ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 276/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 276/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei de față, constată

următoarele

Prin cererea înregistrată la data de 2 martie

2010 pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. 427/122/2010, reclamanții G.I.N., G.X.,

P.C.M. și B.P. au chemat în judecată pe pârâta Comuna C., prin Primar, solicitând

obligarea acesteia din urmă să le restituie în deplină proprietate și posesie imobilul

compus din casă de locuit cu 12 camere și anexe (pivniță, grajd, șopron, coteț de

păsări) și terenul aferent în suprafață de 2,5 ha. situat în intravilanul comunei

C., județul Giurgiu.

La data de 15 aprilie

2010, pârâta Comuna C., prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea acțiunii reclamanților arătând că aceștia nu au depus notificare în

termenul la prevăzut de Legea nr. 10/2001. De asemenea, a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii reclamanților.

La data de 21

ianuarie 2011, reclamanții au solicitat chemarea în garanție a numiților M.G., B.R.,

D.I. și D.I.A., solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate

și posesie părțile de teren pe care le ocupă din fosta proprietate a autoarei acestora.

La data de 13 mai 2011,

reclamanții au învederat că B.R. este decedată și că înțeleg să se judece cu fiul

acesteia, M.G. și, de asemenea, au chemat în garanție și pe P.F. și D.G.

La data de 24

ianuarie 2012, reclamanții au învederat că moștenitoarea defunctei D.G. este V.E.

Prin sentința civilă

nr. 102 din 21 septembrie 2012, Tribunalul Giurgiu a respins

excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de pârâtă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a

respins ca nefondată cererea de chemare în garanție astfel cum a fost precizată,

a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții civile și industriale

întocmit de expert C.N. și raportul de expertiză specialitatea topo cadastrală întocmit

de expert F.R.C., așa cum a fost completat; a obligat pârâta să lase în deplină

proprietate și posesie terenul situat în comuna C., județul Giurgiu, în suprafață

de 5285 mp identificat prin planul de situație anexă la raportul de expertiză topo

cadastrală de la dosar ca fiind teren liber de construcții și având următoarele

vecinătăți: la N-Primăria C., la S-M.G., la E-proprietăți particulare, la V-DN 5

și a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtei și garanților la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, pe baza certificatelor de moștenitor depuse de către reclamanți,

că aceștia sunt succesorii defunctei A.W., care prin actul de partaj autentificat

din 4 aprilie 1922 a dobândit în proprietate, printre alte bunuri imobile, și imobilul

situat în comuna C., județul Giurgiu (fost județ Vlașca) compus din o casă de zid,

învelită cu tablă, având 12 camere, pivniță, grajd, un coteț de păsări și un șopron

pentru mașini agricole și 2,5 ha teren aferent acestor construcții. Acest imobil

(în compunerea menționată) a fost preluat de către autoritățile de stat comuniste

pe calea exproprierii la data de 2 martie 1949 în baza Decretului nr. 83/1949.

Cu referire la situația

construcțiilor menționate în actele de preluare (casa de locuit și anexele), acestea

nu mai există, fiind, cel mai probabil, demolate și construit un nou imobil cu destinația

inițială de școală generală a localității, pentru ca în prezent să fie utilizată

drept sediu al pârâtei Comuna C., astfel cum atestă expertiza tehnică specialitatea

construcții civile coroborată cu înscrisurile depuse de pârâtă, situație în care

s-a constatat inexistența unei suprapuneri (identități) între construcțiile vechi

preluate de la autoarea reclamanților și construcțiile existente la fața locului

și identificate de expertul tehnic de specialitate, apreciindu-se că, din acest

motiv, nu pot fi retrocedate.

Cu referire la situația

terenului în suprafață de 2,5 ha reprezentând fosta proprietate a autoarei, a rezultat,

din expertiza tehnică topo-cadastrală întocmită de expertul tehnic F.R.C. coroborată

cu înscrisurile depuse de pârâtă, că acesta face parte, parțial, din domeniul public

al comunei C., județul Giurgiu, în timp ce restul se află în proprietatea garanților,

în temeiul prevederilor Legii nr. 18/1991, fiind dobândit pe calea (re)constituirii

dreptului de proprietate.

