ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4230/2007
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4230/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 8 septembrie 2004, reclamantul B.M. a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea parțială a dispoziției nr. 13888 din 28 iulie 2004 emisă de primarul municipiului Giurgiu și, pe cale de consecință, restituirea în deplină proprietate și posesie a întregului imobil situat în orașul Giurgiu, compus din teren în suprafață de 1200 mp și construcțiile aflate pe acesta cu destinație de locuință în suprafață de 550 mp și magazie în suprafață de 80 mp; să se constate că N.S.R. nu are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 267 din 5 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, s-a dispus după cum urmează: S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.M. în contradictoriu cu Primăria municipiului Giurgiu, reprezentată prin primar și pârâta N.S.R. S-a anulat în parte dispoziția nr. 13888 din 28 iulie 2004 emisă de primarul municipiului Giurgiu, în sensul că: S-a dispus restituirea în cotă de ¾ către reclamantul B.M. și în cotă de ½ către pârâta N.S.R. a imobilului situat în Giurgiu, județul Giurgiu, compus din teren în suprafață de 1200 mp și construcțiile existente pe acesta, din care: în natură terenul în suprafață de 820,950 mp având ca vecini: la N str. Ștefan cel mare, la S – teren proprietatea municipiului Giurgiu, la V – R.S., I.M., D.S., la E – teren proprietatea municipiului Giurgiu și pin echivalent diferența de teren în suprafață de 380,05 mp.
S-au menținut celelalte prevederi ale dispoziției nr. 13888 din 28 iulie 2004. A obligat primarul municipiului Giurgiu să facă numiților B.M. și N.S.R. o ofertă de restituire prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 380,05 mp, nerestituibil în natură. S-a respins capătul de cerere privind lipsa calității de persoană îndreptățită la restituire a pârâtei N.S.R. A fost obligată pârâta Primăria municipiului Giurgiu să achite reclamantului suma de 5.855.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. La soluționarea cauzei s-au avut în vedere probele administrate, față de care s-au reținut următoarele: Pentru imobilul situat în Giurgiu, au formulat notificări reclamantul B.M. și pârâta N.S.R., notificări ce au fost înregistrate la Primăria municipiului Giurgiu sub nr. 41 din 6 februarie 2002, respectiv sub nr. 67 din 11 februarie 2002, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului respectiv.
Întrucât Primăria nu a răspuns la notificările respective în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, reclamantul B.M. a solicitat pe cale judecătorească obligarea Primăriei municipiului Giurgiu să emită decizie motivată în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, acțiune ce a fost admisă așa cum rezultă din cuprinsul deciziei civile nr. 1225 A/2004 a Curții de Apel București. Urmare acestei soluții, primarul municipiului Giurgiu a emis dispoziția nr. 13888 din 28 iulie 2004 și a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Giurgiu, compus din construcții cu destinația de locuință, magazie și terenul aferent acestora în suprafață de 820,95 mp, reținând că limitele actuale ale terenului coincid cu cele de la preluare.
Mai reține instanța că imobilul respectiv a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și trecut în proprietatea statului prin H.C.M. nr. 288 din 20 februarie 1957 așa cum rezultă din Decizia nr. 70 din 18 aprilie 1957 și procesul verbal al Sfatului Popular al orașului Giurgiu, în aceste documente nefăcându-se nici o referire la întinderea terenului. Singurul document în care este menționată suprafața de 1200 mp aferentă imobilului din str. Ș. este procesul verbal din 1952 pentru impunerea clădirilor și terenului (fila 101). În aceste condiții, având în vedere că înscrisul respectiv emană de la o autoritate publică, instanța a reținut că suprafața aferentă imobilului expropriat era de 1200 mp.
Referitor la calitatea de persoană îndreptățită la restituire a pârâtei N.S.R., instanța a reținut că autorul acesteia, numitul R.D., nu a renunțat expres la succesiune, atribuindu-i-se această calitate pe baza faptului că nu s-a prezentat la dezbaterea succesiunii, deși a fost citat în mai multe rânduri. Cum pârâta N.S.R. a făcut dovada că este continuatoarea persoanei de la care imobilul a fost preluat, cererea de restituire echivalând cu o acceptare a succesiunii, instanța a constatat că aceasta este îndrituită la restituire. Susținerea reclamantului B.M. că prin decizia civilă nr. 1225 A/2004 s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că este singurul moștenitor al defunctului R.I. nu este reală, obiectul litigiului în cauza respectivă fiind obligarea autorității administrative să emită actul solicitat.
