ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 532/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 18 noiembrie 2008 reclamantele A.C.G. și P.D.M. au chemat în judecată pe pârâții P. Giurgiu, C.E.C., sucursala Giurgiu și F. Giurgiu pentru a se dispune obligarea pârâților la emiterea dispoziției privind restituirea suprafeței de 358 m.p., teren situat în Municipiul Giurgiu, strada Vasile Alecsandri, în temeiul Legii nr. 10/2001. În motivarea cereri reclamantele au arătat, în esență, că autorul l.P.D. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 104/2001 pentru restituirea terenului în suprafață de 800 m.p. preluat de stat prin Decretul nr. 116/1985 și construcția aflată pe teren. Prin dispoziția nr. 14685 din 29 septembrie 2004, primăria a dispus restituirea în natură a suprafeței de 289 m.p., iar pentru suprafața de 153 m.p.

teren ce nu a putut fi restituit în natură și pentru construcția demolată li s-a stabilit dreptul de a opta pentru masuri reparatorii. Pentru diferența de 358 m.p. teren prin aceeași dispoziție s-a dispus înaintarea notificării către F., proprietarul terenului respectiv. La rândul său, F. și-a declinat competența soluționării notificării, întrucât terenul revendicat dobândit în proprietate de acesta prin sentința nr. 1920/1995, a fost înstrăinat în 1999 sucursalei C.E.C. Giurgiu împreună cu construcția aflată în curs de execuție pe terenul respectiv. Întrucât sucursala C.E.C. Giurgiu, ca urmare a adresei primite pentru restituirea terenului, a comunicat că cererea i-a fost greșit adresată, reclamantele au solicitat instanței în temeiul Legii nr. 10/2001 stabilirea situației juridice a terenului ce nu le-a fost restituit și obligarea pârâtei care îl deține la emiterea dispoziției de restituire.

La data de 23 martie 2006, C.E.C. SA, sucursala Giurgiu, a formulat o cerere de chemare în garanție a F. Giurgiu, ținut de o atare obligație, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 150 din 25 ianuarie 1999 prin care C.E.C.-ul a dobândit proprietatea terenului în litigiu de la F. Prin sentința civilă nr. 297 din 12 octombrie 2006, Tribunalul Giurgiu a admis acțiunea reclamantelor și excepția lipsei calității procesuale pasive a P.M. Giurgiu, invocată de aceasta prin întâmpinare, dispunând obligarea pârâtei C.E.C., sucursala Giurgiu, să restituie în natura reclamantelor terenul în suprafață de 358 m.p. situat în municipiul Giurgiu, Strada Vasile Alecsandri, învecinat cu strada Vasile Alecsandri, terenul primăriei și terenul C.E.C., sucursala Giurgiu.

Tribunalul a respins prin aceeași sentință excepțiile privind tardivitatea formulării acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a C.E.C., sucursala Giurgiu și F. Giurgiu, a nulității cererii de chemare in judecată pentru lipsa semnăturii, precum și a lipsei de legitimare activă a reclamantelor, invocate de pârâte prin întâmpinare. Admițând cererea C.E.C., sucursala Giurgiu, de chemare în garanție a F., urmare a respingerii excepției invocată de F. privind tardivitatea depunerii acestei cereri, Tribunalul Giurgiu a dispus obligarea chematei în garanție să restituie pârâtei C.E.C., sucursala Giurgiu, partea din preț achitată prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 150/1991, pentru imobilul restituit reclamantelor, actualizat la valoarea de piață din momentul predării.

Instanța a dispus în conformitate cu art. 12 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură sub condiția rambursării de către reclamante a sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite pentru terenul în suprafață de 358 m.p. Prima instanță a reținut, în esență, că reclamantele sunt succesoare în drepturi ale numitei M.M., proprietara imobilului din Giurgiu la data exproprierii prin Decretul nr. 116/1985, care au primit în temeiul Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii în natură și în echivalent pentru o parte din imobil. Pentru terenul în suprafață de 358 m.p. în privința căruia P. Giurgiu a comunicat reclamantelor că este deținută de F., expertiza efectuată în cauză a identificat-o în proprietatea sucursalei C.E.C.

Giurgiu, în temeiul actului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu F., fiind parțial ocupată cu construcții în curs de execuție. Tribunalul a reținut că sentința civilă nr. 1920/1995 prin care s-a constatat calitatea F. de proprietar al terenului de 2100 m.p. în care era încorporată și suprafața de teren de 358 m.p., : nu fundamentează prezumția dobândirii cu titlu valabil și opozabil fostului proprietar, deoarece hotărârea este declarativă de drepturi, raport cu autoritățile administrative locale, și nu constitutiv de drepturi față de adevăratul proprietar. Instanța a concluzionat, de asemenea, că înstrăinarea consimțită de vânzătorul neproprietar F., către C.E.C.

