ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3304/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3304/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

din data de 20 mai 1999 înregistrată la Tribunalul București, secția a

IV

- a civilă, sub nr. 2335/1999 reclamantele I.E.C. (fostă P.D.)

și S.V. (fostă P.D.) au chemat în judecată pârâții Statul Român prin

reprezentantul său legal Ministerul Finanțelor și SC I.C.P.C.B. - Institutul de

Cercetări și Producție pentru Creșterea Bovinelor, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să dispună următoarele: 1) anularea ca ilegale a

actelor de rechiziție din anul 1948 cu privire la terenul în suprafață de 50 ha

situat în comuna B., sat P., județul Ilfov, împreună cu edificiile de locuit,

conac + alte 7 corpuri de construcție, imobilele afectate activităților

agricole (două grajduri, seră, crescătorie porci, magazie unelte agricole),

imobilele afectate întreținerii (centrala electrică, bazin apă cu pompă

electrică, drumuri, gard), componentele imobilelor ce compuneau fermă agricolă

(mobile diverse de uz casnic și mobile diverse de uz agricol) și inventarul viu

al fermei agricole (porci, păsări, vite, cai, boi, oi, alte animale de curte);

2) constatarea preluării imobilului menționat fără titlu de către statul Român;

3) constatarea calității reclamantelor de coproprietare ca urmare a moștenirii

defunctului lor tată D.P.F.; 4) retrocedarea către reclamante a imobilului și

obligarea pârâților la a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul; 5) obligarea pârâților la plata către reclamante a despăgubirilor

aferente drepturilor cuvenite pentru rechiziția temporară cu titlu de folosință

a imobilului și 6) compensarea eventualelor pretenții ale pârâților, legate de edificiile

ridicate, cu datoriile acestora fată de reclamante.

Prin cererea de

la data de 27 octombrie 1999 reclamantele au solicitat introducerea în cauză în

calitate de pârâte a I.C.P.C.P.A.M. - Institutul de Cercetări și Producție pentru

Creșterea Păsărilor și a Animalelor Mici, respectiv a Companiei Naționale Apele

Române, care dețineau 32 ha teren, respectiv 6 ha baltă, din ferma preluată de la

autorul reclamantelor.

Prin încheierea

de la termenul din 15 martie 2000 s-a luat act de renunțarea reclamantelor la judecata

în contradictoriu cu Compania Națională Apele Române și s-a dispus scoaterea acesteia

din cauză. La termenul din 28 februarie 2011, reclamantele și-au precizat acțiunea

în sensul că au indicat suprafețele deținute de fiecare dintre pârâți raportat la

expertizele efectuate în cauză și la evidențele de carte funciară, respectiv au

indicat contravaloarea sumelor solicitate prin acțiunea introductivă.

Urmare a decesului

reclamantei V.S.F., în cauză a fost introdus numitul C.S.I. în calitate de moștenitor

testamentar, potrivit certificatului de legatar.

La data de 19

septembrie 2002 la dosar s-a depus contractul de concesiune încheiat între A.D.S.

și Institutul de Cercetare pentru Creșterea Bovinelor B., pentru suprafețe de teren

în care era inclus și terenul revendicat de către reclamanți.

Prin cererea de

la data de 2 decembrie 2003 reclamanții C.I.E. și C.S.I. au formulat cerere de introducere

în cauză a Administrației Fondului Proprietății de Stat. Prin încheierea de la 20

ianurie 2003 a fost introdusă în cauză, în condițiile art. 57 C. proc. civ., A.D.S.

în calitate de pârâtă.

Prin sentința

civilă nr. 159 din 24 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul

nr. 2335/1999, s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, cu motivarea că statul deține

imobilele cu titlu valabil și că, în plus, reclamantele nu au făcut dovada identității

dintre imobilele revendicate și cele cărora asupra au avut un titlu de proprietate.

Prin decizia civilă

nr. 608 din 19 decembrie 2003 a fost admisă cererea de apel formulată de apelanții

C.S.I. și C.I., împotriva sentinței civile nr. 159/2003 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații A.D.S., Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor - Institutul de Cercetare și Producție pentru

Păsări și Animale Mici și Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Bovine, s-a

schimbat sentința, s-a admis în parte cererea modificată, s-a constatat caducitatea

actului de rechiziție a imobilelor care s-au aflat în proprietatea numitului P.F.D.

rechiziție dispusă prin ordinul din 21 martie 1948 al Prefecturii Ilfov, au fost

obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilele

și mobilele indicate în procesul - verbal de rechiziție în măsura în care bunurile

există și se află în posesia pârâților - actul de identificare a bunurilor fiind

procesul - verbal de predare din 22 martie 1948 însoțit de inventarul aferent, în

anexe, conform actelor aflate la Dosarul nr. 2335/1999 al Tribunalului București,

secția a IV-a civilă.

Prin decizia civilă

nr. 10130 din 6 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile declarate

de reclamanții C.I.E., respectiv C.S. și de pârâții A.D.S., Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Institutul de Cercetare, Dezvoltarea pentru Bovine B., împotriva

deciziei nr. 608/2003, care a fost casată cu consecința trimiterii cauzei pentru

rejudecarea apelului de către aceeași instanță.

