ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la data de 13 iunie 2005 reclamantul MP a chemat în judecată SC P. SA pentru ca, prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea deciziilor nr. 245, 246 și 247 din 09 mai 2005, prin care pârâta a respins notificările sale și să fie obligată pârâta la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri bănești, pentru terenurile notificate. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin trei notificări a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești sau chirie pentru terenul în suprafață de 497 mp, ocupat de D.T.A.B.C., terenul în suprafață de 900 mp, ocupat de D.T.

- 401, precum și pentru terenul în suprafață de 195 mp, ocupat de drum de acces la sonda 612 Tazlău, preluate în mod abuziv prin Decretul nr. 338/1958, iar la notificări a anexat actele de proprietate eliberat de Arhivele Naționale Bacău, adeverințe de la Primăria Comunei Poduri, din care rezultă că terenurile au aparținut tatălui său M.C., decedat la data de 02 martie 1969. Pârâta a respins în mod nejustificat notificările, reținând că nu au fost depuse actele doveditoare conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 în forma expres prevăzută de pct. 22 din H.G. nr. 498/2003, deși a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate, cu actele menționate, iar dovada calității de moștenitor cu anexa 1 eliberată de Primăria Municipiului Moinești și certificate de naștere și deces.

Mai mult, pârâta a recunoscut că exproprierea s-a produs abuziv, conform Decretului nr. 338/1958. Contestația a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 1379 din 24 noiembrie 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins contestația ca neîntemeiată, reținând că terenul care a făcut obiectul notificării se află în extravilan și este afectat de lucrări petroliere, așa încât, un astfel de teren nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, ci a Legii nr. 1/2000. Mai mult, a reținut că reclamantul nu a respectat obligația prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate în termenul prevăzut de lege.

Prin decizia civilă nr. 132A din 27 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantului, a desființat sentința civilă nr. 1379/2005 și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Curtea a reținut că motivele pentru care notificările au fost respinse se referă la nedepunerea actelor doveditoare referitoare la calitatea de moștenitor și dreptul de proprietate, precum și a actelor prin care s-au preluat imobilele în cauză, apreciindu-se astfel că reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001. A reținut instanța de apel că, deși instanța de fond nu fusese învestită decât cu analiza acestor motive de respingerea notificărilor, și-a întemeiat în mod nelegal sentința pe considerentul că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, imobilele făcând obiectul reglementării legii fondului funciar.

Sub acest aspect, s-a constatat că prin procesul-verbal încheiat la 25 februarie 2002 (fila 99) se arată că o parte din terenul solicitat de contestator se găsește în intravilanul comunei Zemeș. A mai reținut curtea că instanța nu a analizat în detaliu actele depuse la dosar, respectiv actele de stare civilă din care rezultă că apelantul este fiul defunctului M.C., dar și alte adrese, schițe cadastrale și alte înscrisuri care fac referire la imobil, toate aceste înscrisuri trebuind a fi analizate inclusiv prin prisma art. 22.1 și art. 23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că prima instanță a pronunțat hotărârea fără a intra în cercetarea fondului. Această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 531/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța supremă a reținut că prin înscrisul eliberat de Direcția Județeană Bacău a Arhivelor Statului (fila 42 dosar fond), reprezentând copie extras de pe „Tabelul cu chiaburii de pe raza Raionului Moinești, comuna Lucăcești”, în care se arată că numitul M.C. a avut în proprietate, între altele, 1,70 ha arabil, 0,80 ha fânețe, 0,40 ha izlaz, 0,40 ha neproductiv, s-a demonstrat dreptul de proprietate al numitului M.C. asupra acestor terenuri. Totodată, s-a reținut că, de vreme ce reclamantul a depus acte de stare civilă din care rezultă aspectul netăgăduit de pârâtă, că este fiul lui M.C., notificările adresate pârâtei au în puterea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.

