ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4230/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4230/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată că:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Giurgiu la data de 8 septembrie 2004, reclamantul B.M. a solicitat

pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea parțială a

dispoziției nr. 13888 din 28 iulie 2004 emisă de primarul municipiului Giurgiu

și, pe cale de consecință, restituirea în deplină proprietate și posesie a

întregului imobil situat în orașul Giurgiu, compus din teren în suprafață de

1200 mp și construcțiile aflate pe acesta cu destinație de locuință în

suprafață de 550 mp și magazie în suprafață de 80 mp; să se constate că N.S.R.

nu are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 267 din 5

mai 2005 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, s-a dispus după cum urmează:

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.M. în

contradictoriu cu Primăria municipiului Giurgiu, reprezentată prin primar și

pârâta N.S.R.

S-a anulat în parte dispoziția nr. 13888 din 28 iulie 2004 emisă de

primarul municipiului Giurgiu, în sensul că:

S-a dispus restituirea în cotă de ¾ către reclamantul B.M. și în

cotă de ½ către pârâta N.S.R. a imobilului situat în Giurgiu, județul

Giurgiu, compus din teren în suprafață de 1200 mp și construcțiile existente pe

acesta, din care: în natură terenul în suprafață de 820,950 mp având ca vecini:

la N str. Ștefan cel mare, la S – teren proprietatea municipiului Giurgiu, la V

– R.S., I.M., D.S., la E – teren proprietatea municipiului Giurgiu și pin

echivalent diferența de teren în suprafață de 380,05 mp.

S-au menținut celelalte prevederi ale dispoziției nr. 13888 din 28 iulie

2004.

A obligat primarul municipiului Giurgiu să facă numiților B.M. și N.S.R.

o ofertă de restituire prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 380,05

mp, nerestituibil în natură.

S-a respins capătul de cerere privind lipsa calității de persoană

îndreptățită la restituire a pârâtei N.S.R.

A fost obligată pârâta Primăria municipiului Giurgiu să achite

reclamantului suma de 5.855.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

La soluționarea cauzei s-au avut în

vedere probele administrate, față de care s-au reținut următoarele:

Pentru imobilul situat în Giurgiu,

au formulat notificări reclamantul B.M. și pârâta N.S.R., notificări ce au fost

înregistrate la Primăria municipiului Giurgiu sub nr. 41 din 6 februarie 2002,

respectiv sub nr. 67 din 11 februarie 2002, prin care s-a solicitat restituirea

în natură a imobilului respectiv.

Întrucât Primăria nu a răspuns la

notificările respective în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, reclamantul

B.M. a solicitat pe cale judecătorească obligarea Primăriei municipiului

Giurgiu să emită decizie motivată în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001,

acțiune ce a fost admisă așa cum rezultă din cuprinsul deciziei civile nr. 1225

A/2004 a Curții de Apel București.

Urmare acestei soluții, primarul

municipiului Giurgiu a emis dispoziția nr. 13888 din 28 iulie 2004 și a dispus

restituirea în natură a imobilului situat în Giurgiu, compus din construcții cu

destinația de locuință, magazie și terenul aferent acestora în suprafață de

820,95 mp, reținând că limitele actuale ale terenului coincid cu cele de la

preluare.

Mai reține instanța că imobilul

respectiv a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și trecut în

proprietatea statului prin H.C.M. nr. 288 din 20 februarie 1957 așa cum rezultă

din Decizia nr. 70 din 18 aprilie 1957 și procesul verbal al Sfatului Popular

al orașului Giurgiu, în aceste documente nefăcându-se nici o referire la

întinderea terenului. Singurul document în care este menționată suprafața de

1200 mp aferentă imobilului din str. Ș. este procesul verbal din 1952 pentru

impunerea clădirilor și terenului (fila 101).

În aceste condiții, având în vedere

că înscrisul respectiv emană de la o autoritate publică, instanța a reținut că

suprafața aferentă imobilului expropriat era de 1200 mp.

