ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 532/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 532/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată, la data de 18 noiembrie 2008
reclamantele
A.C.G. și P.D.M. au
chemat în judecată pe pârâții P. Giurgiu, C.E.C., sucursala
Giurgiu și F. Giurgiu
pentru a se dispune
obligarea pârâților la emiterea dispoziției privind
restituirea suprafeței de 358 m.p., teren situat
în Municipiul Giurgiu,
strada Vasile
Alecsandri, în temeiul Legii nr. 10/2001.
În motivarea cereri reclamantele au arătat, în
esență, că autorul
l.P.D. a formulat notificare în temeiul Legii nr.
104/2001 pentru restituirea terenului în suprafață
de 800 m.p. preluat de
stat prin
Decretul nr. 116/1985 și construcția aflată pe teren.
Prin dispoziția
nr. 14685 din 29 septembrie 2004, primăria a dispus
restituirea în natură a suprafeței de 289 m.p., iar pentru suprafața de
153
m.p. teren ce nu a putut fi restituit în natură și pentru
construcția demolată li s-a stabilit dreptul de a opta pentru masuri
reparatorii.
Pentru diferența de 358 m.p.
teren prin aceeași dispoziție s-a dispus
înaintarea notificării către F., proprietarul terenului respectiv.
La rândul său, F. și-a declinat competența
soluționării
notificării, întrucât
terenul revendicat dobândit în proprietate de acesta
prin sentința nr. 1920/1995, a fost înstrăinat în
1999 sucursalei C.E.C.
Giurgiu
împreună cu construcția aflată în curs de execuție pe terenul
respectiv.
Întrucât sucursala
C.E.C. Giurgiu, ca urmare a adresei primite pentru restituirea terenului, a
comunicat că cererea i-a fost greșit
adresată,
reclamantele au solicitat instanței în temeiul Legii nr. 10/2001
stabilirea
situației juridice a terenului ce nu le-a fost restituit și
obligarea pârâtei care îl deține la emiterea
dispoziției de restituire.
La data de 23
martie 2006, C.E.C. SA, sucursala Giurgiu, a
formulat
o cerere de chemare în garanție a F. Giurgiu, ținut
de o atare obligație, în temeiul contractului de
vânzare-cumpărare nr.
150 din 25 ianuarie 1999 prin care C.E.C.-ul a
dobândit proprietatea terenului în litigiu de la F.
Prin sentința civilă nr. 297 din 12 octombrie
2006, Tribunalul
Giurgiu a admis
acțiunea reclamantelor și excepția lipsei calității
procesuale pasive a P.M. Giurgiu, invocată de
aceasta
prin întâmpinare, dispunând obligarea pârâtei C.E.C., sucursala
Giurgiu, să restituie în natura reclamantelor
terenul în suprafață de 358
m.p. situat în municipiul Giurgiu, Strada
Vasile Alecsandri, învecinat cu strada Vasile Alecsandri, terenul primăriei și
terenul C.E.C., sucursala Giurgiu.
Tribunalul a respins prin aceeași sentință
excepțiile privind
tardivitatea
formulării acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a
C.E.C., sucursala Giurgiu și F. Giurgiu, a
nulității cererii de
chemare in
judecată pentru lipsa semnăturii, precum și a lipsei de
legitimare activă a reclamantelor, invocate de
pârâte prin întâmpinare.
Admițând
cererea C.E.C., sucursala Giurgiu, de chemare în
garanție a F., urmare a respingerii excepției invocată de F. privind
tardivitatea depunerii acestei cereri, Tribunalul
Giurgiu a dispus
obligarea chematei în garanție să restituie pârâtei C.E.C., sucursala Giurgiu,
partea din preț achitată prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 150/1991,
pentru imobilul
restituit reclamantelor,
actualizat la valoarea de piață din momentul
predării.
Instanța a
dispus în conformitate cu art. 12 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură
sub condiția rambursării de către
reclamante
a sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite pentru
terenul în
suprafață de 358 m.p.
Prima instanță
a reținut, în esență, că reclamantele sunt succesoare în drepturi ale numitei
M.M., proprietara
imobilului din Giurgiu la
data exproprierii prin Decretul nr. 116/1985, care au primit în temeiul Legii nr.
10/2001 măsuri reparatorii în natură
și în echivalent pentru o parte din
imobil.
Pentru terenul în suprafață de 358 m.p. în
privința căruia P.
