ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7360/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Sentința civilă nr. 190 din data de 11 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr. 629/122/2009, a fost admisă în parte contestația formulată de reclamantul Ț.T.S.M. în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Giurgiu, N.M.A.M. și E.I.A. A fost anulată, în parte, Dispoziția nr. 12961/2007 emisă de Primarul municipiului Giurgiu. S-a dispus restituirea în natură către reclamant și pârâta N.Gh.M.A.M. a suprafeței de 1.233 mp teren situat în Giurgiu, alături de imobilul deja restituit. S-a constatat că pârâta E.I.A. nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 12961 din 07 noiembrie 2007, Primăria municipiului Giurgiu a dispus restituirea în natură a imobilului compus din 474,89 mp suprafața construită parter, 411,46 mp suprafața subsol, 780,34 mp teren din care 210,09 mp - sub construcție. În preambulul dispoziției, se menționează că au formulat notificări pentru restituirea imobilului reclamantul și pârâtele, în calitate de succesori ai defuncților Ț.I. și Ț.P., că imobilul a trecut în proprietatea statului prin naționalizare, respectiv teren cu suprafața de 1.129 mp și construcție 488,00 mp, că pentru partea de imobil cu destinație de locuință, respectiv etaj și suprafața de 83,86 mp parter, precum și pentru terenul aferent de 348,66 mp s-au acordat despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995.

De asemenea, se menționează că la verificările în teren s-a identificat suprafața totală de 1.129 mp și suprafața de 558,76 mp suprafață construită, că suprafața de 570,25 mp este afectată de servitute de trecere, suprafața de 68,27 mp este închiriată cu destinația „sediu partid”, suprafața de 22,94 mp este afectată de construcție „garaj”. A constatat instanța că din actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 05 decembrie 1942 rezultă că I.G.Ț. a cumpărat jumătate din întreg imobilul situat în Giurgiu, colț cu Piața Carol, compus din teren de cca 1.000 mp pe care se află o construcție din zid masiv, compusă din prăvălii la parter și apartamente de locuit la etaj, având și pivniță, învecinat cu I.R.

- la vest, strada Ștefan cel Mare - la nord, P.V. - la sud și Piața Carol - la est și Grădiniță Publică. Din adeverința nr. 409/1966 emisă de fostul Consiliul Popular al orașului Giurgiu a reținut instanța, că defunctul I.Ț. figurează înscris în anexa la Decretul nr. 92/1950 cu imobile naționalizate în trei locații pe raza municipiului Giurgiu, inclusiv în strada 7 Noiembrie nr. 1, cu imobil compus din prăvălie la parter și 5 încăperi pentru birouri, suprafața construită la parter fiind de 751 mp De asemenea, a reținut din cuprinsul borderoului imobilelor naționalizate și trecute în administrarea IGOG Giurgiu, că defunctul I.Ț. a figurat cu imobil compus din apartamente, suprafață construită 488 mp și teren 1.129 mp, iar din procesele-verbale anexate rezultă preluarea apartamentelor în proprietatea statului.

Din adresa nr. 21929/2006 emisă de DGSPGC Giurgiu s-a reținut că la adresa din Ștefan cel Mare nr. 1, figurează 6 locuințe deținute cu contract de închiriere și 4 locuințe deținute cu contract de vânzare-cumpărare. Din înscrisurile depuse de Primăria municipiului Giurgiu a reținut instanța că suprafața de 66,10 mp construcție a fost închiriată de către Municipiul Giurgiu prin Primar către P.N.L.

Organizația Județeană Giurgiu la 01 ianuarie 2005. A mai constatat tribunalul că planurile construcție, aflate în arhiva Biroului de Proiectare Giurgiu, au evidențiat la adresa din strada Ștefan cel Mare nr. 1, construcția cu plan subsol, suprafața construită 488 mp, plan parter, suprafață construită 488 mp Potrivit raportului întocmit de Comisia internă pentru soluționarea notificărilor s-a reținut că pentru parte din imobil s-au acordat despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, că întrucât există contradicție între suprafața menționată și evidențele Consiliului Popular Giurgiu, din anul 1960, și suprafața menționată în Borderoul de naționalizare, suprafața reală construită preluată în proprietatea statului este cea din măsurătorile cadastrale, respectiv 558,75 mp și că suprafața reală a terenului, conform borderoului de naționalizare este de 1.129 mp din care 488 mp suprafață construită.