Pe baza acestei situații,

tribunalul a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată în parte, acestora

putându-le fi restituită suprafața de 5285 mp (din totalul de 9685 mp) din terenul

revendicat și aflat actualmente în domeniul public al comunei C., această porțiune

de teren fiind liberă de construcții.

Întrucât preluarea imobilului

de la autoarea reclamanților de către autoritățile comuniste ale statului s-a realizat

fără titlu, în sensul că situația acesteia nu se încadra în prevederile Legii

nr. 187/1945 și a Decretului nr. 83/1949 pentru a putea fi expropriată, conacele

împreună cu terenurile aferente acestora (sub 50 ha) fiind exceptate, pe de o parte,

iar pe de altă parte, potrivit regimului constituțional în vigoare la momentul preluării,

autoarei reclamanților nu i s-a acordat vreo dreaptă și prealabilă despăgubire reprezentând

echivalentul valoric al bunului imobil expropriat, s-a considerat de către prima

instanță că autoarea reclamanților și succesorii acesteia nu au pierdut calitatea

de proprietar al bunului, putând intenta o acțiune în revendicarea acestuia.

Spre deosebire de ei,

pârâta tinde la apărarea unui drept obținut în mod gratuit asupra terenului în litigiu

care i-a fost pus la dispoziție de către stat, după deposedarea abuzivă a adevăratului

proprietar, introducerea terenului în domeniul public după anul 1990 fiind o chestiune

de ordin tehnic administrativ.

Raportându-se la cel de-al

doilea principiu degajat din decizia instanței supreme nr. 33/2008, tribunalul a

apreciat că regimul institut de legea specială (Legea nr. 10/2001) este mai restrictiv

și în neconcordanță cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care garantează și ocrotește dreptul de proprietate, motiv pentru care s-a

apreciat că reclamanții, în calitate de succesori ai adevăratului proprietar, au

un drept de preferință cu privire la porțiunea de teren liberă de construcții și

care poate fi retrocedată în natură, aceasta fiind în suprafață de 5285 mp potrivit

identificărilor expertului topo.

Tribunalul a mai avut

în vedere faptul că diferența de suprafață rămasă în proprietatea pârâtei este strict

necesară acesteia, fiind afectată funcțional clădirilor existente și justificată

prin interesul public al deservirii locuitorilor comunei C., aceste construcții

servind drept sediu al primăriei în care se prestează servicii publice pentru cetățeni,

soluția retrocedării întregului teren fiind de natură să înfrângă grav principiul

securității raporturilor juridice.

Cererea de chemare în

garanție (cu precizările succesive ulterioare), a fost apreciată ca nefondată, reținându-se

că garanții sunt persoane care au adus pământ în cooperativa agricolă de producție

din localitate sau moștenitori ai acestora și cărora, la cerere, li s-a reconstituit

dreptul de proprietate pentru anumite suprafețe de teren după anul 1991, în baza

Legii nr. 18/1991, fiind puse în posesie și emise titluri pe amplasamente aflate

la dispoziția comisiei locale, iar nu pe vechile amplasamente ale proprietății.

Expertul topo a constatat

că terenurile devenite proprietatea garanților în modul arătat anterior se suprapun

cu parte din terenul în suprafață totală de 2,5 ha revendicat de reclamanți.

Apelând la aplicarea aceluiași

principiu degajat din decizia instanței supreme, prima instanță a arătat că reclamanților

nu li se poate acorda prioritate față de garanți, întrucât acordarea acestei priorități

ar știrbi în mod grav dreptul de proprietate al garanților și principiul securității

raporturilor juridice. Garanții au primit teren după anul 1991 (pe un alt amplasament

decât cel inițial) drept echivalent al fostelor lor proprietăți preluate de către

fostele cooperative agricole de producție, iar nu cu titlu gratuit, restituirea

acestor terenuri către reclamanți i-ar aduce pe garanți în imposibilitatea de a

obține alte terenuri în schimb, conform legislației în vigoare, deși ei nu au nici

o culpă în acest sens, neexistând remedii pentru privarea lor de proprietate.

