ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3304/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea din data de 20 mai 1999 înregistrată la Tribunalul București, secția a IV - a civilă, sub nr. 2335/1999 reclamantele I.E.C. (fostă P.D.) și S.V. (fostă P.D.) au chemat în judecată pârâții Statul Român prin reprezentantul său legal Ministerul Finanțelor și SC I.C.P.C.B.

- Institutul de Cercetări și Producție pentru Creșterea Bovinelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună următoarele: 1) anularea ca ilegale a actelor de rechiziție din anul 1948 cu privire la terenul în suprafață de 50 ha situat în comuna B., sat P., județul Ilfov, împreună cu edificiile de locuit, conac + alte 7 corpuri de construcție, imobilele afectate activităților agricole (două grajduri, seră, crescătorie porci, magazie unelte agricole), imobilele afectate întreținerii (centrala electrică, bazin apă cu pompă electrică, drumuri, gard), componentele imobilelor ce compuneau fermă agricolă (mobile diverse de uz casnic și mobile diverse de uz agricol) și inventarul viu al fermei agricole (porci, păsări, vite, cai, boi, oi, alte animale de curte); 2) constatarea preluării imobilului menționat fără titlu de către statul Român; 3) constatarea calității reclamantelor de coproprietare ca urmare a moștenirii defunctului lor tată D.P.F.; 4) retrocedarea către reclamante a imobilului și obligarea pârâților la a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul; 5) obligarea pârâților la plata către reclamante a despăgubirilor aferente drepturilor cuvenite pentru rechiziția temporară cu titlu de folosință a imobilului și 6) compensarea eventualelor pretenții ale pârâților, legate de edificiile ridicate, cu datoriile acestora fată de reclamante.

Prin cererea de la data de 27 octombrie 1999 reclamantele au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâte a I.C.P.C.P.A.M. - Institutul de Cercetări și Producție pentru Creșterea Păsărilor și a Animalelor Mici, respectiv a Companiei Naționale Apele Române, care dețineau 32 ha teren, respectiv 6 ha baltă, din ferma preluată de la autorul reclamantelor. Prin încheierea de la termenul din 15 martie 2000 s-a luat act de renunțarea reclamantelor la judecata în contradictoriu cu Compania Națională Apele Române și s-a dispus scoaterea acesteia din cauză. La termenul din 28 februarie 2011, reclamantele și-au precizat acțiunea în sensul că au indicat suprafețele deținute de fiecare dintre pârâți raportat la expertizele efectuate în cauză și la evidențele de carte funciară, respectiv au indicat contravaloarea sumelor solicitate prin acțiunea introductivă.

Urmare a decesului reclamantei V.S.F., în cauză a fost introdus numitul C.S.I. în calitate de moștenitor testamentar, potrivit certificatului de legatar. La data de 19 septembrie 2002 la dosar s-a depus contractul de concesiune încheiat între A.D.S. și Institutul de Cercetare pentru Creșterea Bovinelor B., pentru suprafețe de teren în care era inclus și terenul revendicat de către reclamanți. Prin cererea de la data de 2 decembrie 2003 reclamanții C.I.E. și C.S.I. au formulat cerere de introducere în cauză a Administrației Fondului Proprietății de Stat. Prin încheierea de la 20 ianurie 2003 a fost introdusă în cauză, în condițiile art. 57 C. proc. civ., A.D.S. în calitate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 159 din 24 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 2335/1999, s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, cu motivarea că statul deține imobilele cu titlu valabil și că, în plus, reclamantele nu au făcut dovada identității dintre imobilele revendicate și cele cărora asupra au avut un titlu de proprietate. Prin decizia civilă nr. 608 din 19 decembrie 2003 a fost admisă cererea de apel formulată de apelanții C.S.I. și C.I., împotriva sentinței civile nr. 159/2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații A.D.S., Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor - Institutul de Cercetare și Producție pentru Păsări și Animale Mici și Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Bovine, s-a schimbat sentința, s-a admis în parte cererea modificată, s-a constatat caducitatea actului de rechiziție a imobilelor care s-au aflat în proprietatea numitului P.F.D.

rechiziție dispusă prin ordinul din 21 martie 1948 al Prefecturii Ilfov, au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilele și mobilele indicate în procesul - verbal de rechiziție în măsura în care bunurile există și se află în posesia pârâților - actul de identificare a bunurilor fiind procesul - verbal de predare din 22 martie 1948 însoțit de inventarul aferent, în anexe, conform actelor aflate la Dosarul nr. 2335/1999 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin decizia civilă nr. 10130 din 6 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile declarate de reclamanții C.I.E., respectiv C.S.

și de pârâții A.D.S., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Institutul de Cercetare, Dezvoltarea pentru Bovine B., împotriva deciziei nr. 608/2003, care a fost casată cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecarea apelului de către aceeași instanță. În motivarea deciziei Înaltei Curți s-a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată, modificată, l-au constituit bunurile cuprinse în procesul verbal din 22 martie 1948, însoțit de inventar. în aceste înscrisuri sunt cuprinse terenuri, construcții și bunuri mobile. Referitor la bunurile mobile Înalta Curte a constatat că nu s-au administrat probe pentru a se stabili dacă mai există sau nu în natură. Referitor la bunurile imobile Înalta Curte a constatat că nu au fost determinate și individualizate deși în cauză s-a efectuat expertiza tehnică imobiliară.

