ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1131/2010

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față;

Prin sentința civilă nr. 946 din 15 noiembrie

2004 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată

contestația formulată de reclamanta H.F. împotriva Deciziei nr. 248 din 13

septembrie 2004 emisă de pârâta SN P.P. SA, confirmând constatarea unității

deținătoare privind nedovedirea calității de persoană îndreptățită în sensul art.

3 din Legea nr. 10/2001, asupra terenului în suprafață de 4.000 mp, situat în

comuna Pătârlagele, ocupat de depozitul P.E.C.O., respectiv clădirea P.E.C.O.

și rezervorul de apă, amplasat în punctul Gara Pătârlagele, între linia de cale

ferată și șoseaua națională Buzău-Brașov.

Pentru a pronunța

această sentință instanța de fond a reținut că reclamanta nu a dovedit

calitatea de moștenitor legal al fostului proprietar al terenului solicitat, A.P.,

în condițiile în care autoarea contestatoarei, E.B., nu avea, la rândul său,

vocație succesorală asupra bunurilor rămase de pe urma acestui defunct, că deși

autoarea reclamantei a fost adoptată de soții B. adopția a avut ca efecte

juridice ștergerea legăturilor cu părinții firești, A. și F.P. și crearea

legăturilor depline sub aspect personal și patrimonial cu părinții adoptatori M.

și F.B. De asemenea, a reținut că în calitate de moștenitoare a defunctei E.B.

reclamanta ar fi îndreptățită la restituirea unor eventuale bunuri ale

acesteia, în măsura în care se dovedește dreptul de proprietate, doar în limita

unei cote de 1/3 la care are vocație succesorală. Tribunalul a apreciat că

petenta nu și-a respectat obligația de a indica modul și temeiul preluării

imobilului de către stat, astfel încât în mod temeinic și legal pârâta a dispus

respingerea notificării.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, susținând că în mod greșit instanța de

fond a apreciat că autoarea sa, E.B., nu ar avea vocație succesorală de pe urma

proprietarului terenului solicitat, A.P., de vreme ce adopția a intervenit în

anul 1942, iar potrivit prevederilor art. 309-320 C. civ., în vigoare la acea

dată, aceasta opera cu efecte restrânse, ceea ce înseamnă menținerea

legăturilor firești de rudenie cu părinții naturali. Totodată, vocația

succesorală a defunctei a fost recunoscută prin mai multe hotărâri

judecătorești pronunțate în perioada 1998 - 2000, însă și prin sentința civilă nr.

343 din 17 mai 1960 a fostului Tribunal Popular al Raionului Ploiești, prin

care s-a dispus scoaterea de sub sechestru a suprafeței de 3,5 ha ce a

aparținut adoptatorilor M. și F.B., tocmai în considerarea absenței oricărei

legături între adoptatori și autoarea petentei, numită la acea dată E.A. De

asemenea, a arătat în legătură cu suprafața de teren că cei 4.000 mp solicitați

în temeiul Legii nr. 10/2001 nu depășesc o cotă de 1/3 din cât i se cuvenea

autoarei sale, iar în privința nedepunerii înscrisurilor din care să reiasă

modalitatea de preluare abuzivă a terenului de către stat, apelanta a arătat că

s-a adresat instituțiilor abilitate, dar acestea au comunicat că nu se cunoaște

situația juridică a terenului, singura în măsură să o prezinte fiind SN P.P.

SA.

Prin Decizia civilă nr.

23/A din 9 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul reclamantei, a

fost admisă contestația și anulată decizia.

Prin Decizia civilă nr.

3862 din 14 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile ambelor părți și a fost

casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

În rejudecare, prin Decizia

civilă nr. 229/A din 14 octombrie 2008 s-a admis apelul reclamantei, a fost

schimbată în parte sentința apelată, a fost anulată Decizia nr. 248 din 13

septembrie 2004 emisă de intimată și a fost obligată aceasta din urmă la

restituirea în natură a terenului în suprafață de 3.030 mp situat în

localitatea Pătârlagele, identificat prin raportul de expertiză M.C.

Pentru a decide

astfel instanța de apel a reținut că a fost făcută dovada deplină a calității

de persoană îndreptățită a reclamantei prin depunerea la dosar a certificatului

de calitate de moștenitor din 22 septembrie 2008 emis de B.N.P. F.N. de pe urma

defunctului P.I.M.A. decedat la 20 iunie 1918, în care autoarea reclamantei

este menționată ca având calitatea de moștenitoare. De asemenea, reține că prin

contraexpertiza efectuată expertul a clarificat poziționarea actuală a

terenului în discuție, stabilind că din totalul suprafeței de 4.014 mp a

fostului depozit Petrom din localitatea Pătârlagele, intimata deține

actualmente suprafața de 3.030 mp, pe teren neexistând construcții, ceea ce

face posibilă aplicarea disp. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Instanța

de apel a mai stabilit și că nu există identitate între terenul ce face

obiectul prezentei cauze și imobilele ce au fost solicitate la restituire în

baza Legii nr. 18/1991.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC P. SA București solicitând modificarea în

tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului și, pe fond,

respingerea contestației, susținând că în mod greșit s-a constatat că terenul a

fost preluat abuziv de către SC P. SA București, că reclamanta nu a dovedit

modul de preluare a imobilului de către stat, că terenul nu intră sub incidența

Legii nr. 10/2001, deposedarea având loc după 1989 și că reclamantei i s-a

reconstituit anterior dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 pentru

același imobil.