Din raportul de expertiză a constatat instanța că s-a identificat pe teren construcția formată din parter și etaj, pe suprafața de 567 mp, terenul de 1.514 mp compus din 349 mp aferent construcției și 882 mp liber de construcții, schița anexă fiind întocmită prin suprapunere cu planșa aflată în arhivele Proiect SA Giurgiu, datată 1965, și că pe terenul de 1.514 mp mai sunt construite garaje. Dacă se scade o suprafață de acces de 152 mp, pe lângă construcții și suprafața ocupată de garaje, rămâne liberă o suprafață de 1.233 mp din care ar urma să se scadă 349 mp pentru care s-au primit despăgubiri.

Apărările pârâtei Primăria Municipiului Giurgiu în privința întinderii suprafeței de teren aferente construcției, restituite prin dispoziție, nu au fost considerate întemeiate, deoarece din actul de cumpărare a rezultat descrierea proprietății dobândite ca fiind compusă din teren cu suprafața de circa 1.000 mp; din borderoul de naționalizare rezultă suprafața de 1.129 mp teren și suprafața de 488 mp clădit; din adeverința nr. 409/1960 a rezultat identificarea suprafeței construite, iar din planurile de situație ale construcției a reieșit suprafața ocupată de construcții, de 488 mp. Din suprapunerea cu planșa păstrată în arhive, datată 1965, au rezultat cotele fostei proprietăți care, raportat la configurația actuală, a condus la constatarea expertului în sensul întinderii de 2.081 mp a fostei proprietăți, incluzând suprafața construită, de 567 mp.

În raport cu actul de cumpărare datat 1943, tribunalul a constatat justificată întinderea suprafeței totale construite, de 751 mp, care figurează preluată în proprietatea statului, conform evidențelor de la nivelul anului 1960, ale autorității locale. Înscrisurile depuse și lucrarea de expertiză au evidențiat că au fost preluate în proprietatea statului, în mod distinct, clădirea cu parter, subsol, apartamente la etaj, ocupând funcțional 567 mp și terenul cu suprafața de 1.514 mp. În raport de aceasta, a constatat tribunalul ca fiind nejustificată măsura propusă de restituire a suprafeței de 210 mp ca teren aflat sub construcții și de scădere, din întreg, a suprafeței de 348 mp teren, întrucât nu rezultă suprapunerea menționată și nici imposibilitatea nerestituirii în natură a terenului de 348 mp.

Astfel, a apreciat tribunalul că hotărârea cu numărul 151/1998 nu a privit pe reclamant și nici persoanele care au formulat, alături de el, notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, ci s-a referit la o măsură de despăgubire în procedura distinctă a Legii nr. 112/1995. A rezultat, din constatările expertului, că pe suprafața de 281 mp din totalul de 1.514 mp reprezentând curtea imobilului, au fost edificate construcții, reclamantul solicitând, conform concluziilor, restituirea terenului liber de 1.233 mp Tribunalul a reținut că reclamantul și pârâtele N.M.A.M. și E.I.A. au formulat, separat, în anul 2001, notificări pentru restituirea imobilului fostă proprietate a autorului lor, I.Ț.

Potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, de prevederile legii beneficiază și moștenitorii legali ai proprietarilor imobilelor, la data preluării în mod abuziv, iar succesibilii care după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii, cererea de restituire având valoare de acceptare a moștenirii. Din înscrisurile depuse a rezultat că defuncții Ț.I. și Ț.P. au decedat în anul 1982 și respectiv anul 1984, moștenitori acceptanți, conform certificatelor de moștenitor, fiind reclamantul și pârâta L.A.M. Copiile certificatelor de moștenitor au fost avute în vedere de Primăria municipiului Giurgiu la analizarea notificărilor, dispoziția nr. 12961/2007 fiind emisă și în beneficiul pârâtei E.I.A.

în considerarea prevederilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001. A constatat instanța că, prin Sentința civilă nr. 2528/2003 pronunțată de Judecătoria Giurgiu, definitivă prin Decizia civilă nr. 1826/2004 a Curții de Apel București, s-a respins cererea formulată de E.I.A. pentru anularea susmenționatelor certificate de moștenitor pe considerentul nedovedirii calității de moștenitor acceptant. Totodată, prin Decizia civilă nr. 74/2004 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1537/2005 a Curții de Apel București, s-a respins cererea intervenientei E.I.A. pentru constatarea calității de moștenitor al defuncților Ț.I. și Ț.P. În raport de efectele hotărârilor judecătorești, rămase irevocabile anterior emiterii dispoziției de restituire, tribunalul a constatat că este nelegală măsura restituirii în beneficiul persoanei care nu are calitatea cerută de lege, considerente pentru care a admis și capătul de cerere subsidiar al contestației.