Tribunalul a apreciat că este întemeiată critica adusă dispoziției nr. 13888/2004 în ceea ce privește neindicarea cotelor părții ideale. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001 în cazul în care restituirea este solicitată de mai multe persoane îndreptățite, dreptul de proprietate se constată și se stabilește în cote părți ideale, de aceste prevederi beneficiind și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite. În cauza dedusă judecății, imobilul solicitat a fi restituit a fost dobândit de R.I. și R.E., ca bun comun prin cumpărarea terenului respectiv și prin edificarea pe acesta a unei locuințe P+1. La decesul lui R.I., soției supraviețuitoare îi revenea o cotă de ¾ din imobil, iar fraților cota de ¼. Cum reclamantul B.M.
este succesor prin reprezentare a defunctei R.E., iar N.S.R. a defunctului R.D., instanța a constatat că acestea sunt cotele ideale la care aceștia sunt îndreptățiți. Din probele administrate, inclusiv raportul de expertiză rezultă că restituirea în natură a întregii suprafețe de teren aferentă imobilului, respectiv 1200 mp, nu este posibilă, aceasta afectând proprietăți particulare și domeniul public, motiv pentru care instanța a dispus ca pentru diferența de teren ce nu poate fi restituită în natură, primarul să facă o ofertă de restituire în echivalent, în condițiile legii. Prin decizia civilă nr. 82 din 14 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile formulate de reclamant și de pârâta N.S.R.
împotriva sentinței primei instanțe. S-a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a dispus restituirea în cote de ½ pentru fiecare dintre apelanți, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței. În motivarea deciziei de apel s-au reținut următoarele: Curtea a apreciat ca fiind întemeiate criticile apelantei N.S.R., în privința modului în care instanța a stabilit cotele cuvenite celor doi moștenitori ai defunctului proprietar, deoarece imobilul a fost dobândit de R.I. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 453 din 28 septembrie 1925, transcris la Tribunalul județului Vlașca (filele 54-55 dosar de fond), iar în actul de dobândire figurează doar defunctul, în calitate de cumpărător.
La data dobândirii imobilului, raporturile patrimoniale dintre soți erau guvernate de dispozițiile Codului civil care instituiau regimul separației de bunuri (art. 1283 C. civ.), fiecare dintre soți păstrând un drept exclusiv de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale. Dispozițiile Codului familiei (adoptat la 29 decembrie 1953 și intrat în vigoare la februarie 1954), care au instituit regimul comunității de bunuri și prezumția că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale soților, nu sunt aplicabile, nefiind în vigoare la data încheierii actului. În raport de prevederile legale aplicabile la data dobândirii imobilului, împrejurarea reținută de instanța de fond în sensul că imobilul a fost dobândit de R.I.
și R.E. ca bun comun, prin cumpărarea terenului și prin edificarea construcției este greșită, deoarece la dosar nu există nicio dovadă care să înlăture prezumția rezultând din contractul de vânzare-cumpărare nr. 4531 din 28 septembrie 1925, aceea că imobilul a fost dobândit de R.I., ca bun propriu. În acest context, cei doi apelanți îl moștenesc pe defunctul R.I. în cote egale. B.M. ca succesor în drepturi al soției supraviețuitoare R.E., iar N.S.R. în calitate de fiică a fratelui defunctului, R.D. În ceea ce privește critica formulată de apelantul reclamant, în sensul că pârâta nu ar avea calitatea de persoană îndreptățită la restituire, întrucât autorul său R.D. ar fi renunțat la succesiunea lui R.I.
(fostul proprietar al imobilului) Curtea a constatat că susținerile apelantului reclamant sunt în evidentă contradicție cu certificatul de moștenitor nr. S164 din 12 mai 1964 din care rezultă că dintre susceptibilii defunctului R.I., au renunțat la succesiune (prin declarații de renunțare înregistrate în registrul de renunțări la succesiune) doar R.I. și P.E., iar N.V. și R.D. (autorul reclamantei din prezenta cauză) nu s-au prezentat pentru a-și preciza poziția față de succesiune. Ca atare, R.D. a devenit străin de succesiunea defunctului R.I. prin neacceptare, nu prin renunțare, așa cum se susține de către apelantul-reclamant, situație în care moștenitoarea sa N.S.R. este repusă în dreptul de a accepta succesiunea prin efectul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Curtea a apreciat ca fiind nefondată și critica referitoare la nerestituirea în natură a diferenței de 380.05 mp. Recurentul susține această critică bazându-se pe propunerea făcută de expertul R.E., prin raportul de expertiză. Pentru a identifica această suprafață, expertul a avut în vedere schița depusă la fila 114 din dosarul de fond, extrasă din arhiva SC P. SA Giurgiu. Această schiță nu conține nicio referire cu privire la proprietarii parcelelor și nu poate fi coroborată cu nicio altă probă, astfel încât să ducă la concluzia că suprafața de teren marcată de culoarea galben ar fi aparținut, în întregime, autorului pârâților R.I. Sub aspectul puterii probatorii, situația este identică și în ceea ce privește procesul verbal de impunere întocmit în anul 1952 (fila 113 dosar de fond), în care proprietarul R.I.