În motivarea deciziei

Înaltei Curți s-a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată, modificată,

l-au constituit bunurile cuprinse în procesul verbal din 22 martie 1948, însoțit

de inventar. în aceste înscrisuri sunt cuprinse terenuri, construcții și bunuri

mobile. Referitor la bunurile mobile Înalta Curte a constatat că nu s-au administrat

probe pentru a se stabili dacă mai există sau nu în natură. Referitor la bunurile

imobile Înalta Curte a constatat că nu au fost determinate și individualizate deși

în cauză s-a efectuat expertiza tehnică imobiliară. Pentru identificarea bunurilor

mobile și imobile și pentru stabilirea existenței acestora, Înalta Curte a trimis

cauza spre rejudecare la instanța de apel.

Prin decizia civilă

nr. 200 din 28 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în Dosar nr. 30100/1/2004, au fost admise apelurile reclamanților, a fost

schimbată în parte sentința nr. 159/2003, în sensul că a fost admisă cererea formulată

de reclamanții C.S.I. și C.I.E., în contradictoriu cu pârâții, și în consecință:

s-a constatat nulitatea actului de rechiziție efectuat în baza ordinului nr. 4381/1948

al Prefecturii Ilfov conform procesului - verbal din 23 martie 1948, s-a constatat

nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu, compus din teren

și construcții, au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate

și pașnică folosință terenul în suprafață totală de 59,9935 ha identificat și stăpânit

de către pârâți conform raportului de expertiză efectuat de expertul M.N. în Dosarul

nr. 2335/1999 al Tribunalului București și a schiței anexă la acesta, și construcțiile

identificate cu nr. 1 - 16 inclusiv, prin raportul de expertiză și schițele anexe

efectuate de expert P.I.C., în Dosarul nr. 2335/1999 al Tribunalului București,

imobile situate în comuna B., sat P., județul Ilfov. A fost menținută dispoziția

sentinței privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC

I.C.P.P.A.M.

Prin decizia civilă

nr. 7388 din 25 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în Dosarul nr. 5811/ 2007 au fost admise recursurile declarate de către pârâții

A.D.S., Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Bovine B. și Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva deciziei nr. 200 din 28 martie 2007

a Curții de Apel București, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza

spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță.

În motivarea deciziei

din recurs, s-au arătat următoarele: Instanța de trimitere era obligată să se conformeze

îndrumărilor date de instanța de control judiciar pentru corecta stabilire a situațiilor

de fapt. Sub acest aspect s-a constatat că instanța de apel nu s-a conformat în

totalitate deciziei de casare care dispunea cu privire la: punerea în discuție a

actelor noi, depuse în recursul respectiv, relative la o procedură de urmărire silită

declanșată de Banca Națională a României împotriva autorului reclamanților în baza

unei Convenții din 1941; stabilirea temeiului juridic al preluării imobilului de

către stat, în sensul lămuririi aspectului legat de incidența dispozițiilor Legii

nr. 18/1991 în privința bunurilor revendicate; depunerea la dosar a Ordinului Prefectului

Ilfov nr. 4381/1948 și H.G. nr. 517/1999; precum și la efectuarea unor expertize

de identificare a bunurilor mobile respectiv imobile.

Înalta Curte a

constatat că instanța de apel a analizat pe rând toate actele invocate de părți

ca stând la baza preluării imobilului de către stat, fără a stabili titlul în temeiul

căruia bunul a fost preluat și fără a stabili dacă terenul și construcțiile revendicate

fac parte din categoria imobilelor al căror regim juridic a fost reglementat prin

lege specială, aspect care ar conduce la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

pe dreptul comun.

În opinia instanței

supreme, stabilirea regimului juridic al terenului în litigiu prin identificarea

precisă a actului normativ în baza căruia acesta a fost preluat de stat, se impunea

cu atât mai mult cu cât aceasta fusese una din îndrumările primei instanțe de casare.

Potrivit dispozițiilor art 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public

sau privat al statului și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu

valabil, cu respectarea Constituției, a Tratatelor Internaționale la care România

era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor. Bunurile preluate de stat

fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație.

Față de cele arătate,

Înalta Curte a reținut că potrivit înscrisurilor aflate la dosar, terenul în cauză

a fost preluat în baza Legii nr. 439/1945 și a Decretului nr. 83/1949 care, deși

se numesc acte de expropriere, au fost acte de reformă agrară, Decretul nr. 83/1949

fiind actul oficial care a consfințit sfârșitul reformei agrare în România. De asemenea,

a reținut că potrivit procesului - verbal din data de 22 martie 1948, în vederea

aducerii la îndeplinire a Ordinului Prefecturii Județului Ilfov din 21 martie 1948,

pentru punerea la dispoziția Ministerului de finanțe a fermei proprietatea domnului

F.P.D. din satul P., comuna C., județul Ilfov a fost preluată de la proprietar această

fermă, cuprinzând, conform inventarului întocmit, teren agricol și pădure, precum

și balta, totalizând 56 ha, precum și construcțiile situate pe acest teren (inclusiv

dependințe) și inventarul agricol menționat ca atare. La momentul preluării fermei

P. era în vigoare Legea nr. 439/1945, în baza căreia, de altfel, a fost emis Ordinul

Prefecturii Județului Ilfov. Art. 8 din Legea nr. 18/1991 prevede că stabilirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor se face în condițiile respectivei legi,

de care beneficiază cei cărora i s-au preluat în orice mod teren. Art. 39 din legea

menționată stabilește că persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute

în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1994, precum și al oricăror

alte acte normative de expropriere pot cere reconstituirea dreptului de proprietate

pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței

prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, în termenul cu procedura

și în condițiile prevăzute de art. 9.