Împotriva acestei hotărârii au declarat apel pârâtele E.I.A. și Primăria Municipiului Giurgiu. Prin Decizia civilă nr. 21/A din 1 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis ambele apeluri; a schimbat sentința atacată în sensul că a respins contestația ca neîntemeiată. S-a luat act că apelanta E.I.A. nu a solicitat cheltuieli de judecată. S-a respins cererea intimatului Ț.T.S.M. privind cheltuielile de judecată ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: În ceea ce privește apelul declarat de apelanta-pârâtă E.I.A., Curtea a constatat că aceasta a formulat, alături de intimatul-reclamant Ț.T.S.M., notificare către Primăria municipiului Giurgiu în vederea restituirii în natură a imobilului situat în orașul Giurgiu în calitate de moștenitori ai defuncților Ț.I.

și Ț.P., notificare înregistrată la Primărie în data de 27 septembrie 2001. Potrivit art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în forma în vigoare la data depunerii notificării, care este, de altfel, și forma în vigoare în prezent, „De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite. Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi”.

Rezultă cu claritate că, în privința aplicării regulilor instituției moștenirii, legiuitorul a instituit un regim special pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 în raport de alte bunuri ce au aparținut persoanei fizice îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege, măsuri de care vor beneficia moștenitorii acesteia, conform art. 4 mai sus-citat. Potrivit acestui regim special, succesibilii care nu au acceptat moștenirea sunt repuși în termenul de acceptare, legiuitorul acordând cererii de restituire valoare de acceptare a succesiunii. Art. 4 alin. (3) este o dispoziție specială față de dreptul comun al moștenirii reprezentat de Codul civil și trebuie aplicată cu prioritate față de Codul civil.

În consecință, succesibilului care nu a acceptat nu i se poate opune trecerea termenului stabilit de art. 700 C. civ., de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii, în care ar fi trebuit să facă acte de acceptare a moștenirii, atât timp cât Legea nr. 10/2001 îl repune în termenul de acceptare și consideră că cererea de restituire are valoare de acceptare. De observat că această dispoziție de excepție este aplicabilă numai pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt ce este expres prevăzut de art. 4 alin. (3). Repunerea în termenul de acceptare operează în temeiul legii, fără alte formalități și fără a fi necesară o eventuală constatare sau apreciere a acestei împrejurări. La fel și dobândirea calității de moștenitor intervine în temeiul legii prin simpla formulare de către cel interesat a cererii de restituire.

Prin urmare, în speță, Curtea a constatat că apelanta-pârâtă E.I.A., care nu a acceptat succesiunea potrivit art. 700 C. civ., în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost repusă în termenul de acceptare, iar prin formularea cererii de restituire a dobândit calitatea de moștenitor pentru bunul a cărui restituire s-a solicitat. Reținerile instanței de fond referitoare la constatarea neacceptării moștenirii prin sentința civilă nr. 2528/2003 a Judecătoriei Giurgiu, definitivă, și prin Decizia civilă nr. 74/2004 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă, nu sunt întemeiate față de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2010. Aceste hotărâri au fost pronunțate într-un litigiu ce a avut ca obiect ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul situat în Giurgiu, str. Gării nr. 33, imobilul situat în Giurgiu str. Vasile Alecsandri nr. 15 și două locuri de veci, rămase în urma defuncților Ț.I.

și Ț.P. Este vorba, așadar, de alte bunuri aflate în patrimoniul autorilor părților din prezenta cauză, iar nu de bunul cu privire la care s-a depus cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecință, în raport de cele mai sus menționate, constatările din hotărârile pronunțate în acel litigiu nu pot fi extinse la prezentul litigiu. Normele legale în raport de care trebuie soluționată cererea ce face obiectul acestei cauze sunt diferite de cele avute în vedere la soluționarea cererii de ieșire din indiviziune pe dreptul comun; ele nu sunt incompatibile, nu se exclud, ci trebuie aplicate potrivit domeniului stabilit prin lege și ținând seama de obiectul și temeiul cererii, de raportul dintre legea generală și legea specială, după cum precizează și apelanta-pârâtă.

Nu sunt aplicabile prevederile art. 1201 coroborate cu cele art. 1202 C. civ., pe care, probabil, instanța de fond le-a avut în vedere, pentru că nu a indicat în ce temei a dat efect respectivelor hotărâri. Se reține că în temeiul acestor norme, o hotărâre judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat, privită nu în sens de excepție de procedură, conform art. 166 C. proc. civ., ci din punct de vedere substanțial, dar nu este cazul în speță, deoarece temeiul cererii este altul. Susținerile intimatului-reclamant, din întâmpinare, în sensul că respectivele hotărâri judecătorești au efect și în prezenta cauză nu sunt fondate, pentru motivele expuse mai sus. Faptul că acele hotărâri au fost pronunțate după apariția Legii nr. 10/2010, cum susține intimatul-reclamant în întâmpinare, nu este relevant.