Pentru identificarea bunurilor mobile și imobile și pentru stabilirea existenței acestora, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel. Prin decizia civilă nr. 200 din 28 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 30100/1/2004, au fost admise apelurile reclamanților, a fost schimbată în parte sentința nr. 159/2003, în sensul că a fost admisă cererea formulată de reclamanții C.S.I.

și C.I.E., în contradictoriu cu pârâții, și în consecință: s-a constatat nulitatea actului de rechiziție efectuat în baza ordinului nr. 4381/1948 al Prefecturii Ilfov conform procesului - verbal din 23 martie 1948, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu, compus din teren și construcții, au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință terenul în suprafață totală de 59,9935 ha identificat și stăpânit de către pârâți conform raportului de expertiză efectuat de expertul M.N. în Dosarul nr. 2335/1999 al Tribunalului București și a schiței anexă la acesta, și construcțiile identificate cu nr. 1 - 16 inclusiv, prin raportul de expertiză și schițele anexe efectuate de expert P.I.C., în Dosarul nr. 2335/1999 al Tribunalului București, imobile situate în comuna B., sat P., județul Ilfov.

A fost menținută dispoziția sentinței privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC I.C.P.P.A.M. Prin decizia civilă nr. 7388 din 25 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 5811/ 2007 au fost admise recursurile declarate de către pârâții A.D.S., Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Bovine B. și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva deciziei nr. 200 din 28 martie 2007 a Curții de Apel București, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță. În motivarea deciziei din recurs, s-au arătat următoarele: Instanța de trimitere era obligată să se conformeze îndrumărilor date de instanța de control judiciar pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt.

Sub acest aspect s-a constatat că instanța de apel nu s-a conformat în totalitate deciziei de casare care dispunea cu privire la: punerea în discuție a actelor noi, depuse în recursul respectiv, relative la o procedură de urmărire silită declanșată de Banca Națională a României împotriva autorului reclamanților în baza unei Convenții din 1941; stabilirea temeiului juridic al preluării imobilului de către stat, în sensul lămuririi aspectului legat de incidența dispozițiilor Legii nr. 18/1991 în privința bunurilor revendicate; depunerea la dosar a Ordinului Prefectului Ilfov nr. 4381/1948 și H.G. nr. 517/1999; precum și la efectuarea unor expertize de identificare a bunurilor mobile respectiv imobile.

Înalta Curte a constatat că instanța de apel a analizat pe rând toate actele invocate de părți ca stând la baza preluării imobilului de către stat, fără a stabili titlul în temeiul căruia bunul a fost preluat și fără a stabili dacă terenul și construcțiile revendicate fac parte din categoria imobilelor al căror regim juridic a fost reglementat prin lege specială, aspect care ar conduce la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun. În opinia instanței supreme, stabilirea regimului juridic al terenului în litigiu prin identificarea precisă a actului normativ în baza căruia acesta a fost preluat de stat, se impunea cu atât mai mult cu cât aceasta fusese una din îndrumările primei instanțe de casare.

Potrivit dispozițiilor art 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a Tratatelor Internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor. Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Față de cele arătate, Înalta Curte a reținut că potrivit înscrisurilor aflate la dosar, terenul în cauză a fost preluat în baza Legii nr. 439/1945 și a Decretului nr. 83/1949 care, deși se numesc acte de expropriere, au fost acte de reformă agrară, Decretul nr. 83/1949 fiind actul oficial care a consfințit sfârșitul reformei agrare în România.

De asemenea, a reținut că potrivit procesului - verbal din data de 22 martie 1948, în vederea aducerii la îndeplinire a Ordinului Prefecturii Județului Ilfov din 21 martie 1948, pentru punerea la dispoziția Ministerului de finanțe a fermei proprietatea domnului F.P.D. din satul P., comuna C., județul Ilfov a fost preluată de la proprietar această fermă, cuprinzând, conform inventarului întocmit, teren agricol și pădure, precum și balta, totalizând 56 ha, precum și construcțiile situate pe acest teren (inclusiv dependințe) și inventarul agricol menționat ca atare. La momentul preluării fermei P. era în vigoare Legea nr. 439/1945, în baza căreia, de altfel, a fost emis Ordinul Prefecturii Județului Ilfov.

Art. 8 din Legea nr. 18/1991 prevede că stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor se face în condițiile respectivei legi, de care beneficiază cei cărora i s-au preluat în orice mod teren.