Referitor la calitatea de persoană

îndreptățită la restituire a pârâtei N.S.R., instanța a reținut că autorul

acesteia, numitul R.D., nu a renunțat expres la succesiune, atribuindu-i-se

această calitate pe baza faptului că nu s-a prezentat la dezbaterea

succesiunii, deși a fost citat în mai multe rânduri.

Cum pârâta N.S.R. a făcut dovada că

este continuatoarea persoanei de la care imobilul a fost preluat, cererea de

restituire echivalând cu o acceptare a succesiunii, instanța a constatat că

aceasta este îndrituită la restituire.

Susținerea reclamantului B.M. că

prin decizia civilă nr. 1225 A/2004 s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat

că este singurul moștenitor al defunctului R.I. nu este reală, obiectul

litigiului în cauza respectivă fiind obligarea autorității administrative să

emită actul solicitat.

Tribunalul a apreciat că este

întemeiată critica adusă dispoziției nr. 13888/2004 în ceea ce privește

neindicarea cotelor părții ideale. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr.

10/2001 în cazul în care restituirea este solicitată de mai multe persoane

îndreptățite, dreptul de proprietate se constată și se stabilește în cote părți

ideale, de aceste prevederi beneficiind și moștenitorii persoanelor fizice

îndreptățite.

În cauza dedusă judecății, imobilul

solicitat a fi restituit a fost dobândit de R.I. și R.E., ca bun comun prin

cumpărarea terenului respectiv și prin edificarea pe acesta a unei locuințe

P+1. La decesul lui R.I., soției supraviețuitoare îi revenea o cotă de ¾

din imobil, iar fraților cota de ¼. Cum reclamantul B.M. este succesor

prin reprezentare a defunctei R.E., iar N.S.R. a defunctului R.D., instanța a

constatat că acestea sunt cotele ideale la care aceștia sunt îndreptățiți.

Din probele administrate, inclusiv raportul

de expertiză rezultă că restituirea în natură a întregii suprafețe de teren

aferentă imobilului, respectiv 1200 mp, nu este posibilă, aceasta afectând

proprietăți particulare și domeniul public, motiv pentru care instanța a dispus

ca pentru diferența de teren ce nu poate fi restituită în natură, primarul să

facă o ofertă de restituire în echivalent, în condițiile legii.

Prin decizia civilă nr. 82 din 14

martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au

admis apelurile formulate de reclamant și de pârâta N.S.R. împotriva sentinței

primei instanțe.

S-a schimbat în parte sentința, în

sensul că s-a dispus restituirea în cote de ½ pentru fiecare dintre

apelanți, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea deciziei de apel s-au

reținut următoarele:

Curtea a apreciat ca fiind

întemeiate criticile apelantei N.S.R., în privința modului în care instanța a

stabilit cotele cuvenite celor doi moștenitori ai defunctului proprietar,

deoarece imobilul a fost dobândit de R.I. prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 453 din 28 septembrie 1925, transcris la Tribunalul județului Vlașca

(filele 54-55 dosar de fond), iar în actul de dobândire figurează doar

defunctul, în calitate de cumpărător.

La data dobândirii imobilului,

raporturile patrimoniale dintre soți erau guvernate de dispozițiile Codului

civil care instituiau regimul separației de bunuri (art. 1283 C. civ.), fiecare

dintre soți păstrând un drept exclusiv de administrare, folosință și dispoziție

asupra bunurilor sale.

Dispozițiile Codului familiei

(adoptat la 29 decembrie 1953 și intrat în vigoare la februarie 1954), care au

instituit regimul comunității de bunuri și prezumția că bunurile dobândite în

timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale soților, nu sunt aplicabile, nefiind

în vigoare la data încheierii actului.