În acest sens, avem în vedere că art. 4 alin. (3) din lege nu face nici o distincție după cum neacceptarea a fost constatată anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii. Această prevedere legală trebuie să primească efecte depline în privința aplicării sale, fără a i se aduce restrângeri pe care legiuitorul nu le-a prevăzut și care nici nu ar fi justificate obiectiv. A reține interpretarea dată de instanța de fond și de intimatul-reclamant ar însemna să se ajungă la crearea unor situații inechitabile prin aplicarea normei legale contrar intenției legiuitorului. Acele hotărâri nu produc efecte în prezenta cauză, după cum nici această hotărâre nu ar fi produs efecte dacă cererea de ieșire din indiviziune ar fi fost formulată după soluționarea irevocabilă a procedurii jurisdicționale în baza Legii nr. 10/2001.

Mai mult, însuși intimatul-reclamant a recunoscut apelantei-pârâte calitatea de moștenitor, formulând cererea împreună, iar din Sentința civilă nr. 2143/2002, rezultă că acesta a recunoscut prin cererile depuse la data de 7 septembrie 2000 că apelanta-pârâtă, sora lui, are calitatea de moștenitor și pe dreptul comun. În concluzie, apelanta-pârâtă este îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel încât sentința apelată va fi schimbată sub acest aspect. A mai solicitat apelanta-pârâtă prin cererea de apel să fie acordate despăgubiri pentru suprafața de 281 mp ocupată de construcții. Sub acest aspect, s-a reținut că apelanta-pârâtă nu a formulat la prima instanță o cerere în acest sens, astfel încât, în apel, față de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., nu poate fi făcută o astfel de cerere, mai ales că, după cum este formulată, nu se poate aprecia ca fiind motiv de apel. Mai mult, o critică adusă sentinței de fond din acest punct de vedere nu ar putea fi făcută din perspectiva calității sale de pârâtă în cauză, numai reclamantul putând invoca neacordarea unor lucruri pretinse prin acțiune. În legătură cu apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Giurgiu, Curtea a constatat că este fondat. Se reține, astfel, că prin actul de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1942, autorul părților, I.Ghe.Ț., a dobândit cota indiviză de jumătate din imobilul situat în Giurgiu str. Ștefan cel Mare nr. 1, colț cu Piața Carol, compus din teren de circa 1.000 mp și o construcție aflată pe acesta.

Prin actul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1943, I.Ghe.Ț. a dobândit și cota de 3/32 din imobilul situat în Giurgiu str. Ștefan cel Mare nr. 1, colț cu Piața Carol, compus din clădire cu 2 etaje, curte și anexe. Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, iar conform Borderoului întocmit, autorul părților figurează cu imobil naționalizat compus din teren de 1.129 mp și clădire în suprafață de 488 mp În ce privește suprafața construcției, din măsurătorile cadastrale efectuate la momentul analizei cererii de restituire rezultă o suprafață de 558,75 mp, iar construcția nu a suferit alte adăugiri de la preluarea din anul 1950 și până în prezent, astfel cum se specifică în Raportul nr. 24252 din 24 octombrie 2007. Prin Hotărârea nr. 151 din 13 octombrie 1998, Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a acordat numitei Ț.M.A.

despăgubiri pentru imobilul cu destinație de locuință situat în Giurgiu str. 7 Noiembrie nr. 1, fostă str. Ștefan cel Mare, și terenul aferent construcției în suprafață de 348,66 mp, imobil naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, în valoare totală de 1.258.221 RON, din care 481.581 RON reprezentând valoarea locuinței și 776,640 RON reprezentând valoarea terenului. După cum rezultă din certificatul de moștenitor din data de 12 iulie 1984, Sentința civilă nr. 2143/2002, numita Ț.M.A. este moștenitoare defuncților Ț.I. și Ț.P., soră a reclamantului din prezenta cauză. De asemenea, imobilul pentru care au fost acordate despăgubirile este cel dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1942, fapt pe care nici părțile nu îl contestă.