Art. 39 din legea menționată stabilește că persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1994, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, în termenul cu procedura și în condițiile prevăzute de art. 9. Înalta Curte, raportându-se la înscrisurile aflate la dosar, a reținut că cele două fiice ale fostului proprietar (F.P.D.) au avut fiecare câte un act de donație, la dosar nefiind depus actul de donație cu privire la terenul de 39 ha pe numele V.S., relevanța acestuia constând în aceea că suprafața posibil donată se putea amplasa numai pe terenul revendicat în cauză (poziția 5 pe planul din anul 1927). Ulterior, se mai arată în decizia Înaltei Curți, cele două fiice au urmat procedura Legii nr. 18/1001 și a Legii nr. 1/2000, ceea ce presupune că reclamanților le revine obligația dovedirii suprafețelor totale de teren restituite fiecăreia dintre cele două fiice ale defunctului autor, aspect necalificat de către instanța de apel.

Înalta Curte a constatat că în apel, reclamanții și-au restrâns pretențiile la suprafața de 5,8625 ha motivat de faptul că restul terenului i-a fost restituit pe cale administrativă, însă instanța de apel nu a ținut seama de acest lucru deși, procedural ar fi fost să se amâne judecata și să se pună în discuția părților aspectul legat de restrângerea pretențiilor. Înalta Curte a stabilit că instanța de apel va dispune la rejudecare efectuarea unei expertize în vederea identificării și individualizării suprafeței de teren în litigiu, în raport de actele de proprietate și în vederea stabilirii suprafeței de teren revendicate și deținute de către pârâți. De asemenea Înalta Curte a stabilit că instanța de rejudecare se va preocupa de stabilirea temeiului juridic al preluării imobilului de către stat și implicit a valabilității titlului statului, respectiv stabilirea suprafețelor totale de teren restituite fiecăreia dintre cele două fiice ale fostului proprietar.

în fine, Înalta Curte a dispus cu privire la necesitatea rezolvării aspectului legat de restrângerea pretențiilor reclamanților și la necesitatea stabilirii apartenenței terenului revendicat la domeniul public sau privat al statului. După a doua decizie de casare cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat la această instanță. Prin încheierea de ședință de la termenul din 12 noiembrie 2009, Curtea a luat act de faptul că apelanții înțeleg să revendice numai suprafața de 5,86 ha teren care includea atât curtea internă a imobilului cât și construcțiile aferente. Prin aceeași încheiere s-a dispus cu privire la administrarea probei cu înscrisuri și a probei cu expertiză având ca obiect identificarea terenului revendicat, dată fiind precizarea din apel și ținând seama de cele stabilite cu putere obligatorie de către Înalta Curte în decizia de casare cu privire la necesitatea administrării unor probe.

Prin raportul de expertiză întocmit de expert Ș.E., a fost identificată suprafața de 5,8625 ha situată în incinta vechiului conac și parc, astfel cum apare în schița din 1945 executată în urma aplicării legii de reformă agrară. în anexele la raportul de expertiză sunt identificate construcțiile edificate pe teren până în 1948, și construcțiile edificate pe teren după anul 1948. Prin încheierea de la termenul din 16 septembrie 2010 instanța a dispus anularea raportului de expertiză menționat anterior pe motiv că A.D.S. nu a fost convocată la efectuarea expertizei. În consecință, s-a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză de către același expert. Prin raportul de expertiză tehnică aflat la dosar, se identifică terenul revendicat și construcțiile vechi, respectiv noi, existente pe acesta, arătându-se că întreaga suprafață de teren este deținută de către pârâta I.C.D.C.B.

B. care a ridicat construcții noi pe o suprafață de 1986,26 m.p. , suprafață de teren neafectată de construcții noi fiind de 47.170 m.p. Urmare a încuviințării obiecțiunilor la raportul de expertiză menționat, expertul Ș.E. a depus la dosar răspuns la obiecțiuni. La solicitarea părților instanța a încuviințat un supliment la raportul de expertiză care să conțină o propunere de lotizare a terenului în funcție de necesitatea respectării bunei utilizări a acestuia. La solicitarea instanței, apelantul C.S.I. a depus la dosar precizări scrise și acte doveditoare cu privire la titlurile deținute de către fostul proprietar în privința terenurilor preluate de către stat, respectiv cu privire la suprafețele de teren în privința cărora dreptul de proprietate a fost reconstituit în favoarea moștenitorilor fostului proprietar conform Legii nr. 18/1991.

Analizând actele și lucrările dosarului Curtea a reținut următoarele: În fapt, terenul de 58.625 m.p. - suprafața din acțiunea restrânsă -a fost dobândit de către F.P.D. prin actul de vânzare - cumpărare autentificat . Potrivit acestui contract, numitul E.I. îi vinde numitului F.P.D. moșia P., din comuna P., județul Ilfov. Întrucât deținea mai multe proprietăți agricole autorul apelantului reclamant a făcut obiectul Legii nr. 187/1945, cunoscută sub denumirea legea reformei agrare. Terenurile și construcțiile aferente moșiei P. au rămas în continuare în proprietatea autorului apelantului reclamant, din borderoul proprietăților și exploatațiilor agricole întocmit conform recensământului agricol și al populației din ianuarie 1948, rezultând că D.I.F., exploata în satul P. o suprafață de 82 ha teren în care erau incluse 33,5 ha teren arabil, 4 ha grădini de zarzavat irigate, 32 ha păduri, 6,5 ha curți, și 6 ha terenuri neproductive.

