ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 689/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 689/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie

2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâții RA A.P.P.S. SA; Municipiul

București - sectorul 1, prin primar; Municipiul București, prin primarul

general; Statul Român, prin M.F.P., solicitând ca instanța să constate

valabilitatea titlului său de proprietate și existența în patrimoniul său a

dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 9.000 mp situat

în București, Șos. București-Ploiești, sector 1, în incinta RA

A.P.P.S. SA - Sucursala Agroindustrială Băneasa; nevalabilitatea titlului

pârâților și inexistența în patrimoniul niciunuia dintre aceștia a dreptului de

proprietate asupra acestui teren; să fie obligați pârâții să îi lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat.

La data de 14

decembrie 2007, pârâta RA A.P.P.S. SA a formulat întâmpinare, prin care a

invocat excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale

active.

La data de 18

decembrie 2007, a formulat întâmpinare și pârâtul Municipiul București, sector 1,

prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția

inadmisibilității.

La termenul de

judecată din 29 ianuarie 2008, reprezentantul pârâtului Municipiul

București - sector 1 a invocat excepția lipsei capacității acestui

pârât.

Prin sentința

civilă nr. 173 din 23 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis excepția lipsei capacitații procesuale pasive a

pârâtului sectorul 1 al Municipiului București, a anulat cererea formulată

de reclamantul P.T. împotriva pârâtului sectorul 1 al Municipiului

București și a disjuns cererea formulată împotriva pârâților RA A.P.P.S.

SA, Municipiul București, prin primar general și Statul Român, prin M.F.P.,

care a primit număr de Dosar nr. 7327/3/2008.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 30 aprilie 2008 a declarat apel pârâtul Statul Român, prin

M.F.P., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 02

iunie 2008.

Prin Decizia civilă nr.

758/A din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii, la data de 23 decembrie 2008 a declarat recurs pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție la data de 20 ianuarie 2009.

Prin Decizia nr. 5217

din 14 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul, a casat decizia atacată, precum și sentința civilă apelată și a

trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Cauza a fost

reînregistrată la data de 16 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, sub același nr. 37065/3/2007.

Pe de altă parte,

prin sentința civilă nr. 602 din 25 martie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 7327/3/2008,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă

cererea disjunsă.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

reclamantul avea posibilitatea ca, pentru recuperarea imobilului ce a aparținut

autorului său, să urmeze procedura prevăzută de legea sus-menționată. Având în

vedere că pentru restituirea terenului ce a aparținut autorului

reclamantului există reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, o

cerere în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 01 aprilie 2008 a formulat apel reclamantul P.T.

Prin Decizia civilă nr.

68/A din 03 februarie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, în speță, prima instanță nu a stabilit

situația de fapt, nu a procedat la identificarea terenului în litigiu, nu a

stabilit care este situația lui juridică, în posesia cui se află și cu ce

titlu.

De asemenea, nu a

stabilit dacă autorul reclamantului a avut sau nu în proprietate suprafața de

teren menționată în cererea de chemare în judecată, dacă a avut loc o preluare

a bunului, cu ce titlu și la ce dată.

Tribunalul București

și-a argumentat soluția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată pe

considerentul că, în speță, nu a fost urmată procedura administrativă prevăzută

de Legea nr. 10/2001, fără a arăta pe baza căror considerente a reținut că

Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în speță.

Curtea a reținut că,

pentru a se aprecia că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, trebuie

determinată în prealabil data la care a fost preluat imobilul, deoarece Legea nr.

10/2001, republicată, reglementează, conform art. 1 alin. (1), situația

imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile juridice în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și a celor preluate de stat în baza

Legii nr. 139/1940.

Împotriva acestei

decizii, la data de 27 aprilie 2009 pârâtul Statul Român prin M.F.P. a declarat

recurs care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție la data de 05 mai 2009.

Prin Decizia nr. 1673

din 11 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a

respins, ca nefondat, recursul.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că, așa cum în mod corect a apreciat instanța

de apel, prima instanță nu a clarificat aspecte esențiale de fapt în cauză, cum

sunt identificarea imobilului, în posesia cui se află și cu ce titlu, dacă a

avut loc o preluare a bunului, cu ce titlu și, în caz afirmativ, data preluării

(spre a se vedea dacă acesta intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001

sau a altor legi speciale) a făcut imposibilă verificarea legalității și

temeiniciei sentinței.

Prin hotărârea

recurată, curtea de apel nu s-a pronunțat pe admisibilitatea acțiunii formulate

în cauză, ci doar a stabilit că, pentru dezlegarea problemei admisibilității

cererii deduse judecății, este necesar a se lămuri în prealabil situația de

fapt a imobilului sub aspectele menționate în decizie.

Cauza a fost

reînregistrată la data de 12 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub același nr. 7327/3/2008.

La termenul de

judecată din data de 14 octombrie 2011, tribunalul a dispus conexarea Dosarului

nr. 7327/3/2008 la Dosarul nr. 37065/3/2007, aflat la rândul său în stadiul de

rejudecare, conform celor expuse anterior.

La termenul de

judecată din data de 16 septembrie 2011, pârâta RA A.P.P.S. SA a formulat

cerere de arătare a titularului de dreptului, respectiv a Statului Român, prin M.F.P.

Prin notele de

ședință formulate la termenul din data de 11 noiembrie 2011, pârâtul

Statul Român, prin M.F.P., a invocat excepția netimbrării cererii și

excepția inadmisibilității, asupra cărora tribunalul s-a

pronunțat la același termen, respingându-le, și excepția lipsei

calității procesuale pasive, care a fost unită cu fondul.

