiale de fapt în cauză, cum sunt identificarea imobilului, în posesia cui se află și cu ce titlu, dacă a avut loc o preluare a bunului, cu ce titlu și, în caz afirmativ, data preluării (spre a se vedea dacă acesta intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 sau a altor legi speciale) a făcut imposibilă verificarea legalității și temeiniciei sentinței. Prin hotărârea recurată, curtea de apel nu s-a pronunțat pe admisibilitatea acțiunii formulate în cauză, ci doar a stabilit că, pentru dezlegarea problemei admisibilității cererii deduse judecății, este necesar a se lămuri în prealabil situația de fapt a imobilului sub aspectele menționate în decizie.

Cauza a fost reînregistrată la data de 12 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub același nr. 7327/3/2008. La termenul de judecată din data de 14 octombrie 2011, tribunalul a dispus conexarea Dosarului nr. 7327/3/2008 la Dosarul nr. 37065/3/2007, aflat la rândul său în stadiul de rejudecare, conform celor expuse anterior. La termenul de judecată din data de 16 septembrie 2011, pârâta RA A.P.P.S. SA a formulat cerere de arătare a titularului de dreptului, respectiv a Statului Român, prin M.F.P. Prin notele de ședință formulate la termenul din data de 11 noiembrie 2011, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a invocat excepția netimbrării cererii și excepția inadmisibilității, asupra cărora tribunalul s-a pronunțat la același termen, respingându-le, și excepția lipsei calității procesuale pasive, care a fost unită cu fondul.

Prin încheierea de la termenul de judecată din 11 noiembrie 2011, tribunalul a constatat că Primăria sectorului 1 a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe care a unit-o cu fondul, a respins excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei Primăria Sectorului 1, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesual pasive a aceleiași pârâte și excepția lipsei calității procesuale active. La termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2013, reclamantul a depus o cerere prin care și-a restrâns pretențiile de la 9.000 mp la 8.800 mp, având în vedere concluziile expertizei tehnice, iar tribunalul a luat act de restrângerea câtimii cererii.

Prin sentința civilă nr. 529 din 15 martie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria sectorului 1 București, prin primar, și Municipiul București, prin primar general; a respins cererile conexe formulate în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind promovate împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală; a admis în parte cererile conexe precizate formulate în contradictoriu cu pârâții RA A.P.P.S. SA și Statul Român, prin M.F.P.; a constatat nevalabilitatea titlului pârâtului Statul Român, prin M.F.P., asupra imobilului teren situat în București Șos.

București - Ploiești, în suprafață totală de 8.800 mp; a obligat pârâții Statul Român, prin M.F.P., și RA A.P.P.S. SA să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren liber de construcții, respectiv suprafața de teren de 1.644 mp ocupată în prezent de Pădurea Băneasa și suprafața de teren de 196 mp care face parte din lotul nr. 10, în suprafață totală de 33.671 mp, cu număr cadastral 22679/10, înscris în C.F., astfel cum sunt acestea identificate în schița anexă la raportul de expertiză efectuat de expert A.D., omologat în cauză; a respins în rest pretențiile, ca neîntemeiate, și a admis cererea formulata de pârâta RA A.P.P.S. SA de arătare a titularului dreptului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit extrasului comunicat de D.A.N., în anul 1925, în favoarea numitului D.G. s-a stabilit dreptul la împroprietărire cu un lot de 90 arii situat în com. Băneasa aparținând contesei M.M. Această împrejurare este confirmată și de mențiunile tabloului conținând numele proprietarilor loturilor din parcela Băneasa, numitul D.G. fiind la poziția nr. 47, cu o suprafață de teren de 8.800 mp. D.G. a decedat la data de 3 iunie 1941. Potrivit certificatului de naștere atașat la dosar, D.G. a avut ca descendent pe D.E., căsătorită la data de 11 septembrie 1942 cu numitul P.V.

Din căsătoria acestora a rezultat un fiu, reclamantul P.T., singurul moștenitor al averii succesorale părintești, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 2 aprilie 1999. Tribunalul a apreciat că excepția lipsei calității procesuale active nu este întemeiată, întrucât reclamantul a făcut dovada descendenței sale de pe urma autorului D.G.. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., tribunalul a reținut, examinând relațiile comunicate de O.C.P.I., că acesta este înscris cu drept de proprietate asupra imobilului situat în București, Șos. București-Ploiești, sector 1, (cu toate subdiviziunile) și drept de administrare în favoarea RA A.P.P.S.