Spre deosebire de garanți,

reclamanții au o culpă pentru situația creată, în sensul neglijenței de a nu fi

acționat la momentul oportun prin apelul la căile puse la dispoziție de Legea

nr. 10/2001 și în baza cărora ar fi putut obține despăgubiri pentru partea din imobilele

care nu puteau fi retrocedate în natură.

Prin decizia civilă

nr. 87A din 28 martie 2013 pronunțată de Curtea de apel București, secția a-III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în majoritate, au fost respinse,

ca nefondate, apelurile declarate împotriva acestei sentințe de către reclamanți

și a fost admis apelul pârâtei Comuna C. vizând aceeași hotărâre, care a fost schimbată

în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.

Pentru a decide în acest

sens, instanța de apel a reținut, cu referire la critica apelantei-pârâte, vizând

inadmisibilitatea acțiunii, că prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii în

revendicare de drept comun, ci asupra raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege

specială, și C. civ., ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994.

Înțelesul a ceea ce a

statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, privit și în lumina jurisprudenței

C.E.D.O. amintite, este acela că instanța nu poate să respingă cererea cu care a

fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui

să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui

un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul

raționamentului său. În schimb, instanța trebuie să stabilească apartenența dreptului

de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul

juridic al acțiunii în revendicare, ținând însă seama și de prevederile Legii

nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă

nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanțial, primul aspect

fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate,

deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului,

iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Evocând principiile ce

se degajă din decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța

de apel a reținut că, de vreme ce pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce

condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se

poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica

în concurs cu acesta.

Conform principiilor de

drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară

și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul

unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea

acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare.

Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență

se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate

prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar

în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C.

civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere

material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau

juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii

bunului. Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului

de proprietate, iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura

celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care

l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni

nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Această finalitate se

regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se

sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului

actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a

vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile

reparatorii de care poate beneficia acesta.

S-a arătat că, potrivit

mecanismului juridic instituit de Legea nr. 10/2001, recunoașterea și protecția

juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului

1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este

condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei

hotărâri judecătorești.

Ca atare, deși este corectă

aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul

imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns

prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul

reclamanților, deoarece aceștia nu au efectuat demersurile legale pentru a-l putea

redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii

nr. 10/2001.

Întrucât simpla neidentificare

a titularilor actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în

persoana reclamanților implică respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi

de proprietate invocat de aceștia nemaiavând forță juridică în contextul legislativ

actual, s-a apreciat că nu mai prezintă relevanță condițiile în care intimata pârâtă

și intimații chemați în garanție au dobândit imobilul ce a aparținut anterior autoarei

reclamanților. Pentru aceste motive instanța de apel nu a mai analizat criticile

de apel care semnalau faptul că titlurilor acestora nu li s-ar putea acorda preferință

în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate invocate părțile

litigante.

Eventualitatea unui conflict

între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost înlăturată,

considerându-se că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul

de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autoarei reclamaților nu este

garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a

Drepturilor Omului deoarece speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi

drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv,

nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În alte cauze, instanța

europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile

esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul

politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”,

oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”,

de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară

(CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).

În același sens, în cauza

Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut

că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul

nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973

și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională

pentru a putea beneficia de restituire, dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat

că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia

acționau numai ca solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au

sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii

vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.

Întrucât prevederile Legii

nr. 10/2001, pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției, care

condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al reclamanților sau

a unui drept de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea

procedurii reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul

nr. 1 și în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii

în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității

entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele

judecătorești, reclamanții nu beneficiază de acest drept, instanța de apel a concluzionat

asupra netemeiniciei cererii lor de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs reclamanții G.X. și G.I.N., solicitând

modificarea acesteia

prin admiterea apelului declarat de reclamanți și, admițând cererea de chemare în

judecată, să fie obligați pârâții să le lase în deplina proprietate și liniștita

posesie terenul în suprafața totala de 2,5 ha situat în comuna C., județul Giurgiu.