Giurgiu a
comunicat reclamantelor că este deținută de F.,
expertiza efectuată în cauză a identificat-o în proprietatea sucursalei
C.E.C. Giurgiu, în temeiul actului de
vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu F., fiind parțial ocupată cu
construcții în curs de
execuție.
Tribunalul a reținut că sentința civilă nr. 1920/1995
prin care s-a
constatat calitatea F.
de proprietar al terenului de 2100 m.p.
în care era încorporată și
suprafața de teren de 358 m.p.,
:
nu fundamentează prezumția
dobândirii cu titlu valabil și opozabil
fostului
proprietar, deoarece hotărârea este declarativă de drepturi,
raport cu autoritățile administrative locale, și
nu constitutiv de drepturi
față de adevăratul proprietar.
Instanța a
concluzionat, de asemenea, că înstrăinarea consimțită de vânzătorul
neproprietar F., către C.E.C. SA, sucursala
Giurgiu,
prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 150/1999, chiar în
contra demersurilor începute anterior de fostul
proprietar, contravine
Decretului-Lege
nr. 67/1990, art. 187 din Legea nr. 109/1996 și legilor
de reparație,
astfel încât respectiva înstrăinare nu a fost valahi înfăptuită în sensul art. 11,
art. 18 lit. c) și art. 29 din Legea nr.
10/2001.
Față de atari concluzii, instanța nu a reținut apărările potrivit
cărora
pârâtele, F. și C.E.C., sucursala Giurgiu, nu aveau
obligația de a soluționa notificarea pentru că ar fi dobândit dreptul
de
proprietate în privința imobilului prin hotărâre judecătorească și
respectiv prin contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu bună credință.
Lucrările de
construcție existente pe teren, începute anterior
anului 1990 și nefinalizate până în prezent, nu justifică afectarea lor
interesului public „potrivit
scopului exproprierii”, situație care permite
integrarea în regimul juridic prevăzut de art. 494 C. civ.
Despăgubirilor primite de autoarea reclamantelor
la epoca
exproprierii au fost luate
în calcul la stabilirea măsurilor reparatorii
acordate prin dispoziția primarului municipiului Giurgiu, fără ca
acesta
să reprezinte un impediment la restituirea în natură.
Referitor la cererea de chemare în garanție
instanța a înlăturat
apărarea F.
referitoare la survenirea cauzei de evicțiune
ulterior încheierii
contractului, reținând că, chemata în garanție a
procedat la vânzarea lucrului altuia în pofida interdicției de vânzare
prevăzută în legea sa de organizare și funcționare
și a dispozițiunilor
legale care
stabileau sau preconizau măsuri de restituire în privința
imobilelor
expropriate.
Tribunalul a înlăturat și apărarea chematei în
garanție potrivit căreia C.E.C., sucursala Giurgiu, și-a asumat riscul
evicțiunii, reținând
că situația
relevată se referă la certa cunoaștere a acestei cauze de către
cumpărător, la data perfectării contractului și nu
ulterior acestuia
. Prin decizia civilă nr. 128/ A din 18 mai 2007,
Curtea de Apel
București, secția
IX-
a civilă și pentru cauze privind proprietatea
intelectuală, a respins, ca nefondate, apelurile
declarate de C.E.C. SA, sucursala Giurgiu, și F. Giurgiu, reținând în mare
aceleași
considerente avute în vedere de instanța de fond.
S-a concluzionat că art. 10 alin. (1) și art. 11 alin.
(4) din Legea nr.
10/2001 invocate
de sucursala C.E.C. Giurgiu, care reglementează
situația de excepție de la regula restituirii în natură a imobilelor,
sunt de
strictă interpretare și
aplicare și nu pot fi extinse prin analogie la alte
situații decât
acelea expres stabilite de legiuitor, astfel că ele nu își găsesc aplicare în
privința terenului deținut de C.E.C., sucursala
Giurgiu, de vreme ce acesta nu este ocupat și/sau afectat integral unei
construcții funcționale care să facă
parte din categoria lucrărilor pentru
care s-a dispus exproprierea.
Instanța de apel a înlăturat, ca fiind lipsite de
interes criticile
apelantei C.E.C., sucursala Giurgiu, privitoare la
rambursarea despăgubirilor de expropriere acordate autoarei reclamantelor de
vreme ce legitimarea de a le formula revine
autorității care le-a achitat.