SA Potrivit H.G. nr. 60/2005, imobilul situat în Șos. București-Ploiești este inclus în domeniul privat al statului, cu drept de administrare în favoarea RA A.P.P.S. SA, astfel cum este prevăzut în anexa 4, poziția 770, respectiv suprafața de 152.231,74 mp făcând parte din Sucursala Agroindustrială Băneasa, cuprinzând spații producție, depozitare, sere, răsadnițe. În evidențele fiscale ale imobilului, așa cum rezultă din relațiile comunicate de D.I.T.L. sector 1, este înscrisă aceeași persoana juridică, RA A.P.P.S. SA cu suprafață de teren atât liberă, cât și ocupată de construcții. Deopotrivă aceste relații se coroborează cu răspunsul înaintat instanței de Primăria Municipiului București - D.P.

Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Primăria sectorului 1, au fost considerate întemeiate, tribunalul reținând, atât în baza înscrisurilor atașate la dosar, cât și în temeiul concluziilor raportului de expertiză, că aceștia nu exercită posesia asupra imobilului care face obiectul litigiului. Cu privire la titlul de proprietate al autorului reclamantului, tribunalul a reținut că, în temeiul art. 1 Regulamentul din data de 31 octombrie 1921 pentru punerea în aplicare a legii agrare pentru Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea, au fost expropriate pentru cauză de utilitate națională proprietățile rurale, cu scopul de a spori întinderea proprietății rurale țărănești.

Din interpretarea art. 142 alin. (3) din Regulament rezultă că una dintre formele de împroprietărire o reprezenta cea individuală. Examinând extrasul comunicat de D.A.N., tribunalul a reținut că autorul reclamantului a urmat procedurile de împroprietărire, în anul 1925 operând punerea în posesie asupra imobilului. Așadar, titlul de proprietate exhibat de către reclamant este unul valabil. Pârâții, cei doi rămași în cauză, nu au fost în măsură să invoce un titlu de proprietate valabil în ceea ce îi privește, necunoscându-se în mod concret modalitatea în care terenul a intrat în patrimoniul statului.

Instanța a mai avut în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 21 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 41 din Constituția României, art. 1 din primul Protocol adițional la convenția menționată, privind dreptul fundamental la proprietate și respectul bunurilor, precum și art. 20 din Constituția României. Tribunalul a reținut că titlul de proprietate al reclamantului este preferabil celui deținut de către pârâtul Statul Român, prin M.F.P., în patrimoniul căruia imobilul revendicat în prezenta cauză nu a intrat cu titlu legal.

În ceea ce privește posibilitățile reale de restituire în natură a imobilului, prin raportul de expertiză tehnică topografică administrat în cauză s-au determinat loturile de teren libere de construcții, respectiv suprafața de teren de 1.644 mp ocupată în prezent de Pădurea Băneasa și suprafața de teren de 196 mp care face parte din lotul nr. 10 în suprafața totala de 33.671 mp, înscris în cartea funciară. Diferența de teren până la suprafața de 8.800 mp este ocupată de construcții, căi de acces, rețele de utilități. În respectarea principiului securității raporturilor civile, tribunalul a apreciat că oportun este a fi restituită în natură către reclamant doar suprafața de teren liberă, astfel cum s-a indicat mai sus.

Fără a se contesta totuși întinderea dreptului reclamantului, reținând că tribunalul a statuat asupra valabilității titlului său, nerestituirea în natură nu reprezintă o ingerință în dreptul sau de proprietate, întrucât o data constatată nevalabilitatea titlului statului, reclamantului i se naște dreptul la despăgubiri în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, față de acțiunea ilicită constând în preluarea imobilului fără titlu. Iar jurisprudența europeană este concordantă cu această opinie. Cu referire la cererea de arătare a titularului dreptului formulată de RA A.P.P.S. SA, față de dispozițiile art. 64 C. proc. civ., proporțional cu admiterea cererilor principale, a constatat temeinicia acesteia, în baza art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare la data sesizării instanței).