SA, sucursala Giurgiu, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 150/1999, chiar în contra demersurilor începute anterior de fostul proprietar, contravine Decretului-Lege nr. 67/1990, art. 187 din Legea nr. 109/1996 și legilor de reparație, astfel încât respectiva înstrăinare nu a fost valahi înfăptuită în sensul art. 11, art. 18 lit. c) și art. 29 din Legea nr. 10/2001. Față de atari concluzii, instanța nu a reținut apărările potrivit cărora pârâtele, F. și C.E.C., sucursala Giurgiu, nu aveau obligația de a soluționa notificarea pentru că ar fi dobândit dreptul de proprietate în privința imobilului prin hotărâre judecătorească și respectiv prin contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu bună credință.

Lucrările de construcție existente pe teren, începute anterior anului 1990 și nefinalizate până în prezent, nu justifică afectarea lor interesului public „potrivit scopului exproprierii”, situație care permite integrarea în regimul juridic prevăzut de art. 494 C. civ. Despăgubirilor primite de autoarea reclamantelor la epoca exproprierii au fost luate în calcul la stabilirea măsurilor reparatorii acordate prin dispoziția primarului municipiului Giurgiu, fără ca acesta să reprezinte un impediment la restituirea în natură. Referitor la cererea de chemare în garanție instanța a înlăturat apărarea F. referitoare la survenirea cauzei de evicțiune ulterior încheierii contractului, reținând că, chemata în garanție a procedat la vânzarea lucrului altuia în pofida interdicției de vânzare prevăzută în legea sa de organizare și funcționare și a dispozițiunilor legale care stabileau sau preconizau măsuri de restituire în privința imobilelor expropriate.

Tribunalul a înlăturat și apărarea chematei în garanție potrivit căreia C.E.C., sucursala Giurgiu, și-a asumat riscul evicțiunii, reținând că situația relevată se referă la certa cunoaștere a acestei cauze de către cumpărător, la data perfectării contractului și nu ulterior acestuia . Prin decizia civilă nr. 128/ A din 18 mai 2007, Curtea de Apel București, secția IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de C.E.C. SA, sucursala Giurgiu, și F. Giurgiu, reținând în mare aceleași considerente avute în vedere de instanța de fond. S-a concluzionat că art. 10 alin. (1) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 invocate de sucursala C.E.C.

Giurgiu, care reglementează situația de excepție de la regula restituirii în natură a imobilelor, sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse prin analogie la alte situații decât acelea expres stabilite de legiuitor, astfel că ele nu își găsesc aplicare în privința terenului deținut de C.E.C., sucursala Giurgiu, de vreme ce acesta nu este ocupat și/sau afectat integral unei construcții funcționale care să facă parte din categoria lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea. Instanța de apel a înlăturat, ca fiind lipsite de interes criticile apelantei C.E.C., sucursala Giurgiu, privitoare la rambursarea despăgubirilor de expropriere acordate autoarei reclamantelor de vreme ce legitimarea de a le formula revine autorității care le-a achitat.

În privința angajării răspunderii pentru evicțiune a F., curtea a reținut că acesta a înstrăinat fără drept imobilul în litigiu, iar riscul asumat de cumpărător C.E.C., sucursala Giurgiu, vizează situația la care face expres referire, și anume aceea că bunul a fost stăpânit de către vânzătoare și nu a fost preluat de stat de la aceasta. În afara acestor precizări, în cauză operează regula înscrisă la art. 1337 C. civ., privitoare la obligația legală de garanție a vânzătorului, obligație care nu poate fi înlăturată decât printr-o clauză care atestă neechivoc voința cumpărătorului de a-și asuma riscul în privința oricărei cauze de evicțiune care ar putea surveni ulterior.

Prin decizia civilă nr. 2248 din 2 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile formulate de F. Giurgiu și C.E.C., sucursala Giurgiu, a fost casată decizia recurată și cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel. S-a reținut că în raport de omisiunile expertizei, care nu a evidențiat actele și schițele invocate de pârâte în succesiunea operațiunilor juridice înfăptuite cu privire la bunul litigios, esențiale în identificarea terenului în litigiu și a entității deținătoare a acestuia, situația de fapt nu a fost stabilită, pentru a se putea face o corectă aplicare a art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu o nesoluționare pe fond a cauzei.