În
privința angajării răspunderii pentru evicțiune a F., curtea a reținut că
acesta a înstrăinat fără drept imobilul în litigiu, iar riscul asumat de
cumpărător C.E.C., sucursala Giurgiu, vizează situația la care face expres
referire, și anume aceea că bunul a fost stăpânit de
către vânzătoare și
nu a fost preluat de stat de la aceasta. În afara
acestor precizări, în cauză operează regula înscrisă la art. 1337 C.
civ.,
privitoare la obligația legală
de garanție a vânzătorului, obligație care
nu poate fi înlăturată decât printr-o clauză care atestă neechivoc
voința
cumpărătorului de a-și asuma riscul în privința oricărei cauze de
evicțiune care ar putea surveni ulterior.
Prin decizia
civilă nr. 2248 din 2 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost admise
recursurile formulate de F.
Giurgiu și C.E.C.,
sucursala Giurgiu, a fost casată decizia recurată și
cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași
instanță de apel.
S-a reținut că
în raport de omisiunile expertizei, care nu a evidențiat actele și schițele
invocate de pârâte în succesiunea
operațiunilor
juridice înfăptuite cu privire la bunul litigios, esențiale în
identificarea terenului în litigiu și a entității
deținătoare a acestuia,
situația de fapt nu a fost stabilită, pentru a
se putea face o corectă
aplicare a art. 10
și art. 11 din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează
cu o nesoluționare
pe fond a cauzei.
În raport de cele mai sus arătate, a constatat că
litigiul nu a fost soluționat pe fondul său, motiv pentru care în temeiul art. 313
C. proc.
civ., s-a dispus casarea
deciziei 128/ A a Curții de Apel București, secția
a
IX-
a civilă, cu trimitere spre
rejudecare, cu îndrumarea că instanța de
trimitere, în funcție de concluziile expertizei și probele ce se vor
administra, să examineze și celelalte critici din
recursurile declaratei
referitoare la măsurile reparatorii ce urmează a
fi acordate
reclamantelor de către
entitatea deținătoare ca și obligația de garanție
pentru evicțiune a
pârâtei F.
Cauza a fost
reînregistrată pe rolul Curții de Apel București,
secția a
IX
a civilă și pentru cauze de proprietate intelectuală
sub nr.
6508/2/2009 la data de 10 iulie 2009.
La termenul din 22 octombrie 2009, curtea a
încuviințat efectuarea unui
nou raport de expertiză tehnică având ca
obiectiv a se stabili dacă
există identitate
între terenul situat în Giurgiu, Str. Vasile Alecsandri
și terenul
deținut de apelanta-pârâtă cu nr. 27 de pe aceeași stradă.
De asemenea, a mai fost încuviințată emiterea
unei adrese cu
privire la istoricul
de număr poștal al imobilului în litigiu, răspunsul
fiind depus la dosar
de apel.
La dosar a fost depus raportul de expertiză
tehnică topografică
întocmit de exp. th. C.N., G.Z. și I.S.
Prin decizia nr.
79/ A din 18 martie 2010, Curtea de Apel
București,
secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea
intelectuală, a respins apelurile pârâtelor ca
nefondate.
Curtea a reținut că, în fapt, terenul a cărui
restituire se cere, 358
m.p. din
suprafața fostului imobil de pe str. Vasile Alecsandri,
dolari S.U.A. identifică, fiind inclus, în
suprafața de teren de 374 m.p. ocupată de
C.E.C., sucursala Giurgiu; acest ultim teren este compus din 181 m.p.
construcție nefinalizată și 193 mp teren liber
prevăzut ca zonă de acces
construcție.
Prin urmare, toate apărările exprimate prin
invocarea excepției
lipsei calității
procesuale pasive a pârâtei apelante și a excepției lipsei calității procesuale
active a reclamanților, precum și cele două motive
de? apel invocate de apelantă legate de lipsa
identității dintre cele două
terenuri, sunt nefondate.
Curtea a mai
reținut că art. 10 alin. (1) și art. 11 alin. (4) din
Legea nr. 10/2001 invocate în cauză, care reglementează situația de
excepție de la regula restituirii în natură a
imobilelor, sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse prin
analogie la alte situații
decât
acelea expres stabilite de legiuitor, astfel că ele nu își găsesc aplicare în
privința terenului deținut de C.E.C., sucursala Giurgiu, de
vreme ce acesta nu este ocupat și/sau afectat
integral unei construcții
funcționale
care să facă parte din categoria lucrărilor pentru care s-a
dispus
exproprierea.