Prin încheierea de la

termenul de judecată din 11 noiembrie 2011, tribunalul a constatat că Primăria sectorului

1 a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe care a unit-o cu

fondul, a respins excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei

Primăria Sectorului 1, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesual

pasive a aceleiași pârâte și excepția lipsei calității procesuale active.

La termenul de

judecată din data de 18 ianuarie 2013, reclamantul a depus o cerere prin care

și-a restrâns pretențiile de la 9.000 mp la 8.800 mp, având în vedere

concluziile expertizei tehnice, iar tribunalul a luat act de restrângerea

câtimii cererii.

Prin sentința

civilă nr. 529 din 15 martie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul

Român, prin M.F.P., ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Primăria sectorului 1 București, prin primar,

și Municipiul București, prin primar general; a respins cererile conexe

formulate în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind promovate împotriva unor

persoane lipsite de calitate procesuală; a admis în parte cererile conexe

precizate formulate în contradictoriu cu pârâții RA A.P.P.S. SA și Statul

Român, prin M.F.P.; a constatat nevalabilitatea titlului pârâtului Statul

Român, prin M.F.P., asupra imobilului teren situat în București Șos. București

- Ploiești, în suprafață totală de 8.800 mp; a obligat pârâții Statul

Român, prin M.F.P., și RA A.P.P.S. SA să lase reclamantului în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul teren liber de construcții,

respectiv suprafața de teren de 1.644 mp ocupată în prezent de Pădurea

Băneasa și suprafața de teren de 196 mp care face parte din lotul nr. 10,

în suprafață totală de 33.671 mp, cu număr cadastral 22679/10, înscris în

C.F., astfel cum sunt acestea identificate în schița anexă la raportul de

expertiză efectuat de expert A.D., omologat în cauză; a respins în rest

pretențiile, ca neîntemeiate, și a admis cererea formulata de pârâta RA

A.P.P.S. SA de arătare a titularului dreptului.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, potrivit extrasului comunicat de D.A.N.,

în anul 1925, în favoarea numitului D.G. s-a stabilit dreptul la

împroprietărire cu un lot de 90 arii situat în com. Băneasa aparținând

contesei M.M. Această împrejurare este confirmată și de mențiunile

tabloului conținând numele proprietarilor loturilor din parcela Băneasa,

numitul D.G. fiind la poziția nr. 47, cu o suprafață de teren de

8.800 mp.

D.G. a decedat la

data de 3 iunie 1941. Potrivit certificatului de naștere atașat la

dosar, D.G. a avut ca descendent pe D.E., căsătorită la data de 11 septembrie 1942

cu numitul P.V. Din căsătoria acestora a rezultat un fiu, reclamantul P.T.,

singurul moștenitor al averii succesorale părintești, astfel cum

rezultă din certificatul de moștenitor din 2 aprilie 1999.

Tribunalul a apreciat

că excepția lipsei calității procesuale active nu este întemeiată, întrucât

reclamantul a făcut dovada descendenței sale de pe urma autorului D.G..

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Statul

Român, prin M.F.P., tribunalul a reținut, examinând relațiile comunicate de O.C.P.I.,

că acesta este înscris cu drept de proprietate asupra imobilului situat în

București, Șos. București-Ploiești, sector 1, (cu toate

subdiviziunile) și drept de administrare în favoarea RA A.P.P.S. SA Potrivit

H.G. nr. 60/2005, imobilul situat în Șos. București-Ploiești este

inclus în domeniul privat al statului, cu drept de administrare în favoarea RA

A.P.P.S. SA, astfel cum este prevăzut în anexa 4, poziția 770, respectiv

suprafața de 152.231,74 mp făcând parte din Sucursala Agroindustrială

Băneasa, cuprinzând spații producție, depozitare, sere, răsadnițe. În

evidențele fiscale ale imobilului, așa cum rezultă din relațiile

comunicate de D.I.T.L. sector 1, este înscrisă aceeași persoana juridică, RA

A.P.P.S. SA cu suprafață de teren atât liberă, cât și ocupată de

construcții. Deopotrivă aceste relații se coroborează cu răspunsul

înaintat instanței de Primăria Municipiului București - D.P.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de către pârâții Municipiul

București, prin Primarul General, și Primăria sectorului 1, au fost considerate

întemeiate, tribunalul reținând, atât în baza înscrisurilor atașate la

dosar, cât și în temeiul concluziilor raportului de expertiză, că aceștia nu

exercită posesia asupra imobilului care face obiectul litigiului.

Cu privire la titlul

de proprietate al autorului reclamantului, tribunalul a reținut că, în temeiul art.

1 Regulamentul din data de 31 octombrie 1921 pentru punerea în aplicare a legii

agrare pentru Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea, au fost expropriate

pentru cauză de utilitate națională proprietățile rurale, cu scopul

de a spori întinderea proprietății rurale țărănești.

Din interpretarea art.

142 alin. (3) din Regulament rezultă că una dintre formele de împroprietărire o

reprezenta cea individuală.

Examinând extrasul

comunicat de D.A.N., tribunalul a reținut că autorul reclamantului a urmat procedurile

de împroprietărire, în anul 1925 operând punerea în posesie asupra imobilului.

Așadar, titlul de proprietate exhibat de către reclamant este unul

valabil.

Pârâții, cei doi

rămași în cauză, nu au fost în măsură să invoce un titlu de proprietate

valabil în ceea ce îi privește, necunoscându-se în mod concret modalitatea

în care terenul a intrat în patrimoniul statului.

