ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la

data de 13 iunie 2005 reclamantul MP a chemat în judecată SC P. SA pentru ca,

prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea deciziilor nr. 245, 246

și 247 din 09 mai 2005, prin care pârâta a respins notificările sale și să fie

obligată pârâta la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă

de despăgubiri bănești, pentru terenurile notificate.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că prin trei notificări a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent

sub formă de despăgubiri bănești sau chirie pentru terenul în suprafață de 497

mp, ocupat de D.T.A.B.C., terenul în suprafață de 900 mp, ocupat de D.T. - 401,

precum și pentru terenul în suprafață de 195 mp, ocupat de drum de acces la sonda

612 Tazlău, preluate în mod abuziv prin Decretul nr. 338/1958, iar la

notificări a anexat actele de proprietate eliberat de Arhivele Naționale Bacău,

adeverințe de la Primăria Comunei Poduri, din care rezultă că terenurile au

aparținut tatălui său M.C., decedat la data de 02 martie 1969.

Pârâta a respins în mod nejustificat

notificările, reținând că nu au fost depuse actele doveditoare conform art. 22

din Legea nr. 10/2001 în forma expres prevăzută de pct. 22 din H.G. nr. 498/2003,

deși a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de

proprietate, cu actele menționate, iar dovada calității de moștenitor cu anexa

1 eliberată de Primăria Municipiului Moinești și certificate de naștere și

deces.

Mai mult, pârâta a recunoscut că

exproprierea s-a produs abuziv, conform Decretului nr. 338/1958.

Contestația a fost întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1379 din 24

noiembrie 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

contestația ca neîntemeiată, reținând că terenul care a făcut obiectul

notificării se află în extravilan și este afectat de lucrări petroliere, așa

încât, un astfel de teren nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, ci a Legii

nr. 1/2000. Mai mult, a reținut că reclamantul nu a respectat obligația

prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a depus actele

doveditoare ale dreptului de proprietate în termenul prevăzut de lege.

Prin decizia civilă nr. 132A din 27

iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantului, a desființat

sentința civilă nr. 1379/2005 și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași

tribunal.

Curtea a reținut că motivele pentru

care notificările au fost respinse se referă la nedepunerea actelor doveditoare

referitoare la calitatea de moștenitor și dreptul de proprietate, precum și a

actelor prin care s-au preluat imobilele în cauză, apreciindu-se astfel că

reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art.

3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

A reținut instanța de apel că, deși

instanța de fond nu fusese învestită decât cu analiza acestor motive de

respingerea notificărilor, și-a întemeiat în mod nelegal sentința pe

considerentul că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001,

imobilele făcând obiectul reglementării legii fondului funciar.

Sub acest aspect, s-a constatat că

prin procesul-verbal încheiat la 25 februarie 2002 (fila 99) se arată că o

parte din terenul solicitat de contestator se găsește în intravilanul comunei

Zemeș.

A mai reținut curtea că instanța nu

a analizat în detaliu actele depuse la dosar, respectiv actele de stare civilă

din care rezultă că apelantul este fiul defunctului M.C., dar și alte adrese,

schițe cadastrale și alte înscrisuri care fac referire la imobil, toate aceste

înscrisuri trebuind a fi analizate inclusiv prin prisma art. 22.1 și art. 23.1

din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că prima

instanță a pronunțat hotărârea fără a intra în cercetarea fondului.

Această decizie a rămas irevocabilă

prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 531/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Instanța supremă a reținut că prin

înscrisul eliberat de Direcția Județeană Bacău a Arhivelor Statului (fila 42

dosar fond), reprezentând copie extras de pe „Tabelul cu chiaburii de pe raza

Raionului Moinești, comuna Lucăcești”, în care se arată că numitul M.C. a avut

în proprietate, între altele, 1,70 ha arabil, 0,80 ha fânețe, 0,40 ha izlaz,

0,40 ha neproductiv, s-a demonstrat dreptul de proprietate al numitului M.C.

asupra acestor terenuri.