Cât privește motivele de apel referitoare la suprafața imobilul restituit, Curtea a reținut că sunt întemeiate, prima instanță stabilind eronat situația de fapt rezultată din probele administrate. În acest sens, se constată că din actul de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1942, invocat drept titlu pentru dovedirea cererii de restituire, rezultă o suprafață de teren de circa 1.000 mp, iar din actul de preluare din 1950, rezultă o suprafață de 1.129 mp Prin urmare, aceste două mențiuni se coroborează, diferența fiind nesemnificativă și putând fi cauzată de lipsa unor măsurători precise la data cumpărării, mai ales că în actul de vânzare-cumpărare se precizează o suprafață aproximativă.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2010, „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”. În speță, Curtea a constatat că existența dreptului de proprietate este dovedită, iar întinderea acestui drept este cea stabilită prin actul de preluare, respectiv 1.129 mp teren. Împotriva celor reținute prin actul de preluare, reclamantul intimat nu a produs nici o probă din care să rezulte că întinderea dreptului de proprietate este, în realitate, mai mare, din contră, actul de proprietate invocat evidențiază o suprafață mai mică.

Prima instanță și-a întemeiat soluția pe concluziile raportului de expertiză, care nu este lămuritoare în privința stabilirii întinderii terenului. Astfel, expertul pleacă de la premisa că terenul este în realitate de 1.514 mp, pentru că în ultima completare a raportului să arate că prin scanarea planului vechi a constatat că suprafața totală de aproximativ 2.081 mp, iar suprafața rămasă liberă în urma edificării unor construcții în zonă este de 1.233 mp. Expertul a stabilit această suprafață prin măsurătorile efectuate la fața locului și prin verificarea unor planuri, dar nu coroborează aceste măsurători cu mențiunile actului de proprietate și cu cele ale actului de preluare. Simplul fapt că terenul pe care l-a identificat, fără a preciza cum a făcut această identificare, are o anumită suprafață, nu echivalează cu dovedirea unui drept al părților asupra întregii suprafețe de teren.

Dreptul de proprietate, ca situație de drept, trebuie probat atât în privința existenței sale în patrimoniul celui care îl afirmă, cât și în privința întinderii. În lipsa unor probe certe privind dobândirea de către autorul părților a unui drept de proprietate pentru un imobil-teren mai mare decât cel menționat în actul de vânzare-cumpărare și în actul de preluare de către stat, nu se poate prezuma că întreg terenul identificat ca fiind liber la fața locului a aparținut autorului părților. Situația juridică a terenului pe care raportul de expertiză îl consideră ca aparținând autorului părților, peste suprafața de 1.129 mp, este incertă, dar faptul că este liber și se află în zona unde se afla și terenul autorului părților nu echivalează cu faptul că a aparținut acestuia.

Mai mult, este de observat că expertul precizează în completarea la raportul de expertiză că, dacă s-ar considera terenul ce trebuie restituit ca fiind de 1.129 mp, ținând seama și de terenul pentru care au fost acordate despăgubiri, suprafața de restituit ar fi de 780 mp, ceea ce confirmă mențiunile dispoziției contestate în cauză. Față de acestea, apar ca nefondate susținerile intimatului-reclamant formulate prin întâmpinare, deoarece revenea reclamantului sarcina de a dovedi că autorul său a deținut o suprafață mai mare și că a fost preluată o suprafață mai mare decât cea din actul de preluare, iar nu primăriei. Faptul că actul de proprietate arată o suprafață cu aproximație nu înseamnă că aceasta poate avea orice întindere, mai mare, suprafața putând fi chiar mai mică, dar diferența trebuie privită în limite rezonabile.

În speță, însă, actul de preluare aduce o clarificare sub acest aspect. În concluzie, Curtea a reținut că suprafața de teren la care sunt îndreptățite părțile a le fi restituită este de 1.129 mp. Din această suprafață, prin Hotărârea nr. 151 din 13 octombrie 1998 a Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au fost acordate despăgubiri unuia dintre moștenitorii fostului proprietar pentru suprafața de 348,66 mp, motiv pentru care această suprafață nu mai poate fi avută în vedere la acordarea de măsuri reparatorii pe Legea nr. 10/2010. Susținerile instanței de fond cu privire la lipsa unor probe pentru imposibilitatea restituirii în natură a terenului de 348,66 mp sunt contrazise de actele dosarului.

Atât timp cât au fost acordate despăgubiri printr-o hotărâre definitivă, nu mai poate fi repusă în discuție restituirea în natură, pentru că s-ar ajunge la o dublă reparație. Or, privarea de proprietate a fost compensată prin plata unor despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995. Rămâne o suprafață de 780,34 mp, care a fost restituită prin dispoziția din 12961 din 7 noiembrie 2007, atât cât a considerat și expertul că ar fi posibil de restituit în natură dacă se are în vedere numai suprafața de 1.129 mp.