În raport de cele mai sus arătate, a constatat că litigiul nu a fost soluționat pe fondul său, motiv pentru care în temeiul art. 313 C. proc.

civ., s-a dispus casarea deciziei 128/ A a Curții de Apel București, secția a IX- a civilă, cu trimitere spre rejudecare, cu îndrumarea că instanța de trimitere, în funcție de concluziile expertizei și probele ce se vor administra, să examineze și celelalte critici din recursurile declaratei referitoare la măsurile reparatorii ce urmează a fi acordate reclamantelor de către entitatea deținătoare ca și obligația de garanție pentru evicțiune a pârâtei F. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze de proprietate intelectuală sub nr. 6508/2/2009 la data de 10 iulie 2009. La termenul din 22 octombrie 2009, curtea a încuviințat efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică având ca obiectiv a se stabili dacă există identitate între terenul situat în Giurgiu, Str. Vasile Alecsandri și terenul deținut de apelanta-pârâtă cu nr. 27 de pe aceeași stradă.

De asemenea, a mai fost încuviințată emiterea unei adrese cu privire la istoricul de număr poștal al imobilului în litigiu, răspunsul fiind depus la dosar de apel. La dosar a fost depus raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de exp. th. C.N., G.Z. și I.S. Prin decizia nr. 79/ A din 18 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelurile pârâtelor ca nefondate. Curtea a reținut că, în fapt, terenul a cărui restituire se cere, 358 m.p. din suprafața fostului imobil de pe str. Vasile Alecsandri, dolari S.U.A. identifică, fiind inclus, în suprafața de teren de 374 m.p. ocupată de C.E.C., sucursala Giurgiu; acest ultim teren este compus din 181 m.p.

construcție nefinalizată și 193 mp teren liber prevăzut ca zonă de acces construcție. Prin urmare, toate apărările exprimate prin invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei apelante și a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și cele două motive de? apel invocate de apelantă legate de lipsa identității dintre cele două terenuri, sunt nefondate.

Curtea a mai reținut că art. 10 alin. (1) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 invocate în cauză, care reglementează situația de excepție de la regula restituirii în natură a imobilelor, sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse prin analogie la alte situații decât acelea expres stabilite de legiuitor, astfel că ele nu își găsesc aplicare în privința terenului deținut de C.E.C., sucursala Giurgiu, de vreme ce acesta nu este ocupat și/sau afectat integral unei construcții funcționale care să facă parte din categoria lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea. Lucrările de construcție existente pe teren, începute anterior anului 1990 și nefinalizate până în prezent, nu justifică afectarea lor interesului public „potrivit scopului exproprierii”, situație care permite integrarea în regimul juridic prevăzut de art. 494 C civ.

Apelanta susține că este vorba despre un teren absolut necesar folosirii și exploatării imobilului ce urmează a fi finalizat, destinat în primul rând lucrului cu publicul. Curtea a reținut că prin destinație de uz sau de interes public se are în vedere un imobil care prin natura sa să fie supus în mod intrinsec unei astfel de destinații; or, un imobil clădire (nefinalizată, de altfel) nu poate fi prin sine un imobil cu destinație publică, deoarece asigurarea sediilor instituțiilor statului reprezintă un scop ce nu se încadrează în rațiunile de ordine și de interes general, pentru a opune cu forță juridică unei cereri de restituire a terenului.

Cât privește susținerea că o parte din teren este ocupată de construcție, iar cealaltă parte este destinată exclusiv exploatării și utilizării clădirii și că practic, o asemenea restituire ar face imposibilă finalizarea construcției și derularea activității apelantei, deoarece fiind 6 instituție bancară are nevoie de o serie de măsuri de siguranță și de un spațiu suficient pentru o astfel de activitate, s-a reținut de asemenea caracterul său nefondat. Sub aspectul construcției, s-a statuat deja că lucrările de construcție existente pe teren, începute anterior anului 1990, nefinalizate până în prezent, nu justifică afectarea lor interesului public „potrivit scopului exproprierii”, situație care permite integrarea în regimul juridic prevăzut de 494 C civ.

Sub aspectul restului de teren care ar fi destinat exclusiv exploatării și utilizării clădirii, s-a constatat că un asemenea regim juridic nu poate ti stabilit de un expert tehnic, reprezentând o apreciere de drept ce poate fi făcută numai de instanța de judecată. În al doilea rând s-a reținut că o asemenea destinație (ca și bun accesoriu unui bun principal) nu poate exista în absența bunului principal, cât timp clădirea nu este finalizată. Prin urmare, s-a conchis că nu există impedimentele invocate la restituirea în natură, motiv pentru care nu au fost primite nici aceste critici. Cu privire la criticile din apelul F. Giurgiu s-a constatat că nu este necesară existența evicțiunii la momentul vânzării, ci este evident că evicțiunea se produce ulterior, dar este necesar ca sursa evicțiunii (în speță, preluarea prin expropriere care ducea la interdicția de înstrăinare) să fi existat la momentul vânzării.