Totodată, s-a reținut că, de vreme

ce reclamantul a depus acte de stare civilă din care rezultă aspectul

netăgăduit de pârâtă, că este fiul lui M.C., notificările adresate pârâtei au

în puterea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, valoare de acceptare a

succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.

Cu privire la terenul în suprafață

de 195 mp, ce face obiectul uneia dintre notificări, s-a constatat că a fost

întocmit procesul-verbal din 25 februarie 2002, prin care s-a atestat că acesta

se află în intravilanul comunei Zemeș, fiind ocupat cu drumul de acces la sona

612 Tazlău și că a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 338/1958 din

proprietatea lui M.C., iar acest proces-verbal a fost întocmit de patru

ingineri topografi, persoane de specialitate încadrate la Sucursala Moinești și

este semnat și de reprezentantul oficiului juridic, astfel că face dovada

identificării acestei suprafețe de teren, produce efecte juridice și este

opozabil pârâtei.

Prin aceeași decizie se reține

necesitatea suplimentării probelor, inclusiv prin administrarea probei cu

expertiză tehnică de specialitate, în scopul identificării corecte a tuturor

suprafețelor de teren pentru care s-au formulat notificările, precum și în

scopul stabilirii dacă aceste terenuri se găsesc în intravilanul localităților

Zemeș și Moinești, ceea ce ar atrage incidența Legii nr. 10/2001.

În rejudecare, cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de

10 august 2007 sub nr. 27884/3/2007.

Potrivit dispozițiilor deciziei de

casare, instanța a dispus în cauză efectuarea unei expertize topografice, prin

comisie rogatorie, așa încât, dosarul a fost trimis, în vederea efectuării

comisiei rogatorii, Tribunalului Bacău.

Prin sentința civilă nr. 697 din 19

mai 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația, a

anulat dispozițiile nr. 245, 246 și 247 emise de pârâtă care a fost obligată să

acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent sub forma

despăgubirilor bănești pentru imobilele care au făcut obiectul dispozițiilor

anterior menționate, obligând totodată pârâta plata cheltuielilor de judecată

în cuantum de 400 lei.

Tribunalul a reținut că prin

deciziile nr. 245, 246 și 247 din 09 mai 2005, pârâta SC P. SA a respins

notificările formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, notificări

prin care acesta a solicitat despăgubiri bănești pentru terenurile ocupate de

pârâtă în localitățile Zemeș și Moinești. În motivarea soluțiilor de

respingere, pârâta a reținut că reclamantul nu a făcut dovada calității sale de

moștenitor al fostului proprietar, C.M., nu a făcut dovada dreptului de

proprietate, nu a indicat actele de preluare abuzivă a terenurilor, nu a făcut

dovada că este persoană îndreptățită.

Din analiza înscrisurilor depuse la

dosarul cauzei, rezultă însă în primul rând, că reclamantul a făcut dovada că

este descendentul de gradul 1 al fostului proprietar al terenurilor pentru care

s-a formulat notificare.

Din procesul verbal existent la

filele 78-79 din același dosar, precum și din adeverința întocmită de Primăria

comunei Zemeș la 29 noiembrie 2002, precum și din extrasul tabloului nominal de

chiaburii din raza Raionului Moinești, eliberat de Arhivele Statului, rezultă

că tatăl reclamantului a deținut terenul pentru care s-au formulat

notificările, în procesul verbal depus la filele 78-79, chiar pârâta făcând

trimitere la actele de preluare a imobilelor de la autorul reclamantului. În

acest sens, pârâta a reținut că terenul de 455 mp a fost expropriat prin

Decretul nr. 338/1958 din proprietatea lui M.C.P.