Apelantul reclamant a susținut că terenul rămas în proprietatea autorului său după anul 1945 a fost rechiziționat și nu a făcut obiectul legii reformei agrare. Față de dispozițiile art. 315 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. Curtea nu a reținut susținerile apelantului reclamant. Litigiul se află în al treilea ciclu procesual, după pronunțarea de către instanța supremă a două decizii de casare, cu trimitere pentru rejudecarea apelului, care dau dezlegare unor probleme de drept. În alin. (2), (3), (4), care cuprind aspectele reținute de către Înalta Curte și fac parte din considerentele deciziei civile nr. 7388/2008, se arată că potrivit înscrisurilor aflate la dosar „ terenul a fost preluat în baza Legii nr. 439/1945 și a Decretului nr. 83/1949 care, deși se numesc acte de expropriere, au fost acte de reformă agrară, Decretul nr. 83/1949 fiind actul oficial care a consfințit sfârșitul reformei agrare în România.

Pe de altă parte, conform procesului verbal din data de 22 martie 1948, în vederea aducerii la îndeplinire a ordinului Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948, pentru punerea la dispoziția Ministerului de Finanțe a fermei proprietatea d-lui F.P.D. din satul P., comuna C., jud. Ilfov, a fost preluată de la proprietar această fermă, cuprinzând, conform inventarului întocmit, teren agricol și pădure, precum și balta, totalizând 56 ha, precum și construcțiile situate pe acest teren (inclusiv dependințe) și inventarul agricol menționat ca atare.

La momentul preluării fermei P. era în vigoare Legea nr. 439/1945 în baza căreia, de altfel a fost emis Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov nr. 4381 din 21 martie 1948. Art. 8 din Legea nr. 18/1991 prevede că stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor se face în condițiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept, de prevederile acestei legi beneficiind și cei cărora li s-au preluat în orice mod teren, art. 39 stabilește că persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1994, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, în termenul cu procedura și în condițiile prevăzute de art. 9. Potrivit celor redate mai sus, obligatorii în rejudecarea apelului, suprafața de teren ce a făcut obiectul acțiunii introductive, inclusiv suprafața de teren din acțiunea restrânsă, fac parte în mod indubitabil din domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991.

Susținerea contrară a apelantului reclamant a fost contrazisă inclusiv prin demersurile legale ale acestuia și ale autoarelor sale care au formulat cereri de reconstituire a dreptului proprietate pentru moșia P., în temeiul Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 și nr. 1/2000. Cele arătate anterior demonstrează că soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este corectă, chiar dacă motivarea trebuie substituită pentru a fi în concordanță cu situația de fapt reală din dosar. Incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 18/1991 nu înseamnă că acțiunea este inadmisibilă deoarece la momentul introducerii acesteia drepturile apelantului reclamant și ale autoarelor acesteia nu fuseseră recunoscute și realizate în baza legii speciale.

Astfel, trebuie observat că pentru terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare menționat s-a eliberat, în bazaLegii nr. 18/1991, titlul de proprietate din 12 mai 2005 pe numele moștenitorilor defunctului D.P.F. (C.I.E. și V.S.F.). Dreptul de proprietate a fost reconstituit în natură pentru suprafața totală de 50 ha conform legii speciale. De asemenea trebuie observat că Primăria comunei B., județul Ilfov, a soluționat cererile formulate de numiții C.S.I. și C.I.E. în temeiul prevederilor Legii nr. 247/2005 propunându-i pe cei doi spre validare pe anexa, cu suprafețele de 29 ha și 27 ha teren agricol. Anexele urmau să se redistribuie pe anexă (despăgubiri) întrucât la momentul respectiv Comisia Locală nu deținea teren care să le poată fi atribuit fizic.

Din adresa Primăriei comunei B., rezultă că potrivit Titlului VII art. 1 pct. 3 din Legea nr. 247/2005, reconstituirea dreptului de proprietate se face pentru diferența dintre suprafața de 10 ha și 50 ha teren, dar nu mai mult de 50 ha de autor deposedat, în condițiile în care, în cazul reclamanților inițiali din prezenta cauză, se reconstituise dreptul de proprietate în baza prevederilor Legii nr. 1/2000, după cum urmează: pentru autor D.P.F. s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 50 ha teren, pentru autor V.S.F. s-a reconstituit dreptul de proprietate de 10 ha teren, aceasta fiind validată pe anexă din H.G. nr. 1172/2001 cu suprafața de 27 ha iar pentru autor C.I.E. s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 10 ha și a fost propusă spre validare pe anexa din H.G.

nr. 1172/2001 cu suprafața de 29 ha. Prin Hotărârea Comisiei Județene Ilfov nr. 319 din data de 21 aprilie 2005, s-au înscris în anexă, moștenitorii autorului D.P.F., numitele C.I.E. și V.S.F. cu suprafața de 50 ha teren agricol. Prin urmare, acțiunea de fată este neîntemeiată deoarece drepturile urmărite au fost realizate în baza legii speciale care le reglementează. Chiar dacă susținerile apelantului reclamant, în sensul că nu i-au fost reconstituite în natură sau prin echivalent drepturile pentru toate terenurile și construcțiile care intrau în alcătuirea moșiei P., ar fi adevărate acest lucru nu ar putea duce la admiterea acțiunii în revendicare deoarece eventualele nemulțumiri ale beneficiarilor Legii nr. 18/1991 puteau fi soluționate doar în cadrul căilor de atac recunoscute de legea respectivă.

