ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7360/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7360/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1)

C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin

Sentința civilă nr. 190 din data de 11 noiembrie  2009 pronunțată de Tribunalul

Giurgiu, în dosarul nr. 629/122/2009, a fost admisă în parte contestația

formulată de reclamantul Ț.T.S.M. în contradictoriu cu pârâtele Primăria

Municipiului Giurgiu, N.M.A.M. și E.I.A.

A fost anulată, în parte, Dispoziția nr.

12961/2007 emisă de Primarul municipiului Giurgiu.

S-a dispus restituirea în natură către

reclamant și pârâta N.Gh.M.A.M. a suprafeței de 1.233 mp teren situat în

Giurgiu, alături de imobilul deja restituit.

S-a constatat că pârâta E.I.A. nu are

calitatea de persoană îndreptățită la restituire.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 12961 din 07 noiembrie  2007,

Primăria municipiului Giurgiu a dispus restituirea în natură a imobilului

compus din 474,89 mp suprafața construită parter, 411,46 mp suprafața subsol,

780,34 mp teren din care 210,09 mp - sub construcție.

În preambulul dispoziției, se menționează că

au formulat notificări pentru restituirea imobilului reclamantul și pârâtele,

în calitate de succesori ai defuncților Ț.I. și Ț.P., că imobilul a trecut în

proprietatea statului prin naționalizare, respectiv teren cu suprafața de 1.129

mp și construcție 488,00 mp, că pentru partea de imobil cu destinație de

locuință, respectiv etaj și suprafața de 83,86 mp parter, precum și pentru

terenul aferent de 348,66 mp s-au acordat despăgubiri în condițiile Legii nr.

112/1995. De asemenea, se menționează că la verificările în teren s-a

identificat suprafața totală de 1.129 mp și suprafața de 558,76 mp suprafață

construită, că suprafața de 570,25 mp este afectată de servitute de trecere,

suprafața de 68,27 mp este închiriată cu destinația „sediu partid”, suprafața

de 22,94 mp este afectată de construcție „garaj”.

A constatat instanța că din actul de

vânzare-cumpărare încheiat la data de 05 decembrie  1942 rezultă că I.G.Ț. a

cumpărat jumătate din întreg imobilul situat în Giurgiu, colț cu Piața Carol,

compus din teren de cca 1.000 mp pe care se află o construcție din zid masiv,

compusă din prăvălii la parter și apartamente de locuit la etaj, având și

pivniță, învecinat cu I.R. - la vest, strada Ștefan cel Mare - la nord, P.V. -

la sud și Piața Carol - la est și Grădiniță Publică.

Din adeverința nr. 409/1966 emisă de fostul

Consiliul Popular al orașului Giurgiu a reținut instanța, că defunctul I.Ț.

figurează înscris în anexa la Decretul nr. 92/1950 cu imobile naționalizate în

trei locații pe raza municipiului Giurgiu, inclusiv în strada 7 Noiembrie nr.

1, cu imobil compus din prăvălie la parter și 5 încăperi pentru birouri,

suprafața construită la parter fiind de 751 mp

De asemenea, a reținut din cuprinsul

borderoului imobilelor naționalizate și trecute în administrarea IGOG Giurgiu,

că defunctul I.Ț. a figurat cu imobil compus din apartamente, suprafață

construită 488 mp și teren 1.129 mp, iar din procesele-verbale anexate rezultă

preluarea apartamentelor în proprietatea statului.

Din adresa nr. 21929/2006 emisă de DGSPGC

Giurgiu s-a reținut că la adresa din Ștefan cel Mare nr. 1, figurează 6

locuințe deținute cu contract de închiriere și 4 locuințe deținute cu contract

de vânzare-cumpărare.

Din înscrisurile depuse de Primăria

municipiului Giurgiu a reținut instanța că suprafața de 66,10 mp construcție a

fost închiriată de către Municipiul Giurgiu prin Primar către P.N.L.

Organizația Județeană Giurgiu la 01 ianuarie 2005.

A mai constatat tribunalul că planurile

construcție, aflate în arhiva Biroului de Proiectare Giurgiu, au evidențiat la

adresa din strada Ștefan cel Mare nr. 1, construcția cu plan subsol, suprafața

construită 488 mp, plan parter, suprafață construită 488 mp

Potrivit raportului întocmit de Comisia

internă pentru soluționarea notificărilor s-a reținut că pentru parte din

imobil s-au acordat despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, că întrucât există

contradicție între suprafața menționată și evidențele Consiliului Popular

Giurgiu, din anul 1960, și suprafața menționată în Borderoul de naționalizare,

suprafața reală construită preluată în proprietatea statului este cea din măsurătorile

cadastrale, respectiv 558,75 mp și că suprafața reală a terenului, conform

borderoului de naționalizare este de 1.129 mp din care 488 mp suprafață

construită.

