ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6625/2012

Cu privire la primul aspect și anume dacă reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în suprafață de 3512 mp, situat în municipiul Moinești, în condițiile Legii nr. 10/2001 și dacă acest teren se afla în proprietatea autorului reclamantelor la momentul preluării s-a constatat că prin Decizia nr. 144 din 2 iulie 2004 emisă de SNP SC "P." SA, a cărei anulare s-a solicitat, s-a dispus respingerea notificărilor nr. 665/2001 și nr. 423/2001, cu motivarea că imobilul solicitat nu ar intra sub incidența Legii nr. 10/2001 conform art. 8 alin. (1). A reieșit în baza înscrisurilor depuse că respectivul teren a aparținut autorului reclamantelor în baza actului de partaj voluntar încheiat la data de 15 iulie 1898 și că acestea, în calitate de moștenitoare, sunt persoane "îndreptățite" la măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, în condițiile Legii nr. 10/2001, teren situat în Moinești, județul Bacău și identificat prin expertiza efectuată în faza apelului în prezentul dosar ca având o suprafață de 3418 mp.

În ceea ce privește incidența în cauză a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 18/1991, curtea de apel a constatat că din adeverința din 12 iulie 2004 eliberată de Primăria municipiului Moinești a rezultat că terenul în litigiu nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, iar din adresa din 3 ianuarie 2008 eliberată de Autoritatea Administrativ Teritorială a reieșit că pentru terenul în cauză pe care este amplasat SP Moinești, Comisia locală de aplicare a Legii fondului funciar nu a acordat terenuri în compensare în condițiile Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000. Totodată, același aspect a reieșit și din adeverința nr. x/2004 eliberată de Primăria municipiului Moinești și anume că terenul în cauză nu a făcut parte din patrimoniul C.A.P și nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991. De asemenea, din raportul de expertiză tehnică întocmit, atașat la dosar a reieșit că a fost identificat terenul, ținând cont de amplasamentul inițial al moșiei ce a făcut obiectul actului de partaj voluntar încheiat la data de 15 iulie 1898, expertul stabilind dimensiunile terenului conform schiței anexe atașate raportului și identificând imobilul, urmare analizei comparative a actelor existente la dosar, cât și a titlului de proprietate nr. x/1994, eliberat pe numele lui C.I. și concluzionând că terenul în litigiu nu este înscris în titlul de proprietate nr. x/1994, regăsindu-se în incinta Stadionului Moinești.

Cu privire la forma de reparație cuvenită reclamantelor, curtea de apel a constatat că în forma actuală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pentru imobilele imposibil de restituit în natură, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea învestită, potrivit legii, cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, conform art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin decizia de casare, obligatorie pentru instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că referitor la atribuțiile în materie ale deținătorului imobilului dacă forma de reparație vizează despăgubiri acordate în condițiile legii speciale, acesta nu procedează la plata lor, față de procedura care trebuie urmată pentru obținerea despăgubirilor, reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ci trebuie să procedeze la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri potrivit actului normativ menționat. De asemenea, s-a stabilit că în ceea ce privește imposibilitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor, prin actul emis de entitatea învestită cu soluționarea notificării, respectiv prin hotărâre a instanței, în ipoteza sesizării acesteia, de către persoana îndreptățită, susținerile pârâtei sunt neîntemeiate față de data emiterii deciziei contestate în prezentul dosar (2 iulie 2004), care se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (25 iulie 2005). Față de dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru deciziile sau dispozițiile care au fost emise anterior adoptării actului normativ menționat - Legea nr. 10/2001, entitatea emitentă, dar și instanța de judecată, în cazul în care se contestă decizia sau dispoziția emisă, are obligația de a stabili cuantumul despăgubirilor. Valoarea terenului în cauză, imposibil de restituit în natură, s-a stabilit prin raportul de expertiză, întocmit după casarea cu trimitere, conform valorii de piață stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (9), art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.8 și 10.9 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. În urma expertizării efectuate a reieșit că valoarea terenului în cauză, în suprafață de 3418 mp este de 498.925 RON, contravaloarea a 116.029,09 euro, potrivit raportului atașat la dosar. Emiterea finală a titlului de despăgubire cu cuantumul despăgubirilor revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile reglementate de art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a stabilit cu titlu obligatoriu prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, prin articolul menționat s-a stabilit că deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, în care s-au consemnat sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite de documentația necesară, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la dată intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. În alin. (2) al art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se precizează că notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 care nu au fost însă soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; însoțite de deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor Administrației Publice Centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor și de documentația necesară, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau dispozițiilor, sau, după caz, a ordinelor. În cauză, întrucât decizia a cărei anulare se solicită a fost emisă la data de 2 iulie 2004, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar contestația formulată împotriva notificării privește atât natura, cât și întinderea măsurilor reparatorii, s-a constatat că instanța trebuie să se pronunțe asupra acestor aspecte în limitele învestirii ei.