declară suprafața de 1200 mp. Înscrisul respectiv poate naște doar o prezumție în sensul că proprietarul a deținut o suprafață de teren cu această întindere, însă nu are putere doveditoare în ceea ce privește amplasamentul suprafeței respective. Nici actul de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr. 4531 din 28 septembrie 1925) nu conține referiri cu privire la amplasamentul și vecinătățile imobilului cumpărat. În acest context, propunerea expertului de a se dispune restituirea în natură a suprafeței delimitate apare ca fiind insuficient fundamentată și a fost înlăturată. Motivarea instanței de fond în sensul că restituirea în natură a suprafeței de 380,05 mp nu este posibilă, deoarece s-ar afecta proprietățile particulare și domeniul public, este greșită.
Expertul a arătat că suprafața delimitată este la limita proprietăților particulare învecinate. Pe de altă parte, faptul că suprafața de teren de 380,05 mp se află în proprietatea municipiului Giurgiu nu constituie, în principiu, o piedică pentru restituirea în natură, deoarece Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu mai conține o interdicție în acest sens. Însă, motivul pentru care suprafața de teren în cauză, așa cum a fost delimitată prin expertiză, nu poate fi restituită în natură, este acela că actele privind dovada proprietății depuse de apelanți nu fac dovada identității între terenul pe care apelanții pretind că l-a avut autorul lor și suprafața de 380,05 mp identificată în schița anexă la raportul de expertiză.
Curtea a admis critica apelantului-reclamant B.M. în privința modului în care instanța de fond a înțeles să rezolve problema cheltuielilor de judecată, întrucât nu au fost respectate întocmai prevederile art. 274 C. proc. civ. În raport de suma acordată, rezultă că instanța a înlăturat în totalitate onorariul avocațial, ceea ce este contrar prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că instanța are dreptul să reducă onorariul avocatului, dar nu să-l înlăture în totalitate. Împotriva deciziei de apel au declarat recurs pârâta Primăria municipiului Giurgiu și reclamantul . Recursul Primăriei municipiului Giurgiu va fi respins ca tardiv declarat, întrucât nu s-a respectat termenul de formulare de 15 zile, calculat conform art. 100 C. proc.
civ., prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Reclamantul a criticat decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În mod greșit instanța de apel a reținut că pârâta N.S.R. este îndreptățită la restituirea imobilului, prin efectul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât autorul său R.D. nu a acceptat succesiunea fratelui său R.I. iar notificarea făcută de către pârâtă nu respectă dispozițiile Legii nr. 10/2001, arătându-se argumentele care susțin acest motiv de recurs.
În cazul în care se recunoaște totuși pârâtei calitatea de persoană îndreptățită în condițiile Legii nr. 10/2001, se invocă faptul că instanța a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în modul de stabilire a cotelor aferente asupra imobilului. Cu referire la dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 32/1954 s-a arătat faptul că nu se aplică regimul separației de bunuri și că bunul este comun al soților R. în temeiul art. 30 C. fam. În aceste condiții, cota soției supraviețuitoare R.E. este de ¾ și i se cuvine iar cota de ¼ va reveni fraților defunctului R.I..