Instanța a mai avut

în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 21 din

Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 41 din Constituția

României, art. 1 din primul Protocol adițional la convenția menționată, privind

dreptul fundamental la proprietate și respectul bunurilor, precum și art. 20

din Constituția României.

Tribunalul a reținut

că titlul de proprietate al reclamantului este preferabil celui deținut de

către pârâtul Statul Român, prin M.F.P., în patrimoniul căruia imobilul

revendicat în prezenta cauză nu a intrat cu titlu legal.

În ceea ce

privește posibilitățile reale de restituire în natură a imobilului,

prin raportul de expertiză tehnică topografică administrat în cauză s-au

determinat loturile de teren libere de construcții, respectiv

suprafața de teren de 1.644 mp ocupată în prezent de Pădurea Băneasa și

suprafața de teren de 196 mp care face parte din lotul nr. 10 în suprafața

totala de 33.671 mp, înscris în cartea funciară. Diferența de teren până

la suprafața de 8.800 mp este ocupată de construcții, căi de acces,

rețele de utilități.

În respectarea

principiului securității raporturilor civile, tribunalul a apreciat că

oportun este a fi restituită în natură către reclamant doar suprafața de

teren liberă, astfel cum s-a indicat mai sus. Fără a se contesta totuși

întinderea dreptului reclamantului, reținând că tribunalul a statuat

asupra valabilității titlului său, nerestituirea în natură nu reprezintă o

ingerință în dreptul sau de proprietate, întrucât o data constatată

nevalabilitatea titlului statului, reclamantului i se naște dreptul la

despăgubiri în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, față de acțiunea ilicită constând în preluarea imobilului fără

titlu. Iar jurisprudența europeană este concordantă cu această opinie.

Cu referire la

cererea de arătare a titularului dreptului formulată de RA A.P.P.S. SA, față de

dispozițiile art. 64 C. proc. civ., proporțional cu admiterea

cererilor principale, a constatat temeinicia acesteia, în baza art. 12 alin.

(4) din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare la data sesizării instanței).

Împotriva acestei

sentințe, la data de 29 aprilie 2014 a declarat apel pârâta RA A.P.P.S. SA, iar

la 09 mai 2013 a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., cererile

acestora fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 17

iunie 2013.

În motivarea cererii

sale, apelanta-pârâtă RA A.P.P.S. SA a criticat soluția instanței,

având în vedere că acțiunea formulată de reclamant se întemeiază pe

dispozițiile art. 480 C. civ., care reprezintă drept comun în materie și

nu pe prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce înlocuiește acțiunea

dreptului comun și, fără a elimina accesul în justiție, perfecționează sistemul

reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului

judecătoresc.

Imobilul solicitat

face parte dintre cele care constituie obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001,

astfel încât este supus dispozițiilor speciale din această lege, dispoziții derogatorii

de la dreptul comun.

În situația în

care instanța va trece peste aceasta apărare, pe fondul cauzei, a arătat

că nu este posesoarea Pădurii Băneasa, așa cum rezultă atât din raportul

de expertiză omologat de instanță, cât și din anexele H.G. nr. 265/2005.

Pe de altă parte, lotul

nr. 146 cu care a fost împroprietărit D.G. se afla lângă Pădurea Băneasa.

Prin urmare,

restituirea în natură, așa cum e prevăzut în dispozitivul hotărârii

atacate, a suprafeței de 1.644 mp nu poate fi pusă în executare.

În ceea ce

privește suprafața de 196 mp, așa cum în mod corect s-a

reținut, face parte din lotul nr. 10, dar nu poate face obiectul

restituirii în natură, deoarece reclamantul nu produce un titlu valabil.

Pârâtul Statul Român

prin M.F.P. a arătat că, în cauză nu s-a făcut dovada faptului că imobilul se

mai afla în proprietatea tatălui reclamantului la momentul decesului acestuia,

în anul 1941, și cu atât mai puțin că s-ar fi aflat în proprietatea

reclamantului la momentul preluării sale de către stat.

Acțiunea

formulată de către reclamant are caracterul unei acțiuni în revendicare

imobiliară, iar, așa cum rezultă din probe, situația juridică a

imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001.

La data de 12

septembrie 2013, reclamantul P.T. a formulat cerere de aderare la apelul

declarat de RA A.P.P.S. SA, având ca obiect diferența de teren până la

8.800 mp, în privința căreia instanța a respins acțiunea în revendicare, pe

considerentul că este ocupată de construcții.

Potrivit raportului

de expertiză efectuat în cauză și avut în vedere de instanță,

construcțiile edificate sunt: - magazie aerat mezeluri (106 mp), construcție

ușoară; - hală secție producție (118 mp); - post transformator

(88 mp); - pentru restul terenului se menționează alei betonate și căi

acces.

La pct. B din

raportul de expertiză - situația actuală teren - se menționează:

„terenul pentru care reclamantul solicită constatarea valabilității

titlului, reprezentând lotul denumit 146, în suprafață de 8.800 mp, nu

este folosit".

A susținut că instanța

de judecată a nesocotit prevederile legislației în vigoare, care

stabilește că se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior

preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt

necesare unității deținătoare dacă persoana îndreptățită achită

acesteia o despăgubire - art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că

nici din expertiza efectuată în dosar și nici din extrasul de carte funciară nu

rezultă dacă aceste construcții au fost executate cu autorizație de

construire și la ce dată, precum și faptul că sunt nefolosite în prezent, suma

de achitat trebuie să fie egală cu valoarea de inventar a acestora, valoare în

funcție de care se achită și impozitul pe clădiri.

