ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 276/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele Prin cererea înregistrată la data de 2 martie 2010 pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. 427/122/2010, reclamanții G.I.N., G.X., P.C.M. și B.P. au chemat în judecată pe pârâta Comuna C., prin Primar, solicitând obligarea acesteia din urmă să le restituie în deplină proprietate și posesie imobilul compus din casă de locuit cu 12 camere și anexe (pivniță, grajd, șopron, coteț de păsări) și terenul aferent în suprafață de 2,5 ha. situat în intravilanul comunei C., județul Giurgiu. La data de 15 aprilie 2010, pârâta Comuna C., prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților arătând că aceștia nu au depus notificare în termenul la prevăzut de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților. La data de 21 ianuarie 2011, reclamanții au solicitat chemarea în garanție a numiților M.G., B.R., D.I. și D.I.A., solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie părțile de teren pe care le ocupă din fosta proprietate a autoarei acestora. La data de 13 mai 2011, reclamanții au învederat că B.R. este decedată și că înțeleg să se judece cu fiul acesteia, M.G. și, de asemenea, au chemat în garanție și pe P.F. și D.G. La data de 24 ianuarie 2012, reclamanții au învederat că moștenitoarea defunctei D.G. este V.E.

Prin sentința civilă nr. 102 din 21 septembrie 2012, Tribunalul Giurgiu a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție astfel cum a fost precizată, a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții civile și industriale întocmit de expert C.N. și raportul de expertiză specialitatea topo cadastrală întocmit de expert F.R.C., așa cum a fost completat; a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie terenul situat în comuna C., județul Giurgiu, în suprafață de 5285 mp identificat prin planul de situație anexă la raportul de expertiză topo cadastrală de la dosar ca fiind teren liber de construcții și având următoarele vecinătăți: la N-Primăria C., la S-M.G., la E-proprietăți particulare, la V-DN 5 și a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtei și garanților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, pe baza certificatelor de moștenitor depuse de către reclamanți, că aceștia sunt succesorii defunctei A.W., care prin actul de partaj autentificat din 4 aprilie 1922 a dobândit în proprietate, printre alte bunuri imobile, și imobilul situat în comuna C., județul Giurgiu (fost județ Vlașca) compus din o casă de zid, învelită cu tablă, având 12 camere, pivniță, grajd, un coteț de păsări și un șopron pentru mașini agricole și 2,5 ha teren aferent acestor construcții. Acest imobil (în compunerea menționată) a fost preluat de către autoritățile de stat comuniste pe calea exproprierii la data de 2 martie 1949 în baza Decretului nr. 83/1949.

Cu referire la situația construcțiilor menționate în actele de preluare (casa de locuit și anexele), acestea nu mai există, fiind, cel mai probabil, demolate și construit un nou imobil cu destinația inițială de școală generală a localității, pentru ca în prezent să fie utilizată drept sediu al pârâtei Comuna C., astfel cum atestă expertiza tehnică specialitatea construcții civile coroborată cu înscrisurile depuse de pârâtă, situație în care s-a constatat inexistența unei suprapuneri (identități) între construcțiile vechi preluate de la autoarea reclamanților și construcțiile existente la fața locului și identificate de expertul tehnic de specialitate, apreciindu-se că, din acest motiv, nu pot fi retrocedate.

Cu referire la situația terenului în suprafață de 2,5 ha reprezentând fosta proprietate a autoarei, a rezultat, din expertiza tehnică topo-cadastrală întocmită de expertul tehnic F.R.C. coroborată cu înscrisurile depuse de pârâtă, că acesta face parte, parțial, din domeniul public al comunei C., județul Giurgiu, în timp ce restul se află în proprietatea garanților, în temeiul prevederilor Legii nr. 18/1991, fiind dobândit pe calea (re)constituirii dreptului de proprietate. Pe baza acestei situații, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată în parte, acestora putându-le fi restituită suprafața de 5285 mp (din totalul de 9685 mp) din terenul revendicat și aflat actualmente în domeniul public al comunei C., această porțiune de teren fiind liberă de construcții.