Cu privire la terenul în suprafață de 195 mp, ce face obiectul uneia dintre notificări, s-a constatat că a fost întocmit procesul-verbal din 25 februarie 2002, prin care s-a atestat că acesta se află în intravilanul comunei Zemeș, fiind ocupat cu drumul de acces la sona 612 Tazlău și că a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 338/1958 din proprietatea lui M.C., iar acest proces-verbal a fost întocmit de patru ingineri topografi, persoane de specialitate încadrate la Sucursala Moinești și este semnat și de reprezentantul oficiului juridic, astfel că face dovada identificării acestei suprafețe de teren, produce efecte juridice și este opozabil pârâtei.

Prin aceeași decizie se reține necesitatea suplimentării probelor, inclusiv prin administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, în scopul identificării corecte a tuturor suprafețelor de teren pentru care s-au formulat notificările, precum și în scopul stabilirii dacă aceste terenuri se găsesc în intravilanul localităților Zemeș și Moinești, ceea ce ar atrage incidența Legii nr. 10/2001. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 10 august 2007 sub nr. 27884/3/2007. Potrivit dispozițiilor deciziei de casare, instanța a dispus în cauză efectuarea unei expertize topografice, prin comisie rogatorie, așa încât, dosarul a fost trimis, în vederea efectuării comisiei rogatorii, Tribunalului Bacău.

Prin sentința civilă nr. 697 din 19 mai 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația, a anulat dispozițiile nr. 245, 246 și 247 emise de pârâtă care a fost obligată să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești pentru imobilele care au făcut obiectul dispozițiilor anterior menționate, obligând totodată pârâta plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 lei. Tribunalul a reținut că prin deciziile nr. 245, 246 și 247 din 09 mai 2005, pârâta SC P. SA a respins notificările formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, notificări prin care acesta a solicitat despăgubiri bănești pentru terenurile ocupate de pârâtă în localitățile Zemeș și Moinești.

În motivarea soluțiilor de respingere, pârâta a reținut că reclamantul nu a făcut dovada calității sale de moștenitor al fostului proprietar, C.M., nu a făcut dovada dreptului de proprietate, nu a indicat actele de preluare abuzivă a terenurilor, nu a făcut dovada că este persoană îndreptățită. Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, rezultă însă în primul rând, că reclamantul a făcut dovada că este descendentul de gradul 1 al fostului proprietar al terenurilor pentru care s-a formulat notificare.

Din procesul verbal existent la filele 78-79 din același dosar, precum și din adeverința întocmită de Primăria comunei Zemeș la 29 noiembrie 2002, precum și din extrasul tabloului nominal de chiaburii din raza Raionului Moinești, eliberat de Arhivele Statului, rezultă că tatăl reclamantului a deținut terenul pentru care s-au formulat notificările, în procesul verbal depus la filele 78-79, chiar pârâta făcând trimitere la actele de preluare a imobilelor de la autorul reclamantului. În acest sens, pârâta a reținut că terenul de 455 mp a fost expropriat prin Decretul nr. 338/1958 din proprietatea lui M.C.P.

Potrivit raportului de expertiză întocmit prin comisie rogatorie de către expertul Custură Petru, precum și față de adeverințele emise de Primăria Moinești și Consiliul Local Zemeș, depuse în dosarul Tribunalului Bacău, rezultă că terenurile pentru care s-au formulat notificări sunt situate în intravilanul localității Moinești, respectiv în intravilanul satului Zemeș, context în care este evident că sunt aplicabile cauzei dispozițiile Legii nr. 10/2001. În raport de probele administrate, precum și față de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată, instanța a constatat că acțiunea este întemeiată, reținând că dispozițiile emise de pârâtă au fost date cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, și a Normelor Metodologice de aplicare a acesteia.

Astfel, în ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită, așa cum s-a reținut anterior, instanța a constatat că reclamantul a făcut dovada prin actele de stare civilă, că este fiul fostului proprietar al imobilelor, aspect reținut în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cuprinsul căreia s-a constatat că este netăgăduită de către pârâtă calitatea reclamantului de moștenitor al lui M.C., în contextul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În considerentele aceleiași decizii, instanța a reținut că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 38/1958 din proprietatea autorului reclamantului, așa încât tribunalul a reținut că s-a stabilit irevocabil că reclamantul a făcut și dovada dreptului de proprietate invocat, Cum, din raportul de expertiză, din adeverințele Primăriilor Zemeș și Moinești, din procesul verbal întocmit de pârâtă și enunțat anterior, rezultă că terenurile se află în intravilanul localităților, fiind expropriate fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, s-a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 republicată, așa încât, unitatea deținătoare are obligația, în situația în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură, să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, potrivit art. 11 din aceeași lege și față de modalitatea în care reclamantul a solicitat să fie despăgubit.