La termenul de

judecată din 12 septembrie 2013‚ reclamantul a invocat și excepția lipsei

calității procesuale a D.G.F.P. a Municipiului București, pe care a reiterat-o

la termenul de judecată din 17 ianuarie 2014.

În motivare, a arătat

că, în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009,

D.G.F.P. a Municipiului București trece din subordinea ministerului, în

subordinea A.N.A.F.

D.G.F.P. a Municipiului

București nu mai este din 28 ianuarie 2009 direcție a ministerului,

pentru a putea prelua alte atribuții. Chiar și în situația în care

s-ar considera că această direcție este în aparatul propriu al

ministerului, alte atribuții nu poate prelua prin ordin al

președintelui A.N.A.F., ci numai prin ordin al ministrului și în niciun

caz printr-o adresă semnată de un împuternicit al directorului direcției

generale juridice a ministerului.

Rezultă că D.G.F.P. a

Municipiului București, ca persoană juridică nu mai are drept de

reprezentare a M.F.P. în alte litigii decât cele de natură fiscală,orice alt

mandat primit de aceasta fiind nelegal.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia

nr. 475/A din 28 octombrie 2014 a respins excepția lipsei calității de

reprezentant a D.G.F.P. a Municipiului București pentru Statul Român; a respins

apelul declarat de reclamantul P.T., ca nefondat și a admis apelurile formulate

de pârâții Statul Român, prin M.F.P. și RA A.P.P.S. SA, a schimbat în parte

sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.

Asupra excepția

lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P. a Municipiului București pentru

Statul Român, Curtea a reținut că potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009,

în forma în vigoare la data declarării apelului, M.F.P. reprezintă statul, ca

subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte

situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi

juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

Totodată, conform art.

10 alin. (2) teza I din același act normativ: „Ministrul finanțelor publice

reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu

persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate.

Cu toate acestea, art.

10 alin. (2) teza a II-a prevede că prin ordin al ministrului finanțelor

publice unele atribuții pot fi delegate secretarilor de stat, secretarului

general, persoanelor cu funcții de conducere din compartimentele de

specialitate și altor persoane din aparatul propriu al ministerului, iar art. 11

că ministrul finanțelor publice este ajutat în activitate și de conducătorii

unităților subordonate, pentru care, prin ordin, poate stabili și alte

răspunderi și atribuții decât cele stabilite în actele normative de organizare

și funcționare a acestora.

Potrivit art. 13 alin.

(2) din H.G. nr. 34/2009 în subordinea M.F.P. se organizează și funcționează A.N.A.F.,

organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu

personalitate juridică, finanțată de la bugetul de stat și din venituri

proprii, în condițiile legii, iar, în același sens art. 1 din H.G. nr. 109/2009

dispune că A.N.A.F. se organizează și funcționează ca organ de specialitate al

administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică,

în subordinea M.F.P., finanțată din bugetul de stat și din venituri proprii.

Curtea a stabilit că,

în cauză, D.G.F.P. a Municipiului București a depus la dosar adresa din 24 martie

2013, prin care, cu referire specială la prezentul dosar, a fost împuternicită

de către M.F.P. - D.G.J. să întreprindă toate actele ce se impun, până la

soluționarea irevocabilă a cauzei, exercitând toate căile de atac pentru M.F.P..

În acest sens, a invocat dispozițiile H.G. nr. 34/2009 și O.M.F.P. nr. 1227/2006

cu modificările ulterioare (potrivit art. 3 din Ordinul M.F.P. nr. 1227/2006,

modificat prin Ordinul nr. 349/2007, în litigiile în care M.F.P. este citat, în

nume propriu și/sau ca reprezentant al Statului Român, apărarea intereselor

sale în fața instanțelor judecătorești se asigură de consilieri juridici din

cadrul direcțiilor generale ale finanțelor publice județene, în baza unui

mandat special emis de M.F.P. - D.G.J.).

A considerat că invocarea

art. 4 alin. (2) pct. 37 din H.G. nr. 109/2009 este lipsită de relevanță,

pentru că în speță Statul Român nu este reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului

București, ci de M.F.P., care l-a rândul său a dat un mandat special D.G.F.P. a

Municipiului București, fiind astfel întrunită ipoteza normativă a textelor de

lege citate în paragrafele anterioare.

Pe cale de

consecință, Curtea a respins această excepție, ca nefondată.

Pe fondul cauzei,

Curtea a reținut, că imobilul în litigiu a fost identificat prin expertiza

efectuată în cauză de expert A.D., pe baza „Tabloului de numele proprietarilor

loturilor din parcelarea Băneasa”, din anul 1925 (în care este menționat

autorul D.G. la poziția 47, cu suprafața de 8.700 mp, cu lotul nr. 146) și a

reprezentării grafice a loturilor din „Planul loturilor cedate locuitorilor din

comuna Băneasa de pe moșia Băneasa fostă proprietatea Contesei de M.”, executat

în anul 1926. Expertul a precizat că acest plan se încadrează cu precizie în

normele tehnice, dar poziția geografică reconstituită a acestuia, respectiv

amplasamentul, are un grad redus de precizie, încadrându-se într-o eroare de

cca 10 ml pe direcțiile nord-sud, respectiv est-vest.