Înalta Curte,

raportându-se la înscrisurile aflate la dosar, a reținut că cele două fiice ale

fostului proprietar (F.P.D.) au avut fiecare câte un act de donație, la dosar nefiind

depus actul de donație cu privire la terenul de 39 ha pe numele V.S., relevanța

acestuia constând în aceea că suprafața posibil donată se putea amplasa numai pe

terenul revendicat în cauză (poziția 5 pe planul din anul 1927). Ulterior, se mai

arată în decizia Înaltei Curți, cele două fiice au urmat procedura Legii nr. 18/1001

și a Legii nr. 1/2000, ceea ce presupune că reclamanților le revine obligația dovedirii

suprafețelor totale de teren restituite fiecăreia dintre cele două fiice ale defunctului

autor, aspect necalificat de către instanța de apel.

Înalta Curte a

constatat că în apel, reclamanții și-au restrâns pretențiile la suprafața de 5,8625

ha motivat de faptul că restul terenului i-a fost restituit pe cale administrativă,

însă instanța de apel nu a ținut seama de acest lucru deși, procedural ar fi fost

să se amâne judecata și să se pună în discuția părților aspectul legat de restrângerea

pretențiilor.

Înalta Curte a

stabilit că instanța de apel va dispune la rejudecare efectuarea unei expertize

în vederea identificării și individualizării suprafeței de teren în litigiu, în

raport de actele de proprietate și în vederea stabilirii suprafeței de teren revendicate

și deținute de către pârâți. De asemenea Înalta Curte a stabilit că instanța de

rejudecare se va preocupa de stabilirea temeiului juridic al preluării imobilului

de către stat și implicit a valabilității titlului statului, respectiv stabilirea

suprafețelor totale de teren restituite fiecăreia dintre cele două fiice ale fostului

proprietar. în fine, Înalta Curte a dispus cu privire la necesitatea rezolvării

aspectului legat de restrângerea pretențiilor reclamanților și la necesitatea stabilirii

apartenenței terenului revendicat la domeniul public sau privat al statului.

După a doua decizie

de casare cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat la această instanță.

Prin încheierea

de ședință de la termenul din 12 noiembrie 2009, Curtea a luat act de faptul că

apelanții înțeleg să revendice numai suprafața de 5,86 ha teren care includea atât

curtea internă a imobilului cât și construcțiile aferente.

Prin aceeași încheiere

s-a dispus cu privire la administrarea probei cu înscrisuri și a probei cu expertiză

având ca obiect identificarea terenului revendicat, dată fiind precizarea din apel

și ținând seama de cele stabilite cu putere obligatorie de către Înalta Curte în

decizia de casare cu privire la necesitatea administrării unor probe.

Prin raportul

de expertiză întocmit de expert Ș.E., a fost identificată suprafața de 5,8625 ha

situată în incinta vechiului conac și parc, astfel cum apare în schița din 1945

executată în urma aplicării legii de reformă agrară. în anexele la raportul de expertiză

sunt identificate construcțiile edificate pe teren până în 1948, și construcțiile

edificate pe teren după anul 1948.

Prin încheierea

de la termenul din 16 septembrie 2010 instanța a dispus anularea raportului de expertiză

menționat anterior pe motiv că A.D.S. nu a fost convocată la efectuarea expertizei.

În consecință,

s-a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză de către același expert.

Prin raportul

de expertiză tehnică aflat la dosar, se identifică terenul revendicat și construcțiile

vechi, respectiv noi, existente pe acesta, arătându-se că întreaga suprafață de

teren este deținută de către pârâta I.C.D.C.B. B. care a ridicat construcții noi

pe o suprafață de 1986,26 m.p. , suprafață de teren neafectată de construcții noi

fiind de 47.170 m.p.

Urmare a încuviințării

obiecțiunilor la raportul de expertiză menționat, expertul Ș.E. a depus la dosar

răspuns la obiecțiuni. La solicitarea părților instanța a încuviințat un supliment

la raportul de expertiză care să conțină o propunere de lotizare a terenului în

funcție de necesitatea respectării bunei utilizări a acestuia.

La solicitarea

instanței, apelantul C.S.I. a depus la dosar precizări scrise și acte doveditoare

cu privire la titlurile deținute de către fostul proprietar în privința terenurilor

preluate de către stat, respectiv cu privire la suprafețele de teren în privința

cărora dreptul de proprietate a fost reconstituit în favoarea moștenitorilor fostului

proprietar conform Legii nr. 18/1991.

Analizând actele

și lucrările dosarului Curtea a reținut următoarele:

În fapt, terenul

de 58.625 m.p. - suprafața din acțiunea restrânsă -a fost dobândit de către F.P.D.

prin actul de vânzare - cumpărare autentificat

.

Potrivit

acestui contract, numitul E.I. îi vinde numitului F.P.D. moșia P., din comuna P.,

județul Ilfov.

Întrucât deținea

mai multe proprietăți agricole autorul apelantului reclamant a făcut obiectul Legii

nr. 187/1945, cunoscută sub denumirea legea reformei agrare.

Terenurile și

construcțiile aferente moșiei P. au rămas în continuare în proprietatea autorului

apelantului reclamant, din borderoul proprietăților și exploatațiilor agricole întocmit

conform recensământului agricol și al populației din ianuarie 1948, rezultând că

D.I.F., exploata în satul P. o suprafață de 82 ha teren în care erau incluse 33,5

ha teren arabil, 4 ha grădini de zarzavat irigate, 32 ha păduri, 6,5 ha curți, și

6 ha terenuri neproductive.