Prin decizia nr. 58 A din 18 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtei, reținând, în esență, următoarele: Potrivit statuărilor din primul ciclu procesual, instanța de recurs a stabilit prin hotărâre irevocabilă că titularul notificării a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, respectiv a făcut dovada calității de moștenitor a lui M.C. [prin acte de stare civilă coroborate cu beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii instituit de art. 4 alin. (3) din lege], precum și calitatea de proprietar a lui M.C. cu privire la terenurile care fac obiectul notificărilor (prin copia extrasului de pe „Tabelul cu chiaburii de pe raza Raionului Moinești, comuna Lucăcești”).

De asemenea, instanța de recurs a statuat cu privire la valoarea probatorie a procesului-verbal întocmit la data de 25 februarie 2002 de patru persoane având specialitatea de ingineri topografi, angajați ai apelantei-intimate, semnat și de reprezentantul oficiului juridic al apelantei, și care identifică una dintre cele trei suprafețe de teren pentru care s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, terenul în suprafață de 195 mp, ce se află în intravilanul comunei Zemeș, ca fiind ocupat cu drumul de acces la zona 612 Tazlău și ca fiind expropriat în temeiul Decretului nr. 338/1958 din proprietatea lui M.C., concluzionându-se că acest înscris este opozabil apelantei intimate.

În consecință, de vreme ce aceste aspecte au fost dezlegate cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual, ele nu mai pot face obiectul discuției în prezenta cale de atac, astfel că nu au fost primite susținerile apelantei în sensul că intimatul nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru niciunul dintre terenurile solicitate, lipsindu-i un act de proprietate, precum și în sensul lipsei valorii probatorii a extrasului de pe tabloul cu chiaburii din raza Raionului Moinești, Comuna Lucăcești. Cât privește fondul cauzei, s-a reținut că prin cele trei notificări soluționate de apelantă, reclamantul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru trei suprafețe de teren, a căror situație juridică rezultă din înscrisurile aflate la dosar, după cum urmează: - notificarea nr. 451 din 13 noiembrie 2001 privește un teren în suprafață de 497 mp, ocupat în prezent de D.T.

Albotești, iar prin adresa nr. 6368 din 06 august 2001 emisă de S.N.P.P. SA (fila 59 în dosarul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nr. 15199/3/2005) se atestă că această suprafață a fost expropriată de la M.C. prin Decretul nr. 338/1958; - notificarea nr. 229 din 14 februarie 2002 (fila 40) privește un teren în suprafață de 195 mp, ocupat cu drum de acces la sonda 612 Tazlău, iar prin adresa nr. 11690 din 01 noiembrie 2001 emisă de S.N.P.P. SA (fila 66 în dosarul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nr. 15199/3/2005) se atestă că această suprafață a fost expropriată de la M.C. prin Decretul nr. 338/1958; - notificarea nr. 230 din 14 februarie 2002 (fila 56) privește un teren în suprafață de 900 mp, ocupat de D.T.

401, iar prin adresa nr. 6368 din 06 august 2001 emisă de S.N.P.P. SA (fila 59 în dosarul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nr. 15199/3/2005) se atestă că acest teren, ce avea o suprafață totală de 2229 mp, a fost expropriată de la M.C. prin Decretul nr. 338/1958. Mai mult decât atât, prin adresa depusă la fila 24 în același dosar, însăși apelanta a atestat că pentru obiectivul „Drum de trecere la sona 612 Tazlău și baracă dormitor pentru paznici” s-a expropriat suprafața de 601 mp categoria de folosință vatră sat, cu Decretul nr. 338/1958, de la M.C.