În raport de prevederile legale

aplicabile la data dobândirii imobilului, împrejurarea reținută de instanța de

fond în sensul că imobilul a fost dobândit de R.I. și R.E. ca bun comun, prin

cumpărarea terenului și prin edificarea construcției este greșită, deoarece la

dosar nu există nicio dovadă care să înlăture prezumția rezultând din

contractul de vânzare-cumpărare nr. 4531 din 28 septembrie 1925, aceea că

imobilul a fost dobândit de R.I., ca bun propriu.

În acest context, cei doi apelanți

îl moștenesc pe defunctul R.I. în cote egale. B.M. ca succesor în drepturi al

soției supraviețuitoare R.E., iar N.S.R. în calitate de fiică a fratelui

defunctului, R.D.

În ceea ce privește critica

formulată de apelantul reclamant, în sensul că pârâta nu ar avea calitatea de

persoană îndreptățită la restituire, întrucât autorul său R.D. ar fi renunțat

la succesiunea lui R.I. (fostul proprietar al imobilului) Curtea a constatat că

susținerile apelantului reclamant sunt în evidentă contradicție cu certificatul

de moștenitor nr. S164 din 12 mai 1964 din care rezultă că dintre susceptibilii

defunctului R.I., au renunțat la succesiune (prin declarații de renunțare

înregistrate în registrul de renunțări la succesiune) doar R.I. și P.E., iar

N.V. și R.D. (autorul reclamantei din prezenta cauză) nu s-au prezentat pentru

a-și preciza poziția față de succesiune.

Ca atare, R.D. a devenit străin de

succesiunea defunctului R.I. prin neacceptare, nu prin renunțare, așa cum se

susține de către apelantul-reclamant, situație în care moștenitoarea sa N.S.R.

este repusă în dreptul de a accepta succesiunea prin efectul art. 4 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Curtea a apreciat ca fiind nefondată

și critica referitoare la nerestituirea în natură a diferenței de 380.05 mp.

Recurentul susține această critică bazându-se pe propunerea făcută de expertul

R.E., prin raportul de expertiză.

Pentru a identifica această

suprafață, expertul a avut în vedere schița depusă la fila 114 din dosarul de

fond, extrasă din arhiva SC P. SA Giurgiu. Această schiță nu conține nicio

referire cu privire la proprietarii parcelelor și nu poate fi coroborată cu

nicio altă probă, astfel încât să ducă la concluzia că suprafața de teren

marcată de culoarea galben ar fi aparținut, în întregime, autorului pârâților

R.I.

Sub aspectul puterii probatorii,

situația este identică și în ceea ce privește procesul verbal de impunere

întocmit în anul 1952 (fila 113 dosar de fond), în care proprietarul R.I.

declară suprafața de 1200 mp. Înscrisul respectiv poate naște doar o prezumție

în sensul că proprietarul a deținut o suprafață de teren cu această întindere,

însă nu are putere doveditoare în ceea ce privește amplasamentul suprafeței

respective.

Nici actul de proprietate

(contractul de vânzare-cumpărare nr. 4531 din 28 septembrie 1925) nu conține

referiri cu privire la amplasamentul și vecinătățile imobilului cumpărat.

În acest context, propunerea

expertului de a se dispune restituirea în natură a suprafeței delimitate apare

ca fiind insuficient fundamentată și a fost înlăturată.

Motivarea instanței de fond în

sensul că restituirea în natură a suprafeței de 380,05 mp nu este posibilă,

deoarece s-ar afecta proprietățile particulare și domeniul public, este

greșită. Expertul a arătat că suprafața delimitată este la limita

proprietăților particulare învecinate. Pe de altă parte, faptul că suprafața de

teren de 380,05 mp se află în proprietatea municipiului Giurgiu nu constituie,

în principiu, o piedică pentru restituirea în natură, deoarece Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu mai conține o

interdicție în acest sens.

