ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1673/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1673/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de față, constată
următoarele:
La
26 octombrie 2007, reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâții RA - A.P.P.S.,
Municipiul București Sectorul 1, prin primar, Municipiul București prin
Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând
să se constate valabilitatea titlului său de proprietate și existența în
patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de
9.000 mp, situat în București, sector 1 - în incinta RA - A.P.P.S., Sucursala
Agroindustrială Băneasa; să constate nevalabilitatea titlului pârâților și inexistența
în patrimoniul nici unuia dintre pârâți a dreptului de proprietate asupra
terenului sus-menționat; obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate
și liniștită posesie imobilul menționat.
În motivarea acțiunii reclamantul a
arătat că este unicul moștenitor (nepot de fiică) al bunicului său D.G., care a
dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în urma împroprietăririi
realizate prin aplicarea dispozițiunilor Legii din 17 iulie 1921 privind
reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea (de vechiul regat). A
precizat că acest teren a fost preluat de la bunicul său fără nici un tidu de
către stat, prin organele ce exercitau comasarea loturilor.
Reclamantul și-a întemeiat cererea pe
dispozițiile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 44
din Constituția României, art. 480 și următoarele C. civ.
Prin sentința civilă nr. 173 din 29
ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a V- a civilă, a admis excepția
lipsei capacității procesuale a Sectorului 1 al Municipiului București, a
anulat acțiunea formulată împotriva acestui pârât și a disjuns judecarea
cererii formulată împotriva RA - A.P.P.S., Municipiul București prin Primar
General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor.
Prin încheierea din 26 februarie 2008,
instanța a pus în vedere reclamantului să precizeze dacă a formulat notificare,
conform Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu.
La data de 20 martie 2008, reclamantul
și-a precizat în scris cererea introductivă, arătând că nu a formulat notificare
în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu; că, potrivit art. 8 alin.
(1) din Legea nr. 10/2001 modificată, nu ar fi putut beneficia de prevederile
acestei legi întrucât, la data preluării, terenul se afla în extravilanul
comunei Băneasa iar în prezent este situat în extravilanul Sectorului 1 al
Municipiului București; că terenul nu poate fi restituit nici potrivit Legii
nr. 18/1991, întrucât nu a fost adus în Cooperativa Agricolă de Producție și
nici nu a fost preluat de către aceasta, așa cum prevăd dispozițiile art. 8
alin. (2) din Legea nr. 18/1991.
Prin sentința nr. 602 din 25 martie
2008 Tribunalul București, secția a V- a civilă, a respins, ca inadmisibilă,
acțiunea reclamantului, reținând că, după intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001, reclamantul avea posibilitatea de a urma procedura reglementată de
acest act normativ, că declararea, ca inadmisibilă, a acțiunii, întemeiată pe
dreptul comun, nu conduce la încălcarea dispozițiilor Convenției Europene
pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât legile speciale dădeau dreptul
reclamantului atât la valorificarea dreptului de proprietate ce a aparținut
autorului său, cât si la contestarea în fața justiției a eventualelor încălcări
privind acest drept, iar singurul lucru care 1-a împiedicat pe reclamant să
valorifice dreptul pretins, pe calea legilor speciale, a fost pasivitatea
acestuia.
Împotriva sentinței tribunalului a
declarat apel reclamantul, reproșând instanței, în esență, greșita respingere a
acțiunii ca inadmisibilă.
Prin Decizia nr. 68/ A din 3 februarie
2009, Curtea de Apel București, secția a III- a civilă, a admis apelul
reclamantului, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare,
tribunalului.
În motivarea deciziei, instanța de
apel a reținut că situația de fapt din dosar nu a fost clarificată, motiv
pentru care nu s-a putut efectua controlul legalității sentinței.
Sunt evidențiate următoarele aspecte
neclarificate, pe bază de probe, de către prima instanță:
- nu s-a identificat terenul în
litigiu;
- nu s-a stabilit situația juridică a
terenului, în posesia cui se află și cu ce titlu;
- nu s-a stabilit dacă autorul
reclamantului a avut sau nu în proprietate suprafața de teren menționată în
acțiune;
- dacă a avut loc o preluare a
bunului, cu ce titlu și la ce dată. Instanța de apel a reținut că instanța de
fond și-a argumentat soluția de inadmisibilitate a acțiunii pe considerentul că
în speță nu a fost urmată procedura administrativă prevăzută de Legea nr.
10/2001, fără a arăta pe baza căror considerente în speță este aplicabilă
această lege.
Legat de cele reținute mai sus,
instanța de apel a motivat că pentru a se aprecia că acțiunea în revendicare
este inadmisibilă, determinarea prealabilă a datei la care a fost preluat
imobilul este esențială, numai astfel se poate stabili dacă acesta intră în
sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei instanței de apel a
declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,
reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București.
Critica adusă deciziei din apel prin
recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:
Recurentul susține, în esență, că în
mod greșit instanța de apel a casat sentința atâta timp cât prin aceasta
tribunalul a pronunțat o soluție corectă de respingere a acțiunii ca
inadmisibilă. Precizează că indiferent de natura juridică a imobilului
revendicat, reclamantul nu avea deschisa calea dreptului comun, restituirea
facându-se cu respectarea procedurii administrative prealabile prevăzută de
legea specială.
Legat de cele arătate mai sus,
recurentul pârât susține că este greșită reținerea de către instanța de apel că
prima instanță nu a cercetat fondul cauzei întrucât obligația de a cerceta
situația juridică a terenului, identificarea acestuia, titlul de proprietate al
celui care revendică, modalitatea de preluare de către stat, etc, revin
organului administrativ competent. Solicită admiterea recursului, modificarea
deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerii, ca
temeinică și legală, a sentinței tribunalului.
Recursul nu este fondat.
Așa cum în mod corect a reținut
instanța de apel, neclarificarea de către tribunal a unor aspecte esențiale de
fapt în cauză, cum sunt identificarea imobilului, în posesia cui se află și cu
ce titlu, dacă a avut loc o preluare a bunului, cu ce titlu și, în caz
afirmativ, data preluării (spre a se vedea dacă acesta intră în sfera de
reglementare a Legii nr. 10/2001 sau a altor legi speciale) a făcut imposibilă
verificarea legalității și temeiniciei sentinței.
Este greșită susținerea din recurs
potrivit căreia dovezile respective s-ar produce exclusiv în faza
administrativă.
Sub acest aspect trebuie menționat
art. 129 C. proc. civ. conform căruia instanța este obligată să stăruie prin
toate mijloacele, impunând părților producerea de dovezi, pentru obținerea
adevărului în cauza dedusă judecății.
Prin hotărârea recurată, curtea de
apel nu a pronunțat admisibilitatea acțiunii formulată în cauză, ci doar a
stabilit că, pentru dezlegarea problemei admisibilității cererii deduse
judecății este necesar a se lămuri în prealabil situația de fapt a imobilului
sub aspectele menționate în decizie.
Din perspectiva celor reținute mai
sus, casarea sentinței de către instanța de apel prin decizia recurată și
dispunerea rejudecării cauzei este legală.
În consecință, recursul declarat în
cauză se dovedește a fi nefondat și urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,
reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 68/ A
din 3 februarie 2009 a Curții de Apel București, -secția a IlI- a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
11 martie 2010.