Analizând criticile

formulate, ce se circumscriu formal motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi

respins pentru considerentele ce succed:

Critica de

nelegalitate vizând greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

imobilului în litigiu, care ar fi fost preluat în afara perioadei prevăzute în art.

1, respectiv după 22 decembrie 1989, nu poate fi primită.

Din relațiile

furnizate de Primăria Orașului Pătârlagele (adresele din 5 noiembrie 2007 -

fila 55 dosar apel) și de D.G.F.P. Buzău - Direcția Impozite și Taxe

(adeverința din 19 martie 1996 - fila 56 dosar apel) rezultă că terenul în

suprafață de 4.016 mp nu a fost în perimetrul C.A.P. la 1 ianuarie 1990 și nici

în administrarea Primăriei, nefiind solicitat de vreo persoană la restituire în

temeiul Legii nr. 18/1991. Mai mult, P.E.C.O. SA Buzău figurează în evidența

Direcției de impozite și taxe începând cu anul 1983 cu teren în suprafață de 4.016

mp situat în com. Pătârlagele, cu destinația de Depozit P.E.C.O.

Momentul relevant

pentru determinarea aplicabilității Legii nr. 10/2001 îl constituie cel al

preluării efective de la fostul proprietar. Or, din actele dosarului rezultă că

acest teren se află în detenția recurentei-pârâte, ieșind deci din patrimoniul

autorilor reclamantei, încă din anul 1983, când antecesoarea SC P. SA,

respectiv P.E.C.O. Buzău, începe să plătească impozit. Recurenta nu a contestat

această stare de fapt și nici nu a invocat vreun argument care să confere altă

semnificație juridică acestei plăți.

Așa fiind, Înalta Curte constată că imobilul a fost

preluat în perioada de referință ce constituie domeniul de aplicare a Legii nr.

10/2001, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În același timp, Înalta Curte reține că preluarea a

fost abuzivă în sensul dispozițiilor art. 1 din lege. Inexistența unui act de

preluare a bunului notificat nu înlătură caracterul abuziv al preluării, ci, în

absența unor probe contrare, îl confirmă.

Reclamanta-intimată a făcut dovada demersurilor în

scopul identificării modului de preluare a imobilului de către stat încă din

etapa administrativă a procedurii de restituire, când s-a adresat Primăriei comunei

Pătârlagele, unicul răspuns primit fiind îndrumarea către unitatea deținătoare

ca fiind singura în măsură să lămurească situația juridică a terenului.

Recurenta-intimată a refuzat să dea orice informație referitoare la modalitatea

în care bunul a intrat în patrimoniul său, o asemenea dovadă neputând fi

regăsită nici în documentația întocmită în temeiul H.G. nr. 834/1991 în vederea

obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 5 decembrie

1996.

Fiind dovedit dreptul de proprietate al autorilor

reclamantei asupra terenului în litigiu cu actele depuse la dosarul de fond

(filele 32-37, 56-66) nu poate prezenta relevanță în cauză existența

certificatului de atestare a dreptului de proprietate al recurentei, certificat

care nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească. O asemenea hotărâre nu este

necesară, în speță fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 21 din Legea nr.

10/2001, ce prevăd restituirea în natură a imobilelor - terenuri și construcții

- preluate în mod abuziv și deținute la data intrării în vigoare a legii de o

regie autonomă, o societate sau companie națională, etc.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici

critica referitoare la identitatea dintre terenul în litigiu și un alt teren

asupra căruia reclamantei-intimate i s-ar fi reconstituit dreptul de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

Este de remarcat, în primul rând, că aprecierea

instanțelor anterioare privind lipsa de identitate dintre terenul ce a făcut

obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii 18/1991 și

terenul în litigiu, constituie o chestiune de fapt și se bazează pe

interpretarea probelor administrate (înscrisuri, expertize), care nu mai poate

face obiectul analizei instanței de recurs, după abrogarea cazului de casare

prevăzut la pct. 11 în vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.

O eventuală reevaluare a probatoriilor în faza

procesuală a recursului, subsumată unei critici de nelegalitate, ar fi fost

posibilă numai în măsura în care recurenta, în temeiul dispozițiilor art. 305 C.

proc. civ., ar fi solicitat și administrat proba cu înscrisuri care să

contrazică situația de fapt reținută în etapele procesuale anterioare, ceea ce

nu s-a întâmplat în cauză.

Concluzia curții de apel referitoare la lipsa de

identitate dintre cele două terenuri este pe deplin justificată. Coroborând

sentința nr. 837 din 29 noiembrie 1993 a Tribunalului Municipiului București cu

înscrisurile emanând de la Primăria Orașului Pătârlagele și Comisia Locală de

Fond Funciar Pătârlagele, din care rezultă că terenul în litigiu nu a existat

în perimetrul C.A.P. la 01 octombrie 1990 și nici în administrarea Primăriei,

rezultă că este vorba de terenuri cu suprafețe diferite și aflate în puncte

diferite.

Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

În același timp, făcând aplicațiunea art. 274 C. proc.

civ., la cererea intimatei-reclamante, va obliga partea căzută în pretenții la

plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

pârâtei SC P. SA București împotriva Deciziei nr. nr. 229/A din 14 octombrie

2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Obligă recurenta la

3000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2010.