În ceea ce privește aspectul dacă pârâta SC P. SA este deținătoarea terenului în litigiu în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 și dacă era privatizată și în ce proporție, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, curtea de apel a constatat că pârâta este "deținătoarea" terenului în cauză, în conformitate cu prevederile legale menționate, având în vedere faptul că la data intrării în vigoare a acestei legi terenul era deținut de societatea pârâtă la care "statul era acționar" (sau asociat majoritar). S-a făcut dovada că pârâta este entitatea prevăzută de lege pentru soluționarea notificării, cât timp nu era privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Numai în condițiile unei preluări cu titlu valabil a imobilului pretins și dacă societatea deținătoare era integral privatizată la data intrării în vigoare a acestei legi, măsurile reparatorii prin echivalent ar fi fost propuse de către instituția implicată în privatizare, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001. La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 însă, și anume 14 februarie 2001, societatea pârâtă nu era încă privatizată, aceasta intervenind ulterior conform dispozițiilor Legii nr. 555 din 2 decembrie 2004 și potrivit contractului de privatizare nr. 5/2004. Faptul că în prezent terenul în litigiu nu se mai află în patrimoniul pârâtei, ci al Primăriei municipiului Moinești, către care pârâta l-a înstrăinat, s-a constatat că nu are relevanță în cauză, față de aspectele menționate anterior, astfel că aceasta poate fi considerată deținătoarea terenului conform art. 21 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește modalitatea și natura preluării bunului de către stat, curtea de apel a reținut că din adresa din 27 septembrie 2004 eliberată de Primăria municipiului Moinești a rezultat că în urma verificării rolurilor agricole pe numele C.C., din perioada 1951 - 1955, s-a constatat că figurează ca fiind preluată suprafața de 0,35 ha de către S.P. pentru bază sportivă. Curtea de Apel București a dispus efectuarea de adrese pentru a fi depusă la dosar o situație juridică a imobilului în cauză, sub aspectul modalității și a naturii preluării acestuia de către stat, în baza tuturor înscrisurilor constatându-se că preluarea imobilului în cauză s-a făcut în mod abuziv, fără titlu, fără a se acorda despăgubiri proprietarului terenului. Faptul că din chitanța emisă de S.P. reiese că proprietarul ar fi primit cu titlu de despăgubiri suma de 439 RON pentru 1756 mp de culturi de grâu, care au fost distruse cu ocazia construirii Bazei sportive de către "S.P.", s-a constatat că nu echivalează cu primirea vreunei despăgubiri pentru lipsirea de proprietate asupra imobilului în cauză, fiind de menționat și aspectul că această chitanță nici nu conține semnătura proprietarului care să fi confirmat primirea despăgubirii nici pentru culturile distruse.

