ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1379/2010

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 noiembrie 2004, reclamantul B.I.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.N.P. P. reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1121,8 mp teren situat în intravilanul localității Moinești. In motivarea cererii reclamantul a învederat că în mod greșit i-a fost respinsă prin decizia nr. 394 din 19 octombrie 2004 notificarea înregistrată sub nr. 232 din 18 august 2001 prin care a solicitat restituirea în natură a suprafeței de teren susmenționată. Prin sentința nr. 1529 din 15 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestația reclamantului reținând, în esență, că acesta nu a depus actele doveditoare a dreptului de proprietate pretins asupra terenului revendicat.

Singurul înscris depus în acest sens este sentința civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000 pronunțată de Judecătoria Moinești, din care rezultă că reclamantului i-a fost atribuită suprafața de 0,50 ha teren arabil în punctul „La grădini" Moinești, fără însă a se depune și alte înscrisuri din care să se poată determina că suprafața de teren pretinsă în prezenta cauză face parte din terenul menționat. Nici chitanța de prelungire a contractului încheiată între autorul reclamantului și Trustul de foraj Moinești, referitoare la prelungirea contractului pentru suprafața de 3638 mp, ocupată de depozite, nu face această dovadă pretinsă de lege.

Întrucât, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat și nici a preluării abuzive a acestuia, dar și în raport de împrejurarea că autorul reclamantului (potrivit dovezilor administrate) a deținut terenuri în extravilanul localității [fiind incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], s-a constatat ca neîntemeiată cererea de chemare dedusă judecății. Apelul declarat de reclamant împotriva susmenționatei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 833 din 11 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă. A fost schimbată în tot sentința civilă apelată în sensul că a fost admisă acțiunea reclamantului și anulată decizia contestată.

Au fost acordate reclamantului despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu. Instanța de apel a reținut, în esență, că potrivit înscrisurilor depuse în probațiune, inclusiv în apel, terenul în litigiu este situat în intravilanul localității Moinești și este ocupat în prezent de S.P. Moinești ce aparține SC P. SA. Expertiza tehnică administrată în cauză a concluzionat că terenul solicitat nu este înscris în titlul de proprietate eliberat reclamantului în baza Legii nr. 18/1991. Reținând ca îndeplinită cerința dovedirii dreptului de proprietate asupra terenului solicitat, precum și aceea a preluării abuzive a bunului, rezultată din înscrisul „chitanță prelungirea contractului", care confirmă stăpânirea bunului de antecesorii pârâtei, s-a constatat îndeplinirea prescripțiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul SC P. SA, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., a învederat ca fiind greșită dispoziția instanței de apel, întemeiată pe acte ce nu constituie dovezi ale dreptului de proprietate. Au învederat că din înscrisurile depuse în probațiune rezultă că terenul pretins în prezenta procedură nu a constituit proprietatea antecesorului reclamantului, B.I., iar dovezile depuse în acest sens nu confirmă susținerile reclamantului. Dimpotrivă, sentința civilă pronunțată într-un proces de partaj finalizat prin tranzacția părților consfințește doar dreptul reclamantului asupra unui teren de 0,5 ha teren arabil situat în punctul „La grădini" pe raza localității Moinești, fără ca dispozițiile acesteia să se coroboreze cu alte înscrisuri.

Din verificările efectuate în evidențele localității Moinești privind proprietățile antecesorului reclamantului, a rezultat că în perioada 1942-1951 acesta nu figurează înregistrat cu astfel de bunuri, ceea ce denotă stăpânirea în fapt a terenurilor pentru care nu a plătit impozite legale și pentru care, de altfel, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 și i-a emis titlul de proprietate nr. 8119 din 31 august 1995. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 23.1 din H.G.

nr. 250/2007 de aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [art. 2 alin. (1) din lege], orice acte juridice care atestă deținerea proprietății (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, orice act ce emană de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparține persoanei respective) etc. Deoarece art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanei îndreptățite, înseamnă că aceste dispoziții se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire.

Ca urmare, în această materie, în privința dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă în limitele dreptului comun, așa cum s-a relevat mai sus, ci acceptă admisibilitatea și a altor mijloace de dovadă (potrivit celor arătate), important fiind de stabilit dacă bunul solicitat a aparținut autorului reclamantului. Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate" are, prin urmare, în accepțiunea legii speciale, asemenea celorlalte acte normative cu caracter asemănător, un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actului normativ, în spiritul și finalitatea acestei legi ceea ce este important de stabilit în accepțiunea legii speciale fiind dacă bunul solicitat s-a aflat în stăpânirea persoanei îndreptățite.

Or, din înscrisurile și expertiza administrată în cauză, rezultă că antecesorul reclamantului a deținut, printre altele, o suprafață de 3638 mp situată pe raza localității Moinești pe care a închiriat-o începând cu anul 1956, ulterior prelungit (conform chitanței de prelungire a contractului) I.F. Moinești, teren ocupat de depozitele de materiale ale unității și din care a fost indicat ca făcând parte și terenul pretins în prezenta procedură. Contestând susținerile reclamantului privind dreptul pretins asupra acestui bun, pârâta s-a aflat în imposibilitate de a indica actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia acest bun a ajuns în detenția și ulterior proprietatea sa.

Or, existența de față a bunului solicitat în detenția pârâtei, în condițiile neindicării ori neidentificării actului de preluare sau de stăpânire a bunului, nu exclude îndreptățirea reclamantului de a beneficia de dispozițiile legii speciale, corect aplicate și reținute în speță de instanța de apel. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.M.V. P. SA împotriva deciziei nr. 833 din 11 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Obligă recurenta la plata sumei de 160 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant B.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.