Potrivit raportului de expertiză

întocmit prin comisie rogatorie de către expertul Custură Petru, precum și față

de adeverințele emise de Primăria Moinești și Consiliul Local Zemeș, depuse în

dosarul Tribunalului Bacău, rezultă că terenurile pentru care s-au formulat

notificări sunt situate în intravilanul localității Moinești, respectiv în

intravilanul satului Zemeș, context în care este evident că sunt aplicabile

cauzei dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În raport de probele administrate,

precum și față de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată,

instanța a constatat că acțiunea este întemeiată, reținând că dispozițiile

emise de pârâtă au fost date cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, și a

Normelor Metodologice de aplicare a acesteia.

Astfel, în ceea ce privește

calitatea de persoană îndreptățită, așa cum s-a reținut anterior, instanța a

constatat că reclamantul a făcut dovada prin actele de stare civilă, că este

fiul fostului proprietar al imobilelor, aspect reținut în decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în cuprinsul căreia s-a constatat că este netăgăduită

de către pârâtă calitatea reclamantului de moștenitor al lui M.C., în contextul

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În considerentele aceleiași decizii,

instanța a reținut că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 38/1958

din proprietatea autorului reclamantului, așa încât tribunalul a reținut că s-a

stabilit irevocabil că reclamantul a făcut și dovada dreptului de proprietate

invocat,

Cum, din raportul de expertiză, din

adeverințele Primăriilor Zemeș și Moinești, din procesul verbal întocmit de

pârâtă și enunțat anterior, rezultă că terenurile se află în intravilanul localităților,

fiind expropriate fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, s-a constatat că

sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 republicată,

așa încât, unitatea deținătoare are obligația, în situația în care imobilul nu

mai poate fi restituit în natură, să acorde măsuri reparatorii prin echivalent,

sub forma despăgubirilor bănești, potrivit art. 11 din aceeași lege și față de

modalitatea în care reclamantul a solicitat să fie despăgubit.

Prin decizia nr. 58 A din 18

februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, a respins ca

nefondat apelul pârâtei, reținând, în esență, următoarele:

Potrivit statuărilor din primul

ciclu procesual, instanța de recurs a stabilit prin hotărâre irevocabilă că

titularul notificării a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, respectiv

a făcut dovada calității de moștenitor a lui M.C. [prin acte de stare civilă

coroborate cu beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii

instituit de art. 4 alin. (3) din lege], precum și calitatea de proprietar a

lui M.C. cu privire la terenurile care fac obiectul notificărilor (prin copia

extrasului de pe „Tabelul cu chiaburii de pe raza Raionului Moinești, comuna

Lucăcești”).

De asemenea, instanța de recurs a

statuat cu privire la valoarea probatorie a procesului-verbal întocmit la data

de 25 februarie 2002 de patru persoane având specialitatea de ingineri

topografi, angajați ai apelantei-intimate, semnat și de reprezentantul

oficiului juridic al apelantei, și care identifică una dintre cele trei

suprafețe de teren pentru care s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii,

terenul în suprafață de 195 mp, ce se află în intravilanul comunei Zemeș, ca

fiind ocupat cu drumul de acces la zona 612 Tazlău și ca fiind expropriat în

temeiul Decretului nr. 338/1958 din proprietatea lui M.C., concluzionându-se că

acest înscris este opozabil apelantei intimate.

În consecință, de vreme ce aceste

aspecte au fost dezlegate cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual,

ele nu mai pot face obiectul discuției în prezenta cale de atac, astfel că nu

au fost primite susținerile apelantei în sensul că intimatul nu a făcut dovada

dreptului de proprietate pentru niciunul dintre terenurile solicitate,

lipsindu-i un act de proprietate, precum și în sensul lipsei valorii probatorii

a extrasului de pe tabloul cu chiaburii din raza Raionului Moinești, Comuna

Lucăcești.

Cât privește fondul cauzei, s-a reținut

că prin cele trei notificări soluționate de apelantă, reclamantul a solicitat

acordarea de măsuri reparatorii pentru trei suprafețe de teren, a căror

situație juridică rezultă din înscrisurile aflate la dosar, după cum urmează:

- notificarea nr. 451 din 13

noiembrie 2001 privește un teren în suprafață de 497 mp, ocupat în prezent de D.T.