Împotriva acestei sentințe, la data de 29 aprilie 2014 a declarat apel pârâta RA A.P.P.S. SA, iar la 09 mai 2013 a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 17 iunie 2013. În motivarea cererii sale, apelanta-pârâtă RA A.P.P.S. SA a criticat soluția instanței, având în vedere că acțiunea formulată de reclamant se întemeiază pe dispozițiile art. 480 C. civ., care reprezintă drept comun în materie și nu pe prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce înlocuiește acțiunea dreptului comun și, fără a elimina accesul în justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Imobilul solicitat face parte dintre cele care constituie obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel încât este supus dispozițiilor speciale din această lege, dispoziții derogatorii de la dreptul comun. În situația în care instanța va trece peste aceasta apărare, pe fondul cauzei, a arătat că nu este posesoarea Pădurii Băneasa, așa cum rezultă atât din raportul de expertiză omologat de instanță, cât și din anexele H.G. nr. 265/2005. Pe de altă parte, lotul nr. 146 cu care a fost împroprietărit D.G. se afla lângă Pădurea Băneasa. Prin urmare, restituirea în natură, așa cum e prevăzut în dispozitivul hotărârii atacate, a suprafeței de 1.644 mp nu poate fi pusă în executare. În ceea ce privește suprafața de 196 mp, așa cum în mod corect s-a reținut, face parte din lotul nr. 10, dar nu poate face obiectul restituirii în natură, deoarece reclamantul nu produce un titlu valabil.

Pârâtul Statul Român prin M.F.P. a arătat că, în cauză nu s-a făcut dovada faptului că imobilul se mai afla în proprietatea tatălui reclamantului la momentul decesului acestuia, în anul 1941, și cu atât mai puțin că s-ar fi aflat în proprietatea reclamantului la momentul preluării sale de către stat. Acțiunea formulată de către reclamant are caracterul unei acțiuni în revendicare imobiliară, iar, așa cum rezultă din probe, situația juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001. La data de 12 septembrie 2013, reclamantul P.T. a formulat cerere de aderare la apelul declarat de RA A.P.P.S. SA, având ca obiect diferența de teren până la 8.800 mp, în privința căreia instanța a respins acțiunea în revendicare, pe considerentul că este ocupată de construcții.

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză și avut în vedere de instanță, construcțiile edificate sunt: - magazie aerat mezeluri (106 mp), construcție ușoară; - hală secție producție (118 mp); - post transformator (88 mp); - pentru restul terenului se menționează alei betonate și căi acces. La pct. B din raportul de expertiză - situația actuală teren - se menționează: „terenul pentru care reclamantul solicită constatarea valabilității titlului, reprezentând lotul denumit 146, în suprafață de 8.800 mp, nu este folosit". A susținut că instanța de judecată a nesocotit prevederile legislației în vigoare, care stabilește că se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire - art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că nici din expertiza efectuată în dosar și nici din extrasul de carte funciară nu rezultă dacă aceste construcții au fost executate cu autorizație de construire și la ce dată, precum și faptul că sunt nefolosite în prezent, suma de achitat trebuie să fie egală cu valoarea de inventar a acestora, valoare în funcție de care se achită și impozitul pe clădiri. La termenul de judecată din 12 septembrie 2013‚ reclamantul a invocat și excepția lipsei calității procesuale a D.G.F.P. a Municipiului București, pe care a reiterat-o la termenul de judecată din 17 ianuarie 2014. În motivare, a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009, D.G.F.P. a Municipiului București trece din subordinea ministerului, în subordinea A.N.A.F.

D.G.F.P. a Municipiului București nu mai este din 28 ianuarie 2009 direcție a ministerului, pentru a putea prelua alte atribuții. Chiar și în situația în care s-ar considera că această direcție este în aparatul propriu al ministerului, alte atribuții nu poate prelua prin ordin al președintelui A.N.A.F., ci numai prin ordin al ministrului și în niciun caz printr-o adresă semnată de un împuternicit al directorului direcției generale juridice a ministerului. Rezultă că D.G.F.P. a Municipiului București, ca persoană juridică nu mai are drept de reprezentare a M.F.P. în alte litigii decât cele de natură fiscală,orice alt mandat primit de aceasta fiind nelegal. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 475/A din 28 octombrie 2014 a respins excepția lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P.

a Municipiului București pentru Statul Român; a respins apelul declarat de reclamantul P.T., ca nefondat și a admis apelurile formulate de pârâții Statul Român, prin M.F.P. și RA A.P.P.S. SA, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată. Asupra excepția lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P. a Municipiului București pentru Statul Român, Curtea a reținut că potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, în forma în vigoare la data declarării apelului, M.F.P. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

Totodată, conform art. 10 alin. (2) teza I din același act normativ: „Ministrul finanțelor publice reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate. Cu toate acestea, art. 10 alin. (2) teza a II-a prevede că prin ordin al ministrului finanțelor publice unele atribuții pot fi delegate secretarilor de stat, secretarului general, persoanelor cu funcții de conducere din compartimentele de specialitate și altor persoane din aparatul propriu al ministerului, iar art. 11 că ministrul finanțelor publice este ajutat în activitate și de conducătorii unităților subordonate, pentru care, prin ordin, poate stabili și alte răspunderi și atribuții decât cele stabilite în actele normative de organizare și funcționare a acestora.