Însă, motivul pentru care suprafața

de teren în cauză, așa cum a fost delimitată prin expertiză, nu poate fi

restituită în natură, este acela că actele privind dovada proprietății depuse

de apelanți nu fac dovada identității între terenul pe care apelanții pretind

că l-a avut autorul lor și suprafața de 380,05 mp identificată în schița anexă

la raportul de expertiză.

Curtea a admis critica

apelantului-reclamant B.M. în privința modului în care instanța de fond a

înțeles să rezolve problema cheltuielilor de judecată, întrucât nu au fost

respectate întocmai prevederile art. 274 C. proc. civ.

În raport de suma acordată, rezultă

că instanța a înlăturat în totalitate onorariul avocațial, ceea ce este contrar

prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că instanța are

dreptul să reducă onorariul avocatului, dar nu să-l înlăture în totalitate.

Împotriva deciziei de apel au

declarat recurs pârâta

Primăria municipiului Giurgiu și reclamantul

.

Recursul

Primăriei municipiului Giurgiu va fi

respins ca tardiv declarat, întrucât nu s-a respectat termenul de formulare de

15 zile, calculat conform art. 100 C. proc. civ., prevăzut de art. 301 C. proc.

civ.

Reclamantul a criticat decizia de

apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.:

reținut că pârâta N.S.R. este îndreptățită la restituirea imobilului, prin efectul

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât autorul său R.D. nu a acceptat

succesiunea fratelui său R.I. iar notificarea făcută de către pârâtă nu

respectă dispozițiile Legii nr. 10/2001, arătându-se argumentele care susțin

acest motiv de recurs.

totuși pârâtei calitatea de persoană îndreptățită în condițiile

Legii nr. 10/2001, se invocă

faptul că instanța a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în modul de

stabilire a cotelor aferente asupra imobilului.

Cu referire la dispozițiile art. 4 din

Decretul nr. 32/1954 s-a arătat faptul că nu se aplică regimul separației de

bunuri și că bunul este comun al soților R. în temeiul art. 30 C. fam.

În aceste condiții, cota soției

supraviețuitoare R.E. este de ¾ și i se cuvine iar cota de ¼ va

reveni fraților defunctului R.I..

și art. 10 ale Legii nr. 10/2001, prin nerestituirea integrală în natură a

întregii suprafețe de teren de 1200 mp, făcându-se referire la probele

dosarului care relevă situația terenului ca identificat și liber.

Analizând decizia de apel în raport de

criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant

este fondat, în limita criticilor apreciate ca fiind întemeiate, după cum

urmează:

de recurs, se constată că reclamantul a declarat apel, sub acest aspect, numai

în ceea ce privește calitatea pârâtei de persoană îndreptățită, relativ la

aspectul neacceptării succesiunii de către autorul său.

Restul criticilor urmează a nu fi

analizate de curte, care reține omisso medio, în condițiile art. 294 și art.

316 C. proc. civ.

Într-adevăr, prin art. 4 din Legea

nr. 10/2001 nu sunt repuși în termenul de acceptare a succesiunii fostului

proprietar moștenitorii renunțători, dar autorul pârâtei nu a renunțat la

moștenirea fostului proprietar R.I.

Potrivit certificatelor de

moștenitor nr. 469/1969 și nr. S164 din 11 mai 1960, autorul pârâtei, respectiv

R.D., nu se află printre renunțătorii la moștenirea fostului proprietar ci

printre moștenitorii care, deși citați de mai multe ori, nu s-au prezentat

pentru a-și preciza poziția față de moștenire (filele nr. 23 și 24 dosar de

fond).

Se constată astfel că instanța de

apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 incidente,

respectiv art.4.

fondat cel de al doilea motiv de recurs, instanța de apel reținând în mod

greșit regimul juridic al bunurilor soților foști proprietari ai imobilului,

ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-au încălcat dispozițiile

art. 4 și art. 5 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului

familiei, care prevăd ca:

Soții vor fi supuși, de la data

intrării în vigoare a Codului familiei, dispozițiunilor acestui cod în privința

relațiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi

fost regimul lor matrimonial legal sau convențional, de mai înainte.