Apelantul reclamant

a susținut că terenul rămas în proprietatea autorului său după anul 1945 a fost

rechiziționat și nu a făcut obiectul legii reformei agrare.

Față de dispozițiile

art. 315 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. Curtea nu a reținut susținerile apelantului

reclamant. Litigiul se află în al treilea ciclu procesual, după pronunțarea de către

instanța supremă a două decizii de casare, cu trimitere pentru rejudecarea apelului,

care dau dezlegare unor probleme de drept.

În alin. (2),

(3), (4), care cuprind aspectele reținute de către Înalta Curte și fac parte din

considerentele deciziei civile nr. 7388/2008, se arată că potrivit înscrisurilor

aflate la dosar „ terenul a fost preluat în baza Legii nr. 439/1945 și a Decretului

nr. 83/1949 care, deși se numesc acte de expropriere, au fost acte de reformă agrară,

Decretul nr. 83/1949 fiind actul oficial care a consfințit sfârșitul reformei agrare

în România. Pe de altă parte, conform procesului verbal din data de 22 martie 1948,

în vederea aducerii la îndeplinire a ordinului Prefecturii Jud. Ilfov din 21

martie 1948, pentru punerea la dispoziția Ministerului de Finanțe a fermei proprietatea

d-lui F.P.D. din satul P., comuna C., jud. Ilfov, a fost preluată de la proprietar

această fermă, cuprinzând, conform inventarului întocmit, teren agricol și pădure,

precum și balta, totalizând 56 ha, precum și construcțiile situate pe acest teren

(inclusiv dependințe) și inventarul agricol menționat ca atare. La momentul preluării

fermei P. era în vigoare Legea nr. 439/1945 în baza căreia, de altfel a fost emis

Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov nr. 4381 din 21 martie 1948. Art. 8 din Legea

nr. 18/1991 prevede că stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor se

face în condițiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate

sau constituirea acestui drept, de prevederile acestei legi beneficiind și cei cărora

li s-au preluat în orice mod teren, art. 39 stabilește că persoanele fizice ale

căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului

nr. 83/1994, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere pot cere reconstituirea

dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului,

până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de

familie, în termenul cu procedura și în condițiile prevăzute de art. 9.

Potrivit celor

redate mai sus, obligatorii în rejudecarea apelului, suprafața de teren ce a făcut

obiectul acțiunii introductive, inclusiv suprafața de teren din acțiunea restrânsă,

fac parte în mod indubitabil din domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991. Susținerea

contrară a apelantului reclamant a fost contrazisă inclusiv prin demersurile legale

ale acestuia și ale autoarelor sale care au formulat cereri de reconstituire a dreptului

proprietate pentru moșia P., în temeiul Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 și

nr. 1/2000.

Cele arătate anterior

demonstrează că soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este corectă, chiar

dacă motivarea trebuie substituită pentru a fi în concordanță cu situația de fapt

reală din dosar. Incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 18/1991 nu înseamnă

că acțiunea este inadmisibilă deoarece la momentul introducerii acesteia drepturile

apelantului reclamant și ale autoarelor acesteia nu fuseseră recunoscute și realizate

în baza legii speciale.

Astfel, trebuie

observat că pentru terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare

menționat s-a eliberat, în bazaLegii nr. 18/1991, titlul de proprietate din 12

mai 2005 pe numele moștenitorilor defunctului D.P.F. (C.I.E. și V.S.F.). Dreptul

de proprietate a fost reconstituit în natură pentru suprafața totală de 50 ha conform

legii speciale.

De asemenea trebuie

observat că Primăria comunei B., județul Ilfov, a soluționat cererile formulate

de numiții C.S.I. și C.I.E. în temeiul prevederilor Legii nr. 247/2005 propunându-i

pe cei doi spre validare pe anexa, cu suprafețele de 29 ha și 27 ha teren agricol.

Anexele urmau să se redistribuie pe anexă (despăgubiri) întrucât la momentul respectiv

Comisia Locală nu deținea teren care să le poată fi atribuit fizic.

Din adresa Primăriei

comunei B., rezultă că potrivit Titlului VII art.

1

pct.

3 din Legea nr. 247/2005, reconstituirea dreptului de proprietate se face pentru

diferența dintre suprafața de 10 ha și 50 ha teren, dar nu mai mult de 50 ha de

autor deposedat, în condițiile în care, în cazul reclamanților inițiali din prezenta

cauză, se reconstituise dreptul de proprietate în baza prevederilor Legii nr. 1/2000,

după cum urmează: pentru autor D.P.F. s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru

suprafața de 50 ha teren, pentru autor V.S.F. s-a reconstituit dreptul de proprietate

de 10 ha teren, aceasta fiind validată pe anexă din H.G. nr. 1172/2001 cu suprafața

de 27 ha iar pentru autor C.I.E. s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru

suprafața de 10 ha și a fost propusă spre validare pe anexa din H.G. nr. 1172/2001

cu suprafața de 29 ha.

Prin Hotărârea

Comisiei Județene Ilfov nr. 319 din data de 21 aprilie 2005, s-au înscris în anexă,

moștenitorii autorului D.P.F., numitele C.I.E. și V.S.F. cu suprafața de 50 ha teren

agricol.

