ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6625/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6625/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 28 iulie 2004, C.M. și A.M.D. au solicitat, în

temeiul Legii nr. 10/2001 și în contradictoriu cu SNP P. SA, anularea Deciziei

nr. 144 din 2 iulie 2004 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la emiterea unei

decizii prin care să se admită notificările formulate de reclamante privind

suprafețele de teren de 3200 mp, 1529 mp, 510 mp și 3512 mp situate în

Moinești.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 161 din 23 februarie 2005 a respinsă,

ca nefondată, contestația.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că în cauză s-a făcut dovada că terenurile

în litigiu au aparținut autorului reclamantelor, C.I., în baza actului de

partaj voluntar încheiat la 15 iulie 1898, în prezent acestea fiind ocupate, o

parte de Stadionul Sportiv Moinești și o parte de căi de acces între sondele de

exploatare aparținând pârâtei.

Problema care s-a pus în discuție în speță a fost

cea a incidenței prevederilor Legii nr. 18/1991 asupra terenurilor în litigiu.

S-a reținut faptul că

nu există o preluare abuzivă a terenului de către stat, întrucât titularul

dreptului de proprietate la acel moment, C.N. a primit despăgubiri, dar nu

pentru preluare ci pentru distrugerea culturilor de trifoi ce ocupau suprafața

de 1756 mp și nu de 3512 mp. Totodată din actele dosarului a Rezultat că

terenul pe care notificatorul a afirmat că este construit stadionul sportiv nu

a fost expropriat ci a fost pus la dispoziție de Consiliul Popular Moinești,

împrejurare ce a rezultat din Scrisoarea nr. 3200/1953 prin care aceasta se obliga

față de proprietarii terenurilor să le atribuie alte terenuri în schimb, din

proprietatea statului.

Faptul că statutul

juridic la terenului despre care s-a făcut vorbire este reglementat de Legea

nr. 18/1991 a fost considerat de tribunal ca fiind demonstrat și de titlul de

proprietate emis autorului reclamantelor în anul 1994 prin care acestuia i s-a

reconstituit dreptul de proprietate pe suprafața de extravilan, Comisia de

aplicare a Legii nr. 18/1991 neputând reconstitui respectivul drept pe vechiul

amplasament, întrucât art. 42 alin. (3) din Legea nr. 18/2991 precizează că nu

pot fi atribuite suprafețele de teren pe care s-au efectuat investiții, altele

decât îmbunătățiri funciare.

În legătură cu

terenurile ce au destinația de drum de acces între sondele de exploatare ce fac

legăturile între Moinești și Leorda, conform Adresei nr. 4120/1992 a Schelei de

Petrol Moinești, s-a constatat că acestea nu figurează în anexele la decretele

de expropriere ce au vizat respectivele imobile, situație în care, de asemenea,

nu a putut fi pusă în discuție preluarea lor în mod abuziv.

Pe de altă parte, din

actele existente la dosar, respectiv planul de situație întocmit la 20

septembrie 1995 de Consiliul Popular Bacău a rezultat faptul că autorul

reclamantelor era proprietarul a 42,183 mp fâneață și 6224 mp pădure, situate

în extravilan.

Terenul din

extravilan cu destinație de fâneață pe care erau configurate două drumuri de

acces la sonde a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, autentificat

în 13 februarie 2001, încheiat între autorul reclamantelor și C.E.

Având în vedere data

vânzării terenului și cea a depunerii notificării a rezultat că terenurile

revendicate nu pot face obiectul retrocedării atâta timp cât au făcut obiectul

unei vânzări anterioare.

În ceea ce privește

caracterul de complinire a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

în raport de celelalte acte normative din domeniul imobiliar, prima instanță a

constatat că acesta are un domeniu strict determinat, condiționat pe de o parte

de existența terenului în litigiu în intravilanul localității, de faptul ca

acesta să fie liber, iar pe de altă parte de formularea cererii numai în sensul

restituirii în natură și nu și pentru acordarea de despăgubiri în echivalent.