Albotești, iar prin adresa nr. 6368 din 06 august 2001 emisă de S.N.P.P. SA (fila

59 în dosarul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nr. 15199/3/2005)

se atestă că această suprafață a fost expropriată de la M.C. prin Decretul nr. 338/1958;

- notificarea nr. 229 din 14

februarie 2002 (fila 40) privește un teren în suprafață de 195 mp, ocupat cu

drum de acces la sonda 612 Tazlău, iar prin adresa nr. 11690 din 01 noiembrie 2001

emisă de S.N.P.P. SA (fila 66 în dosarul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

nr. 15199/3/2005) se atestă că această suprafață a fost expropriată de la M.C.

prin Decretul nr. 338/1958;

- notificarea nr. 230 din 14

februarie 2002 (fila 56) privește un teren în suprafață de 900 mp, ocupat de D.T.

401, iar prin adresa nr. 6368 din 06 august 2001 emisă de S.N.P.P. SA (fila 59

în dosarul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nr. 15199/3/2005) se

atestă că acest teren, ce avea o suprafață totală de 2229 mp, a fost

expropriată de la M.C. prin Decretul nr. 338/1958.

Mai mult decât atât, prin adresa

depusă la fila 24 în același dosar, însăși apelanta a atestat că pentru

obiectivul „Drum de trecere la sona 612 Tazlău și baracă dormitor pentru

paznici” s-a expropriat suprafața de 601 mp categoria de folosință vatră sat,

cu Decretul nr. 338/1958, de la M.C.

Or, în regimul probatoriu al Legii

nr. 10/2001, adresele menționate mai sus, emise de apelantă (deci opozabile pe

deplin acesteia), fac dovada deplină atât a modalității de preluare a bunurilor

imobile de la autorul reclamantului, cât și a calității acestuia de proprietar

cu privire la terenurile în discuție (deși o asemenea dovadă nu mai era

necesară), câtă vreme potrivit art. 24 din lege: „În absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare,

persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este

presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Aceste constatări sunt susținute de

cuprinsul planului de situație al terenului ocupat cu amplasamentul sondei 612,

parafat de Ministerul Industriilor (depus la fila 43 în dosarul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, nr. 15199/3/2005) și care îl menționează

expres pe C.M.

În consecință, curtea a reținut că

pentru toate cele trei terenuri menționate în notificările formulate, s-a făcut

dovada preluării abuzive (în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din

Legea nr. 10/2001 republicată, aplicabile în speță), de la autorul

reclamantului, titularul notificărilor.

Pe de altă parte, în privința

identificării acestora și a situării lor în intravilanul sau extravilanul

localității, curtea a reținut din cuprinsul raportului de expertiză întocmit pe

calea procedurală a comisiei rogatorii de Tribunalul Bacău, că expertul

topograf C.P. a analizat la efectuarea lucrării și planurile de situație

cuprinzând terenurile expropriate în temeiul Decretului nr. 338/1958,

concluzionând că terenurile în discuție se află în intravilanul Municipiului

Moinești, consemnând că această împrejurare rezultă și din adeverința nr. 2468

din 07 februarie 2006, eliberată de Primăria Municipiului Moinești (atașată

raportului de expertiză, la fila 80 în dosarul Tribunalului Bacău).

Această adeverință se referă la

terenul situat în punctul „D.T. Albotești”, deci numai la unul dintre cele trei

terenuri solicitate, însă în privința terenului în suprafață de 195 mp, ocupat

cu drumul de acces la sona 612 Tazlău, s-a stabilit deja cu puterea lucrului

judecat prin decizia instanței supreme că este situat în intravilanul comunei

Zemeș, fiind reținută valoarea probatorie a procesului-verbal întocmit potrivit

celor de mai sus la data de 25 februarie 2002 (înscris aflat la fila 29 în

dosarul nr. 15199/3/2005).