În motivarea recursului

declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au

susținut că hotărârea instanței de apel este nelegala, pentru considerentele ce

urmează:

- Hotărârea atacată este

motivată în termeni generali, fără a se ține seama de situația imobilului ce face

obiectul cererii de chemare în judecată, prin raportare la posibilitatea dobândirii

în natura a proprietății conform Legii speciale nr. 10/2001, instanța de apel plecând

de la premisa generală că există o suprapunere între dispozițiile acesteia și cele

ale legii generale, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Din suprafața totala de

teren de 25000 mp, comuna C. deține o suprafața de 9235 mp (9685 mp din măsurători)

din care suprafața de 4400 mp este afectata de construcții (sediu primărie, etc.

și parc) și suprafața de 5285 este teren liber, iar restul suprafeței este proprietate

a intimaților-pârâți persoane fizice care au dobândit dreptul de proprietate în

baza Legii nr. 18/1991, respectiv prin reconstituirea dreptului de proprietate.

Legea nr. 10/2001 nu reglementează

dreptul la restituire în natura a terenurilor afectate de construcții de interes

public și nici a celor înstrăinate în baza Legii nr. 18/1991. Cum legea speciala

cuprinde dispoziții de drept substanțial care nu permit restituirea imobilului în

natură deoarece terenul, parțial, a trecut în proprietatea unor persoane de drept

privat prin reconstituirea dreptului de proprietate pe amplasamentul proprietății

autorilor recurenților, iar pe o suprafața de 4400 mp sunt edificate construcții

de către comuna C., recurenții apreciază că Legea nr. 10/2001 conține dispoziții

care nu sunt în concordanță cu cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest context, argumentul

instanței de apel că există o suprapunere între legea specială și legea generală

nu subzistă în prezenta cauză, astfel încât acțiunea în revendicare constituie un

remediu efectiv, care acoperă, până la o intervenție legislativă, neconvenționalitatea

unor dispoziții ale legii speciale.

Prin decizia în interesul

legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu caracter obligatoriu

că, în cazul concursului dintre legea specială și legea generală prevalează acțiunea

în revendicare de drept comun, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice. Pentru aceste considerente,

recurenții au opinat că terenul în suprafața de 5285 mp care este liber, neafectat

de utilități publice, este susceptibil de restituire în natura chiar în temeiul

deciziei nr. 33/2008, hotărâre obligatorie și care dă prioritate restituirii în

natură a terenului, în situația în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice.

- În mod greșit, instanța

de apel a dat prioritate legii speciale fără a avea în vedere ca acest act normativ

este total ineficace, iar dispozițiile de drept substanțial conținute sunt contrare,

neconforme cu cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

C.E.D.O., în numeroasele

decizii pe care Ie-a pronunțat împotriva Statului român a reținut că mecanismul

prevăzut de Legea nr. 10/2001 este unul formal, procedura fiind doar teoretică și

iluzorie, nefiind în măsură să conducă la restituirea în natură sau la plata unor

despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este

posibilă, în termenul rezonabil prevăzut de Convenție.

În decizia pilot Maria

Atanasiu & România și alte decizii ca Brumărescu vs. România, Străin vs. România,

Katz vs. România, C.E.D.O. a reținut constant ca Fondul Proprietatea nu funcționează

într-un mod care sa poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei

despăgubiri și a apreciat că soluția este restituirea în natură a bunurilor imobile

către adevăratul proprietar.

Ca o dovadă în plus a

faptului că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 este teoretică și iluzorie,

recurenții au evocat adoptarea O.U.G. nr. 4/2012 privind unele masuri temporare

în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din

Titlul VIl „Regimul stabilirii și plații despăgubirilor aferente imobilelor prelate

în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și

justiției, precum și unele masuri adiacente și a Legii nr. 165/2013 privind masurile

pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, act normativ

care prelungește termenele de restituire a proprietăților, iar plata despăgubirilor

se va face începând cu 1 ianuarie 2017.