Pentru toate aceste

considerente, tribunalul a constatat că în mod corect prin decizia emisă de

pârâtă s-a reținut că terenurile în litigiu cad sub incidența dispozițiilor

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiindu-le aplicabile prevederile

acesteia.

Pe de altă parte,

tribunalul a constatat ca întemeiată și susținerea pârâtei din întâmpinare,

potrivit căreia nici nu era în măsură să acorde despăgubirile solicitate prin

notificare, întrucât având în vedere că autorul reclamantelor nu a solicitat

restituirea în natură a terenului ci exclusiv despăgubiri bănești, conform art.

36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, competența soluționării notificării revenea

prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul.

Prin Decizia nr. 151

din 28 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul declarat de C.M. și A.M.D. împotriva sentinței tribunalului, pe care a

schimbat-o în totalitate, în sensul că a admis acțiunea, a anulat în parte

Decizia nr. 144 din 2 iulie 2004 a SNP P. SA în ceea ce privește terenul de

3513 mp situat în incinta stadionului sportiv Moinești, identificat prin

raportul de expertiză ing. P.D., pentru care reclamantele urmează a primi

despăgubirile în cuantumul stabilit de același raport de expertiză. A obligat

pe intimata-pârâtă SNP P. SA să emită decizie în acest sens.

S-a reținut de către

instanța de apel că potrivit concluziilor raportului de expertiză, prima

parcelă ce face obiectul judecății se află în intravilanul municipiului

Moinești și are o suprafață de 3513 mp cu vecinătățile menționate.

În ceea ce privește

celelalte două terenuri cu destinația "drum de acces" în suprafață de

510 mp și 1520 mp, s-a constatat că sunt incluse într-o suprafață de 6 ha ce a

constituit obiectul judecării inițiate de reclamante și soluționate prin Sentința

civilă nr. 259/1995 a Curții de Apel Bacău, în sensul obligării prefecturii la

reconstituirea dreptului de proprietate, motiv pentru care s-a constatat că

situația lor juridică este rezolvată printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, în acest sens fiind cererea de renunțare și suplimentul la notele

scrise.

Referitor la terenul

în suprafață reală de 2423 mp pe care se află amplasat depozitul de țiței

Albești, s-a constatat că și acesta a făcut obiectul unui alt litigiu, soluția

pronunțată: făcând obiectul executării silite, reclamantele, în suplimentul

concluziilor scrise solicitând a se considera că nu insistă în realizarea

acestei pretenții.

Recursul declarat de

pârâta SC P. SA a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 10232 din 18 decembrie

aceeași curte de apel.

S-a reținut de către

instanța supremă, cu privire la criticile privind greșita obligare a pârâtei la

plata despăgubirilor bănești, că motivarea incompletă și neclară a deciziei

conduce la imposibilitatea stabilirii convingerii în legătură cu modalitatea de

reparație cuvenită reclamantelor și în special; cu regimul juridic pentru

obținerea lor și anume despăgubiri bănești plătite direct de către pârâtă sau

despăgubiri acordate în condițiile legii speciale, respectiv Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

S-a constatat astfel

că instanța de apel, reluând judecata, va verifica dacă reclamantele sunt îndreptățite

la măsuri reparatorii pentru terenul de 3512 mp în condițiile Legii nr.

10/2001, în caz afirmativ instanța de trimitere trebuind să stabilească forma

de reparație cuvenită, în raport de care atribuțiile entității învestite cu

soluționarea notificării sunt cele prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în forma actuală, iar limitele valorice ale despăgubirilor ce se vor

acorda în condițiile Legii speciale nr. 247/2005 trebuie stabilite de instanță.