Lucrările de
construcție existente pe teren, începute anterior
anului 1990 și nefinalizate până în prezent, nu justifică afectarea lor
interesului public „potrivit
scopului exproprierii”, situație care permite
integrarea în regimul juridic prevăzut de art. 494 C civ.
Apelanta susține că este vorba despre un teren
absolut necesar
folosirii și
exploatării imobilului ce urmează a fi finalizat, destinat în
primul
rând lucrului cu publicul.
Curtea a reținut că prin destinație de uz sau de
interes public se
are în vedere un imobil care prin natura sa să fie
supus în mod
intrinsec unei astfel de
destinații; or, un imobil clădire (nefinalizată, de
altfel) nu poate fi prin sine un imobil cu
destinație publică, deoarece
asigurarea sediilor instituțiilor statului
reprezintă un scop ce nu se încadrează în rațiunile de ordine și de interes
general, pentru a
opune cu forță juridică
unei cereri de restituire a terenului.
Cât privește susținerea că o parte din teren este
ocupată de
construcție, iar cealaltă parte este destinată exclusiv
exploatării și
utilizării clădirii și că
practic, o asemenea restituire ar face imposibilă
finalizarea construcției și derularea activității
apelantei, deoarece fiind 6
instituție
bancară are nevoie de o serie de măsuri de siguranță și de un
spațiu suficient pentru o astfel de activitate,
s-a reținut de asemenea
caracterul
său nefondat.
Sub aspectul
construcției, s-a statuat deja că lucrările de construcție existente pe teren,
începute anterior anului 1990, nefinalizate până în prezent, nu justifică
afectarea lor interesului public „potrivit scopului exproprierii”, situație
care permite integrarea în regimul juridic prevăzut de 494 C civ.
Sub aspectul
restului de teren care ar fi destinat exclusiv exploatării și utilizării
clădirii, s-a constatat că un asemenea regim
juridic
nu poate ti stabilit de un expert tehnic, reprezentând o apreciere
de drept ce poate fi făcută numai de instanța de
judecată.
În al doilea rând s-a reținut că o asemenea
destinație (ca și bun
accesoriu unui bun principal) nu poate exista în
absența bunului principal, cât timp clădirea nu este finalizată.
Prin urmare, s-a conchis că nu există
impedimentele invocate la
restituirea
în natură, motiv pentru care nu au fost primite nici aceste
critici.
Cu privire la
criticile din apelul F. Giurgiu s-a
constatat
că nu este necesară existența evicțiunii la momentul vânzării,
ci este evident că evicțiunea se produce
ulterior, dar este necesar ca
sursa
evicțiunii (în speță, preluarea prin expropriere care ducea la
interdicția
de înstrăinare) să fi existat la momentul vânzării. Or,
chemata în garanție a procedat la vânzarea lucrului altuia în pofida
interdicției
de vânzare prevăzută în legea sa de organizare., și
funcționare și a dispozițiunilor legale care stabileau sau preconizau
măsuri de restituire în privința imobilelor
expropriate.
Cât privește a
doua critică, chiar apelanta a susținut
necunoașterea
cauzei evicțiunii de către cumpărător, necontrazicând cu
nimic
considerarea de către instanță ca fiind îndeplinită această condiție.
S-a mai susținut
de către apelantă că în mod greșit a reținut
prima
instanță că petentele ar fi făcut demersuri din anul 1999 pentru
recuperarea acestei suprafețe, cât timp nu se face
nici un fel de dovadă, iar apelanta a luat cunoștință de astfel de demersuri
abia în 2004, când
au răspuns la
adresa nr. 7205 din 29 aprilie 2004 a P.M.
Giurgiu. Curtea a reținut că fostul proprietar a început demersurile
pentru
restituirea terenului încă din 1998 uzând, atât de procedura
Legii nr. 18/1991 cât și aceea a Legii nr. 10/2001,
adresate instituțiilor
abilitate.