Întrucât preluarea imobilului de la autoarea reclamanților de către autoritățile comuniste ale statului s-a realizat fără titlu, în sensul că situația acesteia nu se încadra în prevederile Legii nr. 187/1945 și a Decretului nr. 83/1949 pentru a putea fi expropriată, conacele împreună cu terenurile aferente acestora (sub 50 ha) fiind exceptate, pe de o parte, iar pe de altă parte, potrivit regimului constituțional în vigoare la momentul preluării, autoarei reclamanților nu i s-a acordat vreo dreaptă și prealabilă despăgubire reprezentând echivalentul valoric al bunului imobil expropriat, s-a considerat de către prima instanță că autoarea reclamanților și succesorii acesteia nu au pierdut calitatea de proprietar al bunului, putând intenta o acțiune în revendicarea acestuia.

Spre deosebire de ei, pârâta tinde la apărarea unui drept obținut în mod gratuit asupra terenului în litigiu care i-a fost pus la dispoziție de către stat, după deposedarea abuzivă a adevăratului proprietar, introducerea terenului în domeniul public după anul 1990 fiind o chestiune de ordin tehnic administrativ. Raportându-se la cel de-al doilea principiu degajat din decizia instanței supreme nr. 33/2008, tribunalul a apreciat că regimul institut de legea specială (Legea nr. 10/2001) este mai restrictiv și în neconcordanță cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează și ocrotește dreptul de proprietate, motiv pentru care s-a apreciat că reclamanții, în calitate de succesori ai adevăratului proprietar, au un drept de preferință cu privire la porțiunea de teren liberă de construcții și care poate fi retrocedată în natură, aceasta fiind în suprafață de 5285 mp potrivit identificărilor expertului topo.

Tribunalul a mai avut în vedere faptul că diferența de suprafață rămasă în proprietatea pârâtei este strict necesară acesteia, fiind afectată funcțional clădirilor existente și justificată prin interesul public al deservirii locuitorilor comunei C., aceste construcții servind drept sediu al primăriei în care se prestează servicii publice pentru cetățeni, soluția retrocedării întregului teren fiind de natură să înfrângă grav principiul securității raporturilor juridice.

Cererea de chemare în garanție (cu precizările succesive ulterioare), a fost apreciată ca nefondată, reținându-se că garanții sunt persoane care au adus pământ în cooperativa agricolă de producție din localitate sau moștenitori ai acestora și cărora, la cerere, li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru anumite suprafețe de teren după anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, fiind puse în posesie și emise titluri pe amplasamente aflate la dispoziția comisiei locale, iar nu pe vechile amplasamente ale proprietății. Expertul topo a constatat că terenurile devenite proprietatea garanților în modul arătat anterior se suprapun cu parte din terenul în suprafață totală de 2,5 ha revendicat de reclamanți.

Apelând la aplicarea aceluiași principiu degajat din decizia instanței supreme, prima instanță a arătat că reclamanților nu li se poate acorda prioritate față de garanți, întrucât acordarea acestei priorități ar știrbi în mod grav dreptul de proprietate al garanților și principiul securității raporturilor juridice. Garanții au primit teren după anul 1991 (pe un alt amplasament decât cel inițial) drept echivalent al fostelor lor proprietăți preluate de către fostele cooperative agricole de producție, iar nu cu titlu gratuit, restituirea acestor terenuri către reclamanți i-ar aduce pe garanți în imposibilitatea de a obține alte terenuri în schimb, conform legislației în vigoare, deși ei nu au nici o culpă în acest sens, neexistând remedii pentru privarea lor de proprietate.

Spre deosebire de garanți, reclamanții au o culpă pentru situația creată, în sensul neglijenței de a nu fi acționat la momentul oportun prin apelul la căile puse la dispoziție de Legea nr. 10/2001 și în baza cărora ar fi putut obține despăgubiri pentru partea din imobilele care nu puteau fi retrocedate în natură. Prin decizia civilă nr. 87A din 28 martie 2013 pronunțată de Curtea de apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în majoritate, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate împotriva acestei sentințe de către reclamanți și a fost admis apelul pârâtei Comuna C. vizând aceeași hotărâre, care a fost schimbată în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut, cu referire la critica apelantei-pârâte, vizând inadmisibilitatea acțiunii, că prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, ci asupra raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994. Înțelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, privit și în lumina jurisprudenței C.E.D.O. amintite, este acela că instanța nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său.