Prin urmare, acțiunea

de fată este neîntemeiată deoarece drepturile urmărite au fost realizate în baza

legii speciale care le reglementează. Chiar dacă susținerile apelantului reclamant,

în sensul că nu i-au fost reconstituite în natură sau prin echivalent drepturile

pentru toate terenurile și construcțiile care intrau în alcătuirea moșiei P., ar

fi adevărate acest lucru nu ar putea duce la admiterea acțiunii în revendicare deoarece

eventualele nemulțumiri ale beneficiarilor Legii nr. 18/1991 puteau fi soluționate

doar în cadrul căilor de atac recunoscute de legea respectivă.

Oricum, din dispozițiile

art. 39 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă

clar că un imobil nu poate face parte deopotrivă din domeniul de aplicare al ambelor

legi.

Pentru a respecta

întru-totul indicațiile din decizia de casare Curtea precizează că, potrivit Legii

nr. 45/2009, publicată în M. Of. nr. 200/30.03.2009 terenul revendicat de către

reclamanți, este inclus într-o suprafață mai mare aflată în administrarea intimatului

pârât Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor B. și face parte

din domeniul public. Acest aspect nu are relevanță din perspectiva posibilității

reclamanților de a-și revendica imobilele deoarece legile reformei agrare sunt preluări

fără titlul valabil, nu doar în sensul Legii speciale nr. 18/1991, ci și în sensul

art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul.

de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul

că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

La rejudecarea

apelului după casare, instanța de apel trebuia să se conformeze indicațiilor

Înaltei Curți de Casație și Justiție și să stabilească următoarele: care este titlul

statului în baza căruia a fost preluat imobilul, daca acest titlu este valabil;

dacă imobilul solicitat face sau nu parte din domeniul public al statului și nu

în ultimul rând să se identifice imobilul solicitat ca urmare a restrângerii acțiunii.

Pentru instanța

de apel, instanța de fond după casare, erau obligatorii indicațiile Înaltei

Curți de Casație și Justiție cu privire la necesitatea lămuririi tuturor împrejurărilor

de fapt și la administrarea de probe în vederea pronunțării unei soluții temeinice

și legale.

Fără a stabili

situația de fapt și fără a examina apărarea mea, instanța de apel a apreciat în

mod că temeiul juridic al preluării imobilului de către stat a fost deja stabilit

de către instanța supremă, ignorând total faptul că una dintre indicațiile date

era chiar aceea de a se stabili temeiul juridic al statului și în raport de aceasta,

valabilitatea titlului statului.

Motivarea instanței

de apel în acest sens nu ia în considerare înscrisurile aflate în dosar, limitându-se

la a prelua pasaje din considerentele deciziei instanței supreme care constata că

temeiul juridic al preluării nu a fost stabilit, părțile invocând fie Ordinul Prefecturii

Jud. Ilfov din 21 martie 1948, fie Decretul nr. 83/1949.

De asemenea, hotărârea

atacată cuprinde motive străine de natura pricinii. Instanța deși constata ca acțiunea

formulata este admisibila, aceasta fiind una din indicațiile instanței de recurs

de a se stabili admisibilitatea acțiunii, considera ca este în același timp neîntemeiată

deoarece „drepturile urmărite" au fost realizate. Instanța a ignorat că obiectul

cererii astfel cum a fost precizată îl constituie construcțiile și terenul aferent

așa cum au fost identificate în expertizele efectuate în cauză.

Instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere formulate și precizate invocând motive

de respingere străine de natura pricinii.

Astfel, instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra aspectelor clarificate ca urmare a administrării

probatoriului în cauză, limitându-se la aprecierea că „chiar dacă susținerile apelantului

reclamant, în sensul că nu i-au fost reconstituite în natură sau prin echivalent

drepturile pentru toate terenurile și construcțiile care intrau în alcătuirea moșiei

P. ar fi adevărate, acest lucru nu ar duce la admiterea acțiunii".

Se poate constata

cu ușurința că instanța de apel în motivarea acestei soluții invocă argumente care

contrazic hotărârea pronunțată.

Instanța, face

o confuzie între suprafețele de teren agricol ce au fost restituite și construcțiile

și terenul aferent, curți construcții, ce formează obiectul prezentei cereri. Este

cu atât mai dificil de înțeles motivele pe care instanța de apel și-a întemeiat

hotărârea în condițiile în care, instanța, însăși a dispus efectuarea raportului

de expertiză și a suplimentelor la acest raport având ca obiect chiar clădirile

și terenul aferent ce formează obiectul prezentei cereri. Toate argumentele instanței

de apel se refera la suprafețe de teren ce nu mai formează obiectul prezentei cereri

încă din anul 2006.

Instanța de apel

ar fi trebuit sa se pronunțe asupra cererii cu care a fost investita, respectiv

clădirile existente la nivelul anului 1948 și terenul aferent in suprafața de 58.6250

mp conform expertizei.

Instanța de apel

a dispus efectuarea unei expertize în dosar pentru identificarea imobilului conform

restrângerii acțiunii, expertiză ce a fost completată pe parcursul a trei ani. Conform

expertizei, imobilul solicitat se afla în posesia pârâtului Institutul de Cercetare,

Dezvoltare pentru Bovine B. fără a fi însă folosit de către acesta datorita stării

avansate de degradare a clădirilor și a faptului că pârâtul și-a restrâns activitatea,

funcționând într-o singura clădire nerevendicată de subsemnatul.