Potrivit art. 13 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009 în subordinea M.F.P. se organizează și funcționează A.N.A.F., organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, finanțată de la bugetul de stat și din venituri proprii, în condițiile legii, iar, în același sens art. 1 din H.G. nr. 109/2009 dispune că A.N.A.F. se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea M.F.P., finanțată din bugetul de stat și din venituri proprii. Curtea a stabilit că, în cauză, D.G.F.P. a Municipiului București a depus la dosar adresa din 24 martie 2013, prin care, cu referire specială la prezentul dosar, a fost împuternicită de către M.F.P.

- D.G.J. să întreprindă toate actele ce se impun, până la soluționarea irevocabilă a cauzei, exercitând toate căile de atac pentru M.F.P.. În acest sens, a invocat dispozițiile H.G. nr. 34/2009 și O.M.F.P. nr. 1227/2006 cu modificările ulterioare (potrivit art. 3 din Ordinul M.F.P. nr. 1227/2006, modificat prin Ordinul nr. 349/2007, în litigiile în care M.F.P. este citat, în nume propriu și/sau ca reprezentant al Statului Român, apărarea intereselor sale în fața instanțelor judecătorești se asigură de consilieri juridici din cadrul direcțiilor generale ale finanțelor publice județene, în baza unui mandat special emis de M.F.P. - D.G.J.). A considerat că invocarea art. 4 alin. (2) pct. 37 din H.G.

nr. 109/2009 este lipsită de relevanță, pentru că în speță Statul Român nu este reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, ci de M.F.P., care l-a rândul său a dat un mandat special D.G.F.P. a Municipiului București, fiind astfel întrunită ipoteza normativă a textelor de lege citate în paragrafele anterioare. Pe cale de consecință, Curtea a respins această excepție, ca nefondată. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut, că imobilul în litigiu a fost identificat prin expertiza efectuată în cauză de expert A.D., pe baza „Tabloului de numele proprietarilor loturilor din parcelarea Băneasa”, din anul 1925 (în care este menționat autorul D.G.

la poziția 47, cu suprafața de 8.700 mp, cu lotul nr. 146) și a reprezentării grafice a loturilor din „Planul loturilor cedate locuitorilor din comuna Băneasa de pe moșia Băneasa fostă proprietatea Contesei de M.”, executat în anul 1926. Expertul a precizat că acest plan se încadrează cu precizie în normele tehnice, dar poziția geografică reconstituită a acestuia, respectiv amplasamentul, are un grad redus de precizie, încadrându-se într-o eroare de cca 10 ml pe direcțiile nord-sud, respectiv est-vest. Terenul are o suprafață de 8.800 mp și este format din două secțiuni cu regimuri juridice la acest moment diferite: una în suprafață de 7.156 mp, aflată în posesia pârâtei RA A.P.P.S. SA și cealaltă în suprafață de 1.644 mp, ocupată în prezent de Pădurea Băneasa.

Este de menționat (în contextul în care R.N.P., SC R. SA a contestat identificarea realizată de către expert) faptul că, într-adevăr, în „Planul loturilor cedate locuitorilor din com. Băneasa de pe moșia Băneasa fostă proprietatea Contesei de M.” lotul nr. 146 se învecina la sud cu Pădurea Băneasa, însă fondul forestier s-a putut extinde (sau restrânge) într-un interval de aproape 100 de ani, mai ales în perioada în care atât terenul aflat în prezent în posesia pârâtei RA A.P.P.S. SA, cât și cel ocupat actualmente de Pădurea Băneasa au avut același deținător, respectiv Statul Român. Secțiunea de teren în suprafață de 7.156 mp, reprezentând părți din imobile, este înscrisă în cartea funciară cu titular al dreptului de proprietate Statul Român și titular al dreptului de administrare RA A.P.P.S.

SA - Sucursala Agroindustrială Băneasa, în temeiul H.G. nr. 60/2005. Despre secțiunea de teren în suprafață de 1.644 mp (care în prezent constituie fond forestier), prin adresa din 19 mai 2014 R.N.P., SC R. SA - Direcția Silvică Ilfov a afirmat că ar fi făcut obiectul reconstituirii către I.A. și I.N. De asemenea, din adresa din 26 mai 2014 emisă de R.N.P., SC R. SA - D.S. Ilfov mai rezultă că pentru terenul în cauză, în suprafață de 8,7 ha, având ca autori pe I.A. și I.N., au fost puși în posesie moștenitorii J.N. și B.N., în unitățile amenajistice 59 și 61 din U.P. II Băneasa, toate documentele ce au stat la baza reconstituirii dreptului de proprietate aflându-se la Subcomisia de fond Funciar a sectorului 1 București.