În schimb, instanța trebuie să stabilească apartenența dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acțiunii în revendicare, ținând însă seama și de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanțial, primul aspect fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Evocând principiile ce se degajă din decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a reținut că, de vreme ce pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Conform principiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare.

Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Această finalitate se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta. S-a arătat că, potrivit mecanismului juridic instituit de Legea nr. 10/2001, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești.

Ca atare, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamanților, deoarece aceștia nu au efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

Întrucât simpla neidentificare a titularilor actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamanților implică respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de aceștia nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual, s-a apreciat că nu mai prezintă relevanță condițiile în care intimata pârâtă și intimații chemați în garanție au dobândit imobilul ce a aparținut anterior autoarei reclamanților. Pentru aceste motive instanța de apel nu a mai analizat criticile de apel care semnalau faptul că titlurilor acestora nu li s-ar putea acorda preferință în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate invocate părțile litigante.

Eventualitatea unui conflict între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost înlăturată, considerându-se că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autoarei reclamaților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).

În același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire, dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.

Întrucât prevederile Legii nr. 10/2001, pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției, care condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al reclamanților sau a unui drept de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 și în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamanții nu beneficiază de acest drept, instanța de apel a concluzionat asupra netemeiniciei cererii lor de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții G.X. și G.I.N., solicitând modificarea acesteia prin admiterea apelului declarat de reclamanți și, admițând cererea de chemare în judecată, să fie obligați pârâții să le lase în deplina proprietate și liniștita posesie terenul în suprafața totala de 2,5 ha situat în comuna C., județul Giurgiu. În motivarea recursului declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegala, pentru considerentele ce urmează: - Hotărârea atacată este motivată în termeni generali, fără a se ține seama de situația imobilului ce face obiectul cererii de chemare în judecată, prin raportare la posibilitatea dobândirii în natura a proprietății conform Legii speciale nr. 10/2001, instanța de apel plecând de la premisa generală că există o suprapunere între dispozițiile acesteia și cele ale legii generale, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Din suprafața totala de teren de 25000 mp, comuna C. deține o suprafața de 9235 mp (9685 mp din măsurători) din care suprafața de 4400 mp este afectata de construcții (sediu primărie, etc. și parc) și suprafața de 5285 este teren liber, iar restul suprafeței este proprietate a intimaților-pârâți persoane fizice care au dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, respectiv prin reconstituirea dreptului de proprietate.

Legea nr. 10/2001 nu reglementează dreptul la restituire în natura a terenurilor afectate de construcții de interes public și nici a celor înstrăinate în baza Legii nr. 18/1991. Cum legea speciala cuprinde dispoziții de drept substanțial care nu permit restituirea imobilului în natură deoarece terenul, parțial, a trecut în proprietatea unor persoane de drept privat prin reconstituirea dreptului de proprietate pe amplasamentul proprietății autorilor recurenților, iar pe o suprafața de 4400 mp sunt edificate construcții de către comuna C., recurenții apreciază că Legea nr. 10/2001 conține dispoziții care nu sunt în concordanță cu cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest context, argumentul instanței de apel că există o suprapunere între legea specială și legea generală nu subzistă în prezenta cauză, astfel încât acțiunea în revendicare constituie un remediu efectiv, care acoperă, până la o intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu caracter obligatoriu că, în cazul concursului dintre legea specială și legea generală prevalează acțiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Pentru aceste considerente, recurenții au opinat că terenul în suprafața de 5285 mp care este liber, neafectat de utilități publice, este susceptibil de restituire în natura chiar în temeiul deciziei nr. 33/2008, hotărâre obligatorie și care dă prioritate restituirii în natură a terenului, în situația în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. - În mod greșit, instanța de apel a dat prioritate legii speciale fără a avea în vedere ca acest act normativ este total ineficace, iar dispozițiile de drept substanțial conținute sunt contrare, neconforme cu cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

