ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1673/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 26 octombrie 2007, reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâții RA - A.P.P.S., Municipiul București Sectorul 1, prin primar, Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate valabilitatea titlului său de proprietate și existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 9.000 mp, situat în București, sector 1 - în incinta RA - A.P.P.S., Sucursala Agroindustrială Băneasa; să constate nevalabilitatea titlului pârâților și inexistența în patrimoniul nici unuia dintre pârâți a dreptului de proprietate asupra terenului sus-menționat; obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este unicul moștenitor (nepot de fiică) al bunicului său D.G., care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în urma împroprietăririi realizate prin aplicarea dispozițiunilor Legii din 17 iulie 1921 privind reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea (de vechiul regat). A precizat că acest teren a fost preluat de la bunicul său fără nici un tidu de către stat, prin organele ce exercitau comasarea loturilor. Reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 44 din Constituția României, art. 480 și următoarele C. civ.

Prin sentința civilă nr. 173 din 29 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a V- a civilă, a admis excepția lipsei capacității procesuale a Sectorului 1 al Municipiului București, a anulat acțiunea formulată împotriva acestui pârât și a disjuns judecarea cererii formulată împotriva RA - A.P.P.S., Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Prin încheierea din 26 februarie 2008, instanța a pus în vedere reclamantului să precizeze dacă a formulat notificare, conform Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu.

La data de 20 martie 2008, reclamantul și-a precizat în scris cererea introductivă, arătând că nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu; că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, nu ar fi putut beneficia de prevederile acestei legi întrucât, la data preluării, terenul se afla în extravilanul comunei Băneasa iar în prezent este situat în extravilanul Sectorului 1 al Municipiului București; că terenul nu poate fi restituit nici potrivit Legii nr. 18/1991, întrucât nu a fost adus în Cooperativa Agricolă de Producție și nici nu a fost preluat de către aceasta, așa cum prevăd dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Prin sentința nr. 602 din 25 martie 2008 Tribunalul București, secția a V- a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantului, reținând că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea de a urma procedura reglementată de acest act normativ, că declararea, ca inadmisibilă, a acțiunii, întemeiată pe dreptul comun, nu conduce la încălcarea dispozițiilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât legile speciale dădeau dreptul reclamantului atât la valorificarea dreptului de proprietate ce a aparținut autorului său, cât si la contestarea în fața justiției a eventualelor încălcări privind acest drept, iar singurul lucru care 1-a împiedicat pe reclamant să valorifice dreptul pretins, pe calea legilor speciale, a fost pasivitatea acestuia.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul, reproșând instanței, în esență, greșita respingere a acțiunii ca inadmisibilă. Prin Decizia nr. 68/ A din 3 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III- a civilă, a admis apelul reclamantului, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, tribunalului. În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că situația de fapt din dosar nu a fost clarificată, motiv pentru care nu s-a putut efectua controlul legalității sentinței. Sunt evidențiate următoarele aspecte neclarificate, pe bază de probe, de către prima instanță: - nu s-a identificat terenul în litigiu; - nu s-a stabilit situația juridică a terenului, în posesia cui se află și cu ce titlu; - nu s-a stabilit dacă autorul reclamantului a avut sau nu în proprietate suprafața de teren menționată în acțiune; - dacă a avut loc o preluare a bunului, cu ce titlu și la ce dată.

Instanța de apel a reținut că instanța de fond și-a argumentat soluția de inadmisibilitate a acțiunii pe considerentul că în speță nu a fost urmată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără a arăta pe baza căror considerente în speță este aplicabilă această lege. Legat de cele reținute mai sus, instanța de apel a motivat că pentru a se aprecia că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, determinarea prealabilă a datei la care a fost preluat imobilul este esențială, numai astfel se poate stabili dacă acesta intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

a Municipiului București. Critica adusă deciziei din apel prin recurs vizează, în esență, următoarele aspecte: Recurentul susține, în esență, că în mod greșit instanța de apel a casat sentința atâta timp cât prin aceasta tribunalul a pronunțat o soluție corectă de respingere a acțiunii ca inadmisibilă. Precizează că indiferent de natura juridică a imobilului revendicat, reclamantul nu avea deschisa calea dreptului comun, restituirea facându-se cu respectarea procedurii administrative prealabile prevăzută de legea specială. Legat de cele arătate mai sus, recurentul pârât susține că este greșită reținerea de către instanța de apel că prima instanță nu a cercetat fondul cauzei întrucât obligația de a cerceta situația juridică a terenului, identificarea acestuia, titlul de proprietate al celui care revendică, modalitatea de preluare de către stat, etc, revin organului administrativ competent.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerii, ca temeinică și legală, a sentinței tribunalului. Recursul nu este fondat. Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, neclarificarea de către tribunal a unor aspecte esențiale de fapt în cauză, cum sunt identificarea imobilului, în posesia cui se află și cu ce titlu, dacă a avut loc o preluare a bunului, cu ce titlu și, în caz afirmativ, data preluării (spre a se vedea dacă acesta intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 sau a altor legi speciale) a făcut imposibilă verificarea legalității și temeiniciei sentinței. Este greșită susținerea din recurs potrivit căreia dovezile respective s-ar produce exclusiv în faza administrativă.

Sub acest aspect trebuie menționat art. 129 C. proc. civ. conform căruia instanța este obligată să stăruie prin toate mijloacele, impunând părților producerea de dovezi, pentru obținerea adevărului în cauza dedusă judecății. Prin hotărârea recurată, curtea de apel nu a pronunțat admisibilitatea acțiunii formulată în cauză, ci doar a stabilit că, pentru dezlegarea problemei admisibilității cererii deduse judecății este necesar a se lămuri în prealabil situația de fapt a imobilului sub aspectele menționate în decizie. Din perspectiva celor reținute mai sus, casarea sentinței de către instanța de apel prin decizia recurată și dispunerea rejudecării cauzei este legală. În consecință, recursul declarat în cauză se dovedește a fi nefondat și urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 68/ A din 3 februarie 2009 a Curții de Apel București, -secția a IlI- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2010.