Instanța însăși

a dispus completarea raportului de expertiză în sensul stabilirii loturilor ce se

pot restitui ținându-se cont și de continuarea activității pârâtului Institutul

de Cercetare, Dezvoltare pentru Bovine B. Deși pe parcursul judecării apelului instanța

a urmat în parte indicațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție dispunând efectuarea

expertizei, la pronunțarea hotărârii instanța nu a ținut cont de concluziile raportului

de expertiza, nefacând nici o referire la acest raport.

De asemenea, instanța

a ignorant înscrisurile aflate în dosar, înscrisuri prin care se dovedea temeinicia

cererii noastre astfel cum a fost precizată. Din înscrisurile depuse în dosar reieșea

faptul că statul nu are un titlu valabil pentru acest imobil, că acest imobil nu

a mai fost revendicat și că este în posesia paratului Institutul de Cercetare, Dezvoltare

pentru Bovine B. și că restituirea în natură este posibila fără a afecta activitatea

acestuia.

Toate aceste argumente

nu au fost luate în considerare, instanța rezumându-se să respingă cererea fără

a motiva acest lucru cu probele administrate în speță.

Al doilea motiv

de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul

că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acțiunea formulată

are ca obiect constatarea nulității sau alternativ caducitatea actelor de rechiziție

ale fermei „P.", constatarea că titlul nostru nu a fost niciodată desființat

și că reprezintă singurul titlu de proprietate valabil pentru imobilul în litigiu

(compus din construcții și terenul aferent) și obligarea pârâților să îmi lase în

deplină proprietate și posesie: construcțiile și terenul aferent în suprafață de

58.6250 mp (5,8625 ha) identificate în expertiza efectuată în dosar de expert tehnic

Ș.E.

Instanța a ignorant

total actul de rechiziție al imobilului, respectiv Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov

din 21 martie 1948, motivând hotărârea cu argumente pertinente pentru o cerere întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 18/1991 având ca obiect un terenul agricol, schimbând

astfel natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului de rechiziție.

Împrejurarea care

este de esența litigiului dacă acest ordin de rechiziție invocat ca temei al preluării

- constituie sau nu titlu valabil al statului, presupunea luarea in considerare

a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care condiționează validitatea

titlului statului de respectarea, la data preluării, a constituției, legilor in

vigoare și respectiv a tratatelor la care România era parte. Ori, chiar actele normative

la acea dată, care reglementau condițiile rechiziției și cartiruirii de persoane,

stipulau că „imobilele nu se pot rechiziționa decât în folosință" - art. 6

teza finală - Legea nr. 139/1940.

Instanța de apel

a considerat în mod eronat că eventualele nemulțumiri legate de reconstituirea în

natură sau prin echivalent a drepturilor pentru toate terenurile sau construcțiile

care intrau în alcătuirea fermei P. puteau fi soluționate doar în cadrul cailor

de atac recunoscute de Legea nr. 18/1991. Dispozițiile Legii nr. 18/1991 nu sunt

incidente în speță deoarece imobilul în litigiu (compus construcții, inclusiv biserica

și terenul aferent) nu putea fi solicitat pe calea administrativă instituită de

aceasta lege ci doar prin prezenta acțiune în instanță.

Considerentele

instanței cu privire la faptul că: „din dispozițiile art. 39 din Legea nr. 18/1991

și ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezulta clar că un imobil nu poate

face parte deopotrivă din domeniul de aplicare al ambelor legi" reprezintă

o aplicare greșită a dispozițiilor legale raportat la prezenta acțiune în condițiile

în care Legea nr. 18/1991 se referă la terenuri agricole iar Legea nr. 10/2001 se

referă la imobile compuse din construcții și terenul aferent.

Formularea în

1999 a acțiunii atât în ceea ce privește terenurile agricole cât și construcțiilor

edificate până în 1948 s-a făcut având în vedere lipsa unui titlu valabil al statului

la preluarea acestora.

În același timp

instanța a ignorant faptul ca limita de 50 de ha se referă la terenul agricol și

nu la construcții și terenurile aferente cu destinația curți construcții.

Instanța de apel

a aplicat în mod greșit legea respingând acțiunea formulată deși s-a făcut dovada

dreptului de proprietate, dovada admisibilității acțiunii, situație in care in baza

art. 480 C. civ. cererea formulată este întemeiată și se impune a fi admisă ca atare.

În fapt, la data

de 22 martie 1948 din Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948 s-a rechiziționat

proprietatea autorului F.P.D.- Ferma P. Conform înscrisurilor depuse în dosar rezultă

în mod clar faptul că imobilul rechiziționat era compus din terenuri în suprafață

totală de 50 ha având destinații diferite: balta-6,0817ha; arabil grădină-7,8909

ha; arabil irigat-7,5285ha; arabil irigat-22,6364 ha; conac și parc-5,8625 ha și

15 construcții (nefiind menționată din motive politice și Biserica) și un inventar

agricol corespunzător.

Construcțiile

și terenul, curti-constructii, aferent acestora in suprafața de 58.6250 m.p.(5,

8625 ha) reprezentând curtea conacului nu a fost solicitat decât pe calea prezentei

acțiuni.

