ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8022/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8022/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Reclamanta E.M.F. a chemat în
judecată pârâta R.A.A.P.P.S.
, solicitând ca pârâta să fie obligată să îi
lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul teren situat în satul
Vlăsia, pct. Vlăsia, comuna Snagov, județul Ilfov, în suprafață de 5.625 mp.
Motivându-și pretenția dedusă
judecății, întemeiată în drept pe
dispozițiile art. 480 C. civ.,
reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a mamei sale A.M.I.T.,
proprietara terenului
în baza contractului
de vânzare-cumpărare nr. 1/1930. Imobilul a fost
preluat fără titlu în
anul 1948, cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 și Constituția în
vigoare la acea dată.
A arătat că a formulat și notificare
în baza Legii nr. 10/2001, dar
că acest act normativ nu are incidență în
speță.
Învestită cu această acțiune, Judecătoria Buftea, prin sentința civilă
nr. 64 din 17 ianuarie 2005 a admis excepția necompetenței sale
materiale în soluționarea cererii și a declinat
competența în favoarea
Tribunalului București.
La termenul de judecată din data de 27
mai 2005 au fost puse în
discuție excepțiile lipsei calității de
reprezentant a avocatului L.M. în formularea cererii, excepția lipsei calității
procesuale active a reclamantei și excepția inadmisibilității acțiunii,
invocate de pârâta R.A.A.P.P.S.
Tribunalul București, secția a
V
a civilă, a
apreciat, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., următoarea
ordine de prioritate în soluționarea excepțiilor invocate: excepția lipsei
calității de reprezentant, excepția lipsei calității procesuale active a
reclamantei și excepția inadmisibilității
acțiunii, iar prin sentința nr. 510
din 27 mai 2005 a respins excepția
lipsei calității de reprezentant în
formularea
cererii, a admis excepția lipsei calității procesuale active a
reclamantei și a respins acțiunea formulată de
către aceasta.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a
reclamantei instanța a reținut că reclamanta nu a
dovedit calitatea sa de moștenitoare a proprietarei A.M.I.T., în sensul că,
deși
din certificatul său de naștere( fila 6 dosar) rezultă că este
fiica lui T.M. și T.A., nu a probat că această vocație generală la moștenire a
fost transformată într-o vocație concretă, prin acceptarea moștenirii în
condițiile art. 700 C. civ . Totodată nu a probat susținerea că este unica
moștenitoare a autoarei.
Prima instanță a reținut că dacă în procedura de restituire
întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,
reclamanta era dispensată
de a face
dovezi, prin prevederile art. 4 alin. (1) și (3) din lege, în acțiunea
în
revendicare de drept comun este obligată să facă aceste dovezi conform
dispozițiilor art. 1169 C. civ., dispozițiile legii speciale de
reparație având un caracter special, derogator de
la dreptul comun, și
fiind astfel de strictă interpretare și aplicare.
Față de aceste considerente, în raport de soluția dată acestei
excepții tribunalul a considerat că nu se mai
impune analiza excepției
inadmisibilității acțiunii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat
apel reclamanta, criticând soluția primei instanțe ca fiind netemeinică în
raport de actele cauzei, din care rezultă că reclamanta are calitatea de
moștenitoare a mamei
sale și nelegală, invocându-se nerespectarea
dispozițiilor Legii nr. 10/2001, potrivit cărora susceptibilii, care după data
de 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea, sunt repuși în termenul de
acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul legii. Reclamanta a
susținut că deși, în speță, nu sunt incidente dispozițiile Legii
nr. 10/2001, acest lucru nu prezintă relevanță
sub aspectul acceptării
succesiunii, întrucât din actele efectuate de
succesibili trebuie să rezulte intenția neechivocă a acestora de a accepta
moștenirea.
Prin încheierea de ședință din data 17 februarie 2006 Curtea de Apel, la
solicitarea reclamantei Ene Floare a suspendat în baza art. 51 din Legea nr.
10/2001 judecarea apelului până la soluționarea notificării privind imobilul în
litigiu, în cadrul procedurii instituite de legea specială.
La data de 1 mai 2007 a decedat reclamanta E.F.
La data de 21 septembrie 2007 Curtea de Apel a repus cauza pe rol și
introdus în cauză pe B.A., în calitate de apelantă-reclamantă, moștenitoare a
defunctei E.F., la solicitarea acesteia din urmă.
În raport de înscrisurile depuse în apel, Curtea de Apel București, secția
a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de
muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 92A din 21
decembrie 2007
a
admis apelul
declarat de reclamantă și, desființând sentința atacată, a trimis cauza spre
rejudecare tribunalului.
Pentru a se pronunța astfel Curtea a reținut
că, prin înscrisurile
depuse la dosarul cauzei, reclamanta a făcut
dovada calității sale de moștenitoare de pe urma fostei proprietare A.M.I.T., precum
și a faptului că a acceptat, alături de fratele și tatăl său,
succesiunea defunctei, în conformitate cu
dispoz. art. 700
C. civ.
Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs pârâta R.A.A.P.P.S.,
care a criticat hotărârea atacată pe motivul de nelegalitate prevăzut de
dispoz. art. 304
pct. 9 C. proc. civ.,
arătând că în mod greșit instanța a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001 în
aprecierea calității de persoană
îndreptățită
a reclamantei, în lipsa dovezilor privind calitatea de unică moștenitoare a
reclamantei și nerespectarea principiului unanimității, impus de o acțiune în
revendicare pe dreptul comun.