Terenul are o

suprafață de 8.800 mp și este format din două secțiuni cu regimuri juridice la

acest moment diferite: una în suprafață de 7.156 mp, aflată în posesia pârâtei RA

A.P.P.S. SA și cealaltă în suprafață de 1.644 mp, ocupată în prezent de Pădurea

Băneasa. Este de menționat (în contextul în care R.N.P., SC R. SA a contestat

identificarea realizată de către expert) faptul că, într-adevăr, în „Planul

loturilor cedate locuitorilor din com. Băneasa de pe moșia Băneasa fostă proprietatea

Contesei de M.” lotul nr. 146 se învecina la sud cu Pădurea Băneasa, însă

fondul forestier s-a putut extinde (sau restrânge) într-un interval de aproape

100 de ani, mai ales în perioada în care atât terenul aflat în prezent în

posesia pârâtei RA A.P.P.S. SA, cât și cel ocupat actualmente de Pădurea

Băneasa au avut același deținător, respectiv Statul Român.

Secțiunea de teren în

suprafață de 7.156 mp, reprezentând părți din imobile, este înscrisă în cartea

funciară cu titular al dreptului de proprietate Statul Român și titular al

dreptului de administrare RA A.P.P.S. SA - Sucursala Agroindustrială Băneasa,

în temeiul H.G. nr. 60/2005.

Despre secțiunea de

teren în suprafață de 1.644 mp (care în prezent constituie fond forestier),

prin adresa din 19 mai 2014 R.N.P., SC R. SA - Direcția Silvică Ilfov a afirmat

că ar fi făcut obiectul reconstituirii către I.A. și I.N. De asemenea, din

adresa din 26 mai 2014 emisă de R.N.P., SC R. SA - D.S. Ilfov mai rezultă că

pentru terenul în cauză, în suprafață de 8,7 ha, având ca autori pe I.A. și

I.N., au fost puși în posesie moștenitorii J.N. și B.N., în unitățile

amenajistice 59 și 61 din U.P. II Băneasa, toate documentele ce au stat la baza

reconstituirii dreptului de proprietate aflându-se la Subcomisia de fond

Funciar a sectorului 1 București. În schimb, din adresa din 17 iulie 2014 emisă

de sectorul 1 - D.C.F.F., Evidență Electorală - Compartiment Fond Funciar,

Registrul Agricol rezultă că Pădurea Băneasa Văcărescu Trup Socola, în

suprafață de 8,7 ha, a făcut într-adevăr obiectul contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 21 decembrie 1933 de fostul Tribunal Ilfov -

Secția Notariat, încheiat de N.I.A.I., în calitate de cumpărătoare, cu contele R.M.,

prințul R.F.L. și prințul H.F.L., în calitate de vânzători, dar nu s-a

menționat emiterea vreunui titlu de proprietate, învederându-se însă că o

eventuală constituire/reconstituire a dreptului de proprietate ar fi putut fi

dispusă de o comisie locală pentru aplicarea Legilor fondului funciar limitrofă

sectorului 1 București.

Curtea a apreciat că

este foarte puțin probabil ca succesorii proprietarii deposedați în mod abuziv

să se fi adresat Primăriilor Otopeni, Mogoșoaia, Moara Vlăsiei sau Voluntari,

în condițiile în care, așa cum rezultă din adresa din 02 decembrie 2013 emisă sectorul

1 - D.C.F.F., aceștia au învestit Primăria sectorului 1 cu o cerere

(nesoluționată) pentru reconstituirea terenului învecinat, în suprafață de 15

ha, situat în Băneasa Văcăreasca trupul Socola, ce a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 ianuarie 1936 de fostul

Tribunal Ilfov - Secția Notariat, încheiat de Inginer A.I., în calitate de

cumpărător, cu contele O.M.F., prințul R.F.L. și prințul H.F.L., în calitate de

vânzători. În plus, la rolul fiscal figurează, conform adresei din 25

septembrie 2012 emise de D.I.T.L. sector 1, pe lângă RA A.P.P.S. SA, mai multe

persoane fizice, însă din actele care au stat la baza acestor înscrieri reiese

că toate titlurile de proprietate ale celor din urmă au la origine dispoziții

emise de RA A.P.P.S. SA pentru terenuri aflate la dispoziția sa („în incinta

sa”), printre care și Decizia nr. 157 din 11 mai 2007, prin care s-a restituit

în natură domnilor B.N. și J.N.T.A., terenul în suprafață de 36.815 mp, așa cum

rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia cu S.C.,

J.N.T.A. formulase și o cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru

retrocedarea unei vile cu garaj, a unui grajd, a unei magazii, a unei case

pentru personalul aferent fermei și a terenului aferent în suprafață de 23.000

mp - preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950, care nu a fost soluționată,

conform adresei nr. 25286/22 noiembrie 2013 emise de Primăria Municipiului

București - Direcția Juridic - B.A.S.P.L.P.

În concluzie, având

în vedere că, deși a afirmat că exceptând drumul forestier F.E. 011 cu ieșire

la DN1 toate celelalte suprafețe limitrofe șos. București-Ploiești au fost

retrocedate foștilor proprietari în baza legilor de reconstituire a dreptului

de proprietate în vigoare (adresele din 26 noiembrie 2013 și din 26 mai 2014,

în ultima indicând chiar nume ale celor care ar fi fost puși în posesie),

R.N.P., SC R. SA -. D.S. Ilfov a refuzat în mod repetat să răspundă pe baza

căror informații a făcut această afirmație (mențiunile pe harta imagistică a

O.S. Brănești, la care a făcut referire în adresa din 28 aprilie 2014,

presupunând și ele dovedirea existenței unor acte juridice corespunzătoare) și

în absența unui titlu de proprietate emis pentru terenul ce include și

secțiunea de teren în suprafață de 1.644 mp care să dovedească ieșirea din

patrimoniul acestuia, Curtea a reținut că și în prezent respectiva porțiune de

teren este deținută de stat și administrată de R.N.P., în temeiul art. 11 din

Legea nr. 46/2008 (C. silv.).