De la data formulării

prezentei acțiuni din 1999 și până în prezent am modificat acțiunea și ne-am restrâns

pretențiile la imobilul compus din construcțiile existente la nivelul anului 1948

și terenul aferent în suprafața de 58.6250 m.p. (5, 8625 ha) deoarece pe calea administrativă

ni s-au restituit mai multe suprafețe de teren agricol în suprafața totală de 50

ha in baza mai multor titluri de proprietate, autorul meu, F.P.D., având la nivelul

anului 1945 peste 200 ha teren agricol. Faptul ca pe parcursul procesului a fost

invocata inadmisibilitatea acțiunii este consecința confuziei create de ignorarea

situației de fapt și de drept. Terenul in suprafața de 58.6250 m.p. (5, 8625 ha)

reprezentând curtea conacului nu intra sub incidența Legii nr. 18/1991, nefiind

un teren agricol ci un teren curți-construcții așa cum o demonstrează, probele administrate

in dosar. Acest teren reprezintă curtea conacului fiind ocupat de clădiri și drumuri

de acces, neavând niciodată alta destinație decât aceea de curti-constructii.

Menționez ca atât

clădirea principala, conacul cât și celelalte construcții: biserica, biblioteca

nu pot fi considerate dependințe așa cum in mod eronat interpretează instanța de

apel probele administrate in cauza. În acest sens sunt concluziile tuturor rapoartelor

de expertiză întocmite pe parcursul judecării, care au identificat corect imobilul,

acesta fiind încadrat în repere ce nu s-au modificat în timp: lac, biserică, pădure.

De asemenea, excepția

inadmisibilității nu poate fi admisă deoarece prevederile art 39 din Legea nr.

18/1991 se referă numai la persoanele cărora le-au fost expropriate terenuri prin

Decretul nr. 83/1949 precum și prin alte acte normative.

În același sens,

prevederile art. 45 din Legea nr. 18/1991 se referă numai la persoanele expropriate

într-o forma legală.

Un aspect invocat

de pârâții-intimați este cel referitor la faptul ca acest imobil a fost preluat

in baza Decretului 83/1949.

Toate înscrisurile

depuse în dosar fac mereu referire la rechiziția construcțiilor și a terenului aferent

și nicidecum la vreo preluare în baza Legii reformei agrare.

Conform probatoriului

administrat, antecesorului său, în urma aplicării Legii nr. 187/1945 i-a fost expropriată

o suprafața de teren, însă suprafața de teren împreună cu construcțiile aferente

solicitate prin prezenta acțiune a fost lăsată în proprietatea acestuia în urma

aplicării Legii reformei agrare, fapt ce reiese în mod clar și expres din certificatul

din 21 aprilie 1947 emis de Comisiunea pentru Reforma Agrară - Prefectura Județului

Ilfov, procesul verbal din 24 martie 1946, fișa de definitivare și schița anexă.

Conform Deciziei

instanței supreme nr. 1371 din 2006: "Titlul de preluare a imobilului nu îl

reprezintă legea, ci actul de aplicare a legii, prin care imobilul a fost individualizat

și preluat de stat".

Din momentul intocmirii

procesului verbal din 22 martie 1948 in baza Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din

21 martie 1948 și pana in momentul efectuării expertizelor in prezentul dosar, suprafețele

de teren și construcțiile au fost doar parțial și in mod eronat menționate in diversele

anexe urmare a calificării greșite atât a suprafețelor de teren cat și a construcțiilor.

Aceasta situație

a generat o serie de erori in evidentele autorităților și astfel după rechiziționare,

identificarea imobilului fiind greu de realizat in condițiile in care autoritățile

s-au rezumat la a menționa numele autorului meu și diverse suprafețe de teren.

Se poate remarca

cu ușurința ca nu exista o identitate intre suprafețele de teren rechiziționate

prin Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948 și suprafețele menționate

in borderouri ca fiind preluate in baza Decretului nr. 83/1949, lipsind orice mențiune

privind cele 15 construcții rechiziționate.

Menționarea eronată

în borderouri a unor suprafețe de teren (arabil-19 ha; grădini zarzavat-18,50 ha

; bălți – 5 ha ; neproductiv-8,50 ha fata de suprafețele reale balta-6,0817 ha;

arabil grădină-7,8909 ha; arabil irigat-7,5285 ha; arabil irigat-22,6364 ha; conac

și parc-5,8625 ha) și a unei construcții (o singura construcții din cele 16 construcții

rechiziționate) nu poate reprezenta o preluare în baza Decretului nr. 83/1949 în

absența procedurilor prevăzute de lege, proceduri aplicate atât în momentul aplicării

Legii nr. 187/1945 când a fost expropriată suprafața 149 ha și 7.417mp teren cât

și în momentul rechiziționării, când au fost întocmite procese-verbale în acest

sens.

Parații-intimați

care au invocat Decretul nr. 83/1949 drept temei al statului nu au probat acest

mod de preluare, rezumându-se la a contesta că preluarea s-a făcut prin rechiziție

deși, în raport de materialul probator administrat în cauză nu se poate susține

că preluarea imobilului de către stat a fost făcută în temeiul actelor normative

referitoare la reforma agrară, nici o probă nesusținând aceasta opinie.

În consecință,

temeiul juridic al preluării imobilului de către stat este Ordinul Prefectului din

21 martie 1948.

Imobilul nu face

parte din domeniul public al statului deoarece imobilul nu a fost dobândit printr-un

titlu valabil, cu respectarea cadrului legal existent la momentul preluării.

Astfel este irelevantă

înscrierea terenului și a construcțiilor ca reprezentând bunuri de domeniu public

în hotărâri de guvern sau alte

evidente, în condițiile

în care imobilul în cauză nu a intrat niciodată în proprietatea statului.