Din raportul de expertiză a constatat

instanța că s-a identificat pe teren construcția formată din parter și etaj, pe

suprafața de 567 mp, terenul de 1.514 mp compus din 349 mp aferent construcției

și 882 mp liber de construcții, schița anexă fiind întocmită prin suprapunere

cu planșa aflată în arhivele Proiect SA Giurgiu, datată 1965, și că pe terenul

de 1.514 mp mai sunt construite garaje. Dacă se scade o suprafață de acces de

152 mp, pe lângă construcții și suprafața ocupată de garaje, rămâne liberă o

suprafață de 1.233 mp din care ar urma să se scadă 349 mp pentru care s-au

primit despăgubiri.

Apărările pârâtei Primăria Municipiului

Giurgiu în privința întinderii suprafeței de teren aferente construcției,

restituite prin dispoziție, nu au fost considerate întemeiate, deoarece din

actul de cumpărare a rezultat descrierea proprietății dobândite ca fiind

compusă din teren cu suprafața de circa 1.000 mp; din borderoul de

naționalizare rezultă suprafața de 1.129 mp teren și suprafața de 488 mp

clădit; din adeverința nr. 409/1960 a rezultat identificarea suprafeței

construite, iar din planurile de situație ale construcției a reieșit suprafața

ocupată de construcții, de 488 mp.

Din suprapunerea cu planșa păstrată în

arhive, datată 1965, au rezultat cotele fostei proprietăți care, raportat la

configurația actuală, a condus la constatarea expertului în sensul întinderii

de 2.081 mp a fostei proprietăți, incluzând suprafața construită, de 567 mp.

În raport cu actul de cumpărare datat 1943,

tribunalul a constatat justificată întinderea suprafeței totale construite, de

751 mp, care figurează preluată în proprietatea statului, conform evidențelor

de la nivelul anului 1960, ale autorității locale.

Înscrisurile depuse și lucrarea de expertiză

au evidențiat că au fost preluate în proprietatea statului, în mod distinct,

clădirea cu parter, subsol, apartamente la etaj, ocupând funcțional 567 mp și

terenul cu suprafața de 1.514 mp.

În raport de aceasta, a constatat tribunalul

ca fiind nejustificată măsura propusă de restituire a suprafeței de 210 mp ca

teren aflat sub construcții și de scădere, din întreg, a suprafeței de 348 mp

teren, întrucât nu rezultă suprapunerea menționată și nici imposibilitatea

nerestituirii în natură a terenului de 348 mp.

Astfel, a apreciat tribunalul că hotărârea cu

numărul 151/1998 nu a privit pe reclamant și nici persoanele care au formulat,

alături de el, notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, ci s-a referit la o

măsură de despăgubire în procedura distinctă a Legii nr. 112/1995.

A rezultat, din constatările expertului, că

pe suprafața de 281 mp din totalul de 1.514 mp reprezentând curtea imobilului,

au fost edificate construcții, reclamantul solicitând, conform concluziilor,

restituirea terenului liber de 1.233 mp

Tribunalul a reținut că reclamantul și

pârâtele N.M.A.M. și E.I.A. au formulat, separat, în anul 2001, notificări

pentru restituirea imobilului fostă proprietate a autorului lor, I.Ț.

Potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001,

de prevederile legii beneficiază și moștenitorii legali ai proprietarilor

imobilelor, la data preluării în mod abuziv, iar succesibilii care după data de

6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de

acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii, cererea de

restituire având valoare de acceptare a moștenirii.

Din înscrisurile depuse a rezultat că defuncții

Ț.I. și Ț.P. au decedat în anul 1982 și respectiv anul 1984, moștenitori

acceptanți, conform certificatelor de moștenitor, fiind reclamantul și pârâta

L.A.M.

Copiile certificatelor de moștenitor au fost

avute în vedere de Primăria municipiului Giurgiu la analizarea notificărilor,

dispoziția nr. 12961/2007 fiind emisă și în beneficiul pârâtei E.I.A. în

considerarea prevederilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

A constatat instanța că, prin Sentința civilă

nr. 2528/2003 pronunțată de Judecătoria Giurgiu,

definitivă prin Decizia civilă nr.

1826/2004 a Curții de Apel București, s-a respins cererea formulată de E.I.A.

pentru anularea susmenționatelor certificate de moștenitor pe considerentul

nedovedirii calității de moștenitor acceptant. Totodată, prin Decizia civilă

nr. 74/2004 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 1537/2005 a Curții de Apel București, s-a respins cererea intervenientei

E.I.A. pentru constatarea calității de moștenitor al defuncților Ț.I. și Ț.P.

În raport de efectele hotărârilor judecătorești,

rămase irevocabile anterior emiterii dispoziției de restituire, tribunalul a

constatat că este nelegală măsura restituirii în beneficiul persoanei care nu

are calitatea cerută de lege, considerente pentru care a admis și capătul de

cerere subsidiar al contestației.

Împotriva acestei hotărârii au declarat apel

pârâtele E.I.A. și Primăria Municipiului Giurgiu.

Prin Decizia civilă nr. 21/A din 1 octombrie

2010 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale a admis ambele apeluri; a schimbat

sentința atacată în sensul că a respins contestația ca neîntemeiată.