La termenul de judecată din data de 12 decembrie 2008 Înalta Curte a
pus în discuția părților excepția
inadmisibilității acțiunii în revendicare pe drept comun, formulată ulterior
datei de 14 februarie 2001 și a rămas în
pronunțare pe această excepție.
Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că nu se poate
cerceta calea de atac, decât în situația în care instanța de judecată este
legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., astfel încât
va analiza cu prioritate excepția de ordine publică a inadmisibilității
acțiunii civile formulate de E.F. ( continuată de B.A.) și va reține că aceasta
este incidență pentru următoarele considerente;
Doctrina a consacrat regula potrivit căreia în lipsa unui text de lege
expres, care să reglementeze modalitatea în care instanța învestită cu
soluționarea mai multor excepții trebuie să procedeze,
judecătorul trebuie să deducă ordinea în care se va pronunța asupra
excepțiilor,
din caracterul și efectele pe care acestea le produc asupra procesului civil,
soluționându-le în ordinea logică a priorității lor.
Motivele excepției de inadmisibilitate se referă la norme imperative
vizând imposibilitatea oricărei persoane, deci și a celei
care ar justifica legitimare procesuală activă,
de a formula un anumit
gen de acțiune.
Ca urmare, dacă excepția de inadmisibilitate este întemeiată, nu are
relevanță justificarea unei eventuale legitimări procesuale,
prioritară fiind în acest context analizarea
excepției de inadmisibiliate.
Astfel, se reține că în ceea ce
privește imobilele preluate abuziv
de
către statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, normele legale
în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001,
vizează
situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin
efectele lor juridice.
Anterior intrării în vigoare a Legii
nr. 10/2001, restitutio in integrum
a
fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile
art. 480 C. civ., avantajos prin accesul direct la
instanțele
judecătorești dar rigid prin câmpul său de aplicare.
Prin apariția Legii nr. 10/2001 acest sistem conservator a fost înlocuit
cu un sistem reparator perfecționat, cu norme de procedură speciale,
subordonate controlului judecătoresc.
Fiind o lege specială cu caracter reparatoriu, care interesează
procedural și substanțial ordinea publică dispozițiile ei sunt de imediată
aplicare.
Deși în conținutul Legii nr. 10/2001 nu se regăsesc dispoziții care să
înlăture, expres sau implicit, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul
comun, aceasta rezultă din aplicarea unui
principiu
fundamental de drept, și anume „
specialia generalibus
derogant
".
Conform acestui principiu în situația în care legea generală și cea
specială sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se
aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33 din 9
iunie 2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, a
stabilit că în concursul dintre legea specială și cea generală se aplică legea
specială, chiar dacă nu se prevede expres aceasta în cuprinsul legii speciale.
Drept consecință, după data de 14 februarie 2001-data intrării
în vigoare a Legii nr. 10/2001 - acțiunea în
revendicare a imobilelor pe
care această lege le vizează nu mai este
admisibilă pe calea dreptului comun.
Se reține că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile
dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot opta între calea prevăzută de acest act
normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv
dispozițiile art. 480 C. civ.
Prin urmare, cu atât mai mult, persoanele care au inițiat
demersul instituit prin Legea nr. 10/2001 nu mai
pot exercita și acțiune în revendicare pe art. 480 C. civ., având în vedere
regula
electa una
via
și principiul securității raporturilor
juridice consacrat de
jurisprudența CEDO (cauza
Brumărescu contra României).
În speță, reclamanta E.M.F. a formulat
notificare pentru
restituirea imobilului în litigiu în procedura
prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Așa cum rezultă din actele dosarului, notificarea formulată de către
reclamantă, emisă de B.E.J D.D.C. a fost respinsă de pârâta R.A.A.P.P.S. prin
decizia nr. 74 din 24 februarie 2004.
Reclamanta a contestat în instanță această decizie iar Tribunalul București,
secția a
V
a civilă, prin sentința nr. 863 din 14 octombrie
2004 a soluționat această contestație (fila 13 dosar prima instanță).
În prezentul litigiu, prin încheierea de ședință din data de 17 februarie
2006 Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale, a suspendat judecata acțiunii în
revendicare pe dreptul comun (formulată în data de 19 octombrie 2004), până la
soluționarea notificării reclamantei.
Ulterior cauza a fost repusă pe rol, la solicitarea reclamantei B.A.,
moștenitoarea defunctei E.M.F. și soluționată, curtea de apel dând dezlegare cu
prioritate problemei
privind calitatea procesuală
activă a reclamantei, reținând că aceasta
este îndreptățită la dreptul
pretins.
Or, tranșând cu prioritate chestiunea privind calitatea de persoană
îndreptățită a reclamantei, după regulile legii speciale de reparație, dar
într-o acțiune de drept comun, întemeiată pe
dispoz. art. 480
C. civ. instanța de apel a pronunțat o
hotărâre nelegală, aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta optase deja la
demersul instituit prin Legea nr. 10/2001.
Pentru considerentele ce preced, recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S.
se privește a fi fondat și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (2),
raportat la art. 306 alin. (2) C. proc. civ. se va admite, cu consecința
modificării deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca
inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepția inadmisibilității
acțiunii formulate de B.A.
Admite recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S. împotriva deciziei civile
nr. 92A din 21 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă
și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Modifică decizia civilă sus menționată, în sensul că, admite apelul
declarat de reclamanta B.A. împotriva sentinței civile nr. 510 din 27 mai 2005
a Tribunalului București, secția a
V
a civilă.
Schimbă în tot sentința, în sensul că, respinge acțiunea ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2008.