Or, chemata în garanție a procedat la vânzarea lucrului altuia în pofida interdicției de vânzare prevăzută în legea sa de organizare., și funcționare și a dispozițiunilor legale care stabileau sau preconizau măsuri de restituire în privința imobilelor expropriate. Cât privește a doua critică, chiar apelanta a susținut necunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător, necontrazicând cu nimic considerarea de către instanță ca fiind îndeplinită această condiție. S-a mai susținut de către apelantă că în mod greșit a reținut prima instanță că petentele ar fi făcut demersuri din anul 1999 pentru recuperarea acestei suprafețe, cât timp nu se face nici un fel de dovadă, iar apelanta a luat cunoștință de astfel de demersuri abia în 2004, când au răspuns la adresa nr. 7205 din 29 aprilie 2004 a P.M.

Giurgiu. Curtea a reținut că fostul proprietar a început demersurile pentru restituirea terenului încă din 1998 uzând, atât de procedura Legii nr. 18/1991 cât și aceea a Legii nr. 10/2001, adresate instituțiilor abilitate. Cu privire la incidența dispozițiile art. 1340 C. civ., privind riscul contractului s-a reținut că riscul asumat de cumpărător C.E.C., sucursala Giurgiu, vizează situația la care se face expres referire în clauză, și anume aceea că bunul a fost stăpânit de către vânzătoare și nu â fost preluat de stat de la aceasta. In afara acestor precizări, în cauză operează regula înscrisă la art. 1337 C. civ., privitoare la obligația legală de garanție a vânzătorului, obligație care nu poate fi înlăturată decât printr-o clauză, care atestă neechivoc voința cumpărătorului de a-și asuma riscul în privința oricărei cauze de evicțiune care ar putea surveni ulterior.

Într-un ultim motiv de apel, s-a mai invocat faptul că cererea de chemare în garanție a fost depusă, la data de 23 martie 2006, când avuseseră loc mai multe înfățișări, deci cu nerespectarea termenului prevăzută de art. 61 alin. (1) C. proc. civ. S-a reținut că într-adevăr, cererea de chemare în garanție formulată de C.E.C., sucursala Giurgiu, împotriva chematei în garanție F. Giurgiu a fost depusă la termenul din 23 martie 2006, după discutarea probelor deci cu depășirea primei zile de înfățișare. Dar, la acel termen, toate părțile fiind prezente, niciuna dintre acestea nu a invocat problema tardivității formulării cererii de chemare în garanție, astfel încât norma din art. 61 C. proc. civ., fiind de ordine privată, partea interesată a fost decăzută din dreptul de a invoca această tardivitate.

De altfel, abia cu ocazia acordării cuvântului pe fond în fața primei instanțe, chemata în garanție a invocat tardivitatea, așa cum reiese din practicaua sentinței. Limita de timp în care poate fi formulată o asemenea cerere este reglementată ca măsură de protecție împotriva unei prelungiri excesive a duratei procesului angajat de către reclamant, însă nerespectarea acestei limite nu poate, în absența unei dispoziții exprese a legii, să atragă consecințe în planul legalității hotărârii ce se pronunță în acest mod. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC B. SA, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 004, pct. 9 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001.

În dezvoltarea acestei motiv de recurs, pârâta a învederat că este posesorul unui titlu de proprietate valabil asupra terenului în litigiu, obținut cu respectarea condițiilor legii, fiind astfel beneficiarul de drept al proprietății. Pe amplasamentul pretins se află construcții autorizate, ceea ce constituie un impediment la restituirea bunului în natură, reclamanții fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent. În conflictul de interese dintre adevăratul proprietar, și subdobânditorul de bună-credință al bunului solicitat, este preferat, fără excepție, cel opus de subdobanditor, justificat de rațiuni pragmatice, cu largă aplicare, în scopul asigurării securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.

Abdicarea de la principiul bunei-credințe, echivalează cu încălcarea principiilor menționate și a dreptului irevocabil de proprietate al cumpărătorului. Or, în speță, contractul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit bunul litigios, a fost încheiat, în mod cert, cu respectarea! legilor în vigoare la data înstrăinării și cu bună-credință, fiind astfel îndreptățit să beneficieze de protecția legală conferită de principiul ce o consacră. În mod greșit s-a apreciat că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât din acest teren o suprafață de 181 m.p. este ocupată de o construcție (P + î)f iar suprafața liberă, aflată în fața și spatele construcției, asigură accesul la edificat, fiind astfel pe deplin incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) și alin. (3) din legea specială.