Or, în regimul probatoriu al Legii nr. 10/2001, adresele menționate mai sus, emise de apelantă (deci opozabile pe deplin acesteia), fac dovada deplină atât a modalității de preluare a bunurilor imobile de la autorul reclamantului, cât și a calității acestuia de proprietar cu privire la terenurile în discuție (deși o asemenea dovadă nu mai era necesară), câtă vreme potrivit art. 24 din lege: „În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Aceste constatări sunt susținute de cuprinsul planului de situație al terenului ocupat cu amplasamentul sondei 612, parafat de Ministerul Industriilor (depus la fila 43 în dosarul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nr. 15199/3/2005) și care îl menționează expres pe C.M. În consecință, curtea a reținut că pentru toate cele trei terenuri menționate în notificările formulate, s-a făcut dovada preluării abuzive (în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 republicată, aplicabile în speță), de la autorul reclamantului, titularul notificărilor. Pe de altă parte, în privința identificării acestora și a situării lor în intravilanul sau extravilanul localității, curtea a reținut din cuprinsul raportului de expertiză întocmit pe calea procedurală a comisiei rogatorii de Tribunalul Bacău, că expertul topograf C.P.

a analizat la efectuarea lucrării și planurile de situație cuprinzând terenurile expropriate în temeiul Decretului nr. 338/1958, concluzionând că terenurile în discuție se află în intravilanul Municipiului Moinești, consemnând că această împrejurare rezultă și din adeverința nr. 2468 din 07 februarie 2006, eliberată de Primăria Municipiului Moinești (atașată raportului de expertiză, la fila 80 în dosarul Tribunalului Bacău). Această adeverință se referă la terenul situat în punctul „D.T. Albotești”, deci numai la unul dintre cele trei terenuri solicitate, însă în privința terenului în suprafață de 195 mp, ocupat cu drumul de acces la sona 612 Tazlău, s-a stabilit deja cu puterea lucrului judecat prin decizia instanței supreme că este situat în intravilanul comunei Zemeș, fiind reținută valoarea probatorie a procesului-verbal întocmit potrivit celor de mai sus la data de 25 februarie 2002 (înscris aflat la fila 29 în dosarul nr. 15199/3/2005).

Totodată, în privința celui de-al treilea teren, situat în punctul D.T. 401, la aceeași filă 80 în dosarul Tribunalului Bacău din adeverință emisă de Consiliul Local Zemeș, județul Bacău, sub nr. 809 din 08 februarie 2006, rezultă situarea acestuia în intravilanul Comunei Zemeș. Apelanta a arătat că cele două adeverințe (nr. 809 și nr. 2468) nu atestă că autorul reclamantului a fost înscris la rol fiscal cu terenurile în litigiu, însă o asemenea dovadă s-a reținut a nu fi necesară, față de cele arătate în legătura cu regimul probatoriu specific Legii nr. 10/2001.

Cu privire la forța probantă a raportului de expertiză, curtea a constatat că nu există temeiuri pentru a înlătura din raționamentul instanței acest mijloc de probă, de vreme ce expertul a justificat concluzia la care a ajuns pe baza constatărilor și măsurătorilor proprii, coroborate cu planurile cadastrale ce i-au fost puse la dispoziție și cu celelalte înscrisuri aflate la dosar, iar apelanta nu a introdus în discuție un element concret care să poată constitui suportul unei concluzii contrare celei arătate de expert. În consecința celor reținute, curtea a constatat că, de vreme ce toate cele trei terenuri se află în prezent în intravilanul localităților menționate, nu sunt aplicabile prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, deci nu este exclusă reparația în temeiul Legii nr. 10/2001.

În privința motivului care ar atrage aplicarea art.8 din lege, respectiv acordarea anterioară a reparației în temeiul Legii nr. 18/1991 prin titlul de proprietate 10012 din 18 noiembrie 1994, curtea a constatat că, potrivit chiar mențiunilor apelantei, acesta privește un teren situat în localitatea Poduri, cu care autorul intimatului reclamantului a figurat în registrul agricol, iar din mențiunile de pe verso-ul acestui act, depus de intimatul contestator la fila 16 în dosarul de apel, rezultă că reconstituirea s-a făcut exclusiv asupra unei suprafețe de 6630 mp situate în extravilanul localității Moinești. A mai susținut apelanta că autorul intimatului a primit, potrivit borderoului nr. 19 din 11 iunie 1969, emis cu privire la persoanele care au suferit exproprieri în temeiul Decretului nr. 338/1958, despăgubiri pentru terenul în suprafață de 2229 mp de la Ministerul Industriilor și Petrochimiei, Schela de Extracție Moinești.