În schimb, din adresa din 17 iulie 2014 emisă de sectorul 1 - D.C.F.F., Evidență Electorală - Compartiment Fond Funciar, Registrul Agricol rezultă că Pădurea Băneasa Văcărescu Trup Socola, în suprafață de 8,7 ha, a făcut într-adevăr obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 decembrie 1933 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat, încheiat de N.I.A.I., în calitate de cumpărătoare, cu contele R.M., prințul R.F.L. și prințul H.F.L., în calitate de vânzători, dar nu s-a menționat emiterea vreunui titlu de proprietate, învederându-se însă că o eventuală constituire/reconstituire a dreptului de proprietate ar fi putut fi dispusă de o comisie locală pentru aplicarea Legilor fondului funciar limitrofă sectorului 1 București.

Curtea a apreciat că este foarte puțin probabil ca succesorii proprietarii deposedați în mod abuziv să se fi adresat Primăriilor Otopeni, Mogoșoaia, Moara Vlăsiei sau Voluntari, în condițiile în care, așa cum rezultă din adresa din 02 decembrie 2013 emisă sectorul 1 - D.C.F.F., aceștia au învestit Primăria sectorului 1 cu o cerere (nesoluționată) pentru reconstituirea terenului învecinat, în suprafață de 15 ha, situat în Băneasa Văcăreasca trupul Socola, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 ianuarie 1936 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat, încheiat de Inginer A.I., în calitate de cumpărător, cu contele O.M.F., prințul R.F.L. și prințul H.F.L., în calitate de vânzători.

În plus, la rolul fiscal figurează, conform adresei din 25 septembrie 2012 emise de D.I.T.L. sector 1, pe lângă RA A.P.P.S. SA, mai multe persoane fizice, însă din actele care au stat la baza acestor înscrieri reiese că toate titlurile de proprietate ale celor din urmă au la origine dispoziții emise de RA A.P.P.S. SA pentru terenuri aflate la dispoziția sa („în incinta sa”), printre care și Decizia nr. 157 din 11 mai 2007, prin care s-a restituit în natură domnilor B.N. și J.N.T.A., terenul în suprafață de 36.815 mp, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia cu S.C., J.N.T.A.

formulase și o cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru retrocedarea unei vile cu garaj, a unui grajd, a unei magazii, a unei case pentru personalul aferent fermei și a terenului aferent în suprafață de 23.000 mp - preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950, care nu a fost soluționată, conform adresei nr. 25286/22 noiembrie 2013 emise de Primăria Municipiului București - Direcția Juridic - B.A.S.P.L.P. În concluzie, având în vedere că, deși a afirmat că exceptând drumul forestier F.E. 011 cu ieșire la DN1 toate celelalte suprafețe limitrofe șos. București-Ploiești au fost retrocedate foștilor proprietari în baza legilor de reconstituire a dreptului de proprietate în vigoare (adresele din 26 noiembrie 2013 și din 26 mai 2014, în ultima indicând chiar nume ale celor care ar fi fost puși în posesie), R.N.P., SC R. SA -. D.S.

Ilfov a refuzat în mod repetat să răspundă pe baza căror informații a făcut această afirmație (mențiunile pe harta imagistică a O.S. Brănești, la care a făcut referire în adresa din 28 aprilie 2014, presupunând și ele dovedirea existenței unor acte juridice corespunzătoare) și în absența unui titlu de proprietate emis pentru terenul ce include și secțiunea de teren în suprafață de 1.644 mp care să dovedească ieșirea din patrimoniul acestuia, Curtea a reținut că și în prezent respectiva porțiune de teren este deținută de stat și administrată de R.N.P., în temeiul art. 11 din Legea nr. 46/2008 (C. silv.). Curtea a reținut că din materialul probator a rezultat că imobilul revendicat a aparținut numitului D.G., împroprietărit prin Legea agrară din 17 iulie 1921, pentru o suprafață de teren de 8.800 mp.

D.G. a decedat la data de 3 iunie 1941, iar reclamantul P.T. este singurul moștenitor al averii succesorale părintești, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 2 aprilie 1999. Din adresa din 3 mai 2014 emisă de sectorul 1 - D.C., F.F., P.E.E. - C.F.F., Registrul Agricol mai rezultă că terenul în litigiu, cu care a fost împroprietărit D.G. în virtutea Legii agrare promulgate la 17 iulie 1921, formează obiectul unei cereri de reconstituire formulate de către D.T.I. și D.T.M.. Potrivit adeverinței din 29 iunie 1960 emise de fostul Sfat Popular al Raionului I. V. Stalin - Secția Agricolă, un teren arabil în suprafață de 2 ha, situat în com. Moara Săracă, raionul Snagov, regiunea București, a fost preluat de la autoarea acestora, I.G.S., de către com.