Totodată, în privința celui de-al

treilea teren, situat în punctul D.T. 401, la aceeași filă 80 în dosarul

Tribunalului Bacău din adeverință emisă de Consiliul Local Zemeș, județul

Bacău, sub nr. 809 din 08 februarie 2006, rezultă situarea acestuia în

intravilanul Comunei Zemeș.

Apelanta a arătat că cele două

adeverințe (nr. 809 și nr. 2468) nu atestă că autorul reclamantului a fost

înscris la rol fiscal cu terenurile în litigiu, însă o asemenea dovadă s-a

reținut a nu fi necesară, față de cele arătate în legătura cu regimul

probatoriu specific Legii nr. 10/2001.

Cu privire la forța probantă a

raportului de expertiză, curtea a constatat că nu există temeiuri pentru a

înlătura din raționamentul instanței acest mijloc de probă, de vreme ce

expertul a justificat concluzia la care a ajuns pe baza constatărilor și

măsurătorilor proprii, coroborate cu planurile cadastrale ce i-au fost puse la

dispoziție și cu celelalte înscrisuri aflate la dosar, iar apelanta nu a

introdus în discuție un element concret care să poată constitui suportul unei

concluzii contrare celei arătate de expert.

În consecința celor reținute, curtea

a constatat că, de vreme ce toate cele trei terenuri se află în prezent în

intravilanul localităților menționate, nu sunt aplicabile prevederile art. 8

din Legea nr. 10/2001, deci nu este exclusă reparația în temeiul Legii nr.

10/2001.

În privința motivului care ar atrage

aplicarea art.8 din lege, respectiv acordarea anterioară a reparației în

temeiul Legii nr. 18/1991 prin titlul de proprietate 10012 din 18 noiembrie 1994,

curtea a constatat că, potrivit chiar mențiunilor apelantei, acesta privește un

teren situat în localitatea Poduri, cu care autorul intimatului reclamantului a

figurat în registrul agricol, iar din mențiunile de pe verso-ul acestui act,

depus de intimatul contestator la fila 16 în dosarul de apel, rezultă că

reconstituirea s-a făcut exclusiv asupra unei suprafețe de 6630 mp situate în

extravilanul localității Moinești.

A mai susținut apelanta că autorul

intimatului a primit, potrivit borderoului nr. 19 din 11 iunie 1969, emis cu

privire la persoanele care au suferit exproprieri în temeiul Decretului nr. 338/1958,

despăgubiri pentru terenul în suprafață de 2229 mp de la Ministerul

Industriilor și Petrochimiei, Schela de Extracție Moinești.

O asemenea despăgubire, acordată la

momentul preluării, s-a reținut a nu exclude însă vocația la reparație în

virtutea Legii nr. 10/2001, de vreme ce legea califică drept abuzivă în sensul

art. 2 și o asemenea lipsire de proprietate, prin decret de expropriere, iar

art. 11 din lege conține și corectivul legal pentru situația în care la

momentul preluării s-a primit o despăgubire, în sensul că, în ipoteza

reparației prin echivalent, din valoarea despăgubirilor ce va fi stabilită

conform legii se va scădea valoarea actualizată a despăgubirilor anterior

încasate.

Împotriva susmenționatei hotărâri a

declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea

recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și respingerea contestației

reclamantului formulată împotriva deciziilor nr. 245 – 247/2005 emise de recurentă

în procedura Legii nr. 10/2001.

recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a

susținut că hotărârea curții de apel nu este motivată, întrucât deși prin

motivele de apel a invocat aspecte de fapt diferite de natură a antrena

aplicarea unor norme juridice diferite, instanța a răspuns acestora cu un

singur argument, greșit considerat a fi comun acestora, fiind astfel incident

motivul de modificare invocat.

A învederat astfel că deși în

motivarea apelului a invocat neîndeplinirea cerințelor art. 3, art. 4 și art.