Totodată s-a observat

că valoarea terenurilor imposibil de restituit în natură se stabilește potrivit

valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare (art. 10 alin. (9) și art. 11 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, în forma actuală; art. 10.8 și 10.9 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001), iar determinarea finală

a cuantumului despăgubirilor revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în condițiile procedurii reglementate de art. 16 din Capitolul

V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Au fost găsite

întemeiate criticile recurentei referitoare la insuficienta motivare a deciziei

care echivalează cu o necercetare a fondului pretențiilor deduse judecății,

care au reprezentat unul din argumentele care au condus la casarea hotărârii și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, s-a reținut

că în ceea ce privește terenul de 3513,1 mp, curtea de apel nu a verificat

incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, în raport de art. 8 și dacă a fost

solicitat și obținut în temeiul Legii nr. 18/1991 (dacă a fost înscris în

titlul de proprietate nr. 9767/1994 emis pe numele autorului reclamantelor).

Pe de altă parte, în

ipoteza în care se reținea motivat incidența Legii nr. 10/2001, instanța

trebuia să verifice dacă pârâta este deținătoarea imobilului, în sensul art.

21, modalitatea, precum și natura preluării bunului de către stat, acest ultim

aspect având relevanță și în ceea ce privește entitatea prevăzută de lege

pentru soluționarea notificării.

De asemenea, s-a

constatat că instanța nu a analizat dacă terenul se afla sau nu în proprietatea

autorului reclamantelor la data notificării și dacă există identitate între

imobilul pretins și cel menționat în actele de proprietate, precum și

dimensiunea reală a acestuia.

S-a reținut că în

absența motivării deciziei atacate, Înalta Curte nu a putut analiza recursul

din perspectiva criticilor referitoare la încălcarea art. 1 și 2 din lege.

Nu a fost primită

însă critica recurentei în ceea ce privește natura preluării terenului raportat

la despăgubirile pretins acordate pentru culturile distruse.

A fost găsită

întemeiată critica referitoare la încălcarea regulilor procedurale în materia

discutării probelor, constatându-se că instanța de apel a dispus repunerea

cauzei pe rol și completarea raportului de expertiză cu noi obiective, pe care

nu le-a supus dezbaterii părților, cu încălcarea principiului

contradictorialității care guvernează procesul civil.

Prin urmare, pentru

argumentele prezentate, s-a reținut că vătămarea pârâtei, constând în obligarea

sa la despăgubiri bănești în cuantumul stabilit printr-o expertiză cu privire

la care nu a putut să-și exprime poziția procesuală și în privința căreia

dispoziția instanței referitoare la procedura obținerii despăgubirilor este

confuză, nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunțate în

atare condiții.

Ca atare, s-a decis

că la reluarea judecății, instanța de apel să răspundă tuturor criticilor și

apărărilor formulate de părți, să stabilească dacă terenul din Moinești în

suprafață pretinsă de 3513,1 mp este susceptibil de a fi restituit în

condițiile Legii nr. 10/2001, modalitatea de reparație și dacă pârâta este

entitate abilitată de lege să răspundă la notificarea ce are ca obiect acest

teren.

În aceste limite,

instanța va verifica identitatea dintre imobilul pretins și cel menționat în

actele de proprietate ale autorului reclamantelor, dimensiunile reale ale

bunului și afectațiunea sa actuală, în raport de eventualele construcții

amplasate pe el.

În plus, se va

cerceta modalitatea de preluare a imobilului, precum și natura preluării, dar

și dacă imobilul a fost restituit în temeiul legislației fondului funciar, față

de susținerile pârâtei privind demersurile reclamantelor și autorului lor, la

nivelul anilor 1994 și 2005.

Pentru determinarea

acestor elemente, curtea de apel va proceda la refacerea expertizei în

condițiile procedurale prevăzute de art. 208 C. proc. civ., iar, dacă este

cazul, valoarea terenului va fi determinată conform regulilor prevăzute de art.

10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, expertul urmând a ține seama și de

susținerile pârâtei privind amplasamentul imobilului și suprafața acestui bun

raportat la actele de proprietate depuse la dosar, dar și de alte probe permise

în justificarea acestui drept, în condițiile art. 23 din lege și din Normele

metodologice de aplicare unitară a acesteia.