Cu privire la aspectul dacă există identitate între imobilul pretins și cel menționat în actul de proprietate al autorului reclamantelor și care este dimensiunea reală a terenului în cauză, curtea de apel a reținut că pentru expertiza dispusă s-au stabilit printre obiective și faptul dacă există identitate între imobilul pretins și cel menționat în actele de proprietate ale autorului contestatoarelor și care sunt dimensiunile reale ale terenului și afectațiunea sa actuală. Prin raportul de expertiză tehnică întocmit s-a făcut identificarea terenului în cauză și s-a stabilit dimensiunea reală a acestuia, ținând cont că amplasamentul inițial al moșiei de 7 stânjeni din hotarul Albotești, care a făcut obiectul actului de partaj voluntar din 15 iulie 1898 este poziționat pe direcția Nord-Sud și concluzionându-se că terenul solicitat măsoară 3418 mp și se regăsește în incinta Stadionului Moinești, având destinație de teren de fotbal. Prin adresa din 3 ianuarie 2008 Autoritatea Administrativ Teritorială a municipiului Moinești și prin adeverința din 3 noiembrie 2005 eliberată de Primăria municipiului Moinești s-a confirmat amplasarea terenului în cauză pe Stadionul Moinești, făcându-se astfel dovada existenței identității dintre imobilul pretins și cel menționat în actul de proprietate, reieșind și dimensiunea reală a acestui teren. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâta SC O. P. SA, solicitând admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței tribunalului, cu consecința respingerii contestației îndreptate împotriva Deciziei nr. 144 din 2 iulie 2004. A apreciat că decizia atacată este nelegală și netemeinică, fiind consecința interpretării eronate a situației de drept, a lipsei de coroborare a împrejurărilor reflectate de înscrisurile depuse la dosar, precum și a greșitei aplicări a legii. A criticat decizia pronunțată în apel pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod greșit instanța a apreciat faptul că reclamantele fac dovada calității de persoane îndreptățite potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001. A arătat astfel că sunt lipsite de temeinicie concluziile curții de apel care nu au avut în vedere constatările prezentate de înscrisuri și care sunt fundamentate pe interpretarea eronată a împrejurărilor consemnate de actele depuse la dosarul cauzei. Or, niciunul dintre actele indicate de instanța de apel și enumerate de recurentă nu susține nici întinderea terenului în litigiu și nici dovedirea proprietății cu privire la acesta. În continuare, recurenta face referire detaliată la respectivele înscrisuri, arătând care sunt, în opinia sa, considerentele pentru care nu pot fi primite în susținerea pretențiilor reclamantelor. O altă critică a deciziei constă în faptul că recurenta consideră că în mod greșit instanța de apel nu se pronunță și nu constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu nemotivarea deciziei. A precizat astfel că actele din dosar nu fac dovada că terenul în litigiu ar fi fost situat în intravilan, ci indică în mod clar că acesta se afla în extravilan, atât la momentul presupusei preluări abuzive din luna martie 1953 cât și la momentul notificării, respectiv luna noiembrie 2001, iar statutul juridic aplicabil imobilului revendicat este cel reglementat de Legea fondului funciar nr. 18/1991, fapt cunoscut ca atare chiar de reclamante. Prin urmare a considerat că greșit au apreciat reclamantele că sunt îndreptățite a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, acestea având obligația legală de a continua și finaliza demersurile inițiate în temeiul legii fondului funciar. Recurenta a criticat decizia pronunțată în apel și sub aspectul încălcării de către instanță a dispozițiilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 referitoare la valoarea terenului. A arătat astfel că expertul a consemnat în raportul său că în zonă nu sunt disponibile informații referitoare la tranzacții similare, în condițiile în care metoda comparației prin bonitate, aplicată de acesta, este străină standardelor de evaluare internaționale. A precizat totodată că obiecțiunile sale la raportul de expertiză au fost respinse de instanța de apel. Recurenta a mai menționat că în mod greșit curtea de apel a stabilit că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, privind preluarea abuzivă a terenului. În acest context a menționat că prin adresa nr. 11260/2005 emisă de Primăria Moinești se constată că nu au fost găsite înscrisuri sau mențiuni cu privire la modalitatea de preluare a celor două suprafețe de teren, împrejurare care este interpretată de instanța de apel în sensul producerii de efecte, respectiv al dovedirii preluării abuzive, curtea excluzând posibilitatea ca