Curtea nu a considerat necesară o completare a probelor administrate de prima instanță, de vreme ce actele de proprietate, actul de preluare, schițele aferente dispoziției contestate, actele de acordare a despăgubirilor pentru o parte din teren și raportul de expertiză, în partea care privește suprafața de 1.129 mp și de 348 mp, sunt de natură să permită stabilirea cu certitudine a imobilului deținut de autorul părților, a celui preluat abuziv de stat și a părții din imobil posibil a fi restituită în natură. Actele de proprietate și actul de preluare trebuie să primească efecte depline de vreme ce nu sunt contrazise de alte probe, care să dovedească o altă situație de fapt. Din acest motiv, nu se mai pune problema acordării de despăgubiri pentru o altă suprafață de teren.

Prin urmare, dispoziția a fost emisă în mod corect, sentința atacată fiind dată cu stabilirea unei greșite situații de fapt și de drept. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Ț.T.S.M. Criticile formulate prin motivele de recurs vizează următoarele aspecte: 1) Se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Recurentul reclamant critică considerentele instanței de apel referitoare la stabilirea suprafeței de teren la care este îndreptățit, sens în care arată că suprafața nu putea fi stabilită cu exactitate decât de o eventuală expertiză care să lămurească, în concret, care este imobilul solicitat prin notificare și, în nici un caz, printr-o simplă comparație a actelor de proprietate cu actele de naționalizare, fără a mai ține cont de raportul de expertiză dispus în cauză.

Pe de o parte, iar pe de altă parte, instanța a omis să menționeze și cel de-al doilea act de proprietate, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. 1143 din 07 august 1943 prin care autorul părților a mai dobândit o suprafață de 3/32 din totalul aceluiași imobil. În raport de art. 24 din Legea nr. 10/2001, reținut în considerentele deciziei atacate, se susține că Primăria Giurgiu nu a făcut dovada celor afirmate, respectiv că suprafața restituită de instanța de fond parțial ar aparține municipalității, acestea fiind doar afirmații pe care instanța le-a apreciat ca veritabile probe fără să fie susținute în contra actelor de proprietate și fără să se depună documente din care să rezulte că parte din terenul restituit este domeniu public.

După invocarea acestui text de lege care duce l-a concluzia că, în speță, nefiind trecută suprafața exactă în titlul de proprietate, instanța a apreciat că trebuie să se tină cont de datele de la momentul preluării, respectiv de suprafața de 1.129 mp, de fapt, instanța nu a ținut cont în nici un fel nici de această suprafață, în ea incluzând și suprafața construită și cea pentru care s-au acordat despăgubiri care de fapt face parte tot din suprafața construită.

Tocmai pentru că nu există identitate de suprafețe între actele de proprietate și cele de preluare s-a dispus raportul de expertiză, proba ce practic a fost înlăturată de instanța de apel, apreciind că această probă nu este „lămuritoare”, situație în care instanța ar fi trebuit să repună cauza pe rol și să revină asupra probatoriului, respectiv să încuviințeze expertiza solicitată de primărie și, în nici un caz, să admită apelul primăriei și să înlăture această probă care era lămuritoare cauzei și care nu a făcut decât să măsoare suprafața de la fața locului, suprafețe ce nu s-au schimbat de-a lungul anilor, suprapunându-se planurile vechi cu măsurătorile actuale, precizând cât teren este liber și cât ocupat.

Instanța de apel a apreciat că expertul nu a răspuns la obiectivele instanței de fond și că acesta trebuia să facă anumite coroborări între actele de proprietate și măsurători. Expertul nu poate interpreta acte de proprietate, acesta nu are căderea să coroboreze actele de preluare cu cele de proprietate și cu măsurătorile din expertiza efectuată, aceste aprecieri urmând a fi făcute de instanța de fond sau de cea de apel, așa încât, instanța de apel avea la îndemână dispunerea unei noi expertize dacă cea efectuată nu era lămuritoare, cu atât mai mult cu cât această probă a fost solicitată de apelanta Primăria Giurgiu. Din toate aceste aspecte avute în vedere de instanța de apel nu rezultă decât o singură concluzie, anume că a dat o hotărâre contradictorie, pe de o parte, rezultând că raportul de expertiză este lămuritor, iar pe de altă parte, aceeași instanță apreciind că nu înțelege cum a făcut această identificare expertul.

2) Se invocă, în continuare, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În acest sens, se susține că instanța de apel nu a studiat dispoziția, actele de proprietate și nici celelalte probe, care au fost contestate de către reclamant, inclusiv mențiunile cu privire la instituirea unei servituți de către Primărie prin dispoziția contestată. Despre acest fapt instanța de apel nici nu amintește, ce se va întâmpla cu această servitute, cum vor fi afectați prin menținerea dispoziției care este „legală” din punctul de vedere al instanței de apel.

