ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8022/2008

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Reclamanta E.M.F. a chemat în judecată pârâta R.A.A.P.P.S. , solicitând ca pârâta să fie obligată să îi lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul teren situat în satul Vlăsia, pct. Vlăsia, comuna Snagov, județul Ilfov, în suprafață de 5.625 mp. Motivându-și pretenția dedusă judecății, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a mamei sale A.M.I.T., proprietara terenului în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1/1930. Imobilul a fost preluat fără titlu în anul 1948, cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 și Constituția în vigoare la acea dată.

A arătat că a formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar că acest act normativ nu are incidență în speță. Învestită cu această acțiune, Judecătoria Buftea, prin sentința civilă nr. 64 din 17 ianuarie 2005 a admis excepția necompetenței sale materiale în soluționarea cererii și a declinat competența în favoarea Tribunalului București. La termenul de judecată din data de 27 mai 2005 au fost puse în discuție excepțiile lipsei calității de reprezentant a avocatului L.M. în formularea cererii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâta R.A.A.P.P.S. Tribunalul București, secția a V a civilă, a apreciat, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., următoarea ordine de prioritate în soluționarea excepțiilor invocate: excepția lipsei calității de reprezentant, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția inadmisibilității acțiunii, iar prin sentința nr. 510 din 27 mai 2005 a respins excepția lipsei calității de reprezentant în formularea cererii, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea formulată de către aceasta. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei instanța a reținut că reclamanta nu a dovedit calitatea sa de moștenitoare a proprietarei A.M.I.T., în sensul că, deși din certificatul său de naștere( fila 6 dosar) rezultă că este fiica lui T.M.

și T.A., nu a probat că această vocație generală la moștenire a fost transformată într-o vocație concretă, prin acceptarea moștenirii în condițiile art. 700 C. civ . Totodată nu a probat susținerea că este unica moștenitoare a autoarei. Prima instanță a reținut că dacă în procedura de restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta era dispensată de a face dovezi, prin prevederile art. 4 alin. (1) și (3) din lege, în acțiunea în revendicare de drept comun este obligată să facă aceste dovezi conform dispozițiilor art. 1169 C. civ., dispozițiile legii speciale de reparație având un caracter special, derogator de la dreptul comun, și fiind astfel de strictă interpretare și aplicare.

Față de aceste considerente, în raport de soluția dată acestei excepții tribunalul a considerat că nu se mai impune analiza excepției inadmisibilității acțiunii. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând soluția primei instanțe ca fiind netemeinică în raport de actele cauzei, din care rezultă că reclamanta are calitatea de moștenitoare a mamei sale și nelegală, invocându-se nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, potrivit cărora susceptibilii, care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea, sunt repuși în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul legii. Reclamanta a susținut că deși, în speță, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, acest lucru nu prezintă relevanță sub aspectul acceptării succesiunii, întrucât din actele efectuate de succesibili trebuie să rezulte intenția neechivocă a acestora de a accepta moștenirea.

Prin încheierea de ședință din data 17 februarie 2006 Curtea de Apel, la solicitarea reclamantei Ene Floare a suspendat în baza art. 51 din Legea nr. 10/2001 judecarea apelului până la soluționarea notificării privind imobilul în litigiu, în cadrul procedurii instituite de legea specială. La data de 1 mai 2007 a decedat reclamanta E.F. La data de 21 septembrie 2007 Curtea de Apel a repus cauza pe rol și introdus în cauză pe B.A., în calitate de apelantă-reclamantă, moștenitoare a defunctei E.F., la solicitarea acesteia din urmă. În raport de înscrisurile depuse în apel, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 92A din 21 decembrie 2007 a admis apelul declarat de reclamantă și, desființând sentința atacată, a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.

Pentru a se pronunța astfel Curtea a reținut că, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamanta a făcut dovada calității sale de moștenitoare de pe urma fostei proprietare A.M.I.T., precum și a faptului că a acceptat, alături de fratele și tatăl său, succesiunea defunctei, în conformitate cu dispoz. art. 700 C. civ. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs pârâta R.A.A.P.P.S., care a criticat hotărârea atacată pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod greșit instanța a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001 în aprecierea calității de persoană îndreptățită a reclamantei, în lipsa dovezilor privind calitatea de unică moștenitoare a reclamantei și nerespectarea principiului unanimității, impus de o acțiune în revendicare pe dreptul comun.