Curtea a reținut că

din materialul probator a rezultat că imobilul revendicat a aparținut numitului

D.G., împroprietărit prin Legea agrară din 17 iulie 1921, pentru o

suprafață de teren de 8.800 mp.

D.G. a decedat la

data de 3 iunie 1941, iar reclamantul P.T. este singurul moștenitor al

averii succesorale părintești, astfel cum rezultă din certificatul de

moștenitor din 2 aprilie 1999.

Din adresa din 3 mai 2014

emisă de sectorul 1 - D.C., F.F., P.E.E. - C.F.F., Registrul Agricol mai

rezultă că terenul în litigiu, cu care a fost împroprietărit D.G. în virtutea

Legii agrare promulgate la 17 iulie 1921, formează obiectul unei cereri de reconstituire

formulate de către D.T.I. și D.T.M.. Potrivit adeverinței din 29 iunie 1960

emise de fostul Sfat Popular al Raionului I. V. Stalin - Secția Agricolă, un

teren arabil în suprafață de 2 ha, situat în com. Moara Săracă, raionul Snagov,

regiunea București, a fost preluat de la autoarea acestora, I.G.S., de către

com. Moara Săracă (în prezent Moara Vlăsiei, jud. Ilfov), prin aplicarea

Decretului nr. 115/1959, în anul 1959.

Deși împrejurarea că

titlul definitiv de proprietate eliberat la data de 19 iulie 1927 de fostul

D.A.D. în virtutea Legii pentru reforma agrară promulgată la 17 iulie 1924 se

află în posesia persoanelor care au formulat cererea în temeiul Legii nr. 18/1991,

iar nu în posesia reclamantului face credibilă ipoteza că autorul său a înstrăinat

terenul, Curtea nu va reține, în absența unui contract de vânzare-cumpărare, că

imobilul ar fi ieșit în această modalitate din patrimoniul lui D.G.

În ceea ce privește

secțiunea de teren în suprafață de 7.156 mp, instanța de apel a reținut, pe baza

situației juridice comunicate de Primăria Municipiului București că a intrat în

stăpânirea statului în anul 1985 - când, potrivit planului topografic ediția

1985, existent în arhiva sa, este etichetat sub denumirea „Întreprinderea

Băneasa”, întrucât nu există nicio probă care să demonstreze că ar fi fost

deținută de stat anterior, iar Întreprinderea Băneasa, cu privire la care nu

dețin nicio informație M.F.P. (adresa din 11 noiembrie 2013) și nici D.I.T.L. sector

1 (adresa din 15 noiembrie 2013), nu a figurat înscrisă în evidențele emise de

O.R.C. București din anii 1931-1949, potrivit adresei din 11 noiembrie 2013

emise de Arhivele Naționale - Serviciul Municipiului București. În orice caz,

întrucât întreprinderea Băneasa s-a înființat cel mai devreme în anul 1950,

această parte din imobil nu putea fi preluată anterior acelui an.

Nici în legătură cu

secțiunea de teren în suprafață de 1.644 mp nu există vreun act de preluare de

către stat, însă aceasta a fost inclusă, ca parte a Pădurii Băneasa astfel cum

s-a stabilit anterior, în 1952, anul întocmirii primei hărți amenajistice de

către I.C.A.S., în Amenajamentul M.U.F.G. București U.P. (unitatea de

producție) I Mogoșoaia - Socola, cu care se învecina la vest U.P. II Băneasa -

Tunari (fiind despărțite de Șos. București-Ploiești),

pentru care s-a întocmit harta în discuție. Prin urmare, neexistând date că

această parte din imobil ar fi fost anterior stăpânită de stat, se reține ca

moment al preluării, fără titlu, deci în fapt, anul 1952.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii, Curtea a avut în vedere faptul că prin

decizia în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că în lumina jurisprudenței C.E.A.D.O., instanța nu poate să respingă

cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri

prealabile.

Instanța trebuie să

stabilească, însă, apartenența dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la

baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acțiunii în

revendicare, ținând seama și de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul

derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă în planul dreptului

substanțial, primul aspect fiind cel referitor la însăși determinarea

titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată

soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel

de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Pe de altă parte,

constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamant nu este

corespunzător situației de fapt invocate de către acesta, în considerarea

aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre

norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și,

subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamant, prin

analizarea pretenției acestora în lumina dispozițiilor legale incidente cu

caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică nu conduce la

constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâților la predarea

bunului asupra căruia pretind un drept de proprietate preferabil, ci, din

contră, la soluționarea acesteia pe fond, în sensul respingerii.

Curtea a avut în

vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege

specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea

internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994

au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor

de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel,

conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând,

C.E.D.O. s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este

tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență.

Cu privire la

problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință,

Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și

anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea

de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât

mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot

exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una

via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența

C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

Chiar și în contextul

dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat

că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material

(bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau

juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea

valorii bunului.

În ipoteza imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă cu

privire la determinarea titularului actual al dreptului de proprietate,

deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al

reclamantului și cu privire la măsurile reparatorii de care poate beneficia

acesta.

Curtea a conchis că potrivit

mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și

protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari

anterior anului 1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără

titlu valabil, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a

unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești.

Ca atare, deși este

corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să

triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia

contrară celei la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de

proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantului, deoarece acesta nu a

efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea

unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 ori a unei

cereri în temeiul Legii nr. 18/1991.