C.E.D.O., în numeroasele decizii pe care Ie-a pronunțat împotriva Statului român a reținut că mecanismul prevăzut de Legea nr. 10/2001 este unul formal, procedura fiind doar teoretică și iluzorie, nefiind în măsură să conducă la restituirea în natură sau la plata unor despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, în termenul rezonabil prevăzut de Convenție. În decizia pilot Maria Atanasiu & România și alte decizii ca Brumărescu vs. România, Străin vs. România, Katz vs. România, C.E.D.O. a reținut constant ca Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod care sa poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri și a apreciat că soluția este restituirea în natură a bunurilor imobile către adevăratul proprietar.

Ca o dovadă în plus a faptului că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 este teoretică și iluzorie, recurenții au evocat adoptarea O.U.G.

nr. 4/2012 privind unele masuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlul VIl „Regimul stabilirii și plații despăgubirilor aferente imobilelor prelate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente și a Legii nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, act normativ care prelungește termenele de restituire a proprietăților, iar plata despăgubirilor se va face începând cu 1 ianuarie 2017. - Instanța de apel a apreciat greșit ca existența Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea reclamanților de a recurge la cererea în revendicare, fără a avea în vedere decizia nr. 33/2008, decizie obligatorie care dezleagă dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001 și potrivit cu care prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, întrucât o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la eventuala intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În acord cu decizia nr. 33/2008, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. Recurenții susțin că raționamentul instanței de apel cu privire la necompararea titlurilor de proprietate este greșit și în neconcordanță cu decizia nr. 33/2008, cu atât mai mult cu cât ei nu au primit nicio despăgubire pentru imobilul preluat abuziv de către stat, iar terenul putea fi inclus în domeniul public al comunei C. doar în situația în care acesta ar fi trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, situație neregăsită în cauză.

Instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere că intimata-pârâtă comuna C. nu deține un titlu de proprietate asupra imobilului, iar ca efect al constatării nevalabilității titlului statului, dreptul de proprietate al autoarei lor nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia, astfel că reclamanții sunt în continuare titularii dreptului de proprietate. Preluarea imobilului de către regimul comunist s-a făcut cu încălcarea Constituției în vigoare, deoarece autoarei reclamanților nu i s-a acordat nici o despăgubire ca echivalent valoric al bunului, iar conacele împreună cu terenurile aferente acestora (pana la 50 ha) erau exceptate de la naționalizare, aspecte care duc la concluzia ca preluarea imobilului s-a realizat fără titlu.

Față de această împrejurare, reclamanții pretind că sunt, potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., titularii unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Comuna C. nu le poate opune un titlu de proprietate (Decretul nr. 83/1949 adoptat în completarea Legii nr. 187/1945 este un act normativ nevalabil conform art. 2 din Legea nr. 10/2001) în baza căruia deține bunul imobil revendicat și nici nu poate justifica privarea de exercitare a prerogativelor dreptului de proprietate . Privarea de proprietate nu este justificată deoarece nu s-a demonstrat că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura nu răspunde criteriului proportionalității . - În mod greșit, instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond cu privire la pârâții persoane fizice care au exhibat titluri de proprietate emise în baza Legii nr. 18/19991 și a dat prioritate aceluiași principiu al securității raporturilor juridice în detrimentul respectării dreptului de proprietate.

C.E.D.O. a afirmat ca vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, constituie o privare de proprietate contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Străin contra României). Or, transmiterea proprietății către parații persoane fizice nu s-a făcut printr-un act translativ de proprietate, ci prin reconstituirea dreptului de proprietate, conform căreia statul le restituie persoanelor care au adus teren în cooperativa agricolă de producție sau moștenitorilor acestora, suprafețele de teren preluate abuziv, pe vechile amplasamente.