Moara Săracă (în prezent Moara Vlăsiei, jud. Ilfov), prin aplicarea Decretului nr. 115/1959, în anul 1959. Deși împrejurarea că titlul definitiv de proprietate eliberat la data de 19 iulie 1927 de fostul D.A.D. în virtutea Legii pentru reforma agrară promulgată la 17 iulie 1924 se află în posesia persoanelor care au formulat cererea în temeiul Legii nr. 18/1991, iar nu în posesia reclamantului face credibilă ipoteza că autorul său a înstrăinat terenul, Curtea nu va reține, în absența unui contract de vânzare-cumpărare, că imobilul ar fi ieșit în această modalitate din patrimoniul lui D.G.

În ceea ce privește secțiunea de teren în suprafață de 7.156 mp, instanța de apel a reținut, pe baza situației juridice comunicate de Primăria Municipiului București că a intrat în stăpânirea statului în anul 1985 - când, potrivit planului topografic ediția 1985, existent în arhiva sa, este etichetat sub denumirea „Întreprinderea Băneasa”, întrucât nu există nicio probă care să demonstreze că ar fi fost deținută de stat anterior, iar Întreprinderea Băneasa, cu privire la care nu dețin nicio informație M.F.P. (adresa din 11 noiembrie 2013) și nici D.I.T.L. sector 1 (adresa din 15 noiembrie 2013), nu a figurat înscrisă în evidențele emise de O.R.C. București din anii 1931-1949, potrivit adresei din 11 noiembrie 2013 emise de Arhivele Naționale - Serviciul Municipiului București.

În orice caz, întrucât întreprinderea Băneasa s-a înființat cel mai devreme în anul 1950, această parte din imobil nu putea fi preluată anterior acelui an. Nici în legătură cu secțiunea de teren în suprafață de 1.644 mp nu există vreun act de preluare de către stat, însă aceasta a fost inclusă, ca parte a Pădurii Băneasa astfel cum s-a stabilit anterior, în 1952, anul întocmirii primei hărți amenajistice de către I.C.A.S., în Amenajamentul M.U.F.G. București U.P. (unitatea de producție) I Mogoșoaia - Socola, cu care se învecina la vest U.P. II Băneasa - Tunari (fiind despărțite de Șos. București-Ploiești), pentru care s-a întocmit harta în discuție.

Prin urmare, neexistând date că această parte din imobil ar fi fost anterior stăpânită de stat, se reține ca moment al preluării, fără titlu, deci în fapt, anul 1952. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, Curtea a avut în vedere faptul că prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în lumina jurisprudenței C.E.A.D.O., instanța nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri prealabile. Instanța trebuie să stabilească, însă, apartenența dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acțiunii în revendicare, ținând seama și de prevederile Legii nr. 10/2001.

Caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă în planul dreptului substanțial, primul aspect fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Pe de altă parte, constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamant nu este corespunzător situației de fapt invocate de către acesta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamant, prin analizarea pretenției acestora în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică nu conduce la constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâților la predarea bunului asupra căruia pretind un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, la soluționarea acesteia pe fond, în sensul respingerii.

Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Nu în ultimul rând, C.E.D.O. s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență.

Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”. Chiar și în contextul dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. În ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă cu privire la determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului și cu privire la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Curtea a conchis că potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești.

Ca atare, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantului, deoarece acesta nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 ori a unei cereri în temeiul Legii nr. 18/1991. Prin urmare, simpla neidentificare a titularului actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamantului implică conform celor expuse anterior respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de acesta nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual.

Totodată, prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. În cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autoarei reclamaților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Reținând că prevederile Legilor nr. 10/2001 și nr. 18/1991- pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției - care condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al reclamantului de îndeplinirea procedurilor reglementate de aceste acte normative, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 și că, în consecință, în absența unei notificări/cereri de reconstituire ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii / a unui titlu de proprietate în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor/cererilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamantul nu beneficiază de acest drept, Curtea a constatat netemeinicia celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată.