La termenul de judecată din data de 12 decembrie 2008 Înalta Curte a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe drept comun, formulată ulterior datei de 14 februarie 2001 și a rămas în pronunțare pe această excepție. Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că nu se poate cerceta calea de atac, decât în situația în care instanța de judecată este legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., astfel încât va analiza cu prioritate excepția de ordine publică a inadmisibilității acțiunii civile formulate de E.F.

( continuată de B.A.) și va reține că aceasta este incidență pentru următoarele considerente; Doctrina a consacrat regula potrivit căreia în lipsa unui text de lege expres, care să reglementeze modalitatea în care instanța învestită cu soluționarea mai multor excepții trebuie să procedeze, judecătorul trebuie să deducă ordinea în care se va pronunța asupra excepțiilor, din caracterul și efectele pe care acestea le produc asupra procesului civil, soluționându-le în ordinea logică a priorității lor. Motivele excepției de inadmisibilitate se referă la norme imperative vizând imposibilitatea oricărei persoane, deci și a celei care ar justifica legitimare procesuală activă, de a formula un anumit gen de acțiune.

Ca urmare, dacă excepția de inadmisibilitate este întemeiată, nu are relevanță justificarea unei eventuale legitimări procesuale, prioritară fiind în acest context analizarea excepției de inadmisibiliate. Astfel, se reține că în ceea ce privește imobilele preluate abuziv de către statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480 C. civ., avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești dar rigid prin câmpul său de aplicare.

Prin apariția Legii nr. 10/2001 acest sistem conservator a fost înlocuit cu un sistem reparator perfecționat, cu norme de procedură speciale, subordonate controlului judecătoresc. Fiind o lege specială cu caracter reparatoriu, care interesează procedural și substanțial ordinea publică dispozițiile ei sunt de imediată aplicare. Deși în conținutul Legii nr. 10/2001 nu se regăsesc dispoziții care să înlăture, expres sau implicit, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, aceasta rezultă din aplicarea unui principiu fundamental de drept, și anume „ specialia generalibus derogant ". Conform acestui principiu în situația în care legea generală și cea specială sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, a stabilit că în concursul dintre legea specială și cea generală se aplică legea specială, chiar dacă nu se prevede expres aceasta în cuprinsul legii speciale. Drept consecință, după data de 14 februarie 2001-data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - acțiunea în revendicare a imobilelor pe care această lege le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun. Se reține că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin urmare, cu atât mai mult, persoanele care au inițiat demersul instituit prin Legea nr. 10/2001 nu mai pot exercita și acțiune în revendicare pe art. 480 C. civ., având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat de jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României). În speță, reclamanta E.M.F. a formulat notificare pentru restituirea imobilului în litigiu în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Așa cum rezultă din actele dosarului, notificarea formulată de către reclamantă, emisă de B.E.J D.D.C. a fost respinsă de pârâta R.A.A.P.P.S. prin decizia nr. 74 din 24 februarie 2004. Reclamanta a contestat în instanță această decizie iar Tribunalul București, secția a V a civilă, prin sentința nr. 863 din 14 octombrie 2004 a soluționat această contestație (fila 13 dosar prima instanță).

În prezentul litigiu, prin încheierea de ședință din data de 17 februarie 2006 Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a suspendat judecata acțiunii în revendicare pe dreptul comun (formulată în data de 19 octombrie 2004), până la soluționarea notificării reclamantei. Ulterior cauza a fost repusă pe rol, la solicitarea reclamantei B.A., moștenitoarea defunctei E.M.F. și soluționată, curtea de apel dând dezlegare cu prioritate problemei privind calitatea procesuală activă a reclamantei, reținând că aceasta este îndreptățită la dreptul pretins. Or, tranșând cu prioritate chestiunea privind calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, după regulile legii speciale de reparație, dar într-o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispoz.

art. 480 C. civ. instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta optase deja la demersul instituit prin Legea nr. 10/2001. Pentru considerentele ce preced, recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S. se privește a fi fondat și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (2), raportat la art. 306 alin. (2) C. proc. civ. se va admite, cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite excepția inadmisibilității acțiunii formulate de B.A. Admite recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S. împotriva deciziei civile nr. 92A din 21 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia civilă sus menționată, în sensul că, admite apelul declarat de reclamanta B.A. împotriva sentinței civile nr. 510 din 27 mai 2005 a Tribunalului București, secția a V a civilă. Schimbă în tot sentința, în sensul că, respinge acțiunea ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2008.