Se arată că instanța de apel, în mod netemeinic a menținut dispoziția primăriei și sub acest aspect. Ulterior reținerii acestei afirmații, instanța de apel a apreciat că dacă din actul de proprietate nu a rezultat cu claritate ce suprafață a deținut autorul comun, sarcina revenea părților să probeze că ar fi avut mai mult decât le-au fost acordați prin dispoziție, pe de o parte, iar pe de altă parte, faptul că în act este trecută o suprafață cu aproximație, nu trebuie privit actul decât în limite rezonabile.

Această afirmație duce la concluzia că instanța a interpretat greșit actele de proprietate deduse judecații - fără nici un argument juridic, această concluzie fiind una personală străină de natura pricinii, fără a avea suport juridic, astfel că atât raportului de expertiză cât, și actelor de proprietate le-a fost dată o interpretare care nu poate fi primită, fiind de natură a înlătura dispozițiile Legii nr. 10/2001 care au fost elaborate pentru restituirea întregii suprafețe pe care au deținut-o autorii părților. Tot instanța de apel a reținut că nu sunt necesare probe în completarea susținerilor de vreme ce actele de proprietate, cele de preluare, schițele aferente și raportul de expertiză în parte permit stabilirea cu certitudine a părții de imobil ce urmează a fi restituite.

Astfel se pune în discuție interpretarea dată de către curte probelor din dosar, interpretare care a schimbat natura și înțelesul acestora. 3) Se invocă aplicarea în recurs a motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, sens în care se arată următoarele: Singurul temei legal invocat de instanța de apel este art. 24 din Legea nr. 10/2001, restul dispozițiilor prevăzute de aceeași lege fiind ignorate total de instanță, pe de o parte, iar pe de altă parte, au fost ignorate total deciziile de speță și cele ale CEDO, care nu au fost reținute la pronunțarea hotărârii. Se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în ceea ce privește admiterea celui de-al doilea motiv de apel, invocat de ambele apelante, cu privire la calitatea de persoană îndreptățită la restituire conform Legii nr. 10/2001 a pârâtei apelante E.I.A. În acest sens se susține că apelanta intimată nu are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziții trebuind coroborate cu dispozițiile dreptului comun în materie de succesiuni, în speță, cu hotărârile judecătorești invocate de către reclamant, astfel cum temeinic a reținut instanța de fond. Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi.

Cererea de restituire are valoare de acceptare a a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. Calitatea de moștenitor se stabilește pe baza certificatului de moștenitor sau a hotărârii judecătorești irevocabile ori, în lipsa acestora, prin orice alte probe din care ar rezulta acceptarea moștenirii. Textul art. 4 alin. (3) este aplicabil numai în cazul celor care nu au acceptat moștenirea în termenul prevăzut de lege, nu și celor care au renunțat la moștenire sau sunt străini de succesiune, în sensul că nu s-au prezentat la deschiderea acesteia și au dat dovadă de dezinteres față de bunurile moștenirii. Dar și în cazul primei categorii, trebuie avută în vedere numai ipoteza în care se păstrează o prezumție relativă a neacceptării moștenirii, nu și atunci când aceasta devine absolută, neacceptarea fiind consfințită printr-o hotărâre irevocabilă, care îl declară pe apelant străin de moștenire.

Într-o astfel de situație s-a decis cu autoritate de lucru judecat, prin două hotărâri anterioare, faptul că apelantei pârâte i s-a desființat cu efect retroactiv calitatea de moștenitor. Instituția repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, prin Legea nr. 10/2001, a fost creată avându-se în vedere faptul că atitudinea moștenitorilor față de succesiune a fost condiționată și uneori determinată de lipsa activului succesoral. În cauza de față, chiar și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, exista un activ succesoral, exprimarea opțiunii succesorale de către apelant nefiind lipsită de conținut și finalitate, nejustificându-se în vreun fel pasivitatea acestuia.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: Referitor la prima critică, vizând contradictorialitatea hotărârii pronunțată de instanța de apel, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești. Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța de judecată are obligația de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor reținute nu se poate exercita controlul judiciar.

Hotărârea ar putea fi modificată, pentru acest motiv de ordine publică, dacă: există contradicție între considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică. În speță, susținerea recurentului reclamant că instanța de apel a dat o hotărâre contradictorie, pe de o parte, rezultând din aceasta că raportul de expertiză este lămuritor, iar pe de altă parte, aceeași instanță apreciind că nu înțelege cum a făcut identificarea imobilului expertul în cauză, nu se circumscrie ipotezei textului de lege prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. După cum se poate observa, nu este vorba despre o contradicție între considerente, ci de analiza și aprecierea probei cu expertiză administrată la prima instanță. Criticile privind modul în care instanța a stabilit situația de fapt, în urma interpretării și aprecierii eronate a probelor administrate, nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunțării deciziei atacate. În calea de atac a recursului nu se devoluează fondul, nu se examinează probele, ci doar legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel, respectiv corecta aplicare a legii asupra situației de fapt deduse judecății, astfel cum aceasta a fost determinată de instanțele anterioare.