S-a luat act că apelanta E.I.A. nu a

solicitat cheltuieli de judecată.

S-a respins cererea intimatului Ț.T.S.M.

privind cheltuielile de judecată ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a

reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul declarat de

apelanta-pârâtă E.I.A., Curtea a constatat că aceasta a formulat, alături de

intimatul-reclamant Ț.T.S.M., notificare către Primăria municipiului Giurgiu în

vederea restituirii în natură a imobilului situat în orașul Giurgiu în calitate

de moștenitori ai defuncților Ț.I. și Ț.P., notificare înregistrată la Primărie

în data de 27 septembrie  2001.

Potrivit art. 4 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în forma în vigoare la data

depunerii notificării, care este, de altfel, și forma în vigoare în prezent,

„De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice

îndreptățite. Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat

moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru

bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de

acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în

temeiul prezentei legi”.

Rezultă cu claritate că, în privința

aplicării regulilor instituției moștenirii, legiuitorul a instituit un regim

special pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 în raport de alte

bunuri ce au aparținut persoanei fizice îndreptățite la măsurile reparatorii

prevăzute de această lege, măsuri de care vor beneficia moștenitorii acesteia,

conform art. 4 mai sus-citat.

Potrivit acestui regim special, succesibilii

care nu au acceptat moștenirea sunt repuși în termenul de acceptare,

legiuitorul acordând cererii de restituire valoare de acceptare a succesiunii.

Art. 4 alin. (3) este o dispoziție specială

față de dreptul comun al moștenirii reprezentat de Codul civil și trebuie

aplicată cu prioritate față de Codul civil.

În consecință, succesibilului care nu a

acceptat nu i se poate opune trecerea termenului stabilit de art. 700 C. civ.,

de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii, în care ar fi trebuit să facă

acte de acceptare a moștenirii, atât timp cât Legea nr. 10/2001 îl repune în

termenul de acceptare și consideră că cererea de restituire are valoare de

acceptare.

De observat că această dispoziție de excepție

este aplicabilă numai pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt

ce este expres prevăzut de art. 4 alin. (3).

Repunerea în termenul de acceptare operează

în temeiul legii, fără alte formalități și fără a fi necesară o eventuală

constatare sau apreciere a acestei împrejurări. La fel și dobândirea calității

de moștenitor intervine în temeiul legii prin simpla formulare de către cel

interesat a cererii de restituire.

Prin urmare, în speță, Curtea a constatat că

apelanta-pârâtă E.I.A., care nu a acceptat succesiunea potrivit art. 700 C.

civ., în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost repusă în

termenul de acceptare, iar prin formularea cererii de restituire a dobândit

calitatea de moștenitor pentru bunul a cărui restituire s-a solicitat.

Reținerile instanței de fond referitoare la

constatarea neacceptării moștenirii prin sentința civilă nr. 2528/2003 a

Judecătoriei Giurgiu, definitivă, și prin Decizia civilă nr. 74/2004 a

Tribunalului Giurgiu, irevocabilă, nu sunt întemeiate față de prevederile

speciale ale Legii nr. 10/2010.

Aceste hotărâri au fost pronunțate într-un

litigiu ce a avut ca obiect ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul

situat în Giurgiu, str. Gării nr. 33, imobilul situat în Giurgiu str. Vasile

Alecsandri nr. 15 și două locuri de veci, rămase în urma defuncților Ț.I. și

Ț.P.

Este vorba, așadar, de alte bunuri aflate în

patrimoniul autorilor părților din prezenta cauză, iar nu de bunul cu privire

la care s-a depus cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, în raport de cele mai

sus menționate, constatările din hotărârile pronunțate în acel litigiu nu pot

fi extinse la prezentul litigiu. Normele legale în raport de care trebuie

soluționată cererea ce face obiectul acestei cauze sunt diferite de cele avute

în vedere la soluționarea cererii de ieșire din indiviziune pe dreptul comun;

ele nu sunt incompatibile, nu se exclud, ci trebuie aplicate potrivit

domeniului stabilit prin lege și ținând seama de obiectul și temeiul cererii,

de raportul dintre legea generală și legea specială, după cum precizează și

apelanta-pârâtă.

Nu sunt aplicabile prevederile art. 1201

coroborate cu cele art. 1202 C. civ., pe care, probabil, instanța de fond le-a

avut în vedere, pentru că nu a indicat în ce temei a dat efect respectivelor

hotărâri. Se reține că în temeiul acestor norme, o hotărâre judecătorească se

bucură de autoritate de lucru judecat, privită nu în sens de excepție de

procedură, conform art. 166 C. proc. civ., ci din punct de vedere substanțial,

dar nu este cazul în speță, deoarece temeiul cererii este altul.

Susținerile intimatului-reclamant, din

întâmpinare, în sensul că respectivele hotărâri judecătorești au efect și în

prezenta cauză nu sunt fondate, pentru motivele expuse mai sus.

Faptul că acele hotărâri au fost pronunțate

după apariția Legii nr. 10/2010, cum susține intimatul-reclamant în

întâmpinare, nu este relevant.