Cu privire la incidența dispozițiile art. 1340 C.
civ., privind riscul
contractului s-a reținut că riscul asumat de
cumpărător C.E.C., sucursala
Giurgiu,
vizează situația la care se face expres referire în
clauză, și anume aceea că bunul a fost stăpânit
de către vânzătoare și
nu â fost preluat de stat de la aceasta. In afara
acestor precizări, în
cauză operează regula
înscrisă la art. 1337 C. civ., privitoare la obligația
legală de garanție a vânzătorului, obligație care
nu poate fi înlăturată
decât
printr-o clauză, care atestă neechivoc voința cumpărătorului de
a-și asuma riscul în privința oricărei cauze de
evicțiune care ar putea
surveni ulterior.
Într-un ultim
motiv de apel, s-a mai invocat faptul că cererea de
chemare în garanție a fost depusă, la data de 23 martie 2006, când
avuseseră
loc mai multe înfățișări,
deci cu nerespectarea termenului prevăzută de art.
61 alin. (1) C.
proc. civ.
S-a reținut că
într-adevăr, cererea de chemare în garanție
formulată
de C.E.C., sucursala Giurgiu, împotriva chematei în garanție
F. Giurgiu a fost depusă la termenul din 23
martie 2006, după
discutarea
probelor deci cu depășirea primei zile de înfățișare.
Dar, la acel
termen, toate părțile fiind prezente, niciuna dintre
acestea nu a invocat problema tardivității formulării cererii de
chemare în garanție, astfel încât norma din art. 61 C. proc. civ.,
fiind de ordine privată, partea interesată a fost
decăzută din dreptul de
a invoca această tardivitate. De altfel, abia cu
ocazia acordării cuvântului pe fond în fața primei instanțe, chemata în
garanție a
invocat tardivitatea, așa cum
reiese din practicaua sentinței. Limita de timp în care poate fi formulată o
asemenea cerere este reglementată ca
măsură de protecție împotriva unei
prelungiri excesive a duratei
procesului
angajat de către reclamant, însă nerespectarea acestei limite
nu poate,
în absența unei dispoziții exprese a legii, să atragă
consecințe în planul legalității hotărârii ce se pronunță în acest mod.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs
pârâta SC B. SA,
criticând-o pentru
nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art.
004, pct. 9 C. proc.
civ., a susținut că instanța de apel a făcut o greșită
aplicare a dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001.
În dezvoltarea acestei motiv de recurs, pârâta a
învederat că este
posesorul unui titlu de proprietate valabil asupra
terenului în litigiu, obținut cu respectarea condițiilor legii, fiind astfel
beneficiarul de drept al proprietății. Pe amplasamentul pretins se află
construcții autorizate, ceea ce constituie un impediment la restituirea bunului
în natură, reclamanții fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin
echivalent.
În conflictul
de interese dintre adevăratul proprietar, și subdobânditorul de bună-credință
al bunului solicitat, este preferat, fără excepție, cel opus de subdobanditor,
justificat de rațiuni pragmatice, cu largă aplicare, în scopul asigurării
securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
Abdicarea de la
principiul bunei-credințe, echivalează cu încălcarea principiilor menționate și
a dreptului irevocabil de proprietate al cumpărătorului.
Or, în speță,
contractul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit bunul litigios, a fost
încheiat, în mod cert, cu respectarea! legilor în vigoare la data înstrăinării
și cu bună-credință, fiind astfel îndreptățit să beneficieze de protecția
legală conferită de principiul ce o consacră.
În mod greșit
s-a apreciat că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (2) din
Legea nr. 10/2001, întrucât din acest teren o suprafață de 181 m.p. este
ocupată de o construcție (P + î)f iar suprafața liberă, aflată în fața și
spatele construcției, asigură accesul la edificat, fiind astfel pe deplin
incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) și alin. (3) din legea specială.
!" dolari S.U.A.
Condiția impusă
de lege, cu privire la funcționalitatea construcției, nu-i este opozabilă,
aceasta raportându-se doar la lucrurile pentru care s-a dispus exproprierea.
Or, potrivit
datelor speței, exproprierea a fost dispusă în scopul edificării unui bloc de
locuințe, obiectiv ce nu a fost finalizat de stat din lipsă de fonduri și care
i-a fost transmis odată cu terenul.
Fiind o
persoană juridică de drept privat, nu este ținută în ceea ce privește efectuarea
investițiilor, decât de termenele contractuale, nicidecum de termenele impuse
prin acte normative instituțiilor publice, referitoare la finalizarea
construcțiilor.
În acest
context, în mod eronat instanța de apel a considerat că nu există nici un
impediment la restituirea bunului în natură pe considerentul că edificiul nu
este finalizat.