lipsa actelor să indice în aceeași măsură și inexistența preluării terenului. În continuare, recurenta a făcut referire și la alte înscrisuri din care, în opinia sa, nu rezultă preluarea abuzivă, fără titlu, arătând și faptul că reclamantele au recunoscut la termene de judecată că nu sunt în posesia altor înscrisuri decât cele depuse la dosar pentru a fi în măsură să facă dovada preluării abuzive. Totodată a apreciat că s-a reținut greșit de către curte că preluarea terenului ar fi fost făcută în anul 1955, critică încadrabilă la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. (în situația în care se va considera de instanță că nu se încadrează la pct. 9 al articolului menționat). Recurenta a mai arătat că în mod netemeinic instanța de apel a apreciat că există identitate între imobilul pretins și cel menționat în actul de proprietate, în condițiile în care actele dosarului nu dovedesc aceasta și nici întinderea terenului de 3418 mp. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Se reține că mare parte dintre critici nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., prin acestea tinzându-se în realitate a se reaprecia asupra probatoriului administrat în cauză. Astfel, recurenta critică interpretarea probelor în ceea ce privește dovedirea calității de persoane îndreptățite a reclamantelor, precum și identității între imobilul pretins și cel menționat în actul de proprietate, apreciind în mod eronat că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Aceste susțineri nu pot fi însă analizate în calea extraordinară de atac a recursului, în raport de motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care nu permit reevaluarea situației de fapt, stabilită de instanțele fondului, neavând loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel. Or, deși recurenta critică decizia sub aspectul încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 referitoare la dovada calității de persoane îndreptățite, în realitate, nemulțumirea sa rezidă din faptul că au fost interpretate eronat împrejurările consemnate în actele depuse la dosarul cauzei, în condițiile în care niciunul dintre acestea, în opinia sa, nu susține respectiva constatare și nici întinderea terenului în litigiu și dovedirea proprietății cu privire la acesta. În ceea ce privește criticile privind nemotivarea hotărârii cu privire la incidența prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, încadrabile în motivul de nelegalitate cuprins la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., se reține că nu pot fi primite. Se observă astfel că instanța de apel a analizat acest aspect, constatând din actele și lucrările dosarului, respectiv adeverințele din 12 iulie 2004 și nr. x/2004 eliberate de Primăria municipiului Moinești, adresa din 3 ianuarie 2008 eliberată de Autoritatea Administrativ Teritorială, precum și raportul de expertiză tehnică întocmit, atașat la dosar, prin care a fost identificat terenul și au fost stabilite dimensiunile acestuia, că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, motiv pentru care nu-i sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, instanță de apel a motivat decizia sub aspectul incidenței art. 8 din Legea nr. 10/2001, celelalte critici ale recurentei care tind a demonstra o altă stare de fapt decât cea constatată de curtea de apel neputând face obiectul recursului. Nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește stabilirea valorii terenului în litigiu. Astfel, prin suplimentul nr. 2 la raportul de expertiză, aflat la dosarul de apel, întocmit ținându-se cont și de obiecțiunile formulate de pârâtă, s-a precizat că la stabilirea valorii terenului s-a avut în vedere alin. (9) al art. 10 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește criticile referitoare la greșita constatare a instanței de apel asupra îndeplinirii condițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 privind preluarea abuzivă a terenului, se reține că recurenta nu arată în ce mod este greșit raționamentul curții, rezumându-se a prezenta înscrisurile din care, în opinia sa, nu rezultă acest aspect. Nu pot fi primite nici susținerile recurentei potrivit cărora lipsa înscrisurilor sau mențiunilor cu privire la modalitatea de preluare a celor două suprafețe de teren nu se poate interpreta în sensul dovedirii preluării abuzive, în raport de constatările instanțelor fondului rezultate din actele și lucrările dosarului cu privire la identificarea și amplasamentul imobilului. Se observă că și sub acesta recurenta tinde a obține reaprecierea probelor, lucru inadmisibil, după cum s-a arătat mai sus, în calea extraordinară de atac a recursului. Pentru aceste motive, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.