În acest sens, avem în vedere că art. 4 alin.

(3) din lege nu face nici o distincție după cum neacceptarea a fost constatată

anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii.

Această prevedere legală trebuie să primească

efecte depline în privința aplicării sale, fără a i se aduce restrângeri pe

care legiuitorul nu le-a prevăzut și care nici nu ar fi justificate obiectiv.

A reține interpretarea dată de instanța de

fond și de intimatul-reclamant ar însemna să se ajungă la crearea unor situații

inechitabile prin aplicarea normei legale contrar intenției legiuitorului.

Acele hotărâri nu produc efecte în prezenta

cauză, după cum nici această hotărâre nu ar fi produs efecte dacă cererea de

ieșire din indiviziune ar fi fost formulată după soluționarea irevocabilă a

procedurii jurisdicționale în baza Legii nr. 10/2001.

Mai mult, însuși intimatul-reclamant a

recunoscut apelantei-pârâte calitatea de moștenitor, formulând cererea

împreună, iar din Sentința civilă nr. 2143/2002, rezultă că acesta a recunoscut

prin cererile depuse la data de 7 septembrie  2000 că apelanta-pârâtă, sora

lui, are calitatea de moștenitor și pe dreptul comun.

În concluzie, apelanta-pârâtă este

îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, astfel încât sentința apelată va fi schimbată sub acest aspect.

A mai solicitat apelanta-pârâtă prin cererea

de apel să fie acordate despăgubiri pentru suprafața de 281 mp ocupată de

construcții.

Sub acest aspect, s-a reținut că

apelanta-pârâtă nu a formulat la prima instanță o cerere în acest sens, astfel

încât, în apel, față de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu poate

fi făcută o astfel de cerere, mai ales că, după cum este formulată, nu se poate

aprecia ca fiind motiv de apel. Mai mult, o critică adusă sentinței de fond din

acest punct de vedere nu ar putea fi făcută din perspectiva calității sale de

pârâtă în cauză, numai reclamantul putând invoca neacordarea unor lucruri

pretinse prin acțiune.

În legătură cu apelul declarat de pârâta

Primăria Municipiului Giurgiu, Curtea a constatat că este fondat.

Se reține, astfel, că prin actul de

vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1942, autorul părților, I.Ghe.Ț., a dobândit

cota indiviză de jumătate din imobilul situat în Giurgiu str. Ștefan cel Mare

nr. 1, colț cu Piața Carol, compus din teren de circa 1.000 mp și o construcție

aflată pe acesta.

Prin actul de vânzare-cumpărare din 21 iulie

1943, I.Ghe.Ț. a dobândit și cota de 3/32 din imobilul situat în Giurgiu str.

Ștefan cel Mare nr. 1, colț cu Piața Carol, compus din clădire cu 2 etaje,

curte și anexe.

Imobilul a fost naționalizat în baza

Decretului nr. 92/1950, iar conform Borderoului întocmit, autorul părților

figurează cu imobil naționalizat compus din teren de 1.129 mp și clădire în

suprafață de 488 mp

În ce privește suprafața construcției, din

măsurătorile cadastrale efectuate la momentul analizei cererii de restituire

rezultă o suprafață de 558,75 mp, iar construcția nu a suferit alte adăugiri de

la preluarea din anul 1950 și până în prezent, astfel cum se specifică în

Raportul nr. 24252 din 24 octombrie  2007.

Prin Hotărârea nr. 151 din 13 octombrie

1998, Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a acordat numitei

Ț.M.A. despăgubiri pentru imobilul cu destinație de locuință situat în Giurgiu

str. 7 Noiembrie nr. 1, fostă str. Ștefan cel Mare, și terenul aferent

construcției în suprafață de 348,66 mp, imobil naționalizat în baza Decretului

nr. 92/1950, în valoare totală de 1.258.221 RON, din care 481.581 RON

reprezentând valoarea locuinței și 776,640 RON reprezentând valoarea terenului.

După cum rezultă din certificatul de

moștenitor din data de 12 iulie 1984, Sentința civilă nr. 2143/2002, numita

Ț.M.A. este moștenitoare defuncților Ț.I. și Ț.P., soră a reclamantului din

prezenta cauză.

De asemenea, imobilul pentru care au fost

acordate despăgubirile este cel dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 5

decembrie 1942, fapt pe care nici părțile nu îl contestă.

Cât privește motivele de apel referitoare la

suprafața imobilul restituit, Curtea a reținut că sunt întemeiate, prima

instanță stabilind eronat situația de fapt rezultată din probele administrate.

În acest sens, se constată că din actul de

vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1942, invocat drept titlu pentru dovedirea

cererii de restituire, rezultă o suprafață de teren de circa 1.000 mp, iar din

actul de preluare din 1950, rezultă o suprafață de 1.129 mp

Prin urmare, aceste două mențiuni se

coroborează, diferența fiind nesemnificativă și putând fi cauzată de lipsa unor

măsurători precise la data cumpărării, mai ales că în actul de

vânzare-cumpărare se precizează o suprafață aproximativă.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2010, „în

absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de

proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura preluării abuzive”.