Curtea a statuat și că, în contextul în care nu există vreun titlu invocat de stat în favoarea sa (imobilul fiind preluat în fapt), nu se pune nici problema constatării valabilității/nevalabilității sale, existența unui act juridic fiind o premisă a analizării sale, situație în care se impune respingerea și a primului capăt de cerere. De altfel, soluția dată acestuia în primul ciclu procesual nici nu a fost criticată prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.T., considerând-o nelegală în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea căii de atac a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel a respins excepția lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P.

a Municipiului București pentru pârâtul Statul Român, considerând că aceasta a primit „mandat special” emis de D.G.J. a M.F.P. Art. 10 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009 prevede că „prin ordin al ministrului finanțelor publice unele atribuții pot fi delegate secretarilor de stat, secretarului general, persoanelor cu funcții de conducere din compartimentele de specialitate si a altor persoane din aparatul propriu al ministerului”. Or, niciunul din mandatele aflate în dosar nu este semnat de ministrul finanțelor publice. D.G.F.P. a Municipiului București nu mai este din 28 ianuarie 2009 direcție a ministerului, pentru a putea prelua alte atribuții. Chiar și în situația în care am considera că aceasta direcție este în subordinea ministerului, alte atribuții nu poate prelua decât prin ordin al ministrului și în nici un caz printr-o adresă semnata de un împuternicit al directorului general al D.G.J.

din M.F.P. Rezultă ca D.G.F.P. a Municipiului București, ca persoană juridică, nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, și anume de reprezentare a statului în litigii fiscale (art. 4 alin. (2), pct. 37 din H.G. nr. 109/2009 ). 2. Pe fond, instanța de apel a considerat în mod greșit că în speța de față se aplică prevederile Legii nr. 10/2001, ca lege specială și nu prevederile C. civ. Recurentul susține că, așa cum a arătat în motivele de apel formulate în Dosarul disjuns nr. 7327/3/2008, motive însușite de instanța de apel din primul ciclu procesual, la data apariției Legii nr. 10/2001 nu a avut nici un temei legal să se adreseze unei autorități cu cerere de restituire în natură, deoarece art. 8 din Legea nr. 10/2001 interzicea să se solicite pe calea acestei legi terenurile al căror regim juridic era reglementat de dispozițiile Legii nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 169/1997.

După cum a reieșit și din situațiile juridice solicitate și expertiza efectuată în dosar, terenul ce face obiectul prezentei cauze nu s-a aflat niciodată în patrimoniul fostelor C.A.P.-uri și nici măcar în posesia acestora, fiind deținut și administrat de RA A.P.P.S. SA și considerat proprietate de stat, sens in care erau aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 18/1991 și anume: „Domeniul privat al statului și, respectiv al comunelor, orașelor, municipiilor si județelor este alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege. El este supus dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Rezultă că nu a existat temei legal pentru a formula cerere de restituire pe baza prevederilor Legii nr. 18/1991 sau ale Legii nr. 10/2001, ci numai calea prevăzută de dreptul civil.

La data de 14 februarie 2002, dată până la care se depuneau notificările, art. 16 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 dispunea că imobilele deținute de instituțiile publice (statul fiind cea mai însemnată instituție publică), nu se restituie în natură și că litigiile se soluționează pe calea dreptului comun. În H.G. nr. 567/1993 - privind organizarea și funcționarea RA A.P.P.S. SA, în art. 1 se arată că în scopul administrării, păstrării integrității si protejării patrimoniului public se organizează RA A.P.P.S. SA, iar în anexa nr. 1, la poziția 8 este menționată „Sucursala agroindustrială Băneasa” ca deținătoare a terenurilor din București, șos. București - Ploiești, sector 1, inclusiv a terenului solicitat de noi.

În aceste condiții, nu a avut temei legal de a formula notificare pentru restituirea în natură, pe calea Legii nr. 10/2001, având posibilitatea de a solicita numai pe calea dreptului comun revendicarea imobilului. Faptul că ulterior s-a modificat Legea nr. 10/2001 și s-a creat posibilitatea restituirii în natură a imobilului, dar nu i s-a dat posibilitatea de a formula notificare pe Legea nr. 10/2001pentru a solicita restituirea în natura, a reprezentat o îngrădire a accesului său la justiție și o încălcare a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. precum și art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. În realitate, deși Legea nr. 10/2001 a recunoscut preluarea abuzivă, nici un text din această lege nu i-a dat posibilitatea de a solicita pe calea procedurii prealabile administrative restituirea în natură a imobilului.

