ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1379/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1379/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
A
supra cauzei de față, constată
următoarele:
Prin cererea
înregistrată la data de 15 noiembrie 2004, reclamantul B.I.A. a solicitat în
contradictoriu cu pârâta S.N.P. P. reconstituirea dreptului de proprietate
asupra suprafeței de 1121,8 mp teren situat în intravilanul localității
Moinești.
In motivarea cererii
reclamantul a învederat că în mod greșit i-a fost respinsă prin decizia nr. 394
din 19 octombrie 2004 notificarea înregistrată sub
nr. 232 din 18
august 2001 prin care a solicitat restituirea în natură a suprafeței de teren
susmenționată.
Prin sentința nr. 1529
din 15 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins
ca neîntemeiată contestația reclamantului reținând, în esență, că acesta nu a
depus actele doveditoare a dreptului de proprietate pretins asupra terenului
revendicat.
Singurul înscris depus
în acest sens este sentința civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000 pronunțată de
Judecătoria Moinești, din care rezultă că reclamantului i-a fost atribuită
suprafața de 0,50 ha teren arabil în punctul „La grădini" Moinești, fără
însă a se depune și alte înscrisuri din care să se poată determina că suprafața
de teren pretinsă în prezenta cauză face parte din terenul menționat.
Nici chitanța de
prelungire a contractului încheiată între autorul reclamantului și Trustul de
foraj Moinești, referitoare la prelungirea contractului pentru suprafața de
3638 mp, ocupată de depozite, nu face această dovadă pretinsă de lege.
Întrucât, în cauză,
reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului
revendicat și nici a preluării abuzive a acestuia, dar și în raport de
împrejurarea că autorul reclamantului (potrivit dovezilor administrate) a
deținut terenuri în extravilanul localității [fiind incidente dispozițiile art.
8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], s-a constatat ca neîntemeiată cererea de
chemare dedusă judecății.
Apelul declarat de
reclamant împotriva susmenționatei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 833
din 11 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
IV-
a
civilă.
A fost schimbată în
tot sentința civilă apelată în sensul că a fost admisă acțiunea reclamantului
și anulată decizia contestată.
Au fost acordate
reclamantului despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 10/2001
pentru terenul în litigiu.
Instanța de apel a
reținut, în esență, că potrivit înscrisurilor depuse în probațiune, inclusiv în
apel, terenul în litigiu este situat în intravilanul localității Moinești și
este ocupat în prezent de S.P. Moinești ce aparține SC P. SA.
Expertiza tehnică
administrată în cauză a concluzionat că terenul solicitat nu este înscris în
titlul de proprietate eliberat reclamantului în baza Legii nr. 18/1991.
Reținând ca
îndeplinită cerința dovedirii dreptului de proprietate asupra terenului
solicitat, precum și aceea a preluării abuzive a bunului, rezultată din
înscrisul „chitanță prelungirea contractului", care confirmă stăpânirea
bunului de antecesorii pârâtei, s-a constatat îndeplinirea prescripțiilor
legale pentru
acordarea măsurilor
reparatorii prevăzute de legea specială.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat recurs reclamantul SC P. SA, criticând-o pentru
nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc.
civ., a învederat ca fiind greșită dispoziția instanței de apel, întemeiată pe
acte ce nu constituie dovezi ale dreptului de proprietate.
Au învederat că din
înscrisurile depuse în probațiune rezultă că terenul pretins în prezenta
procedură nu a constituit proprietatea antecesorului reclamantului, B.I., iar
dovezile depuse în acest sens nu confirmă susținerile reclamantului.
Dimpotrivă, sentința
civilă pronunțată într-un proces de partaj finalizat prin tranzacția părților
consfințește doar dreptul reclamantului asupra unui teren de 0,5 ha teren
arabil situat în punctul „La grădini" pe raza localității Moinești, fără ca
dispozițiile acesteia să se coroboreze cu alte înscrisuri.
Din verificările
efectuate în evidențele localității Moinești privind proprietățile
antecesorului reclamantului, a rezultat că în perioada 1942-1951 acesta nu
figurează înregistrat cu astfel de bunuri, ceea ce denotă stăpânirea în fapt a
terenurilor pentru care nu a plătit impozite legale și pentru care, de altfel,
i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 și
i-a emis titlul de proprietate nr. 8119 din 31 august 1995.
Recursul nu este
fondat.
Potrivit art. 23.1 din
H.G. nr. 250/2007 de aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a
Legii nr. 10/2001 prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se
înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă
calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau
susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [art. 2
alin. (1) din lege],
orice acte juridice care atestă deținerea
proprietății (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, orice act ce
emană de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau
indirect faptul că bunul aparține persoanei respective) etc.
Deoarece art. 23 din
Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului
de proprietate al autorului persoanei îndreptățite, înseamnă că aceste
dispoziții se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a
făcut referire. Ca urmare, în această materie, în privința dovedirii dreptului
de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de
proprietate să se facă în limitele dreptului comun, așa cum s-a relevat mai
sus, ci acceptă admisibilitatea și a altor mijloace de dovadă (potrivit celor
arătate), important fiind de stabilit dacă bunul solicitat a aparținut
autorului reclamantului.
Sintagma „acte
doveditoare ale dreptului de proprietate" are, prin urmare, în accepțiunea
legii speciale, asemenea celorlalte acte normative cu caracter asemănător, un
conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare dreptului
comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor
actului normativ, în spiritul și finalitatea acestei legi ceea ce este
important de stabilit în accepțiunea legii
speciale
fiind dacă bunul solicitat s-a aflat în stăpânirea persoanei îndreptățite.
Or, din înscrisurile
și expertiza administrată în cauză, rezultă că antecesorul reclamantului a
deținut, printre altele, o suprafață de 3638 mp
situată pe raza localității Moinești pe care a închiriat-o începând cu
anul 1956,
ulterior prelungit (conform chitanței de prelungire a
contractului) I.F. Moinești, teren ocupat de depozitele de materiale ale
unității și din care a fost indicat ca făcând parte și terenul pretins în
prezenta procedură.
Contestând susținerile
reclamantului privind dreptul pretins asupra acestui bun, pârâta s-a aflat în
imposibilitate de a indica actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia
acest bun a ajuns în detenția și ulterior proprietatea sa.
Or, existența de față
a bunului solicitat în detenția pârâtei, în condițiile
neindicării ori neidentificării actului de preluare sau de stăpânire a
bunului, nu
exclude îndreptățirea
reclamantului de a beneficia de dispozițiile legii speciale,
corect
aplicate și reținute în speță de instanța de apel.
Ca urmare, față de
cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
, recursul dedus judecății va fi respins ca
nefondat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de pârâta SC O.M.V. P. SA împotriva deciziei nr. 833 din 11
noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a
IV-
a civilă.
Obligă recurenta la plata
sumei de 160 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant B.A.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.