Ca atare, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea hotărârii pronunțată de instanța de apel, ce ar rezulta din analiza și aprecierea probelor, a fost găsit nefondat, urmând a fi respins în consecință. Tot astfel, referirea la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este lipsită de orice susținere în dezvoltarea motivelor de recurs, având în vedere că partea nu indică actul juridic în înțelesul lui material (de negotium iuris) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate greșit de către instanță, denaturându-li-se înțelesul. Referirea recurentului reclamant, în susținerea acestui motiv de modificare, la faptul că se pune în discuție interpretarea dată de către curtea de apel probelor din dosar, interpretare care a schimbat natura și înțelesul acestora, nu este susceptibilă de încadrare în acest motiv de recurs.

În continuare, susținerea recurentului reclamant în sensul că singurul temei legal invocat de instanța de apel este art. 24 din Legea nr. 10/2001, restul dispozițiilor prevăzute de aceeași lege, deciziile de speță și cele ale C.E.D.O, fiind ignorate total, este formală, în condițiile în care recurentul reclamant nu a indicat norma de drept material care a fost nesocotită și nu a demonstrat în ce ar consta lipsa de temei legal a hotărârii. În ce privește calitatea de persoană îndreptățită la restituire a pârâtei apelante E.I.A., critică ce se circumscrie motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recurs, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect determinată față de dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) ale Legii nr. 10/2001.

În speță, intimata pârâtă E.I.A. are calitatea de moștenitor, cerută de textul de lege, întucât aceasta a formulat, alături de recurentul-reclamant Ț.T.S.M., notificare către Primăria municipiului Giurgiu în vederea restituirii în natură a imobilului situat în orașul Giurgiu, ambii în calitate de moștenitori ai defuncților Ț.I. și Ț.P. Prin urmare, în mod corect s-a constatat că apelanta-pârâtă E.I.A., care nu a acceptat succesiunea potrivit art. 700 C. civ., în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost repusă în termenul de acceptare, prin formularea cererii de restituire în temeiul acestei legi, aceasta dobândind calitatea de moștenitor pentru bunul a cărui restituire a solicitat.

Este de reținut că, în speță, ne aflăm într-un cadru juridic reglementat de o lege specială, nr. 10/2001, care, cu privire la dreptul la restituire, prevede în art. 4 alin. (2) că de dispozițiile sale beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite, aceasta fiind regula generală.

În alin. (3) al aceluiași articol, se stabilește o regulă derogatorie de la dreptul comun (fiind vorba de o lege cu caracter reparatoriu) în legătură cu modalitatea de acceptare a succesiunii și apare noțiunea de „succesibil”, care diferă de cea de moștenitor folosită în alin. (2) al art. 4. În consecință, legiuitorul a făcut o diferențiere între cei care sunt moștenitori prin acceptarea succesiunii în termenul prevăzut de dreptul comun și cei care au doar vocație succesorală, iar prin cererea de restituire sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii, stabilind astfel, vocația lor de a succede în drepturile și obligațiile autorilor lor, nefiind renunțători la succesiune, astfel cum în mod nefondat susține recurentul reclamant.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, ce ar rezulta din considerentele instanței de fond referitoare la constatarea neacceptării moștenirii de către intimata pârâtă prin Sentința civilă nr. 2528/2003 a Judecătoriei Giurgiu, definitivă și prin Decizia civilă nr. 74/2004 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă, Înalta Curte constată că asemenea susțineri nu sunt întemeiate față de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2010, derogatorie de la dreptul comun. Aceste hotărâri au fost pronunțate într-un litigiu ce a avut ca obiect ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul situat în Giurgiu, str. Gării nr. 33, imobilul situat în Giurgiu str. Vasile Alecsandri nr. 15 și două locuri de veci, rămase în urma defuncților Ț.I.

și Ț.P. Este vorba, așadar, de alte bunuri aflate în patrimoniul autorilor părților din prezenta cauză, iar nu de bunul cu privire la care, atât recurentul reclamant, cât și intimata pârâtă au depus cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001, prin asemenea cerere, aceasta din urmă fiind repusă de drept, prin efectul legii speciale, în termenul de acceptare a succesiunii, în condițiile în care nu a fost renunțător expres la moștenire. Având în vedere toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ț.T.S.M. împotriva Deciziei nr. 21A din 01 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.