Oricum, din dispozițiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă clar că un imobil nu poate face parte deopotrivă din domeniul de aplicare al ambelor legi. Pentru a respecta întru-totul indicațiile din decizia de casare Curtea precizează că, potrivit Legii nr. 45/2009, publicată în M. Of. nr. 200/30.03.2009 terenul revendicat de către reclamanți, este inclus într-o suprafață mai mare aflată în administrarea intimatului pârât Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor B. și face parte din domeniul public. Acest aspect nu are relevanță din perspectiva posibilității reclamanților de a-și revendica imobilele deoarece legile reformei agrare sunt preluări fără titlul valabil, nu doar în sensul Legii speciale nr. 18/1991, ci și în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul. 1. Primul motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. La rejudecarea apelului după casare, instanța de apel trebuia să se conformeze indicațiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție și să stabilească următoarele: care este titlul statului în baza căruia a fost preluat imobilul, daca acest titlu este valabil; dacă imobilul solicitat face sau nu parte din domeniul public al statului și nu în ultimul rând să se identifice imobilul solicitat ca urmare a restrângerii acțiunii. Pentru instanța de apel, instanța de fond după casare, erau obligatorii indicațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la necesitatea lămuririi tuturor împrejurărilor de fapt și la administrarea de probe în vederea pronunțării unei soluții temeinice și legale.

Fără a stabili situația de fapt și fără a examina apărarea mea, instanța de apel a apreciat în mod că temeiul juridic al preluării imobilului de către stat a fost deja stabilit de către instanța supremă, ignorând total faptul că una dintre indicațiile date era chiar aceea de a se stabili temeiul juridic al statului și în raport de aceasta, valabilitatea titlului statului. Motivarea instanței de apel în acest sens nu ia în considerare înscrisurile aflate în dosar, limitându-se la a prelua pasaje din considerentele deciziei instanței supreme care constata că temeiul juridic al preluării nu a fost stabilit, părțile invocând fie Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948, fie Decretul nr. 83/1949.

De asemenea, hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii. Instanța deși constata ca acțiunea formulata este admisibila, aceasta fiind una din indicațiile instanței de recurs de a se stabili admisibilitatea acțiunii, considera ca este în același timp neîntemeiată deoarece „drepturile urmărite" au fost realizate. Instanța a ignorat că obiectul cererii astfel cum a fost precizată îl constituie construcțiile și terenul aferent așa cum au fost identificate în expertizele efectuate în cauză. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere formulate și precizate invocând motive de respingere străine de natura pricinii.

Astfel, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aspectelor clarificate ca urmare a administrării probatoriului în cauză, limitându-se la aprecierea că „chiar dacă susținerile apelantului reclamant, în sensul că nu i-au fost reconstituite în natură sau prin echivalent drepturile pentru toate terenurile și construcțiile care intrau în alcătuirea moșiei P. ar fi adevărate, acest lucru nu ar duce la admiterea acțiunii". Se poate constata cu ușurința că instanța de apel în motivarea acestei soluții invocă argumente care contrazic hotărârea pronunțată. Instanța, face o confuzie între suprafețele de teren agricol ce au fost restituite și construcțiile și terenul aferent, curți construcții, ce formează obiectul prezentei cereri.

Este cu atât mai dificil de înțeles motivele pe care instanța de apel și-a întemeiat hotărârea în condițiile în care, instanța, însăși a dispus efectuarea raportului de expertiză și a suplimentelor la acest raport având ca obiect chiar clădirile și terenul aferent ce formează obiectul prezentei cereri. Toate argumentele instanței de apel se refera la suprafețe de teren ce nu mai formează obiectul prezentei cereri încă din anul 2006. Instanța de apel ar fi trebuit sa se pronunțe asupra cererii cu care a fost investita, respectiv clădirile existente la nivelul anului 1948 și terenul aferent in suprafața de 58.6250 mp conform expertizei. Instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize în dosar pentru identificarea imobilului conform restrângerii acțiunii, expertiză ce a fost completată pe parcursul a trei ani.

Conform expertizei, imobilul solicitat se afla în posesia pârâtului Institutul de Cercetare, Dezvoltare pentru Bovine B. fără a fi însă folosit de către acesta datorita stării avansate de degradare a clădirilor și a faptului că pârâtul și-a restrâns activitatea, funcționând într-o singura clădire nerevendicată de subsemnatul. Instanța însăși a dispus completarea raportului de expertiză în sensul stabilirii loturilor ce se pot restitui ținându-se cont și de continuarea activității pârâtului Institutul de Cercetare, Dezvoltare pentru Bovine B. Deși pe parcursul judecării apelului instanța a urmat în parte indicațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție dispunând efectuarea expertizei, la pronunțarea hotărârii instanța nu a ținut cont de concluziile raportului de expertiza, nefacând nici o referire la acest raport.

De asemenea, instanța a ignorant înscrisurile aflate în dosar, înscrisuri prin care se dovedea temeinicia cererii noastre astfel cum a fost precizată. Din înscrisurile depuse în dosar reieșea faptul că statul nu are un titlu valabil pentru acest imobil, că acest imobil nu a mai fost revendicat și că este în posesia paratului Institutul de Cercetare, Dezvoltare pentru Bovine B. și că restituirea în natură este posibila fără a afecta activitatea acestuia. Toate aceste argumente nu au fost luate în considerare, instanța rezumându-se să respingă cererea fără a motiva acest lucru cu probele administrate în speță. Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

în sensul că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acțiunea formulată are ca obiect constatarea nulității sau alternativ caducitatea actelor de rechiziție ale fermei „P.", constatarea că titlul nostru nu a fost niciodată desființat și că reprezintă singurul titlu de proprietate valabil pentru imobilul în litigiu (compus din construcții și terenul aferent) și obligarea pârâților să îmi lase în deplină proprietate și posesie: construcțiile și terenul aferent în suprafață de 58.6250 mp (5,8625 ha) identificate în expertiza efectuată în dosar de expert tehnic Ș.E.

Instanța a ignorant total actul de rechiziție al imobilului, respectiv Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948, motivând hotărârea cu argumente pertinente pentru o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991 având ca obiect un terenul agricol, schimbând astfel natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului de rechiziție. Împrejurarea care este de esența litigiului dacă acest ordin de rechiziție invocat ca temei al preluării - constituie sau nu titlu valabil al statului, presupunea luarea in considerare a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care condiționează validitatea titlului statului de respectarea, la data preluării, a constituției, legilor in vigoare și respectiv a tratatelor la care România era parte.

Ori, chiar actele normative la acea dată, care reglementau condițiile rechiziției și cartiruirii de persoane, stipulau că „imobilele nu se pot rechiziționa decât în folosință" - art. 6 teza finală - Legea nr. 139/1940. Instanța de apel a considerat în mod eronat că eventualele nemulțumiri legate de reconstituirea în natură sau prin echivalent a drepturilor pentru toate terenurile sau construcțiile care intrau în alcătuirea fermei P. puteau fi soluționate doar în cadrul cailor de atac recunoscute de Legea nr. 18/1991. Dispozițiile Legii nr. 18/1991 nu sunt incidente în speță deoarece imobilul în litigiu (compus construcții, inclusiv biserica și terenul aferent) nu putea fi solicitat pe calea administrativă instituită de aceasta lege ci doar prin prezenta acțiune în instanță.

Considerentele instanței cu privire la faptul că: „din dispozițiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezulta clar că un imobil nu poate face parte deopotrivă din domeniul de aplicare al ambelor legi" reprezintă o aplicare greșită a dispozițiilor legale raportat la prezenta acțiune în condițiile în care Legea nr. 18/1991 se referă la terenuri agricole iar Legea nr. 10/2001 se referă la imobile compuse din construcții și terenul aferent. Formularea în 1999 a acțiunii atât în ceea ce privește terenurile agricole cât și construcțiilor edificate până în 1948 s-a făcut având în vedere lipsa unui titlu valabil al statului la preluarea acestora. În același timp instanța a ignorant faptul ca limita de 50 de ha se referă la terenul agricol și nu la construcții și terenurile aferente cu destinația curți construcții.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit legea respingând acțiunea formulată deși s-a făcut dovada dreptului de proprietate, dovada admisibilității acțiunii, situație in care in baza art. 480 C. civ. cererea formulată este întemeiată și se impune a fi admisă ca atare. În fapt, la data de 22 martie 1948 din Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948 s-a rechiziționat proprietatea autorului F.P.D.- Ferma P. Conform înscrisurilor depuse în dosar rezultă în mod clar faptul că imobilul rechiziționat era compus din terenuri în suprafață totală de 50 ha având destinații diferite: balta-6,0817ha; arabil grădină-7,8909 ha; arabil irigat-7,5285ha; arabil irigat-22,6364 ha; conac și parc-5,8625 ha și 15 construcții (nefiind menționată din motive politice și Biserica) și un inventar agricol corespunzător.

Construcțiile și terenul, curti-constructii, aferent acestora in suprafața de 58.6250 m.p.(5, 8625 ha) reprezentând curtea conacului nu a fost solicitat decât pe calea prezentei acțiuni. De la data formulării prezentei acțiuni din 1999 și până în prezent am modificat acțiunea și ne-am restrâns pretențiile la imobilul compus din construcțiile existente la nivelul anului 1948 și terenul aferent în suprafața de 58.6250 m.p. (5, 8625 ha) deoarece pe calea administrativă ni s-au restituit mai multe suprafețe de teren agricol în suprafața totală de 50 ha in baza mai multor titluri de proprietate, autorul meu, F.P.D., având la nivelul anului 1945 peste 200 ha teren agricol. Faptul ca pe parcursul procesului a fost invocata inadmisibilitatea acțiunii este consecința confuziei create de ignorarea situației de fapt și de drept.

Terenul in suprafața de 58.6250 m.p. (5, 8625 ha) reprezentând curtea conacului nu intra sub incidența Legii nr. 18/1991, nefiind un teren agricol ci un teren curți-construcții așa cum o demonstrează, probele administrate in dosar. Acest teren reprezintă curtea conacului fiind ocupat de clădiri și drumuri de acces, neavând niciodată alta destinație decât aceea de curti-constructii. Menționez ca atât clădirea principala, conacul cât și celelalte construcții: biserica, biblioteca nu pot fi considerate dependințe așa cum in mod eronat interpretează instanța de apel probele administrate in cauza. În acest sens sunt concluziile tuturor rapoartelor de expertiză întocmite pe parcursul judecării, care au identificat corect imobilul, acesta fiind încadrat în repere ce nu s-au modificat în timp: lac, biserică, pădure.

De asemenea, excepția inadmisibilității nu poate fi admisă deoarece prevederile art 39 din Legea nr. 18/1991 se referă numai la persoanele cărora le-au fost expropriate terenuri prin Decretul nr. 83/1949 precum și prin alte acte normative. În același sens, prevederile art. 45 din Legea nr. 18/1991 se referă numai la persoanele expropriate într-o forma legală. Un aspect invocat de pârâții-intimați este cel referitor la faptul ca acest imobil a fost preluat in baza Decretului 83/1949. Toate înscrisurile depuse în dosar fac mereu referire la rechiziția construcțiilor și a terenului aferent și nicidecum la vreo preluare în baza Legii reformei agrare.

Conform probatoriului administrat, antecesorului său, în urma aplicării Legii nr. 187/1945 i-a fost expropriată o suprafața de teren, însă suprafața de teren împreună cu construcțiile aferente solicitate prin prezenta acțiune a fost lăsată în proprietatea acestuia în urma aplicării Legii reformei agrare, fapt ce reiese în mod clar și expres din certificatul din 21 aprilie 1947 emis de Comisiunea pentru Reforma Agrară - Prefectura Județului Ilfov, procesul verbal din 24 martie 1946, fișa de definitivare și schița anexă.

Conform Deciziei instanței supreme nr. 1371 din 2006: "Titlul de preluare a imobilului nu îl reprezintă legea, ci actul de aplicare a legii, prin care imobilul a fost individualizat și preluat de stat". Din momentul intocmirii procesului verbal din 22 martie 1948 in baza Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948 și pana in momentul efectuării expertizelor in prezentul dosar, suprafețele de teren și construcțiile au fost doar parțial și in mod eronat menționate in diversele anexe urmare a calificării greșite atât a suprafețelor de teren cat și a construcțiilor. Aceasta situație a generat o serie de erori in evidentele autorităților și astfel după rechiziționare, identificarea imobilului fiind greu de realizat in condițiile in care autoritățile s-au rezumat la a menționa numele autorului meu și diverse suprafețe de teren.

Se poate remarca cu ușurința ca nu exista o identitate intre suprafețele de teren rechiziționate prin Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948 și suprafețele menționate in borderouri ca fiind preluate in baza Decretului nr. 83/1949, lipsind orice mențiune privind cele 15 construcții rechiziționate.

Menționarea eronată în borderouri a unor suprafețe de teren (arabil-19 ha; grădini zarzavat-18,50 ha ; bălți – 5 ha ; neproductiv-8,50 ha fata de suprafețele reale balta-6,0817 ha; arabil grădină-7,8909 ha; arabil irigat-7,5285 ha; arabil irigat-22,6364 ha; conac și parc-5,8625 ha) și a unei construcții (o singura construcții din cele 16 construcții rechiziționate) nu poate reprezenta o preluare în baza Decretului nr. 83/1949 în absența procedurilor prevăzute de lege, proceduri aplicate atât în momentul aplicării Legii nr. 187/1945 când a fost expropriată suprafața 149 ha și 7.417mp teren cât și în momentul rechiziționării, când au fost întocmite procese-verbale în acest sens.

Parații-intimați care au invocat Decretul nr. 83/1949 drept temei al statului nu au probat acest mod de preluare, rezumându-se la a contesta că preluarea s-a făcut prin rechiziție deși, în raport de materialul probator administrat în cauză nu se poate susține că preluarea imobilului de către stat a fost făcută în temeiul actelor normative referitoare la reforma agrară, nici o probă nesusținând aceasta opinie. În consecință, temeiul juridic al preluării imobilului de către stat este Ordinul Prefectului din 21 martie 1948. Imobilul nu face parte din domeniul public al statului deoarece imobilul nu a fost dobândit printr-un titlu valabil, cu respectarea cadrului legal existent la momentul preluării.

Astfel este irelevantă înscrierea terenului și a construcțiilor ca reprezentând bunuri de domeniu public în hotărâri de guvern sau alte evidente, în condițiile în care imobilul în cauză nu a intrat niciodată în proprietatea statului. Raportul de expertiză întocmit în dosar de expert tehnic Ș.E. constată ca fiind posibilă restituirea unui număr de 7 (șapte) clădiri și a suprafeței de teren 58.6250 m.p. (5, 8625 ha) fără a afecta activitatea Institutului de Cercetare, Dezvoltare pentru Bovine B., activitate oricum restrânsă la un simplu corp de clădire situat în afara perimetrului, respectiv în clădirea A - așa cum este identificată în Anexă a raportului de expertiză. În consecință, recurentul - reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 425 A din 6 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamant este nefondat pentru considerentelor ce vor fi arătate în continuare. În ceea ce privește critica susținută în cadrul motivului de recurs - întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul - reclamant invocă greșita apreciere a înscrisurilor administrate, ignorarea expertizelor administrate și preluarea unor pasaje din hotărârile pronunțate anterior în cauză de către instanța supremă, nepronunțarea asupra unor capete de cerere, reținând motive de respingere străine de natura pricinii. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea hotărârii poate fi cerută atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Nemulțumirea recurentului - reclamant legată de modul în care instanța de apel s-a conformat indicațiilor instanței supreme, fără a stabili situația de fapt și fără a examina apărarea sa și cu privire la interpretarea unor probe nu poate fi încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind amplu motivată, cuprinzând argumentele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției. Critica recurentului - reclamant din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este de asemenea nefondată. Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății" al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic" a fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant.

În speța dedusă judecății cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care reclamantul își întemeiază prezumțiile. Or, această critică nu are nicio legătură cu denaturarea actului juridic dedus judecății ci de modul de aplicare a legii. Potrivit considerentelor deciziei civile nr. 1388/2008 pronunțată de instanța supremă, terenul în litigiu a fost preluat în baza Legii nr. 439/1945 și a Decretului nr. 83/1949, care deși se numesc acte de expropriere au fost acte de reformă agrară. Conform procesului verbal din 22 martie 1948, în vederea aducerii la îndeplinire a Ordinului Prefectului Județului Ilfov din 21 martie 1948, a fost preluată de la proprietar, suprafața de 56 ha precum și construcțiile aflate pe acest teren.

Ca atare, suprafața de teren și construcțiile puteau fi solicitate pe calea Legii nr. 18/1991, ceea ce s-a și realizat. Și critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată. Potrivit îndrumărilor obligatorii date de instanța supremă, instanța de apel a avut de dezlegat următoarele probleme de drept: efectuarea unei expertize în vederea identificării și individualizării suprafeței de teren în litigiu în raport de actele de proprietate depus; stabilirea temeiului juridic al preluării imobilului de către stat și, în raport de acesta, valabilitatea titlului statului; stabilirea suprafețelor de teren restituite antecesorilor; citarea reclamanților cu mențiunea de a preciza dacă își însușesc acțiunea restrânsă; și să stabilească dacă imobilul revendicat face parte din domeniul public.

Conformându-se îndrumărilor date instanța de rejudecare, a stabilit în mod corect că terenul și construcțiile au fost preluate în baza Legii nr. 439/1945 și a Decretului nr. 83/1949 astfel că puteau fi solicitate pe calea Legii nr. 18/1991. De altfel, din cererea principală aflată la Dosar nr. 5811/1/2007 formulată de recurentul - reclamant rezultă că suprafața totală a terenurilor obținute în baza Legii nr. 18/1991 și a legilor modificatoare, C.I.E. și V.Z.F., au fost restituite pe vechile amplasamente 11,5318 ha, restul dispozițiilor de 114,4682 ha au fost restituite pe alte amplasamente. Din conținutul aceleiași cereri precizatoare mai rezultă că la Comisiile de fond funciar au fost depuse toate titlurile de proprietate.

Reconstituirea s-a făcut în perioada 1999 - 2006. În litigiu a mai rămas hesoluționată suprafața de 5,8625 ha. Așa fiind, rezultă fără putință de tăgadă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu valabil, reclamanții inițiali cât și actualul rămas în calitate de succesor au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar. În raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1938, art. 35 alin. (2) și art. 39 din Legea nr. 18/1998, terenurile cu sau fără construcții preluate în baza Decretului nr. 83/1949, fac obiectul legilor fondului funciar, astfel încât orice nemulțumire a reclamanților inițial putea să fie soluționată pe această cale, Legea nr. 18/1991.

În consecință, temeiul juridic al preluării imobilului în litigiu îl constituie Legea nr. 439/1945 și Decretul nr. 83/1949, adică Legea nr. 18/1991. Instanța de apel a dezlegat și faptul că terenul revendicat face parte din domeniul public al pârâtului Institutul de Cercetare, Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor B. În raport cu îndrumările obligatorii date de instanța supremă și cu dezlegările date de instanța de rejudecare, celelalte critici referitoare la rechiziționarea imobilului, la lipsa identității suprafețelor preluate și la inadmisibilitatea acțiunii sunt nefondate. Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulate în cauză va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.S.I. împotriva deciziei civile nr. 425 A din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2013.