Așa cum a arătat și demonstrat cu actul de înființare al RA A.P.P.S. SA, „Sucursala agroindustrială Băneasa”,preluată de RA A.P.P.S. SA, este fosta Gospodărie a P.C.R., deci o unitate economică de stat și nu C.A.P. Rezultă că terenul nu s-a aflat niciodată in patrimoniul fostelor C.A.P. - uri și nici măcar în posesia acestora, fiind deținut de stat si administrat de Gospodăria de partid și ulterior de RA A.P.P.S. SA, considerat patrimoniu public al Statului Român, sens în care erau aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 18/1991. Cum terenul revendicat nu a fost în patrimoniul niciunui C.A.P., ci considerat în proprietatea statului, rezultă că nu a avut temei legal pentru a formula cerere de restituire pe baza prevederilor Legii nr. 18/1991.

Din actele depuse la dosar, instanța de fond a reținut că în temeiul art. 1 Regulamentul din data de 31 octombrie 192 1 pentru aplicarea legii agrare. au fost expropriate pentru cauza de utilitate națională proprietățile rurale. văzând dispozițiile cap. al XIII-lea și cap. al XIV-lea din Legea nr. 3093/1921,., tabloul definitiv necontestat și hotărârile comisiilor de ocol neatacate reprezintă titlul în baza căruia se procedează la implementarea măsurilor-Tribunalul retine că autorul reclamantului a urmat aceste proceduri, în anul 1925 operând posesia asupra imobilului”. În dosarul de fond au fost depus declarațiile notariale a doua persoane care l-au cunoscut pe autorul reclamantului și faptul că acesta avea în proprietate un teren pe amplasamentul revendicat.

Instanța de judecata a respins excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece „îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție”. Art. 21 din Constituția României consacră accesul liber la justiție ca drept fundamental. Acest drept fundamental este prevăzut și în art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Instanța de fond a mai arătat ca trebuie avute în vedere și prevederile art. 41 din Constituția României și art. 1 din primul protocol adițional la convenția mai sus menționată, privind dreptul fundamental la proprietate și respectul bunurilor, precum și dispozițiile art. 20 din Constituția României, conform cărora, în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, dar și ale Constituției României, trebuie să respecte convențiile internaționale la care România este parte.

În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii privind admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în anumite privințe, Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, contravine Constituției. După cum a reieșit și din situațiile juridice solicitate de instanțele de judecata, nu se cunoaște modalitatea de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu. Instanța de fond a arătat că pârâții nu au fost în măsură să invoce un titlu de proprietate valabil în ceea ce îi privește, necunoscându-se în mod concret modalitatea în care terenul a intrat în patrimoniul statului.

Afirmația instanței de apel ca situațiile juridice se referă la anul 1985, an în care acest imobil ar fi intrat in proprietatea statului este eronată, deoarece din modul de formulare a răspunsurilor primite de la Primăria Municipiului București se face referire că situațiile juridice au fost date pe baza informațiilor deținute până în anul 1985 și nu că se referă strict la anul 1985. Astfel, situațiile juridice ale Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București, aflate la filele 15, 86 și 102-103 dosar apel, se menționează că imobilul identificat în baza raportului de expertiza întocmit de exp. tehnic A.D. reprezintă lotul 146, în suprafața de 8.800,00 mp din Moșia Băneasa, fosta proprietate M.M., ce figurează în Tabloul de locuitori îndreptățiți la împroprietărire căror li s-a făcut formele definitive de punere în posesie, la poziția 47, pe numele D.G.

În încheierea de ședința din data de 12 septembrie 2013 (fila 30 ) instanța de apel, în mod preparator, a pus în discuție necesitatea suplimentarii probatoriului. Din răspunsurile primite au rezultat o serie de date contradictorii (exemplu existenta unui dosar pe Legea nr. 18/1991 formulat de alte persoane pentru același teren (fila 952) și existența unui contract de vânzare-cumpărare pentru 8.7 ha pădure (fila 953). Pentru clarificarea acestor aspecte, deși art. 295 alin. (2) C.proc. civ. prevede completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea de probe noi, inclusiv completarea expertizei topo efectuate în dosarul de fond, instanța de apel a refuzat acest lucru.

De asemenea, deși inițial a admis ca expertul topo să prezinte coordonatele în baza cărora a localizat imobilul în teren, pentru ca SC R. SA să poată face o reverificare dacă este sau nu administrator al acestui imobil, ulterior, instanța de apel a revenit asupra necesitații administrării acestei probe. Privind aceste două aspecte contradictorii, sunt de precizat următoarele: - suprafața pe care o solicitau numiții D.T.I. și D.T.M. era de 2 ha, din care 0,75 ha dota la căsătorie a numitei D.E. în com. Moara V. - filele 962 și 963 (1 pogon și jumătate=0,75 ha)