!" dolari S.U.A. Condiția impusă de lege, cu privire la funcționalitatea construcției, nu-i este opozabilă, aceasta raportându-se doar la lucrurile pentru care s-a dispus exproprierea. Or, potrivit datelor speței, exproprierea a fost dispusă în scopul edificării unui bloc de locuințe, obiectiv ce nu a fost finalizat de stat din lipsă de fonduri și care i-a fost transmis odată cu terenul. Fiind o persoană juridică de drept privat, nu este ținută în ceea ce privește efectuarea investițiilor, decât de termenele contractuale, nicidecum de termenele impuse prin acte normative instituțiilor publice, referitoare la finalizarea construcțiilor. În acest context, în mod eronat instanța de apel a considerat că nu există nici un impediment la restituirea bunului în natură pe considerentul că edificiul nu este finalizat.

Pe terenul solicitat a fost identificată o construcție din care au fost executate fundația, subsolul și parterul peste care au fost realizate planșeele, astfel încât restituirea imobilului în natură ar aduce prejudicii importante băncii, o suprafață însemnată din teren aflându-se sub această construcție. Recursul nu este fondat. Buna-credință reprezintă, conform definiției date de dispozițiile art. 1898 alin. (1) C. civ., „credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”. Ea constă în convingerea cumpărătorului că a contractat cu adevăratul proprietar, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului, condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ.

Or, în speță, recurenta nu se poate prevala de principiul evocat și invocat drept cauză care salvează actul de transmisiune de care se prevalează, justificat de împrejurarea că bunul litigios, deținut de societatea transmițătoare doar cu titlu de folosință (potrivit legislației în vigoare privind organizarea și funcționarea organizațiilor cooperatiste) nu putea fi transmis, în mod valabil, în proprietate unei alte entități, astfel cum eronat pretinde recurenta. Nu are nici o relevanță sub aspectul validității transferului dreptului existența unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 1920/1995, pronunțată într-o acțiune în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. civ.), dat fiind caracterul declarativ de drepturi al acestei categorii de hotărâri judecătorești și nu constitutiv de drepturi, pentru a putea fi opusă cu succes în contra adevăratului proprietar.

Împrejurarea că recurenta nu se află în situația de a invoca în favoarea sa buna-credință rezidă din însăși clauzele actului de transmisiune privind titlul cu care transmițătoarea deținea proprietatea și unde se face mențiunea că „bunul nu a trecut în proprietate de stat în temeiul vreunui act normativ”, în condițiile menționate cumpărătoarea declarând că înțelege să cumpere bunul pe riscul său. Cât privește critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (2) și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se constată, de asemenea, caracterul său nefondat. Textul legal evocat [(art. 10 alin. (2)] cu aplicația particulară [(art. 11 alin. (3)] în cazul preluării bunului prin expropriere, are în vedere ipoteza în care construcțiile expropriate au fost integral demolate, iar lucrările de execuție a noilor lucrări pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parțial și funcțional terenul.

În înțelesul textului legal enunțat, impedimentul la restituire în natură ce constituie principiul ce guvernează legea specială de reparație, se concretizează în situațiile de excepție expres prevăzute de același text, respectiv suprafața pretinsă să fie ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, caz în care se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent. Fiind o excepție de la principiul legal enunțat, situațiile vizate de textul legii speciale ce se constituie în impedimente la restituire, nu pot fi decât acelea expres reglementate de lege.

Prin urmare, astfel cum legal a reținut curtea de apel, nu poate fi asimilată impedimentelor la restituire în sensul legii speciale existența pe terenul pretins în prezenta procedură a unei construcții începute anterior anului 1990 și nefinalizată, nefuncțională, justificat de împrejurarea că pentru a avea efectele prescrise, de exceptare de la regula restituirii, ea trebuie să se concretizeze în ipostazele legii. Or, neîncadrându-se în nici una din ipotezele de excepție reglementate delege, justificat curtea de apel a făcut aplicațiunea regulii prescrise de aceeași lege, cu respectarea dispozițiilor art. 1, 7 și 9 din Legea nr. 10/2001. Aceleași considerente privesc și restul terenului deținut de pârâtă căreia îi sunt aplicabile aceleași norme juridice, criticile invocate sub acest aspect fiind de asemenea nefondate.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.E.C. SA împotriva deciziei nr. 79/ A din 18 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2011.