- Instanța de apel a apreciat

greșit ca existența Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea reclamanților de a recurge

la cererea în revendicare, fără a avea în vedere decizia nr. 33/2008, decizie obligatorie

care dezleagă dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001 și potrivit

cu care prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, întrucât o astfel de acțiune poate constitui un remediu

efectiv, care să acopere, până la eventuala intervenție legislativă, neconvenționalitatea

unor dispoziții ale legii speciale. În acord cu decizia nr. 33/2008, atunci când

există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe

fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în

sensul Convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut

dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile

legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea

în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără

despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

Recurenții susțin că raționamentul

instanței de apel cu privire la necompararea titlurilor de proprietate este greșit

și în neconcordanță cu decizia nr. 33/2008, cu atât mai mult cu cât ei nu au primit

nicio despăgubire pentru imobilul preluat abuziv de către stat, iar terenul putea

fi inclus în domeniul public al comunei C. doar în situația în care acesta ar fi

trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, situație neregăsită

în cauză.

Instanța de apel ar fi

trebuit să aibă în vedere că intimata-pârâtă comuna C. nu deține un titlu de proprietate

asupra imobilului, iar ca efect al constatării nevalabilității titlului statului,

dreptul de proprietate al autoarei lor nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia,

astfel că reclamanții sunt în continuare titularii dreptului de proprietate.

Preluarea imobilului de

către regimul comunist s-a făcut cu încălcarea Constituției în vigoare, deoarece

autoarei reclamanților nu i s-a acordat nici o despăgubire ca echivalent valoric

al bunului, iar conacele împreună cu terenurile aferente acestora (pana la 50 ha)

erau exceptate de la naționalizare, aspecte care duc la concluzia ca preluarea imobilului

s-a realizat fără titlu.

Față de această împrejurare,

reclamanții pretind că sunt, potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., titularii

unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Comuna C. nu le poate

opune un titlu de proprietate (Decretul nr. 83/1949 adoptat în completarea Legii

nr. 187/1945 este un act normativ nevalabil conform art. 2 din Legea nr. 10/2001)

în baza căruia deține bunul imobil revendicat și nici nu poate justifica privarea

de exercitare a prerogativelor dreptului de proprietate .

Privarea de proprietate

nu este justificată deoarece nu s-a demonstrat că a intervenit pentru cauză de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura nu răspunde criteriului proportionalității

.

- În mod greșit, instanța

de apel a menținut hotărârea instanței de fond cu privire la pârâții persoane fizice

care au exhibat titluri de proprietate emise în baza Legii nr. 18/19991 și a dat

prioritate aceluiași principiu al securității raporturilor juridice în detrimentul

respectării dreptului de proprietate.

C.E.D.O. a afirmat ca

vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și

atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept

al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, constituie o privare de proprietate

contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

(cauza Străin contra României).

Or, transmiterea proprietății

către parații persoane fizice nu s-a făcut printr-un act translativ de proprietate,

ci prin reconstituirea dreptului de proprietate, conform căreia statul le restituie

persoanelor care au adus teren în cooperativa agricolă de producție sau moștenitorilor

acestora, suprafețele de teren preluate abuziv, pe vechile amplasamente.

Restituirea terenurilor

către pârâții persoane fizice nu s-a făcut pe vechile amplasamente, ci a fost restituit

terenul preluat de la autoarea reclamanților.

Ca urmare, pârâții persoane

fizice nu au fost de bună-credință la momentul la care le-a fost reconstituit dreptul

de proprietate, deoarece au acceptat ca statul sa le restituie suprafețe de teren

pe alte amplasamente decât cele preluate, cu încălcarea Legii nr. 18/1991 modificată

și completată.

Mai mult, titlul de proprietate

al acestora nu poate fi considerat consolidat în raport de art. 18 și art. 45 din

Legea nr. 10/2001 republicată, deoarece normele enunțate reglementează dreptul de

a promova acțiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza

Legii nr. 112/1995 și nicidecum nu reglementează posibilitatea anularii unui titlu

de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991.

Titlul de proprietate

al reclamanților este mai bine caracterizat, provine de la adevăratul proprietar,

este mai vechi, în timp ce titlul de proprietate al pârâților persoane fizice provine

de la un neproprietar, fiind eliberat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991,

respectiv pe terenul proprietate a reclamanților. Pentru aceste considerente, instanța

de apel ar fi trebuit să recunoască preferabilitatea titlului și dreptului invocat

de către reclamanți.