O asemenea despăgubire, acordată la momentul preluării, s-a reținut a nu exclude însă vocația la reparație în virtutea Legii nr. 10/2001, de vreme ce legea califică drept abuzivă în sensul art. 2 și o asemenea lipsire de proprietate, prin decret de expropriere, iar art. 11 din lege conține și corectivul legal pentru situația în care la momentul preluării s-a primit o despăgubire, în sensul că, în ipoteza reparației prin echivalent, din valoarea despăgubirilor ce va fi stabilită conform legii se va scădea valoarea actualizată a despăgubirilor anterior încasate. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc.

civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și respingerea contestației reclamantului formulată împotriva deciziilor nr. 245 – 247/2005 emise de recurentă în procedura Legii nr. 10/2001. 1. În dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea curții de apel nu este motivată, întrucât deși prin motivele de apel a invocat aspecte de fapt diferite de natură a antrena aplicarea unor norme juridice diferite, instanța a răspuns acestora cu un singur argument, greșit considerat a fi comun acestora, fiind astfel incident motivul de modificare invocat.

A învederat astfel că deși în motivarea apelului a invocat neîndeplinirea cerințelor art. 3, art. 4 și art. 22 din Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în mod greșit curtea de apel a menținut dispoziția primei instanțe prin care s-a dispus obligarea sa la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești pentru imobilele ce au făcut obiectul dispozițiilor pe care le-a emis în procedura legii speciale. În mod greșit instanțele de rejudecare, nesocotind dispozițiile deciziei de casare nr. 132/A din 27 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, nu au procedat la cercetarea fondului pricinii, a actelor depuse la dosarul cauzei și prin interpretarea greșită a prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Au arătat că P.S. 401, astfel cum rezultă din probațiunea cauzei, ocupă terenurile mai multor proprietari, fiind astfel imposibilă, în lipsa actului de proprietate, a planurilor cadastrale, să se poată determina cu certitudine suprafața pe care o ocupă din proprietatea reclamantului, aspect ce a fost de altfel relevat și în expertiza administrată în cauză (C.P.). Astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar și urmare a nesocotirii dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pe deplin incidente în cauză. 2. Hotărârea curții de apel este lipsită de temei legal, fiind rezultatul aplicării greșite a Legii nr. 10/2001 republicată, critică de nelegalitate încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Fiind obligată să acorde despăgubiri reclamantului pentru terenurile notificate, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu ignorarea dispozițiilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, dar și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care stipulează acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, dispoziții legale incidente cauzei deduse judecății. Legea specială de reparație, derogatorie de la dreptul comun, prevede că unitatea deținătoare a imobilului preluat abuziv nu este titulara obligației de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, sens în care au fost relevate și dispozițiile H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (pct. 9.3 din lege).

În aceste condiții, instanța de apel trebuia să respecte și aplice dispozițiile art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001republicată coroborat cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Textul legal enunțat reglementează ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul acestor dispoziții legale, cu consecințe asupra legalității hotărârii în cazurile în care sunt identificate situațiile enunțate.

Întemeindu-și calea de atac pe cazul de modificare evocat, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel nu este motivată în conformitate cu prescripțiile legale, întrucât motivele de apel ce vizau lipsa calității reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, nedovedirea dreptului de proprietate pentru terenurile pretinse ori nesocotirea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 au fost grupate și analizate printr-un considerent comun. Aceasta nu echivalează însă, astfel cum greșit susține recurenta, cu nemotivarea hotărârii (nu cuprinde motivele pe care se sprijină) în accepțiunea normei procesuale evocate, care vizează lipsa motivării ori motivarea insuficientă a soluției din dispozitiv, ceea ce nu este cazul în speță.