Restituirea terenurilor către pârâții persoane fizice nu s-a făcut pe vechile amplasamente, ci a fost restituit terenul preluat de la autoarea reclamanților. Ca urmare, pârâții persoane fizice nu au fost de bună-credință la momentul la care le-a fost reconstituit dreptul de proprietate, deoarece au acceptat ca statul sa le restituie suprafețe de teren pe alte amplasamente decât cele preluate, cu încălcarea Legii nr. 18/1991 modificată și completată. Mai mult, titlul de proprietate al acestora nu poate fi considerat consolidat în raport de art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, deoarece normele enunțate reglementează dreptul de a promova acțiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și nicidecum nu reglementează posibilitatea anularii unui titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991.

Titlul de proprietate al reclamanților este mai bine caracterizat, provine de la adevăratul proprietar, este mai vechi, în timp ce titlul de proprietate al pârâților persoane fizice provine de la un neproprietar, fiind eliberat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, respectiv pe terenul proprietate a reclamanților. Pentru aceste considerente, instanța de apel ar fi trebuit să recunoască preferabilitatea titlului și dreptului invocat de către reclamanți. La 13 ianuarie 2014, intimata comuna C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat ca nefondat întrucât soluția pronunțată de instanța de apel a fost fundamentată chiar pe decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 a cărei nerespectare este criticată în recurs.

Ceilalți intimați nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Criticile de recurs formulate sunt nefondate, potrivit celor ce urmează. Cea dintâi critică a recursului, prin care recurenții-reclamanți au pledat pentru menținerea soluției primei instanțe ce le admisese acestora acțiunea în revendicare în limita suprafeței de 5285 mp teren considerat a fi liber, nu poate fi primită. Argumentul recurenților, care au invocat neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001 justificat de împrejurarea că aceasta nu reglementează posibilitatea restituirii în natură pentru cazuri precum cele regăsite în speță, respectiv terenuri afectate de construcții de interes public ori terenuri ce au făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 18/1991, fapt ce le deschide lor calea acțiunii în revendicare de drept comun, este eronat.

În mod constant în jurisprudența sa, instanța de contencios european a subliniat faptul că, așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nici nu impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (în acest sens Van der Mussele împotriva Belgiei, &48, Slivenko împotriva Letoniei &121, M. Atanasiu ș.a. împotriva României, &164). „În materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză.

Este în primul rând obligația autorităților interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele și dezavantajele inerente diferitelor soluții dintre care să se poată alege, știut fiind faptul că este vorba despre o alegere politică” (par.170, cauza M.Atanasiu ș.a. împotriva României). Instanța de recurs reține, așadar, că întreaga jurisprudență C.E.D.O. evocată de către recurenți a sancționat lipsa de coerență, transparență, eficiență și predictibilitate a legislației menită să asigure dezdăunarea foștilor proprietari ale căror bunuri nu mai pot fi restituite în natură potrivit legislației interne, iar nicidecum faptul că legiuitorul român nu a asigurat în toate cazurile restituirea în natură a bunurilor preluate sub regimul politic anterior, asupra acestei opțiuni C.E.D.O.

recunoscând dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale economico-socio-financiare și intereselor sale politice. Pe cale de consecință, nu ar putea fi reținută teza susținută de recurenți, a caracterului neconvențional al Legii nr. 10/2001, pe motiv că aceasta nu reglementează în toate situațiile restituirea în natură, și, de aici, pe aceea a remediului efectiv și unic oferit de acțiunea în revendicare de drept comun. Contrar susținerilor recurenților, Legea nr. 10/2001 reglementează toate situațiile posibile relative la bunurile care intră în sfera ei de aplicare însă, ca lege cu caracter reparator, prevede măsuri reparatorii diferite și variate funcție de situația de fapt și cea juridică actuală a bunurilor preluate de stat.