La 13 ianuarie 2014, intimata

comuna C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat

ca nefondat întrucât soluția pronunțată de instanța de apel a fost fundamentată

chiar pe decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 a cărei nerespectare

este criticată în recurs.

Ceilalți intimați nu au

formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Criticile de recurs formulate

sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.

Cea dintâi critică a recursului,

prin care recurenții-reclamanți au pledat pentru menținerea soluției primei instanțe

ce le admisese acestora acțiunea în revendicare în limita suprafeței de 5285 mp

teren considerat a fi liber, nu poate fi primită.

Argumentul recurenților,

care au invocat neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001 justificat de împrejurarea

că aceasta nu reglementează posibilitatea restituirii în natură pentru cazuri precum

cele regăsite în speță, respectiv terenuri afectate de construcții de interes public

ori terenuri ce au făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 18/1991, fapt

ce le deschide lor calea acțiunii în revendicare de drept comun, este eronat.

În mod constant în jurisprudența

sa, instanța de contencios european a subliniat faptul că, așa cum art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nici nu impune statelor contractante

nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare

a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege

condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate

(în acest sens Van der Mussele împotriva Belgiei, &48, Slivenko împotriva Letoniei

&121, M. Atanasiu ș.a. împotriva României, &164).

„În materie de restituire

de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program

de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății

de situații în care se află numeroasele persoane în cauză. Este în primul rând obligația

autorităților interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele și dezavantajele

inerente diferitelor soluții dintre care să se poată alege, știut fiind faptul că

este vorba despre o alegere politică” (par.170, cauza M.Atanasiu ș.a. împotriva

României).

Instanța de recurs reține,

așadar, că întreaga jurisprudență C.E.D.O. evocată de către recurenți a sancționat

lipsa de coerență, transparență, eficiență și predictibilitate a legislației menită

să asigure dezdăunarea foștilor proprietari ale căror bunuri nu mai pot fi restituite

în natură potrivit legislației interne, iar nicidecum faptul că legiuitorul român

nu a asigurat în toate cazurile restituirea în natură a bunurilor preluate sub regimul

politic anterior, asupra acestei opțiuni C.E.D.O. recunoscând dreptul suveran al

legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea

mai adecvată posibilităților sale economico-socio-financiare și intereselor sale

politice.

Pe cale de consecință,

nu ar putea fi reținută teza susținută de recurenți, a caracterului neconvențional

al Legii nr. 10/2001, pe motiv că aceasta nu reglementează în toate situațiile restituirea

în natură, și, de aici, pe aceea a remediului efectiv și unic oferit de acțiunea

în revendicare de drept comun.

Contrar susținerilor recurenților,

Legea nr. 10/2001 reglementează toate situațiile posibile relative la bunurile care

intră în sfera ei de aplicare însă, ca lege cu caracter reparator, prevede măsuri

reparatorii diferite și variate funcție de situația de fapt și cea juridică actuală

a bunurilor preluate de stat. Chiar dacă nu asigură în toate cazurile posibilitatea

restituirii în natură, este greșit a se susține că aceasta nu reglementează situația

juridică și măsurile reparatorii de adoptat pentru imobile aflate în situații juridice

și de fapt similare celui în litigiu, respectiv când terenul este afectat de existența

unor construcții de interes public (art. 10 combinat cu art. 16) ori când acesta

a intrat în circuitul civil, fiind deținut în baza unui titlu de proprietate de

către un terț, titlu constituit fie pe cale legală, fie pe cale convențională [art.

18 lit. c) și art. 29 alin. (4)].

De altfel, soluția primei

instanțe, care a admis în parte acțiunea în revendicare a reclamanților, în limita

suprafeței de 5285 mp teren liber de construcții, cu respingerea acesteia în partea

afectată de existența construcțiilor destinate funcționării primăriei și a aceleia

ce a făcut obiectul reconstituirilor pe Legea nr. 18/1991 în favoarea persoanelor

fizice, nu-și poate găsi nici o justificare în dezlegările cu caracter obligatoriu

ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contrar statuărilor

instanței ce a pronunțat-o, dovedindu-se că aceasta a fost soluționată mai degrabă

în configurația legală a unei acțiuni în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

Astfel, la nivel declarativ,

soluția adoptată a fost fundamentată pe cel de-al doilea principiu degajat din decizia

nr. 33/2008 (corespunzător celui de-al patrulea alineat al dispozitivului acesteia),

care consacră prioritatea acțiunii în revendicare în cazul constatării neconcordanțelor

între legea specială și Convenție, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, deși probele

administrate au relevat că o suprafață de 9235 mp din terenul revendicat este deținut

de comuna C., adică acea entitate care, în lumina art. 21 din Legea nr. 10/2001

are calitatea de unitate deținătoare, iar nu de un terț dobânditor al bunului, aceasta

din urmă fiind ipoteza de aplicare a principiului deciziei nr. 33/2008 invocat de

Tribunalul Giurgiu în motivarea hotărârii sale.

Nu numai că prima instanță

a utilizat în mod eronat acest principiu al deciziei nr. 33/2008, aplicându-l altor

ipoteze decât acelea la care se referă Înalta Curte în considerentele deciziei de

recurs în interesul legii și care corespund situației în care bunul vizat prin acțiunea

în revendicare de drept comun a ajuns în patrimoniul unui terț dobânditor, fie în

baza unei dispoziții legale, fie pe cale convențională, dar se constată că, în realitate,

tribunalul a decis soarta acestui teren în funcție de situația sa juridică și de

fapt, respectiv după cum acesta s-a dovedit a fi liber de construcții ori afectat

de existența construcțiilor de utilitate publică, criterii a căror utilizare se

regăsește reglementată în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, o astfel de dezlegare

a raporturilor juridice litigioase nu ar putea fi validată întrucât nu-și găsește

suport nici în statuările instanței supreme din decizia nr. 33/2008, nici în regulile

de soluționare a acțiunilor în revendicare după criteriile clasice de comparare

a titlurilor concurente și nici a acelora la aplicarea cărora îndrumă Înalta Curte

de Casație și Justiție prin menționata decizie.

Contrar celei de-a treia

critici a recurenților, instanța de apel nu a respins acțiunea în revendicare întrucât

ar fi apreciat că existența Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a recurge

la acțiunea în revendicare.

Într-adevăr, reținând

existența neconcordanțelor între legea internă și Convenția Europeană, dar în ceea

ce privește mecanismul de acordare a măsurilor reparatorii echivalente, instituit

prin Legea nr. 247/2005, Înalta Curte a admis prin decizia nr. 33/2008 că existența

Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare întrucât s-a considerat că este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În același timp însă,

Înalta Curte a mai statuat prin aceeași decizie pronunțată în recursul în interesul

legii, că astfel de acțiuni nu ar putea fi însă judecate apelând exclusiv la procedeul

comparării titlurilor și dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție

de efectele create prin aplicarea legii speciale. Instanța supremă a apreciat că

pentru judecarea unor astfel de acțiuni este necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict

cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor

juridice.

Făcând aplicare regulilor

de principiu instituite prin decizia nr. 33/2008 pentru soluționarea unor atare

acțiuni în revendicare, instanța de apel a apreciat în mod corect că nu este cazul

să se dea curs regulilor de judecată mai sus evocate, observând în primul rând că

reclamanții nu se prevalează de un drept actual, titlul vechi de proprietate invocat

de aceștia nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual, atâta timp

cât până în prezent, aceștia nu au obținut o recunoaștere a dreptului la care el

se referă, fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-o deciziei administrativă.

Formulând o acțiune în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civil, pe care au introdus-o

la data de 2 martie 2010 și în care s-au prevalat exclusiv de vechiul drept de proprietate

ce a aparținut autoarei lor anterior preluării abuzive realizate de stat, reclamanții

au pretins în mod eronat că ei sunt titularii unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție deși nu au probat existența unui „bun actual” în patrimoniu,

confirmat în baza unei hotărâri definitive și executorii care să le fi recunoscut

calitatea de proprietar și prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului

în favoarea lor (în acest sens, par.140, cauza M.Atanasiu ș.a. împotriva României).

Simpla constatare a ilegalității

actului de preluare a bunului imobil de către stat, ce a fost reținută prin hotărârea

de primă instanță nu fundamentează existența unui „bun” în patrimoniul reclamanților,

după cum în mod greșit au pretins aceștia, ci justifică transformarea interesului

patrimonial într-o „valoarea patrimonială”, susceptibilă de asemenea de ocrotire

pe tărâmul art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care persoana interesată dovedește

întrunirea cerințelor legale impuse în procedurile reglementate prin legea specială

de reparație (vezi par.141, cauza M.Atanasiu ș.a. împotriva României).

În al doilea rând, instanța

de apel a considerat că nu este cazul să dea curs regulilor de judecată menționate

în partea finală a deciziei nr. 33/2008, prevăzute pentru soluționarea acțiunilor

în revendicare introduse sub regimul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și care

vizează bunuri ce intră în sfera acesteia de reglementare, întrucât a apreciat în

mod corect că legea internă, Legea nr. 10/2001, nu intră în conflict cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Cum s-a menționat deja

printr-un considerent anterior, întreaga jurisprudență C.E.D.O. evocată prin cea

de-a treia critică de recurs a reclamanților a sancționat ineficiența mecanismului

de dezdăunare a foștilor proprietari față de care nu s-a putut adopta măsura reparatorie

a restituirii în natură, potrivit legii interne, mecanism instituit prin Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

Raportat și la considerentele

expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33/2008, reținând că

există neconcordanțe între legea internă și Convenție numai în ceea ce privește

neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 cu prevederile documentului

european în materia drepturilor omului, iar nu în ce privește posibilitatea de restituire

a bunului în natură ca „bun actual”, instanța de recurs apreciază ca fiind corectă

această statuare a instanței de apel.

Prin urmare, se apreciază

ca fiind lipsită de temei și critica recurenților prin care s-a susținut o greșită

aplicare de către instanța de apel a deciziei nr. 33/2008, prin nerespectarea îndrumării

de a efectua compararea titlurilor de dobândire a proprietății imobilului revendicat

de către părțile aflate în dispută, potrivit criteriilor menționate în considerentele

deciziei instanței supreme.

Ineficiența mecanismului

instituit de Legea nr. 247/2005 nu poate fi sancționată prin negarea măsurii reparatorii

a despăgubirii prin echivalent, prevăzută în Legea nr. 10/2001, ori prin ignorarea

și ocolirea acestei legi reparatorii, în scopul de a obține restituirea bunului

în natură cu încălcarea normelor de drept interne.

Rezumând, este exact că

existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, însă această cale este deschisă celor care se

pot prevala de „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție

și cărora trebuie să li se asigure în acest fel accesul la justiție. Judecarea acestor

acțiuni nu se va putea face apelând la procedeul comparării titlurilor și ignorând

efectele create prin legea specială, ci analizând, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu convenția și

dacă pârâtul din acțiunea în revendicare nu are, la rândul său un bun în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., a cărui ocrotire s-a impune din rațiuni ce țin de principiul

securității raporturilor juridice.

Observând însă, pe de

o parte că reclamanții din prezenta cauză nu invocă un drept actual și nu justifică

existența unui „bun actual” în patrimoniul lor, iar pe de altă parte că Legea

nr. 10/2001 nu intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub

aspectul dispozițiilor sale de drept substanțial relative la tipurile de măsuri

reparatorii pe care le reglementează și la condițiile recunoașterii acestora, instanța

de apel a apreciat în mod corect că nu se mai impune verificarea acelor apărări

ale reclamanților care vizau condițiile în care intimații au dobândit imobilul ce

a aparținut autoarei lor și nici dezvoltarea raționamentelor descrise în decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care țin de verificarea existenței

unui „bun” în patrimoniul pârâților din acțiunea în revendicare ori de observarea

principiului securității raporturilor juridice.

În considerarea tuturor

acestor argumente și apreciind că instanța de apel este cea care a dezlegat în mod

corect litigiul dedus judecății, cu respectarea întregului cadru normativ în vigoare

la data promovării cererii de chemare în judecată, din care face parte și decizia

nr. 33/2008, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții G.X. și G.I.N. împotriva deciziei civile nr. 87

A din 28 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 ianuarie 2014.