Rejudecând după

casare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 876 A

din 29 noiembrie 2011 a admis apelul declarat de A.M.D. și C.M., decedată pe

parcursul procesului împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în

tot în sensul că a admis contestația. A anulat în parte Decizia nr. 144 din 2

iulie 2004 a SNP P. SA în ceea ce privește terenul în suprafață de 3418 mp

situat în incinta S.S. Moinești, localitatea Moinești. A obligat pe pârâtă să

emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent,

în cuantum de 498.925 RON (echivalentul a 116.029,09 euro), în condițiile art.

16 din Titlul VII - Legea nr. 247/2005.

În rejudecarea

apelului, instanța, în ședința publică din data de 9 septembrie 2010, având în

vedere dispozițiile deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

a pus în discuția părților necesitatea administrării unor noi probe, iar ulterior

a dispus atât refacerea raportului de expertiză având ca obiective stabilirea

identității dintre imobilul pretins și cel menționat în actele de proprietate

ale autorului reclamantelor, precizarea dimensiunilor reale ale terenului și a

afectațiunii sale actuale, dacă există construcții amplasate pe acesta,

menționarea dacă terenul solicitat este cel specificat în titlul de proprietate

nr. x/1994 emis pe numele autorului contestatoarelor și stabilirea valorii

terenului în cauză, conform art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a fost

încuviințată și proba cu înscrisuri pentru stabilirea modalității și a naturii

preluării imobilului în cauză pentru a se stabili dacă a fost solicitată și

obținută restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 18/1991, dacă pârâta SC P.

SA este deținătoarea imobilului în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și

dacă era privatizată și în ce proporție la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, cât și dacă terenul se afla sau nu în proprietatea autorului contestatoarelor

la data notificării, punându-se în vedere părților să depună înscrisuri

doveditoare și dispunându-se efectuarea de adrese la Comisia locală de aplicare

a Legii nr. 18/1991.

Conform art. 315 C.

proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului.

Având în vedere

dispozițiile deciziei de casare și luând în considerare întreg probatoriu

administrat, curtea de apel a constatat că este necesar a fi lămurite mai multe

probleme de drept și anume:

primul aspect și anume dacă reclamantele sunt îndreptățite la măsuri

reparatorii pentru terenul în litigiu în suprafață de 3512 mp, situat în

municipiul Moinești, în condițiile Legii nr. 10/2001 și dacă acest teren se

afla în proprietatea autorului reclamantelor la momentul preluării s-a

constatat că prin Decizia nr. 144 din 2 iulie 2004 emisă de SNP SC

"P." SA, a cărei anulare s-a solicitat, s-a dispus respingerea notificărilor

nr. 665/2001 și nr. 423/2001, cu motivarea că imobilul solicitat nu ar intra

sub incidența Legii nr. 10/2001 conform art. 8 alin. (1).

A reieșit în baza

înscrisurilor depuse că respectivul teren a aparținut autorului reclamantelor

în baza actului de partaj voluntar încheiat la data de 15 iulie 1898 și că

acestea, în calitate de moștenitoare, sunt persoane "îndreptățite" la

măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, în condițiile Legii nr. 10/2001,

teren situat în Moinești, județul Bacău și identificat prin expertiza efectuată

în faza apelului în prezentul dosar ca având o suprafață de 3418 mp.

privește incidența în cauză a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 18/1991, curtea

de apel a constatat că din adeverința din 12 iulie 2004 eliberată de Primăria

municipiului Moinești a rezultat că terenul în litigiu nu a făcut obiectul

Legii nr. 18/1991, iar din adresa din 3 ianuarie 2008 eliberată de Autoritatea

Administrativ Teritorială a reieșit că pentru terenul în cauză pe care este

amplasat SP Moinești, Comisia locală de aplicare a Legii fondului funciar nu a

acordat terenuri în compensare în condițiile Legii nr. 18/1991 și Legii nr.

1/2000.

Totodată, același

aspect a reieșit și din adeverința nr. x/2004 eliberată de Primăria

municipiului Moinești și anume că terenul în cauză nu a făcut parte din

patrimoniul C.A.P și nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.