Bunurile ce soții au la data

intrării în vigoare a Codului familiei devin comune sau proprii, potrivit

dispozițiunilor acestui cod, art. 4.

Dovada ca un bun este propriu se va

putea face, între soți, prin orice mijloc de probă.

În cazul căsătoriilor încheiate

înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, dovada ca un bun este

propriu se va putea face, de toți cei interesați, prin orice mijloc de probă,

chiar față de cei de al treilea, art. 5.

Se constată că după intrarea în

vigoare a Codului familiei, imobilul în litigiu avea calitatea de bun comun al

soților autori ai părților potrivit dispozițiilor acestui cod, fiind dobândit

în timpul căsătoriei, art. 30 C. fam.

În condițiile în care nu s-a făcut

dovada că imobilul este bun propriu al unuia dintre soți în condițiile art. 31

C. fam., acesta are regimul unui bun comun, ceea ce are efecte asupra cotelor

moștenitorilor, respectiv ¾ pentru reclamant și ¼ pentru pârâta

N.S.R., față de cotele legale aferente fiecăruia dintre autorii acestora după

cum a arătat și reclamantul-recurent.

fondat și ultimul motiv de recurs, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: situația terenului de 380,05 mp, diferența nerestituită în natură, a fost

reținută de instanța de apel ca fiind acea suprafață de teren aflată în

detenția pârâtei

Primăria

municipiului Giurgiu și că aceasta nu afectează proprietățile particulare

învecinate, fiind situat la limita acestora.

Instanța a apreciat însă lipsa

identității dintre imobile, cu încălcarea dreptului de proprietate al părților

protejat de art. 480 și urm. C. civ. și recunoscut prin Legea nr. 10/2001 care

impune cu prioritate restituirea în natură (art. 1 și art. 7).

În condițiile în care restul

suprafeței de teren restituită în natură de 820,95 mp este situat în

completarea celei de 380,05 mp iar dreptul de proprietate nu este contestat sub

aspectul întinderii, în mod evident lotul de teren al foștilor proprietari nu

putea fi situat decât în varianta propusă de expert, variantă care nu afectează

proprietățile particulare învecinate, după cum se reține și în decizia de apel.

Urmare a ultimelor două motive de

recurs apreciate ca fondate, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și

să admită recursul declarat de reclamant împotriva deciziei de apel, dispunând

după cum urmează:

Va modifica în parte decizia în

sensul că va schimba în parte sentința nr. 267 din 5 mai 2005 în sensul că:

Va restitui în natură terenul în suprafață de 1200 mp identificat în

raportul de expertiză (filele 127-129 dosar fond).

Va înlătura dispoziția privind

restituirea prin echivalent pentru terenul în suprafață de 380,05 mp.

Va respinge apelul declarat de

pârâta N.S.R. împotriva aceleiași sentințe.

Se vor menține celelalte dispoziții

ale deciziei și sentinței.

Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ.,

intimații-pârâți vor fi obligați la plata sumei de 1000 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca tardiv recursul declarat de

pârâta Primăria municipiului Giurgiu prin primar împotriva deciziei nr. 82 din

14 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de reclamantul

B.M. împotriva aceleași decizii.

Modifică în parte decizia în sensul

că: schimbă în parte sentința nr. 267 din 5 mai 2005 în sensul că:

Se restituie în natură terenul în suprafață de 1200 mp identificat în

raportul de expertiză (filele 127-129 dosar fond).

Înlătură dispoziția privind

restituirea prin echivalent pentru terenul în suprafață de 380,05 mp

Respinge apelul declarat de pârâta

N.S.R. împotriva aceleiași sentințe.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Obligă pe intimații-pârâți la plata

sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 mai 2007.