Legea nu pretinde o anumită modalitate de prezentare și analiză a raportului juridic litigios, ci pretinde prezentarea datelor/elementelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției materializate în dispozitivul hotărârii pronunțate. Verificarea hotărârii recurate relevă însă, dimpotrivă, că instanța de apel nu numai că s-a conformat cerinței stipulate de dispozițiile art. 261 C. proc. civ., dar a prezentat și analizat în extenso fiecare motiv de apel invocat, soluția pronunțată fiind concordantă considerentelor pe care s-a întemeiat. Criticile încadrate în acest motiv de recurs vizează, în realitate, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta indicând de altfel în dezvoltarea sa, încălcarea unor dispoziții legale ori ignorarea altora incidente în pricină, ceea ce face a atrage incidența acestui caz de nelegalitate.

Analizându-le din perspectiva celor susținute prin memoriul de recurs, se constată că dispozițiile curții de apel sunt la adăpost de criticile formulate. Cu privire la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire în accepțiunea legii speciale de reparație, se constată că, respectând întocmai dispozițiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora dispozițiile instanței de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanța de apel a recunoscut această calitate în persoana reclamantului. În acest sens sunt dispozițiile deciziei nr. 531 din 24 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a reținut irevocabil că reclamantul își legitimează calitatea pretinsă de lege prin actele de stare civilă depuse în probațiune, notificările adresate pârâtei având, în puterea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi.

Această chestiune, tranșată irevocabil, nu poate face obiectul unei alte sau noi evaluări judiciare întrucât i s-ar opune principiul autorității de lucru judecat, aspect ce a fost corect analizat și reținut de instanțele fondului. Nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 22 (în prezent art. 23) din Legea nr. 10/2001, întrucât, astfel cum cu temei reține curtea de apel, probațiunea în materia legii speciale, deosebit de dreptul comun în materie, se caracterizează, astfel cum stipulează prevederile pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 prin flexibilitatea sa, determinată tocmai de regimul juridic al categoriei de imobile pe care le reglementează. În acest context, reținerea valabilității ca mijloace probatorii a unor adeverințe ori înscrisuri/mențiuni din registrele agricole se înscrie tocmai în noțiunea de „acte doveditoare” ale dreptului de proprietate în accepțiunea legii speciale [pct. 23.1 lit. b) și d) din H.G.

nr. 250/2007]. Cu referire la imposibilitatea determinării și măsurii suprafeței de teren situată în punctul P.S. 401, constatare reținută în raportul de expertiză judiciară C.P. și care astfel ar absolvi-o de obligațiile stipulate de legea specială, se constată că legal, în aplicarea normelor legii speciale instanța de apel a reținut, asemenea celui de fond, îndreptățirea reclamantului de a beneficia de prevederile legii speciale de reparație și pentru acest teren. Fiind stabilit că terenul pretins situat în acest punct, a constituit proprietatea autorului reclamantului, fiind preluat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 338/1958 și deținut de recurentă (f. 59 dos. tribunal – adresa nr. 6368 din 6 august 2001 emisă de S.N.P.

P. SA), care a fost obligată la despăgubiri și nu la restituire în natură, este irelevantă critica privind necesitatea individualizării/determinării acestui bun. Criticile încadrate în punctul 9 al art. 304 C. proc. civ., cu referire la încălcarea/nesocotirea dispozițiilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 republicată și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu pot fi primite întrucât nu au constituit obiect de critică în apel. În aceste condiții, fiind formulate omisso medio, ele nu pot face obiect de analiză direct în recurs, astfel cum greșit pretinde recurenta. Deși corecte, aserțiunile recurentei nefiind invocate cu respectarea principiilor procesuale ce guvernează căile de atac în materia civilă – al legalității și ierarhiei căilor de atac – instanța de recurs nu poate fi investită și cu atât mai mult nu se poate sesiza cu analiza unui anume caz de nelegalitate, decât cu riscul încălcării principiilor evocate.

De menționat că judecata procesual-civilă este guvernată de principiul disponibilității iar nu al oficialității, care este specific procesului penal. În consecință, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta O.M.V. P. SA împotriva deciziei nr. 58 A din 18 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2011.