De asemenea, din

raportul de expertiză tehnică întocmit, atașat la dosar a reieșit că a fost

identificat terenul, ținând cont de amplasamentul inițial al moșiei ce a făcut

obiectul actului de partaj voluntar încheiat la data de 15 iulie 1898, expertul

stabilind dimensiunile terenului conform schiței anexe atașate raportului și

identificând imobilul, urmare analizei comparative a actelor existente la

dosar, cât și a titlului de proprietate nr. x/1994, eliberat pe numele lui C.I.

și concluzionând că terenul în litigiu nu este înscris în titlul de proprietate

nr. x/1994, regăsindu-se în incinta Stadionului Moinești.

forma de reparație cuvenită reclamantelor, curtea de apel a constatat că în

forma actuală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pentru imobilele imposibil de

restituit în natură, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare

cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea învestită, potrivit legii, cu

soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, conform art. 1 alin.

(2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia de

casare, obligatorie pentru instanța de apel, Înalta Curte de Casație și

Justiție a statuat că referitor la atribuțiile în materie ale deținătorului

imobilului dacă forma de reparație vizează despăgubiri acordate în condițiile

legii speciale, acesta nu procedează la plata lor, față de procedura care

trebuie urmată pentru obținerea despăgubirilor, reglementată prin Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, ci trebuie să procedeze la emiterea unei decizii sau

dispoziții motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri potrivit

actului normativ menționat.

De asemenea, s-a

stabilit că în ceea ce privește imposibilitatea stabilirii cuantumului

despăgubirilor cuvenite reclamantelor, prin actul emis de entitatea învestită

cu soluționarea notificării, respectiv prin hotărâre a instanței, în ipoteza

sesizării acesteia, de către persoana îndreptățită, susținerile pârâtei sunt

neîntemeiate față de data emiterii deciziei contestate în prezentul dosar (2

iulie 2004), care se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005

(25 iulie 2005).

Față de dispozițiile

art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru deciziile sau dispozițiile

care au fost emise anterior adoptării actului normativ menționat - Legea nr.

10/2001, entitatea emitentă, dar și instanța de judecată, în cazul în care se

contestă decizia sau dispoziția emisă, are obligația de a stabili cuantumul

despăgubirilor.

Valoarea terenului în

cauză, imposibil de restituit în natură, s-a stabilit prin raportul de

expertiză, întocmit după casarea cu trimitere, conform valorii de piață

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu

dispozițiile art. 10 alin. (9), art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art.

10.8 și 10.9 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

În urma expertizării

efectuate a reieșit că valoarea terenului în cauză, în suprafață de 3418 mp

este de 498.925 RON, contravaloarea a 116.029,09 euro, potrivit raportului

atașat la dosar.

Emiterea finală a

titlului de despăgubire cu cuantumul despăgubirilor revine Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile reglementate de art. 16 alin.

(1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a stabilit cu titlu obligatoriu

prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, prin

articolul menționat s-a stabilit că deciziile sau dispozițiile emise de

entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, în care s-au consemnat sume

ce urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite de documentația necesară, se

predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării

stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la dată intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005.

În alin. (2) al art.

16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se precizează că notificările formulate

potrivit Legii nr. 10/2001 care nu au fost însă soluționate până la data

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 se predau pe bază de proces verbal de

predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor; însoțite de deciziile sau dispozițiile emise de entitățile

învestite cu soluționarea notificărilor a cererilor de retrocedare sau, după

caz, ordinele conducătorilor Administrației Publice Centrale conținând

propunerile motivate de acordare a despăgubirilor și de documentația necesară,

în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau

dispozițiilor, sau, după caz, a ordinelor.

În cauză, întrucât

decizia a cărei anulare se solicită a fost emisă la data de 2 iulie 2004,

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar contestația formulată

împotriva notificării privește atât natura, cât și întinderea măsurilor

reparatorii, s-a constatat că instanța trebuie să se pronunțe asupra acestor

aspecte în limitele învestirii ei.

privește aspectul dacă pârâta SC P. SA este deținătoarea terenului în litigiu

în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 și dacă era

privatizată și în ce proporție, la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, curtea de apel a constatat că pârâta este "deținătoarea"

terenului în cauză, în conformitate cu prevederile legale menționate, având în

vedere faptul că la data intrării în vigoare a acestei legi terenul era deținut

de societatea pârâtă la care "statul era acționar" (sau asociat

majoritar).