Prin urmare, simpla

neidentificare a titularului actual al dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu în persoana reclamantului implică conform celor expuse

anterior respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate

invocat de acesta nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual.

Totodată, prin

aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a

urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a

drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui

un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție

legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În cauza de față nu

se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict

cu

Convenția

europeană a drepturilor omului.

Potrivit

jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care

s-a aflat inițial în patrimoniul autoarei reclamaților nu este garantat de

prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Reținând că

prevederile Legilor nr. 10/2001 și nr. 18/1991- pe care se întemeiază „speranța

legitimă” în sensul Convenției - care condiționează recunoașterea vechiului

drept de proprietate al reclamantului de îndeplinirea procedurilor reglementate

de aceste acte normative, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 și că,

în consecință, în absența unei notificări/cereri de reconstituire ce ar fi

putut conduce la eliberarea unei decizii / a unui titlu de proprietate în

condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului

activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor/cererilor

exercitat de către instanțele judecătorești, reclamantul nu beneficiază de

acest drept, Curtea a constatat netemeinicia celui de-al doilea capăt al cererii

de chemare în judecată.

Curtea a statuat și

că, în contextul în care nu există vreun titlu invocat de stat în favoarea sa

(imobilul fiind preluat în fapt), nu se pune nici problema constatării

valabilității/nevalabilității sale, existența unui act juridic fiind o premisă

a analizării sale, situație în care se impune respingerea și a primului capăt

de cerere. De altfel, soluția dată acestuia în primul ciclu procesual nici nu a

fost criticată prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul P.T., considerând-o nelegală în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac a formulat următoarele critici:

respins excepția lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P. a Municipiului

București pentru pârâtul Statul Român, considerând că aceasta a primit „mandat

special” emis de D.G.J. a M.F.P.

Art. 10 alin. (2) din

H.G. nr. 34/2009 prevede că „prin ordin al ministrului finanțelor publice unele

atribuții pot fi delegate secretarilor de stat, secretarului general,

persoanelor cu funcții de conducere din compartimentele de specialitate si a

altor persoane din aparatul propriu al ministerului”.

Or, niciunul din

mandatele aflate în dosar nu este semnat de ministrul finanțelor publice.

D.G.F.P. a

Municipiului București nu mai este din 28 ianuarie 2009 direcție a

ministerului, pentru a putea prelua alte atribuții. Chiar și în situația în

care am considera că aceasta direcție este în subordinea ministerului, alte

atribuții nu poate prelua decât prin ordin al ministrului și în nici un caz

printr-o adresă semnata de un împuternicit al directorului general al D.G.J.

din M.F.P.

Rezultă ca D.G.F.P. a

Municipiului București, ca persoană juridică, nu poate avea decât acele

drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, și anume de

reprezentare a statului în litigii fiscale (art. 4 alin. (2), pct. 37 din H.G. nr.

109/2009

).

de apel a considerat în mod greșit că în speța de față se aplică prevederile

Legii nr. 10/2001, ca lege specială și nu prevederile C. civ.

Recurentul susține că,

așa cum a arătat în motivele de apel formulate în Dosarul disjuns nr. 7327/3/2008,

motive însușite de instanța de apel din primul ciclu procesual, la data apariției

Legii nr. 10/2001 nu a avut nici un temei legal să se adreseze unei autorități

cu cerere de restituire în natură, deoarece art. 8 din Legea nr. 10/2001

interzicea să se solicite pe calea acestei legi terenurile al căror regim

juridic era reglementat de dispozițiile Legii nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 169/1997.

După cum a reieșit și

din situațiile juridice solicitate și expertiza efectuată în dosar, terenul ce

face obiectul prezentei cauze nu s-a aflat niciodată în patrimoniul fostelor C.A.P.-uri

și nici măcar în posesia acestora, fiind deținut și administrat de RA A.P.P.S.

SA și considerat proprietate de stat, sens in care erau aplicabile dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 18/1991 și anume:

„Domeniul privat al

statului și, respectiv al comunelor, orașelor, municipiilor si județelor este

alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege. El

este supus dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

Rezultă că nu a

existat temei legal pentru a formula cerere de restituire pe baza prevederilor

Legii nr. 18/1991 sau ale Legii nr. 10/2001, ci numai calea prevăzută de

dreptul civil.

La data de 14 februarie

2002, dată până la care se depuneau notificările, art. 16 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 dispunea că imobilele deținute de instituțiile publice (statul fiind

cea mai însemnată instituție publică), nu se restituie în natură și că

litigiile se soluționează pe calea dreptului comun.

În H.G. nr. 567/1993

- privind organizarea și funcționarea RA A.P.P.S. SA, în art. 1 se arată că în scopul

administrării, păstrării integrității si protejării patrimoniului public se organizează

RA A.P.P.S. SA, iar în anexa nr. 1, la poziția 8 este menționată „Sucursala

agroindustrială Băneasa” ca deținătoare a terenurilor din București, șos.

București - Ploiești, sector 1, inclusiv a terenului solicitat de noi.

În aceste condiții,

nu a avut temei legal de a formula notificare pentru restituirea în natură, pe

calea Legii nr. 10/2001, având posibilitatea de a solicita numai pe calea

dreptului comun revendicarea imobilului.

Faptul că ulterior

s-a modificat Legea nr. 10/2001 și s-a creat posibilitatea restituirii în

natură a imobilului, dar nu i s-a dat posibilitatea de a formula notificare pe

Legea nr. 10/2001pentru a solicita restituirea în natura, a reprezentat o

îngrădire a accesului său la justiție și o încălcare a dispozițiilor art. 6 din

C.E.D.O. precum și art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O.