Pe terenul
solicitat a fost identificată o construcție din care au fost executate
fundația, subsolul și parterul peste care au fost realizate planșeele, astfel
încât restituirea imobilului în natură ar aduce prejudicii importante băncii, o
suprafață însemnată din teren aflându-se sub această construcție.
Recursul nu este fondat.
Buna-credință reprezintă, conform definiției date
de dispozițiile
art. 1898 alin. (1) C. civ., „credința posesorului că,
cel de la care a
dobândit imobilul avea
toate însușirile cerute de lege spre a-i putea
transmite proprietatea”. Ea constă în convingerea cumpărătorului că a
contractat cu adevăratul proprietar, cu
respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii
contractului, condiții ce se cer a fi
întrunite cumulativ.
Or, în speță,
recurenta nu se poate prevala de principiul evocat și
invocat drept cauză care salvează actul de transmisiune de care se
prevalează, justificat de împrejurarea că bunul
litigios, deținut de
societatea
transmițătoare doar cu titlu de folosință (potrivit legislației în vigoare
privind organizarea și funcționarea organizațiilor cooperatiste)
nu putea fi transmis, în mod valabil, în
proprietate unei alte entități,
astfel cum eronat pretinde recurenta.
Nu are nici o
relevanță sub aspectul validității transferului
dreptului existența unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 1920/1995,
pronunțată într-o acțiune în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111
C. civ.), dat fiind caracterul declarativ de drepturi al acestei
categorii de hotărâri judecătorești și nu
constitutiv de drepturi, pentru
a
putea fi opusă cu succes în contra adevăratului proprietar.
Împrejurarea că recurenta nu se află în situația
de a invoca în
favoarea sa buna-credință rezidă din însăși clauzele
actului de
transmisiune privind titlul cu
care transmițătoarea deținea proprietatea
și unde se face mențiunea că „bunul nu a trecut în proprietate de stat
în
temeiul vreunui act normativ”, în condițiile menționate
cumpărătoarea declarând că înțelege să cumpere bunul pe riscul său.
Cât privește critica privind aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 10
alin. (2) și art.
11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se constată, de asemenea,
caracterul
său nefondat.
Textul legal evocat [(art. 10 alin. (2)] cu
aplicația particulară [(art. 11
alin.
(3)] în cazul preluării bunului prin expropriere, are în vedere ipoteza
în care construcțiile expropriate au fost integral
demolate, iar lucrările
de execuție
a noilor lucrări pentru care s-a dispus exproprierea ocupă
parțial și
funcțional terenul. În înțelesul textului legal enunțat, impedimentul la
restituire în natură ce constituie principiul ce
guvernează legea specială de reparație, se concretizează în situațiile
de
excepție expres prevăzute de
același text, respectiv suprafața pretinsă
să fie ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților
legale și altor amenajări de
utilitate publică ale localităților urbane și rurale, caz în care se vor acorda
măsuri reparatorii prin echivalent.
Fiind o excepție de la principiul legal enunțat,
situațiile vizate de
textul legii
speciale ce se constituie în impedimente la restituire, nu pot
fi decât acelea expres reglementate de lege.
Prin urmare, astfel cum legal a reținut curtea de
apel, nu poate fi asimilată impedimentelor la restituire în sensul legii
speciale existența
pe terenul pretins
în prezenta procedură a unei construcții începute
anterior anului 1990
și nefinalizată, nefuncțională, justificat de
împrejurarea
că pentru a avea efectele prescrise, de exceptare de la
regula restituirii, ea trebuie să se concretizeze
în ipostazele legii.
Or, neîncadrându-se
în nici una din ipotezele de excepție
reglementate
delege, justificat curtea de apel a făcut aplicațiunea regulii
prescrise de aceeași lege, cu respectarea
dispozițiilor art. 1, 7 și 9 din
Legea nr. 10/2001.
Aceleași considerente privesc și restul terenului
deținut de pârâtă
căreia îi sunt aplicabile
aceleași norme juridice, criticile invocate sub
acest aspect fiind de asemenea nefondate.
Ca urmare, față
de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (l)
C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta
C.E.C. SA
împotriva deciziei nr. 79/ A din 18 martie 2010 a Curții de
Apel
București, secția a
IX-
a civilă și pentru cauze privind proprietatea
intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie
2011.