S-a făcut dovada că

pârâta este entitatea prevăzută de lege pentru soluționarea notificării, cât

timp nu era privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Numai

în condițiile unei preluări cu titlu valabil a imobilului pretins și dacă

societatea deținătoare era integral privatizată la data intrării în vigoare a

acestei legi, măsurile reparatorii prin echivalent ar fi fost propuse de către

instituția implicată în privatizare, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001.

La data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 însă, și anume 14 februarie 2001, societatea pârâtă

nu era încă privatizată, aceasta intervenind ulterior conform dispozițiilor

Legii nr. 555 din 2 decembrie 2004 și potrivit contractului de privatizare nr.

5/2004.

Faptul că în prezent

terenul în litigiu nu se mai află în patrimoniul pârâtei, ci al Primăriei

municipiului Moinești, către care pârâta l-a înstrăinat, s-a constatat că nu

are relevanță în cauză, față de aspectele menționate anterior, astfel că

aceasta poate fi considerată deținătoarea terenului conform art. 21 din Legea

nr. 10/2001.

privește modalitatea și natura preluării bunului de către stat, curtea de apel

a reținut că din adresa din 27 septembrie 2004 eliberată de Primăria

municipiului Moinești a rezultat că în urma verificării rolurilor agricole pe

numele C.C., din perioada 1951 - 1955, s-a constatat că figurează ca fiind

preluată suprafața de 0,35 ha de către S.P. pentru bază sportivă.

Curtea de Apel

București a dispus efectuarea de adrese pentru a fi depusă la dosar o situație

juridică a imobilului în cauză, sub aspectul modalității și a naturii preluării

acestuia de către stat, în baza tuturor înscrisurilor constatându-se că preluarea

imobilului în cauză s-a făcut în mod abuziv, fără titlu, fără a se acorda

despăgubiri proprietarului terenului.

Faptul că din

chitanța emisă de S.P. reiese că proprietarul ar fi primit cu titlu de

despăgubiri suma de 439 RON pentru 1756 mp de culturi de grâu, care au fost

distruse cu ocazia construirii Bazei sportive de către "S.P.", s-a

constatat că nu echivalează cu primirea vreunei despăgubiri pentru lipsirea de

proprietate asupra imobilului în cauză, fiind de menționat și aspectul că această

chitanță nici nu conține semnătura proprietarului care să fi confirmat primirea

despăgubirii nici pentru culturile distruse.

aspectul dacă există identitate între imobilul pretins și cel menționat în

actul de proprietate al autorului reclamantelor și care este dimensiunea reală

a terenului în cauză, curtea de apel a reținut că pentru expertiza dispusă s-au

stabilit printre obiective și faptul dacă există identitate între imobilul

pretins și cel menționat în actele de proprietate ale autorului contestatoarelor

și care sunt dimensiunile reale ale terenului și afectațiunea sa actuală.

Prin raportul de

expertiză tehnică întocmit s-a făcut identificarea terenului în cauză și s-a

stabilit dimensiunea reală a acestuia, ținând cont că amplasamentul inițial al

moșiei de 7 stânjeni din hotarul Albotești, care a făcut obiectul actului de

partaj voluntar din 15 iulie 1898 este poziționat pe direcția Nord-Sud și

concluzionându-se că terenul solicitat măsoară 3418 mp și se regăsește în

incinta Stadionului Moinești, având destinație de teren de fotbal.

Prin adresa din 3

ianuarie 2008 Autoritatea Administrativ Teritorială a municipiului Moinești și

prin adeverința din 3 noiembrie 2005 eliberată de Primăria municipiului

Moinești s-a confirmat amplasarea terenului în cauză pe Stadionul Moinești,

făcându-se astfel dovada existenței identității dintre imobilul pretins și cel

menționat în actul de proprietate, reieșind și dimensiunea reală a acestui

teren.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs pârâta SC O. P. SA, solicitând admiterea

acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii

apelului și menținerii sentinței tribunalului, cu consecința respingerii

contestației îndreptate împotriva Deciziei nr. 144 din 2 iulie 2004.