Chiar dacă nu asigură în toate cazurile posibilitatea restituirii în natură, este greșit a se susține că aceasta nu reglementează situația juridică și măsurile reparatorii de adoptat pentru imobile aflate în situații juridice și de fapt similare celui în litigiu, respectiv când terenul este afectat de existența unor construcții de interes public (art. 10 combinat cu art. 16) ori când acesta a intrat în circuitul civil, fiind deținut în baza unui titlu de proprietate de către un terț, titlu constituit fie pe cale legală, fie pe cale convențională [art. 18 lit. c) și art. 29 alin. (4)]. De altfel, soluția primei instanțe, care a admis în parte acțiunea în revendicare a reclamanților, în limita suprafeței de 5285 mp teren liber de construcții, cu respingerea acesteia în partea afectată de existența construcțiilor destinate funcționării primăriei și a aceleia ce a făcut obiectul reconstituirilor pe Legea nr. 18/1991 în favoarea persoanelor fizice, nu-și poate găsi nici o justificare în dezlegările cu caracter obligatoriu ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contrar statuărilor instanței ce a pronunțat-o, dovedindu-se că aceasta a fost soluționată mai degrabă în configurația legală a unei acțiuni în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, la nivel declarativ, soluția adoptată a fost fundamentată pe cel de-al doilea principiu degajat din decizia nr. 33/2008 (corespunzător celui de-al patrulea alineat al dispozitivului acesteia), care consacră prioritatea acțiunii în revendicare în cazul constatării neconcordanțelor între legea specială și Convenție, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, deși probele administrate au relevat că o suprafață de 9235 mp din terenul revendicat este deținut de comuna C., adică acea entitate care, în lumina art. 21 din Legea nr. 10/2001 are calitatea de unitate deținătoare, iar nu de un terț dobânditor al bunului, aceasta din urmă fiind ipoteza de aplicare a principiului deciziei nr. 33/2008 invocat de Tribunalul Giurgiu în motivarea hotărârii sale.

Nu numai că prima instanță a utilizat în mod eronat acest principiu al deciziei nr. 33/2008, aplicându-l altor ipoteze decât acelea la care se referă Înalta Curte în considerentele deciziei de recurs în interesul legii și care corespund situației în care bunul vizat prin acțiunea în revendicare de drept comun a ajuns în patrimoniul unui terț dobânditor, fie în baza unei dispoziții legale, fie pe cale convențională, dar se constată că, în realitate, tribunalul a decis soarta acestui teren în funcție de situația sa juridică și de fapt, respectiv după cum acesta s-a dovedit a fi liber de construcții ori afectat de existența construcțiilor de utilitate publică, criterii a căror utilizare se regăsește reglementată în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, o astfel de dezlegare a raporturilor juridice litigioase nu ar putea fi validată întrucât nu-și găsește suport nici în statuările instanței supreme din decizia nr. 33/2008, nici în regulile de soluționare a acțiunilor în revendicare după criteriile clasice de comparare a titlurilor concurente și nici a acelora la aplicarea cărora îndrumă Înalta Curte de Casație și Justiție prin menționata decizie. Contrar celei de-a treia critici a recurenților, instanța de apel nu a respins acțiunea în revendicare întrucât ar fi apreciat că existența Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare.

Într-adevăr, reținând existența neconcordanțelor între legea internă și Convenția Europeană, dar în ceea ce privește mecanismul de acordare a măsurilor reparatorii echivalente, instituit prin Legea nr. 247/2005, Înalta Curte a admis prin decizia nr. 33/2008 că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare întrucât s-a considerat că este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În același timp însă, Înalta Curte a mai statuat prin aceeași decizie pronunțată în recursul în interesul legii, că astfel de acțiuni nu ar putea fi însă judecate apelând exclusiv la procedeul comparării titlurilor și dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Instanța supremă a apreciat că pentru judecarea unor astfel de acțiuni este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice. Făcând aplicare regulilor de principiu instituite prin decizia nr. 33/2008 pentru soluționarea unor atare acțiuni în revendicare, instanța de apel a apreciat în mod corect că nu este cazul să se dea curs regulilor de judecată mai sus evocate, observând în primul rând că reclamanții nu se prevalează de un drept actual, titlul vechi de proprietate invocat de aceștia nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual, atâta timp cât până în prezent, aceștia nu au obținut o recunoaștere a dreptului la care el se referă, fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-o deciziei administrativă.

Formulând o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civil, pe care au introdus-o la data de 2 martie 2010 și în care s-au prevalat exclusiv de vechiul drept de proprietate ce a aparținut autoarei lor anterior preluării abuzive realizate de stat, reclamanții au pretins în mod eronat că ei sunt titularii unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție deși nu au probat existența unui „bun actual” în patrimoniu, confirmat în baza unei hotărâri definitive și executorii care să le fi recunoscut calitatea de proprietar și prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului în favoarea lor (în acest sens, par.140, cauza M.Atanasiu ș.a. împotriva României).

Simpla constatare a ilegalității actului de preluare a bunului imobil de către stat, ce a fost reținută prin hotărârea de primă instanță nu fundamentează existența unui „bun” în patrimoniul reclamanților, după cum în mod greșit au pretins aceștia, ci justifică transformarea interesului patrimonial într-o „valoarea patrimonială”, susceptibilă de asemenea de ocrotire pe tărâmul art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care persoana interesată dovedește întrunirea cerințelor legale impuse în procedurile reglementate prin legea specială de reparație (vezi par.141, cauza M.Atanasiu ș.a. împotriva României).

În al doilea rând, instanța de apel a considerat că nu este cazul să dea curs regulilor de judecată menționate în partea finală a deciziei nr. 33/2008, prevăzute pentru soluționarea acțiunilor în revendicare introduse sub regimul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și care vizează bunuri ce intră în sfera acesteia de reglementare, întrucât a apreciat în mod corect că legea internă, Legea nr. 10/2001, nu intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cum s-a menționat deja printr-un considerent anterior, întreaga jurisprudență C.E.D.O. evocată prin cea de-a treia critică de recurs a reclamanților a sancționat ineficiența mecanismului de dezdăunare a foștilor proprietari față de care nu s-a putut adopta măsura reparatorie a restituirii în natură, potrivit legii interne, mecanism instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Raportat și la considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33/2008, reținând că există neconcordanțe între legea internă și Convenție numai în ceea ce privește neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 cu prevederile documentului european în materia drepturilor omului, iar nu în ce privește posibilitatea de restituire a bunului în natură ca „bun actual”, instanța de recurs apreciază ca fiind corectă această statuare a instanței de apel. Prin urmare, se apreciază ca fiind lipsită de temei și critica recurenților prin care s-a susținut o greșită aplicare de către instanța de apel a deciziei nr. 33/2008, prin nerespectarea îndrumării de a efectua compararea titlurilor de dobândire a proprietății imobilului revendicat de către părțile aflate în dispută, potrivit criteriilor menționate în considerentele deciziei instanței supreme.

Ineficiența mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 nu poate fi sancționată prin negarea măsurii reparatorii a despăgubirii prin echivalent, prevăzută în Legea nr. 10/2001, ori prin ignorarea și ocolirea acestei legi reparatorii, în scopul de a obține restituirea bunului în natură cu încălcarea normelor de drept interne. Rezumând, este exact că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, însă această cale este deschisă celor care se pot prevala de „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și cărora trebuie să li se asigure în acest fel accesul la justiție.

Judecarea acestor acțiuni nu se va putea face apelând la procedeul comparării titlurilor și ignorând efectele create prin legea specială, ci analizând, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu convenția și dacă pârâtul din acțiunea în revendicare nu are, la rândul său un bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O., a cărui ocrotire s-a impune din rațiuni ce țin de principiul securității raporturilor juridice.

Observând însă, pe de o parte că reclamanții din prezenta cauză nu invocă un drept actual și nu justifică existența unui „bun actual” în patrimoniul lor, iar pe de altă parte că Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul dispozițiilor sale de drept substanțial relative la tipurile de măsuri reparatorii pe care le reglementează și la condițiile recunoașterii acestora, instanța de apel a apreciat în mod corect că nu se mai impune verificarea acelor apărări ale reclamanților care vizau condițiile în care intimații au dobândit imobilul ce a aparținut autoarei lor și nici dezvoltarea raționamentelor descrise în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care țin de verificarea existenței unui „bun” în patrimoniul pârâților din acțiunea în revendicare ori de observarea principiului securității raporturilor juridice.

În considerarea tuturor acestor argumente și apreciind că instanța de apel este cea care a dezlegat în mod corect litigiul dedus judecății, cu respectarea întregului cadru normativ în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată, din care face parte și decizia nr. 33/2008, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.X. și G.I.N. împotriva deciziei civile nr. 87 A din 28 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2014.