Raportul de expertiză

întocmit în dosar de expert tehnic Ș.E. constată ca fiind posibilă restituirea unui

număr de 7 (șapte) clădiri și a suprafeței de teren 58.6250 m.p. (5, 8625 ha) fără

a afecta activitatea Institutului de Cercetare, Dezvoltare pentru Bovine B., activitate

oricum restrânsă la un simplu corp de clădire situat în afara perimetrului, respectiv

în clădirea A - așa cum este identificată în Anexă a raportului de expertiză.

În consecință,

recurentul - reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile

nr. 425 A din 6 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV

- a civilă, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum

a fost formulată.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat

de reclamant este nefondat pentru considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

În ceea ce privește

critica susținută în cadrul motivului de recurs - întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul - reclamant invocă

greșita apreciere a înscrisurilor administrate, ignorarea expertizelor administrate

și preluarea unor pasaje din hotărârile pronunțate anterior în cauză de către instanța

supremă, nepronunțarea asupra unor capete de cerere, reținând motive de respingere

străine de natura pricinii.

Potrivit art.

304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea hotărârii poate fi cerută atunci când hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

sau străine de natura pricinii.

Nemulțumirea recurentului

- reclamant legată de modul în care instanța de apel s-a conformat indicațiilor

instanței supreme, fără a stabili situația de fapt și fără a examina apărarea sa

și cu privire la interpretarea unor probe nu poate fi încadrată în motivul prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind amplu motivată, cuprinzând

argumentele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției.

Critica recurentului

- reclamant din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., este de asemenea nefondată.

Referirea legiuitorului

la „actul juridic dedus judecății" al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic"

a fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia,

vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de

reclamant.

În speța dedusă

judecății cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care reclamantul

își întemeiază prezumțiile.

Or, această critică

nu are nicio legătură cu denaturarea actului juridic dedus judecății ci de modul

de aplicare a legii.

Potrivit considerentelor

deciziei civile nr. 1388/2008 pronunțată de instanța supremă, terenul în litigiu

a fost preluat în baza Legii nr. 439/1945 și a Decretului nr. 83/1949, care deși

se numesc acte de expropriere au fost acte de reformă agrară.

Conform procesului

verbal din 22 martie 1948, în vederea aducerii la îndeplinire a Ordinului Prefectului

Județului Ilfov din 21 martie 1948, a fost preluată de la proprietar, suprafața

de 56 ha precum și construcțiile aflate pe acest teren.

Ca atare, suprafața

de teren și construcțiile puteau fi solicitate pe calea Legii nr. 18/1991, ceea

ce s-a și realizat.

Și critica întemeiată

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit îndrumărilor

obligatorii date de instanța supremă, instanța de apel a avut de dezlegat următoarele

probleme de drept: efectuarea unei expertize în vederea identificării și individualizării

suprafeței de teren în litigiu în raport de actele de proprietate depus; stabilirea

temeiului juridic al preluării imobilului de către stat și, în raport de acesta,

valabilitatea titlului statului; stabilirea suprafețelor de teren restituite antecesorilor;

citarea reclamanților cu mențiunea de a preciza dacă își însușesc acțiunea restrânsă;

și să stabilească dacă imobilul revendicat face parte din domeniul public.

Conformându-se

îndrumărilor date instanța de rejudecare, a stabilit în mod corect că terenul și

construcțiile au fost preluate în baza Legii nr. 439/1945 și a Decretului nr. 83/1949

astfel că puteau fi solicitate pe calea Legii nr. 18/1991.

De altfel, din

cererea principală aflată la Dosar nr. 5811/1/2007 formulată de recurentul - reclamant

rezultă că suprafața totală a terenurilor obținute în baza Legii nr. 18/1991 și

a legilor modificatoare, C.I.E. și V.Z.F., au fost restituite pe vechile amplasamente

11,5318 ha, restul dispozițiilor de 114,4682 ha au fost restituite pe alte amplasamente.

Din conținutul

aceleiași cereri precizatoare mai rezultă că la Comisiile de fond funciar au fost

depuse toate titlurile de proprietate.

Reconstituirea

s-a făcut în perioada 1999 - 2006.

În litigiu a mai

rămas hesoluționată suprafața de 5,8625 ha.

Așa fiind, rezultă

fără putință de tăgadă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu

valabil, reclamanții inițiali cât și actualul rămas în calitate de succesor au formulat

cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar.

În raport de dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1938, art. 35 alin. (2) și art. 39 din Legea

nr. 18/1998, terenurile cu sau fără construcții preluate în baza Decretului nr.

83/1949, fac obiectul legilor fondului funciar, astfel încât orice nemulțumire a

reclamanților inițial putea să fie soluționată pe această cale, Legea nr. 18/1991.

În consecință,

temeiul juridic al preluării imobilului în litigiu îl constituie Legea nr. 439/1945

și Decretul nr. 83/1949, adică Legea nr. 18/1991.

Instanța de apel

a dezlegat și faptul că terenul revendicat face parte din domeniul public al pârâtului

Institutul de Cercetare, Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor B.

În raport cu îndrumările

obligatorii date de instanța supremă și cu dezlegările date de instanța de rejudecare,

celelalte critici referitoare la rechiziționarea imobilului, la lipsa identității

suprafețelor preluate și la inadmisibilitatea acțiunii sunt nefondate.

Așa fiind, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulate în cauză va fi respins

ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul C.S.I. împotriva deciziei civile nr. 425 A din 6 decembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 iunie 2013.