22 din Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005, în mod greșit curtea de apel a menținut dispoziția primei instanțe

prin care s-a dispus obligarea sa la măsuri reparatorii prin echivalent sub

forma despăgubirilor bănești pentru imobilele ce au făcut obiectul

dispozițiilor pe care le-a emis în procedura legii speciale.

În mod greșit instanțele de

rejudecare, nesocotind dispozițiile deciziei de casare nr. 132/A din 27 iunie 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, nu au procedat la cercetarea fondului

pricinii, a actelor depuse la dosarul cauzei și prin interpretarea greșită a

prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Au arătat că P.S. 401, astfel cum

rezultă din probațiunea cauzei, ocupă terenurile mai multor proprietari, fiind

astfel imposibilă, în lipsa actului de proprietate, a planurilor cadastrale, să

se poată determina cu certitudine suprafața pe care o ocupă din proprietatea

reclamantului, aspect ce a fost de altfel relevat și în expertiza administrată

în cauză (C.P.).

Astfel, instanța de apel a pronunțat

o hotărâre nelegală prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3, art. 4, art.

8 alin. (1), art. 10, art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar și urmare a

nesocotirii dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pe deplin

incidente în cauză.

lipsită de temei legal, fiind rezultatul aplicării greșite a Legii nr. 10/2001

republicată, critică de nelegalitate încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Fiind obligată să acorde despăgubiri

reclamantului pentru terenurile notificate, instanța de apel a pronunțat o

hotărâre nelegală, cu ignorarea dispozițiilor art. 10 alin. (10) din Legea nr.

10/2001, dar și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care stipulează

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, dispoziții legale incidente

cauzei deduse judecății.

Legea specială de reparație,

derogatorie de la dreptul comun, prevede că unitatea deținătoare a imobilului

preluat abuziv nu este titulara obligației de plată a măsurilor reparatorii

prin echivalent, sens în care au fost relevate și dispozițiile H.G. nr.

250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

(pct. 9.3 din lege).

În aceste condiții, instanța de apel

trebuia să respecte și aplice dispozițiile art. 10 alin. (10) din Legea nr.

10/2001republicată coroborat cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005 privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Referitor la calea de atac dedusă

judecății, se constată următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii.

Textul legal enunțat reglementează

ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul acestor dispoziții

legale, cu consecințe asupra legalității hotărârii în cazurile în care sunt

identificate situațiile enunțate.

Întemeindu-și calea de atac pe cazul

de modificare evocat, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel nu

este motivată în conformitate cu prescripțiile legale, întrucât motivele de

apel ce vizau lipsa calității reclamantului de persoană îndreptățită la

restituire, nedovedirea dreptului de proprietate pentru terenurile pretinse ori

nesocotirea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 au fost grupate

și analizate printr-un considerent comun.

Aceasta nu echivalează însă, astfel

cum greșit susține recurenta, cu nemotivarea hotărârii (nu cuprinde motivele pe

care se sprijină) în accepțiunea normei procesuale evocate, care vizează lipsa

motivării ori motivarea insuficientă a soluției din dispozitiv, ceea ce nu este

cazul în speță.

Legea nu pretinde o anumită

modalitate de prezentare și analiză a raportului juridic litigios, ci pretinde

prezentarea datelor/elementelor de fapt și de drept ce au format convingerea

instanței în adoptarea soluției materializate în dispozitivul hotărârii

pronunțate.

Verificarea hotărârii recurate

relevă însă, dimpotrivă, că instanța de apel nu numai că s-a conformat cerinței

stipulate de dispozițiile art. 261 C. proc. civ., dar a prezentat și analizat

în extenso fiecare motiv de apel invocat, soluția pronunțată fiind concordantă

considerentelor pe care s-a întemeiat.