S-au încălcat dispozițiile art. 9 și art. 10 ale Legii nr. 10/2001, prin nerestituirea integrală în natură a întregii suprafețe de teren de 1200 mp, făcându-se referire la probele dosarului care relevă situația terenului ca identificat și liber. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, în limita criticilor apreciate ca fiind întemeiate, după cum urmează: 1. În ceea ce privește prima critică de recurs, se constată că reclamantul a declarat apel, sub acest aspect, numai în ceea ce privește calitatea pârâtei de persoană îndreptățită, relativ la aspectul neacceptării succesiunii de către autorul său. Restul criticilor urmează a nu fi analizate de curte, care reține omisso medio, în condițiile art. 294 și art. 316 C. proc. civ. Într-adevăr, prin art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu sunt repuși în termenul de acceptare a succesiunii fostului proprietar moștenitorii renunțători, dar autorul pârâtei nu a renunțat la moștenirea fostului proprietar R.I. Potrivit certificatelor de moștenitor nr. 469/1969 și nr. S164 din 11 mai 1960, autorul pârâtei, respectiv R.D., nu se află printre renunțătorii la moștenirea fostului proprietar ci printre moștenitorii care, deși citați de mai multe ori, nu s-au prezentat pentru a-și preciza poziția față de moștenire (filele nr. 23 și 24 dosar de fond). Se constată astfel că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 incidente, respectiv art.4. 2. Înalta Curte constată că este fondat cel de al doilea motiv de recurs, instanța de apel reținând în mod greșit regimul juridic al bunurilor soților foști proprietari ai imobilului, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, s-au încălcat dispozițiile art. 4 și art. 5 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei, care prevăd ca: Soții vor fi supuși, de la data intrării în vigoare a Codului familiei, dispozițiunilor acestui cod în privința relațiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convențional, de mai înainte. Bunurile ce soții au la data intrării în vigoare a Codului familiei devin comune sau proprii, potrivit dispozițiunilor acestui cod, art.
Dovada ca un bun este propriu se va putea face, între soți, prin orice mijloc de probă. În cazul căsătoriilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, dovada ca un bun este propriu se va putea face, de toți cei interesați, prin orice mijloc de probă, chiar față de cei de al treilea, art.
Se constată că după intrarea în vigoare a Codului familiei, imobilul în litigiu avea calitatea de bun comun al soților autori ai părților potrivit dispozițiilor acestui cod, fiind dobândit în timpul căsătoriei, art. 30 C. fam. În condițiile în care nu s-a făcut dovada că imobilul este bun propriu al unuia dintre soți în condițiile art. 31 C. fam., acesta are regimul unui bun comun, ceea ce are efecte asupra cotelor moștenitorilor, respectiv ¾ pentru reclamant și ¼ pentru pârâta N.S.R., față de cotele legale aferente fiecăruia dintre autorii acestora după cum a arătat și reclamantul-recurent. 3. Înalta Curte constată că este fondat și ultimul motiv de recurs, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: situația terenului de 380,05 mp, diferența nerestituită în natură, a fost reținută de instanța de apel ca fiind acea suprafață de teren aflată în detenția pârâtei Primăria municipiului Giurgiu și că aceasta nu afectează proprietățile particulare învecinate, fiind situat la limita acestora. Instanța a apreciat însă lipsa identității dintre imobile, cu încălcarea dreptului de proprietate al părților protejat de art. 480 și urm. C. civ. și recunoscut prin Legea nr. 10/2001 care impune cu prioritate restituirea în natură (art. 1 și art. 7). În condițiile în care restul suprafeței de teren restituită în natură de 820,95 mp este situat în completarea celei de 380,05 mp iar dreptul de proprietate nu este contestat sub aspectul întinderii, în mod evident lotul de teren al foștilor proprietari nu putea fi situat decât în varianta propusă de expert, variantă care nu afectează proprietățile particulare învecinate, după cum se reține și în decizia de apel. Urmare a ultimelor două motive de recurs apreciate ca fondate, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să admită recursul declarat de reclamant împotriva deciziei de apel, dispunând după cum urmează: Va modifica în parte decizia în sensul că va schimba în parte sentința nr. 267 din 5 mai 2005 în sensul că: Va restitui în natură terenul în suprafață de 1200 mp identificat în raportul de expertiză (filele 127-129 dosar fond). Va înlătura dispoziția privind restituirea prin echivalent pentru terenul în suprafață de 380,05 mp. Va respinge apelul declarat de pârâta N.S.R. împotriva aceleiași sentințe. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., intimații-pârâți vor fi obligați la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant. PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE: Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Giurgiu prin primar împotriva deciziei nr. 82 din 14 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva aceleași decizii. Modifică în parte decizia în sensul că: schimbă în parte sentința nr. 267 din 5 mai 2005 în sensul că: Se restituie în natură terenul în suprafață de 1200 mp identificat în raportul de expertiză (filele 127-129 dosar fond). Înlătură dispoziția privind restituirea prin echivalent pentru terenul în suprafață de 380,05 mp Respinge apelul declarat de pârâta N.S.R. împotriva aceleiași sentințe. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.
Obligă pe intimații-pârâți la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2007.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.