În realitate, deși

Legea nr. 10/2001 a recunoscut preluarea abuzivă, nici un text din această lege

nu i-a dat posibilitatea de a solicita pe calea procedurii prealabile

administrative restituirea în natură a imobilului.

Așa cum a arătat și

demonstrat cu actul de înființare al RA A.P.P.S. SA, „Sucursala agroindustrială

Băneasa”,preluată de RA A.P.P.S. SA, este fosta Gospodărie a P.C.R., deci o

unitate economică de stat și nu C.A.P.

Rezultă că terenul nu

s-a aflat niciodată in patrimoniul fostelor C.A.P. - uri și nici măcar în

posesia acestora, fiind deținut de stat si administrat de Gospodăria de partid

și ulterior de RA A.P.P.S. SA, considerat patrimoniu public al Statului Român, sens

în care erau aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 18/1991.

Cum terenul

revendicat nu a fost în patrimoniul niciunui C.A.P., ci considerat în

proprietatea statului, rezultă că nu a avut temei legal pentru a formula cerere

de restituire pe baza prevederilor Legii nr. 18/1991.

Din actele depuse la

dosar, instanța de fond a reținut că în temeiul art. 1 Regulamentul din data de

31 octombrie 192

1 pentru aplicarea

legii agrare. au fost expropriate pentru cauza de utilitate națională

proprietățile rurale. văzând dispozițiile cap. al XIII-lea și cap. al

XIV-lea din Legea nr. 3093/1921,., tabloul definitiv necontestat și hotărârile

comisiilor de ocol neatacate reprezintă titlul în baza căruia se procedează la

implementarea măsurilor-Tribunalul retine că autorul reclamantului a urmat

aceste proceduri, în anul 1925 operând posesia asupra imobilului”.

În dosarul de fond au

fost depus declarațiile notariale a doua persoane care l-au cunoscut pe autorul

reclamantului și faptul că acesta avea în proprietate un teren pe amplasamentul

revendicat.

Instanța de judecata

a respins excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece „îngrădirea exercițiului

acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și

a principiului liberului acces la justiție”.

Art. 21 din Constituția

României consacră accesul liber la justiție ca drept fundamental. Acest drept

fundamental este prevăzut și în art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Instanța de fond a

mai arătat ca trebuie avute în vedere și prevederile art. 41 din Constituția

României și art. 1 din primul protocol adițional la convenția mai sus

menționată, privind dreptul fundamental la proprietate și respectul bunurilor,

precum și dispozițiile art. 20 din Constituția României, conform cărora, în

materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne,

dar și ale Constituției României, trebuie să respecte convențiile

internaționale la care România este parte.

În același sens s-a

pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii

privind admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Astfel, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că, în anumite privințe, Legea nr. 10/2001, cu modificările

ulterioare, contravine Constituției.

După cum a reieșit și

din situațiile juridice solicitate de instanțele de judecata, nu se cunoaște

modalitatea de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu.

Instanța de fond a

arătat că pârâții nu au fost în măsură să invoce un titlu de proprietate

valabil în ceea ce îi privește, necunoscându-se în mod concret modalitatea în

care terenul a intrat în patrimoniul statului.

Afirmația instanței

de apel ca situațiile juridice se referă la anul 1985, an în care acest imobil

ar fi intrat in proprietatea statului este eronată, deoarece din modul de

formulare a răspunsurilor primite de la Primăria Municipiului București se face

referire că situațiile juridice au fost date pe baza informațiilor deținute

până în anul 1985 și nu că se referă strict la anul 1985.

Astfel, situațiile

juridice ale Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București,

aflate la filele 15, 86 și 102-103 dosar apel, se menționează că imobilul

identificat în baza raportului de expertiza întocmit de exp. tehnic A.D.

reprezintă lotul 146, în suprafața de 8.800,00 mp din Moșia Băneasa, fosta proprietate

M.M., ce figurează în Tabloul de locuitori îndreptățiți la împroprietărire căror

li s-a făcut formele definitive de punere în posesie, la poziția 47, pe numele D.G.

În încheierea de ședința

din data de 12 septembrie 2013 (fila 30 ) instanța de apel, în mod preparator,

a pus în discuție necesitatea suplimentarii probatoriului.

Din răspunsurile

primite au rezultat o serie de date contradictorii (exemplu existenta unui

dosar pe Legea nr. 18/1991 formulat de alte persoane pentru același teren (fila

952) și existența unui contract de vânzare-cumpărare pentru 8.7 ha pădure (fila

953).

Pentru clarificarea

acestor aspecte, deși art. 295 alin. (2) C.proc. civ. prevede completarea

probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea de probe noi,

inclusiv completarea expertizei topo efectuate în dosarul de fond, instanța de

apel a refuzat acest lucru.

De asemenea, deși

inițial a admis ca expertul topo să prezinte coordonatele în baza cărora a

localizat imobilul în teren, pentru ca SC R. SA să poată face o reverificare

dacă este sau nu administrator al acestui imobil, ulterior, instanța de apel a

revenit asupra necesitații administrării acestei probe.

Privind aceste două

aspecte contradictorii, sunt de precizat următoarele:

- suprafața pe care o

solicitau numiții D.T.I. și D.T.M. era de 2 ha, din care 0,75 ha dota la

căsătorie a numitei D.E. în com. Moara V. - filele 962 și 963 (1 pogon și

jumătate=0,75 ha)