În speță, Curtea a constatat că existența

dreptului de proprietate este dovedită, iar întinderea acestui drept este cea

stabilită prin actul de preluare, respectiv 1.129 mp teren.

Împotriva celor reținute prin actul de

preluare, reclamantul intimat nu a produs nici o probă din care să rezulte că

întinderea dreptului de proprietate este, în realitate, mai mare, din contră,

actul de proprietate invocat evidențiază o suprafață mai mică.

Prima instanță și-a întemeiat soluția pe concluziile

raportului de expertiză, care nu este lămuritoare în privința stabilirii

întinderii terenului. Astfel, expertul pleacă de la premisa că terenul este în

realitate de 1.514 mp, pentru că în ultima completare a raportului să arate că

prin scanarea planului vechi a constatat că suprafața totală de aproximativ

2.081 mp, iar suprafața rămasă liberă în urma edificării unor construcții în

zonă este de 1.233 mp.

Expertul a stabilit această suprafață prin

măsurătorile efectuate la fața locului și prin verificarea unor planuri, dar nu

coroborează aceste măsurători cu mențiunile actului de proprietate și cu cele

ale actului de preluare.

Simplul fapt că terenul pe care l-a

identificat, fără a preciza cum a făcut această identificare, are o anumită

suprafață, nu echivalează cu dovedirea unui drept al părților asupra întregii

suprafețe de teren.

Dreptul de proprietate, ca situație de drept,

trebuie probat atât în privința existenței sale în patrimoniul celui care îl

afirmă, cât și în privința întinderii. În lipsa unor probe certe privind

dobândirea de către autorul părților a unui drept de proprietate pentru un

imobil-teren mai mare decât cel menționat în actul de vânzare-cumpărare și în

actul de preluare de către stat, nu se poate prezuma că întreg terenul identificat

ca fiind liber la fața locului a aparținut autorului părților. Situația

juridică a terenului pe care raportul de expertiză îl consideră ca aparținând

autorului părților, peste suprafața de 1.129 mp, este incertă, dar faptul că

este liber și se află în zona unde se afla și terenul autorului părților nu

echivalează cu faptul că a aparținut acestuia.

Mai mult, este de observat că expertul

precizează în completarea la raportul de expertiză că, dacă s-ar considera

terenul ce trebuie restituit ca fiind de 1.129 mp, ținând seama și de terenul

pentru care au fost acordate despăgubiri, suprafața de restituit ar fi de 780

mp, ceea ce confirmă mențiunile dispoziției contestate în cauză.

Față de acestea, apar ca nefondate

susținerile intimatului-reclamant formulate prin întâmpinare, deoarece revenea

reclamantului sarcina de a dovedi că autorul său a deținut o suprafață mai mare

și că a fost preluată o suprafață mai mare decât cea din actul de preluare, iar

nu primăriei. Faptul că actul de proprietate arată o suprafață cu aproximație

nu înseamnă că aceasta poate avea orice întindere, mai mare, suprafața putând

fi chiar mai mică, dar diferența trebuie privită în limite rezonabile. În

speță, însă, actul de preluare aduce o clarificare sub acest aspect.

În concluzie, Curtea a reținut că suprafața

de teren la care sunt îndreptățite părțile a le fi restituită este de 1.129 mp.

Din această suprafață, prin Hotărârea nr. 151

din 13 octombrie  1998 a Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995

au fost acordate despăgubiri unuia dintre moștenitorii fostului proprietar

pentru suprafața de 348,66 mp, motiv pentru care această suprafață nu mai poate

fi avută în vedere la acordarea de măsuri reparatorii pe Legea nr. 10/2010.

Susținerile instanței de fond cu privire la lipsa unor probe pentru

imposibilitatea restituirii în natură a terenului de 348,66 mp sunt contrazise

de actele dosarului. Atât timp cât au fost acordate despăgubiri printr-o

hotărâre definitivă, nu mai poate fi repusă în discuție restituirea în natură,

pentru că s-ar ajunge la o dublă reparație. Or, privarea de proprietate a fost

compensată prin plata unor despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995.

Rămâne o suprafață de 780,34 mp, care a fost

restituită prin dispoziția din 12961 din 7 noiembrie  2007, atât cât a considerat

și expertul că ar fi posibil de restituit în natură dacă se are în vedere numai

suprafața de 1.129 mp.

Curtea nu a considerat necesară o completare

a probelor administrate de prima instanță, de vreme ce actele de proprietate,

actul de preluare, schițele aferente dispoziției contestate, actele de acordare

a despăgubirilor pentru o parte din teren și raportul de expertiză, în partea

care privește suprafața de 1.129 mp și de 348 mp, sunt de natură să permită

stabilirea cu certitudine a imobilului deținut de autorul părților, a celui

preluat abuziv de stat și a părții din imobil posibil a fi restituită în

natură. Actele de proprietate și actul de preluare trebuie să primească efecte

depline de vreme ce nu sunt contrazise de alte probe, care să dovedească o altă

situație de fapt. Din acest motiv, nu se mai pune problema acordării de

despăgubiri pentru o altă suprafață de teren.