Criticile încadrate în acest motiv

de recurs vizează, în realitate, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., recurenta indicând de altfel în dezvoltarea sa, încălcarea

unor dispoziții legale ori ignorarea altora incidente în pricină, ceea ce face

a atrage incidența acestui caz de nelegalitate.

Analizându-le din perspectiva celor

susținute prin memoriul de recurs, se constată că dispozițiile curții de apel

sunt la adăpost de criticile formulate.

Cu privire la calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la restituire în accepțiunea legii

speciale de reparație, se constată că, respectând întocmai dispozițiile art.

315 C. proc. civ., potrivit cărora dispozițiile instanței de recurs sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului, instanța de apel a recunoscut această

calitate în persoana reclamantului.

În acest sens sunt dispozițiile

deciziei nr. 531 din 24 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, care a reținut irevocabil că reclamantul își legitimează calitatea

pretinsă de lege prin actele de stare civilă depuse în probațiune, notificările

adresate pârâtei având, în puterea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, valoarea

de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în

temeiul acestei legi.

Această chestiune, tranșată

irevocabil, nu poate face obiectul unei alte sau noi evaluări judiciare

întrucât i s-ar opune principiul autorității de lucru judecat, aspect ce a fost

corect analizat și reținut de instanțele fondului.

Nu pot fi primite nici criticile

privind încălcarea dispozițiilor art. 22 (în prezent art. 23) din Legea nr.

10/2001, întrucât, astfel cum cu temei reține curtea de apel, probațiunea în

materia legii speciale, deosebit de dreptul comun în materie, se

caracterizează, astfel cum stipulează prevederile pct. 23.1 din H.G. nr.

250/2007 prin flexibilitatea sa, determinată tocmai de regimul juridic al

categoriei de imobile pe care le reglementează.

În acest context, reținerea

valabilității ca mijloace probatorii a unor adeverințe ori înscrisuri/mențiuni

din registrele agricole se înscrie tocmai în noțiunea de „acte doveditoare” ale

dreptului de proprietate în accepțiunea legii speciale [pct. 23.1 lit. b) și d)

din H.G. nr. 250/2007].

Cu referire la imposibilitatea

determinării și măsurii suprafeței de teren situată în punctul P.S. 401,

constatare reținută în raportul de expertiză judiciară C.P. și care astfel ar

absolvi-o de obligațiile stipulate de legea specială, se constată că legal, în

aplicarea normelor legii speciale instanța de apel a reținut, asemenea celui de

fond, îndreptățirea reclamantului de a beneficia de prevederile legii speciale

de reparație și pentru acest teren.

Fiind stabilit că terenul pretins

situat în acest punct, a constituit proprietatea autorului reclamantului, fiind

preluat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 338/1958 și deținut de

recurentă (f. 59 dos. tribunal – adresa nr. 6368 din 6 august 2001 emisă de S.N.P.

P. SA), care a fost obligată la despăgubiri și nu la restituire în natură, este

irelevantă critica privind necesitatea individualizării/determinării acestui

bun.

Criticile încadrate în punctul 9 al

art. 304 C. proc. civ., cu referire la încălcarea/nesocotirea dispozițiilor

art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 republicată și ale Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, nu pot fi primite întrucât nu au constituit obiect de

critică în apel.

În aceste condiții, fiind formulate

omisso medio, ele nu pot face obiect de analiză direct în recurs, astfel cum

greșit pretinde recurenta.

Deși corecte, aserțiunile recurentei

nefiind invocate cu respectarea principiilor procesuale ce guvernează căile de

atac în materia civilă – al legalității și ierarhiei căilor de atac – instanța

de recurs nu poate fi investită și cu atât mai mult nu se poate sesiza cu

analiza unui anume caz de nelegalitate, decât cu riscul încălcării principiilor

evocate. De menționat că judecata procesual-civilă este guvernată de principiul

disponibilității iar nu al oficialității, care este specific procesului penal.

În consecință, față de cele ce

preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta

O.M.V. P. SA împotriva deciziei nr. 58 A din 18 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

februarie 2011.