A apreciat că decizia

atacată este nelegală și netemeinică, fiind consecința interpretării eronate a

situației de drept, a lipsei de coroborare a împrejurărilor reflectate de

înscrisurile depuse la dosar, precum și a greșitei aplicări a legii.

A criticat decizia

pronunțată în apel pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

arătând că în mod greșit instanța a apreciat faptul că reclamantele fac dovada

calității de persoane îndreptățite potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

A arătat astfel că

sunt lipsite de temeinicie concluziile curții de apel care nu au avut în vedere

constatările prezentate de înscrisuri și care sunt fundamentate pe

interpretarea eronată a împrejurărilor consemnate de actele depuse la dosarul

cauzei. Or, niciunul dintre actele indicate de instanța de apel și enumerate de

recurentă nu susține nici întinderea terenului în litigiu și nici dovedirea

proprietății cu privire la acesta.

În continuare,

recurenta face referire detaliată la respectivele înscrisuri, arătând care

sunt, în opinia sa, considerentele pentru care nu pot fi primite în susținerea

pretențiilor reclamantelor.

O altă critică a

deciziei constă în faptul că recurenta consideră că în mod greșit instanța de

apel nu se pronunță și nu constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

8 din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu nemotivarea deciziei.

A precizat astfel că

actele din dosar nu fac dovada că terenul în litigiu ar fi fost situat în

intravilan, ci indică în mod clar că acesta se afla în extravilan, atât la

momentul presupusei preluări abuzive din luna martie 1953 cât și la momentul

notificării, respectiv luna noiembrie 2001, iar statutul juridic aplicabil

imobilului revendicat este cel reglementat de Legea fondului funciar nr.

18/1991, fapt cunoscut ca atare chiar de reclamante.

Prin urmare a

considerat că greșit au apreciat reclamantele că sunt îndreptățite a primi

despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, acestea având obligația legală de a

continua și finaliza demersurile inițiate în temeiul legii fondului funciar.

Recurenta a criticat

decizia pronunțată în apel și sub aspectul încălcării de către instanță a

dispozițiilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 referitoare la valoarea

terenului.

A arătat astfel că

expertul a consemnat în raportul său că în zonă nu sunt disponibile informații

referitoare la tranzacții similare, în condițiile în care metoda comparației

prin bonitate, aplicată de acesta, este străină standardelor de evaluare

internaționale. A precizat totodată că obiecțiunile sale la raportul de expertiză

au fost respinse de instanța de apel.

Recurenta a mai

menționat că în mod greșit curtea de apel a stabilit că sunt îndeplinite

condițiile cerute de art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, privind preluarea

abuzivă a terenului.

În acest context a

menționat că prin adresa nr. 11260/2005 emisă de Primăria Moinești se constată

că nu au fost găsite înscrisuri sau mențiuni cu privire la modalitatea de

preluare a celor două suprafețe de teren, împrejurare care este interpretată de

instanța de apel în sensul producerii de efecte, respectiv al dovedirii

preluării abuzive, curtea excluzând posibilitatea ca lipsa actelor să indice în

aceeași măsură și inexistența preluării terenului.

În continuare,

recurenta a făcut referire și la alte înscrisuri din care, în opinia sa, nu

rezultă preluarea abuzivă, fără titlu, arătând și faptul că reclamantele au

recunoscut la termene de judecată că nu sunt în posesia altor înscrisuri decât

cele depuse la dosar pentru a fi în măsură să facă dovada preluării abuzive.

Totodată a apreciat

că s-a reținut greșit de către curte că preluarea terenului ar fi fost făcută

în anul 1955, critică încadrabilă la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. (în

situația în care se va considera de instanță că nu se încadrează la pct. 9 al

articolului menționat).