Prin urmare, dispoziția a fost emisă în mod

corect, sentința atacată fiind dată cu stabilirea unei greșite situații de fapt

și de drept.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul Ț.T.S.M.

Criticile formulate prin motivele de recurs

vizează următoarele aspecte:

1) Se invocă motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Recurentul reclamant critică considerentele

instanței de apel referitoare la stabilirea suprafeței de teren la care este

îndreptățit, sens în care arată că suprafața nu putea fi stabilită cu

exactitate decât de o eventuală expertiză care să lămurească, în concret, care

este imobilul solicitat prin notificare și, în nici un caz, printr-o simplă

comparație a actelor de proprietate cu actele de naționalizare, fără a mai ține

cont de raportul de expertiză dispus în cauză. Pe de o parte, iar pe de altă

parte, instanța a omis să menționeze și cel de-al doilea act de proprietate,

respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. 1143 din 07 august 1943 prin care

autorul părților a mai dobândit o suprafață de 3/32 din totalul aceluiași

imobil.

În raport de art. 24 din Legea nr. 10/2001,

reținut în considerentele deciziei atacate, se susține că Primăria Giurgiu nu a

făcut dovada celor afirmate, respectiv că suprafața restituită de instanța de

fond parțial ar aparține municipalității, acestea fiind doar afirmații pe care

instanța le-a apreciat ca veritabile probe fără să fie susținute în contra

actelor de proprietate și fără să se depună documente din care să rezulte că

parte din terenul restituit este domeniu public.

După invocarea acestui text de lege care duce

l-a concluzia că, în speță, nefiind trecută suprafața exactă în titlul de

proprietate, instanța a apreciat că trebuie să se tină cont de datele de la

momentul preluării, respectiv de suprafața de 1.129 mp, de fapt, instanța nu a

ținut cont în nici un fel nici de această suprafață, în ea incluzând și

suprafața construită și cea pentru care s-au acordat despăgubiri care de fapt

face parte tot din suprafața construită.

Tocmai pentru că nu există identitate de

suprafețe între actele de proprietate și cele de preluare s-a dispus raportul

de expertiză, proba ce practic a fost înlăturată de instanța de apel, apreciind

că această probă nu este „lămuritoare”, situație în care instanța ar fi trebuit

să repună cauza pe rol și să revină asupra probatoriului, respectiv să

încuviințeze expertiza solicitată de primărie și, în nici un caz, să admită

apelul primăriei și să înlăture această probă care era lămuritoare cauzei și

care nu a făcut decât să măsoare suprafața de la fața locului, suprafețe ce nu

s-au schimbat de-a lungul anilor, suprapunându-se planurile vechi cu

măsurătorile actuale, precizând cât teren este liber și cât ocupat.

Instanța de apel a apreciat că expertul nu a

răspuns la obiectivele instanței de fond și că acesta trebuia să facă anumite

coroborări între actele de proprietate și măsurători. Expertul nu poate

interpreta acte de proprietate, acesta nu are căderea să coroboreze actele de

preluare cu cele de proprietate și cu măsurătorile din expertiza efectuată,

aceste aprecieri urmând a fi făcute de instanța de fond sau de cea de apel, așa

încât, instanța de apel avea la îndemână dispunerea unei noi expertize dacă cea

efectuată nu era lămuritoare, cu atât mai mult cu cât această probă a fost

solicitată de apelanta Primăria Giurgiu.

Din toate aceste aspecte avute în vedere de

instanța de apel nu rezultă decât o singură concluzie, anume că a dat o

hotărâre contradictorie, pe de o parte, rezultând că raportul de expertiză este

lămuritor, iar pe de altă parte, aceeași instanță apreciind că nu înțelege cum

a făcut această identificare expertul.

2) Se invocă, în continuare, motivul de

recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În acest sens, se susține că instanța de apel

nu a studiat dispoziția, actele de proprietate și nici celelalte probe, care au

fost contestate de către reclamant, inclusiv mențiunile cu privire la

instituirea unei servituți de către Primărie prin dispoziția contestată. Despre

acest fapt instanța de apel nici nu amintește, ce se va întâmpla cu această

servitute, cum vor fi afectați prin menținerea dispoziției care este „legală”

din punctul de vedere al instanței de apel. Se arată că instanța de apel, în

mod netemeinic a menținut dispoziția primăriei și sub acest aspect.

Ulterior reținerii acestei afirmații,

instanța de apel a apreciat că dacă din actul de proprietate nu a rezultat cu

claritate ce suprafață a deținut autorul comun, sarcina revenea părților să

probeze că ar fi avut mai mult decât le-au fost acordați prin dispoziție, pe de

o parte, iar pe de altă parte, faptul că în act este trecută o suprafață cu

aproximație, nu trebuie privit actul decât în limite rezonabile.

Această afirmație duce la concluzia că

instanța a interpretat greșit actele de proprietate deduse judecații - fără

nici un argument juridic, această concluzie fiind una personală străină de

natura pricinii, fără a avea suport juridic, astfel că atât raportului de

expertiză cât, și actelor de proprietate le-a fost dată o interpretare care nu

poate fi primită, fiind de natură a înlătura dispozițiile Legii nr. 10/2001

care au fost elaborate pentru restituirea întregii suprafețe pe care au

deținut-o autorii părților.

Tot instanța de apel a reținut că nu sunt

necesare probe în completarea susținerilor de vreme ce actele de proprietate,

cele de preluare, schițele aferente și raportul de expertiză în parte permit stabilirea

cu certitudine a părții de imobil ce urmează a fi restituite. Astfel se pune în

discuție interpretarea dată de către curte probelor din dosar, interpretare

care a schimbat natura și înțelesul acestora.

3) Se invocă aplicarea în recurs a motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, sens în care

se arată următoarele:

Singurul temei legal invocat de instanța de

apel este art. 24 din Legea nr. 10/2001, restul dispozițiilor prevăzute de

aceeași lege fiind ignorate total de instanță, pe de o parte, iar pe de altă

parte, au fost ignorate total deciziile de speță și cele ale CEDO, care nu au

fost reținute la pronunțarea hotărârii.

Se invocă motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce privește admiterea celui de-al doilea motiv

de apel, invocat de ambele apelante, cu privire la calitatea de persoană

îndreptățită la restituire conform Legii nr. 10/2001 a pârâtei apelante E.I.A.

În acest sens se susține că apelanta intimată

nu are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul

în litigiu, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

aceste dispoziții trebuind coroborate cu dispozițiile dreptului comun în

materie de succesiuni, în speță, cu hotărârile judecătorești invocate de către

reclamant, astfel cum temeinic a reținut instanța de fond.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, succesibilii care după data de 6 martie 1945, nu au acceptat

moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru

bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de

acceptare a a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în

temeiul prezentei legi.

Calitatea de moștenitor se stabilește pe baza

certificatului de moștenitor sau a hotărârii judecătorești irevocabile ori, în

lipsa acestora, prin orice alte probe din care ar rezulta acceptarea

moștenirii.

Textul art. 4 alin. (3) este aplicabil numai

în cazul celor care nu au acceptat moștenirea în termenul prevăzut de lege, nu

și celor care au renunțat la moștenire sau sunt străini de succesiune, în

sensul că nu s-au prezentat la deschiderea acesteia și au dat dovadă de

dezinteres față de bunurile moștenirii. Dar și în cazul primei categorii,

trebuie avută în vedere numai ipoteza în care se păstrează o prezumție relativă

a neacceptării moștenirii, nu și atunci când aceasta devine absolută,

neacceptarea fiind consfințită printr-o hotărâre irevocabilă, care îl declară

pe apelant străin de moștenire.

Într-o astfel de situație s-a decis cu

autoritate de lucru judecat, prin două hotărâri anterioare, faptul că apelantei

pârâte i s-a desființat cu efect retroactiv calitatea de moștenitor.

Instituția repunerii în termenul de acceptare

a succesiunii, prin Legea nr. 10/2001, a fost creată avându-se în vedere faptul

că atitudinea moștenitorilor față de succesiune a fost condiționată și uneori

determinată de lipsa activului succesoral.

În cauza de față, chiar și anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, exista un activ succesoral, exprimarea opțiunii

succesorale de către apelant nefiind lipsită de conținut și finalitate,

nejustificându-se în vreun fel pasivitatea acestuia.

Examinând recursul prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă,

pentru considerentele ce succed:

Referitor la prima critică, vizând

contradictorialitatea hotărârii pronunțată de instanța de apel, Înalta Curte

constată că nu este incident motivul de recurs, reglementat de art. 304 pct. 7

C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești.

Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

instanța de judecată are obligația de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de

fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care

au fost înlăturate cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor

reținute nu se poate exercita controlul judiciar.

Hotărârea ar putea fi modificată, pentru

acest motiv de ordine publică, dacă: există contradicție între considerente și

dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul că din unele

rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;

lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a copiat

considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

În speță, susținerea recurentului reclamant

că instanța de apel a dat o hotărâre contradictorie, pe de o parte, rezultând

din aceasta că raportul de expertiză este lămuritor, iar pe de altă parte,

aceeași instanță apreciind că nu înțelege cum a făcut identificarea imobilului

expertul în cauză, nu se circumscrie ipotezei textului de lege prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

După cum se poate observa, nu este vorba

despre o contradicție între considerente, ci de analiza și aprecierea probei cu

expertiză administrată la prima instanță. Criticile privind modul în care

instanța a stabilit situația de fapt, în urma interpretării și aprecierii

eronate a probelor administrate, nu mai pot face obiectul analizei instanței de

recurs, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care

permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei

aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunțării deciziei atacate.

În calea de atac a recursului nu se

devoluează fondul, nu se examinează probele, ci doar legalitatea soluției

pronunțate de instanța de apel, respectiv corecta aplicare a legii asupra

situației de fapt deduse judecății, astfel cum aceasta a fost determinată de

instanțele anterioare.

Ca atare, motivul de recurs întemeiat pe art.

304 pct. 7 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea hotărârii pronunțată de

instanța de apel, ce ar rezulta din analiza și aprecierea probelor, a fost

găsit nefondat, urmând a fi respins în consecință.

Tot astfel, referirea la art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. este lipsită de orice susținere în dezvoltarea motivelor de recurs,

având în vedere că partea nu indică actul juridic în înțelesul lui material (de

negotium iuris) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate

greșit de către instanță, denaturându-li-se înțelesul.

Referirea recurentului reclamant, în

susținerea acestui motiv de modificare, la faptul că se pune în discuție

interpretarea dată de către curtea de apel probelor din dosar, interpretare

care a schimbat natura și înțelesul acestora, nu este susceptibilă de încadrare

în acest motiv de recurs.

În continuare, susținerea recurentului

reclamant în sensul că singurul temei legal invocat de instanța de apel este

art. 24 din Legea nr. 10/2001, restul dispozițiilor prevăzute de aceeași lege,

deciziile de speță și cele ale C.E.D.O, fiind ignorate total, este formală, în

condițiile în care recurentul reclamant nu a indicat norma de drept material

care a fost nesocotită și nu a demonstrat în ce ar consta lipsa de temei legal

a hotărârii.

În ce privește calitatea de persoană

îndreptățită la restituire a pârâtei apelante E.I.A., critică ce se circumscrie

motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recurs,

Înalta Curte constată că aceasta a fost corect determinată față de dispozițiile

art. 4 alin. (2) și (3) ale Legii nr. 10/2001.

În speță, intimata pârâtă E.I.A. are

calitatea de moștenitor, cerută de textul de lege, întucât aceasta a formulat,

alături de recurentul-reclamant Ț.T.S.M., notificare către Primăria

municipiului Giurgiu în vederea restituirii în natură a imobilului situat în

orașul Giurgiu, ambii în calitate de moștenitori ai defuncților Ț.I. și Ț.P.

Prin urmare, în mod corect s-a constatat că

apelanta-pârâtă E.I.A., care nu a acceptat succesiunea potrivit art. 700 C.

civ., în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost repusă în

termenul de acceptare, prin formularea cererii de restituire în temeiul acestei

legi, aceasta dobândind calitatea de moștenitor pentru bunul a cărui restituire

a solicitat.

Este de reținut că, în speță, ne aflăm

într-un cadru juridic reglementat de o lege specială, nr. 10/2001, care, cu

privire la dreptul la restituire, prevede în art. 4 alin. (2) că de

dispozițiile sale beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite,

aceasta fiind regula generală.

În alin. (3) al aceluiași articol, se

stabilește o regulă derogatorie de la dreptul comun (fiind vorba de o lege cu

caracter reparatoriu) în legătură cu modalitatea de acceptare a succesiunii și

apare noțiunea de „succesibil”, care diferă de cea de moștenitor folosită în

alin. (2) al art. 4.

În consecință, legiuitorul a făcut o

diferențiere între cei care sunt moștenitori prin acceptarea succesiunii în

termenul prevăzut de dreptul comun și cei care au doar vocație succesorală, iar

prin cererea de restituire sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii,

stabilind astfel, vocația lor de a succede în drepturile și obligațiile

autorilor lor, nefiind renunțători la succesiune, astfel cum în mod nefondat

susține recurentul reclamant.

În ceea ce privește autoritatea de lucru

judecat, ce ar rezulta din considerentele instanței de fond referitoare la

constatarea neacceptării moștenirii de către intimata pârâtă prin Sentința

civilă nr. 2528/2003 a Judecătoriei Giurgiu, definitivă și prin Decizia civilă

nr. 74/2004 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă, Înalta Curte constată că

asemenea susțineri nu sunt întemeiate față de prevederile speciale ale Legii

nr. 10/2010, derogatorie de la dreptul comun.

Aceste hotărâri au fost pronunțate într-un

litigiu ce a avut ca obiect ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul

situat în Giurgiu, str. Gării nr. 33, imobilul situat în Giurgiu str. Vasile

Alecsandri nr. 15 și două locuri de veci, rămase în urma defuncților Ț.I. și

Ț.P.

Este vorba, așadar, de alte bunuri aflate în

patrimoniul autorilor părților din prezenta cauză, iar nu de bunul cu privire

la care, atât recurentul reclamant, cât și intimata pârâtă au depus cereri de

restituire în baza Legii nr. 10/2001, prin asemenea cerere, aceasta din urmă

fiind repusă de drept, prin efectul legii speciale, în termenul de acceptare a

succesiunii, în condițiile în care nu a fost renunțător expres la moștenire.

Având în vedere toate aceste considerente, în

raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul

Ț.T.S.M. împotriva Deciziei nr. 21A din 01 octombrie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

octombrie 2011.