Recurenta a mai

arătat că în mod netemeinic instanța de apel a apreciat că există identitate

între imobilul pretins și cel menționat în actul de proprietate, în condițiile

în care actele dosarului nu dovedesc aceasta și nici întinderea terenului de

3418 mp.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Se reține că mare

parte dintre critici nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., prin acestea tinzându-se în realitate a se reaprecia

asupra probatoriului administrat în cauză.

Astfel, recurenta

critică interpretarea probelor în ceea ce privește dovedirea calității de

persoane îndreptățite a reclamantelor, precum și identității între imobilul

pretins și cel menționat în actul de proprietate, apreciind în mod eronat că ar

fi incident motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Aceste susțineri nu

pot fi însă analizate în calea extraordinară de atac a recursului, în raport de

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care nu permit reevaluarea

situației de fapt, stabilită de instanțele fondului, neavând loc o devoluare a

fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii

pronunțată în apel.

De aceea, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi

trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care

motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Or, deși recurenta

critică decizia sub aspectul încălcării de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 referitoare la dovada calității

de persoane îndreptățite, în realitate, nemulțumirea sa rezidă din faptul că au

fost interpretate eronat împrejurările consemnate în actele depuse la dosarul

cauzei, în condițiile în care niciunul dintre acestea, în opinia sa, nu susține

respectiva constatare și nici întinderea terenului în litigiu și dovedirea

proprietății cu privire la acesta.

În ceea ce privește

criticile privind nemotivarea hotărârii cu privire la incidența prevederilor

art. 8 din Legea nr. 10/2001, încadrabile în motivul de nelegalitate cuprins la

pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., se reține că nu pot fi primite.

Se observă astfel că

instanța de apel a analizat acest aspect, constatând din actele și lucrările

dosarului, respectiv adeverințele din 12 iulie 2004 și nr. x/2004 eliberate de

Primăria municipiului Moinești, adresa din 3 ianuarie 2008 eliberată de

Autoritatea Administrativ Teritorială, precum și raportul de expertiză tehnică

întocmit, atașat la dosar, prin care a fost identificat terenul și au fost

stabilite dimensiunile acestuia, că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul

Legii nr. 18/1991, motiv pentru care nu-i sunt incidente dispozițiile art. 8

din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, instanță

de apel a motivat decizia sub aspectul incidenței art. 8 din Legea nr. 10/2001,

celelalte critici ale recurentei care tind a demonstra o altă stare de fapt

decât cea constatată de curtea de apel neputând face obiectul recursului.

Nu pot fi primite

nici criticile referitoare la încălcarea de către instanță a dispozițiilor art.

10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește stabilirea valorii

terenului în litigiu.

Astfel, prin

suplimentul nr. 2 la raportul de expertiză, aflat la dosarul de apel, întocmit

ținându-se cont și de obiecțiunile formulate de pârâtă, s-a precizat că la

stabilirea valorii terenului s-a avut în vedere alin. (9) al art. 10 din Legea

nr. 10/2001.

În ceea ce privește

criticile referitoare la greșita constatare a instanței de apel asupra

îndeplinirii condițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 privind preluarea

abuzivă a terenului, se reține că recurenta nu arată în ce mod este greșit

raționamentul curții, rezumându-se a prezenta înscrisurile din care, în opinia

sa, nu rezultă acest aspect.

Nu pot fi primite

nici susținerile recurentei potrivit cărora lipsa înscrisurilor sau mențiunilor

cu privire la modalitatea de preluare a celor două suprafețe de teren nu se

poate interpreta în sensul dovedirii preluării abuzive, în raport de

constatările instanțelor fondului rezultate din actele și lucrările dosarului

cu privire la identificarea și amplasamentul imobilului.

Se observă că și sub

acesta recurenta tinde a obține reaprecierea probelor, lucru inadmisibil, după

cum s-a arătat mai sus, în calea extraordinară de atac a recursului.

Pentru aceste motive,

în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC O.P. SA împotriva Deciziei nr. 876

A din 29 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL