ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3859/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3859/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1060/D din 3 iunie

2007 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția civilă, în rejudecare, după casarea

cu trimitere dispusă prin Decizia civilă nr. 1631 din 14 februarie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă contestația formulată de

reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Moinești.

A fost anulată

Dispoziția nr. 1216 din 28 aprilie 2004 emisă de Primarul Municipiului Moinești

și s-a dispus restituirea în natură a suprafețelor de teren situate în str. Z.

și respectiv, str. G., potrivit dispozitivului sentinței; s-a dispus acordarea

de despăgubiri pentru suprafețele de teren de 985 mp și, respectiv 1.424 mp.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Contestatoarea P.A.

este moștenitoarea legală a defuncților C.G. și C.A.

Prin Decretul nr.

197/1987 autorii contestatoarei au fost expropriați de construcția în suprafață

de 52,80 mp și terenul în suprafață de 67,62 mp, situate în Moinești, str. M.,

în prezent, strada G., iar prin Decretul de expropriere nr. 107/1984, aceiași

proprietari au fost deposedați de construcția în suprafață de 66,5 mp și

terenul în suprafață de 150 mp, situate pe strada F., în prezent, str. Z.

În actele de preluare

abuzivă, nu au fost menționate suprafețele de teren aferente până la diferența

de 3.200 mp pe strada M., respectiv, până la 2.400 mp pe strada Z., însă, din

adresa Consiliului Local al orașului Moinești din 09 martie 1995 a rezultat că

defunctul C.G. a figurat în registrul agricol din anii 1959 - 1963 cu o suprafața

de 0,32 ha pe strada M. și cu suprafața de 0,24 ha pe strada F., înscris

coroborat și cu declarațiile martorilor audiați în cauză.

Atât H.G. nr.

498/2003, în vigoare la data soluționării contestației, cât și H.G. nr.

250/2007 privind normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

prevăd expres la art. 23 lit. d) că prin acte doveditoare ale dreptului de

proprietate, se înțelege inclusiv extrasul de rol agricol.

Prima instanță a

apreciat că în mod nejustificat pârâtul a reținut că nu s-a făcut dovada

proprietății autorilor contestatoarei, astfel că s-a concluzionat că

diferențele de teren menționate au fost preluate de stat fără temei legal,

fiind aplicabile prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 (pentru

construcțiile și suprafețele de teren menționate în actele de expropriere) și,

respectiv art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 pentru diferențele de teren.

Din expertiza

efectuată în cauză a reieșit că în prezent construcțiile au fost demolate, iar

terenurile sunt libere parțial, restul suprafețelor fiind ocupate de un bloc de

locuințe, o parcare publică și de drumuri de acces.

În aplicarea

dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a

apreciat că se impune restituirea în natură suprafețelor de teren rămase libere

și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent conform procedurii prevăzute

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru restul suprafețelor de teren,

astfel cum acestea au fost identificate de către expert în cele două schițe

anexă la raportul de expertiză.

S-a reținut totodată,

că în cauză își găsesc aplicarea și prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, întrucât același raport de expertiză a stabilit că pe suprafața de 140

mp de pe str. G. există câteva garaje particulare, acestea fiind construcții

ușoare, în sensul legii, ce nu împiedică restituirea în natură.

S-a înlăturat ca

nefondată apărarea pârâtului în sensul că suprafața de 1.250 mp din strada Z.

nu poate fi restituită în natură deoarece aparține domeniului public, întrucât

instanța a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu condiționează restituirea în natură

de apartenența imobilelor la domeniul privat al statului, art. 6 alin. (1) din

lege care definește noțiunea de imobile, nefăcând această distincție.

S-a considerat a fi

lipsit de relevanță și faptul că suprafața de 1.140 mp de pe Str. G. este în

administrarea Ministerului de Interne (situație revelată doar cu ocazia

efectuării raportului de expertiză), întrucât nici în acest caz nu este

incident vreun impediment la restituirea în natură, iar pe de altă parte,

pârâtul nu a făcut vreo dovadă în sensul că această suprafață este afectată

exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, pentru a se analiza

incidența art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pentru construcțiile

demolate nu s-a dispus acordarea de despăgubiri, întrucât acestea nu au fost

solicitate de către contestatoare.

În termen legal,

împotriva acestei sentințe pârâtul Primarul Municipiului Moinești a formulat

apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 168 din 10 decembrie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, apelul a

fost admis, sentința atacată a fost schimbată în tot, astfel admis în parte

contestația formulată, numai cu privire la suprafața de 2.400 mp teren situat

în str. Z. (fostă F.), pentru care s-a admis Notificarea și s-a dispus

acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005;

totodată, s-a admis și cererea de intervenție în interesul apelantului,

formulată de C.G.N.

Pe parcursul

soluționării cauzei în apel, au formulat cereri de intervenție în interes

propriu numiții F.L. și C.G.N., cereri respinse ca inadmisibile, în baza

dispozițiilor art. 50 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 28 mai 2008.

La termenul din 07

mai 2008, a formulat cerere de intervenție în interesul apelantului, C.G.N. -

solicitând admiterea apelului, cel puțin pentru suprafața din str. Z., deoarece

o porțiune din teren se află în proprietatea sa, conform documentației

cadastrale pe care a depus-o la dosar.

A justificat

intervenția sa prin aceea că terenul de la adresa menționată, nefiind în

patrimoniul unității administrativ-teritoriale, nu poate face obiectul

obligației de restituire către intimată; cererea de intervenție accesorie a

fost încuviințată în principiu potrivit art. 51 C. proc. civ., prin încheierea

din 28 mai 2008.

În apel, s-a dispus

efectuarea unei noi expertize topo-cadastrale, cu obiectivele stabilite prin

încheierea din 23 ianuarie 2008.

La ultimul termen de

judecată în apel, pârâtul apelant a invocat excepția inadmisibilității cererii

de intervenție, excepție care, în baza prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., a fost analizată cu prioritate de instanța de apel, fiind respinsă ca

neîntemeiată.

S-a reținut din acest

punct de vedere, că, deși pricina are ca obiect o contestație formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001, intervenția în interes alăturat, este o cerere

incidentală, prin intermediul căreia o terță persoană, interesată în

soluționarea unui litigiu intervine în procesul civil pentru apărarea

drepturilor uneia dintre părțile principale și întrucât nicio dispoziție

procedurală nu o limitează în mod expres, cererea este admisibilă și în cauza

de față, intervenientul precizând că prin cerere sprijină apărarea apelantei,

privitoare la situația terenurilor ce se solicită a fi restituite.

Și excepția invocată

de intervenient, a lipsei capacității de folosință a apelantei (Primăria

Municipiului Moinești) a fost respinsă ca nefondată, deoarece în cauză a fost

citat Primarul municipiului Moinești, ca reprezentant al localității (și

emitent al dispoziției contestate), iar nu în nume propriu; pe de altă parte,

s-a constatat că intervenientul invocă excepția în contradictoriu chiar cu

partea în interesul căreia a intervenit, astfel încât, nici interesul său

procesual nu ar putea fi reținut din acest puncte de vedere.

Pe fondul cauzei,

instanța de apel a reținut că potrivit actelor dosarului, autorii reclamantei

au deținut pe raza municipiului Moinești un teren în suprafață de 0,24 ha, situat

în Str. F., actuală Str. Z., teren expropriat prin Decret nr. 107/1984.

Chiar dacă din anexa

la decret rezultă că s-a expropriat o suprafață mai mică de teren, instanța de

apel, la rândul său, prin coroborarea acestei mențiuni cu istoricul de rol fiscal

și extrasul de registru agricol, în aplicarea dispozițiilor art. 23 din Legea

nr. 10/2001, a apreciat că reclamanta a făcut dovada suprafeței de teren de la

această adresă (2.400 mp), pentru care s-a solicitat măsuri reparatorii în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Din lucrările

expertizei efectuate în apel, s-a reținut că, pe o parte, pe acest teren sunt

edificate blocurile de locatari nr. 1, 10, 9 și 8, drum de acces și spații

necesare utilizării blocurilor, parcări betonate, iar pe de altă parte, o altă

suprafață este deținută de o persoană fizică - C.N., astfel încât, terenul nu

este liber, situație în care, curtea de apel a stabilit că reclamanta este

îndreptățită la despăgubiri în condițiile legii speciale.

În ceea ce privește

cealaltă suprafață de teren de 0,32 ha, instanța a constatat că potrivit

evidențelor Primăriei, aceasta s-ar fi aflat pe str. M., însă, reclamanta a

indicat un alt amplasament - respectiv, str. G. (fostă E. și nu M., cum greșit

a reținut prima instanță).

S-a apreciat că

instanța de fond a avut în vedere doar cele susținute de contestatoare și au

fost evidențiate ca atare pe un alt amplasament, nefăcându-se dovezi cu privire

la existența terenului pe str. M. S-a mai reținut că, de altfel, la această

adresă în listele anexă ale Decretului de expropriere nr. 197/1987, era în

evidențiată numai construcția.

Prin urmare,

identificarea s-a făcut doar pe baza susținerilor contestatoarei, situație

reflectată în mod detaliat și în expertiza efectuată în apel, instanța a

menținut soluția dispusă de pârât prin dispoziția contestată, în sensul

respingerii notificării reclamantei pentru terenul și construcția ce erau

situate la adresa din Str. M.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta, în esență, a susținut că:

s-a pronunțat asupra unei sentințe anterior date în cauză, respectiv împotriva

Sentinței civile nr. 930 din 22 decembrie 2004, care în precedentul ciclu

procesual a fost casată prin Decizia civilă nr. 1631 din 14 februarie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru aceste motive,

recurenta invocă nulitatea deciziei recurate, întrucât instanța de apel s-a

pronunțat asupra unui alt apel decât cel cu care a fost învestită prin calea de

atac declarată de Primarul Municipiului Moinești.

de apel nu se întemeiază pe niciun text din Legea nr. 10/2001, caz în care,

aceasta este lipsită de temei legal.

Prin dispoziția emisă

de Primarul Municipiului Moinești i-a fost respinsă notificarea, reținându-se

că petenta nu a prezentat actele doveditoare pentru cele două suprafețe de

teren pretinse prin notificare.

Recurenta susține că

a completat înscrisurile doveditoare ale drepturilor pretinse, respectiv,

pentru suprafața de teren de 0,24 ha pe str. Z. (fostă F.) ca și pentru terenul

de 0,32 ha de pe str. G. (fostă M.), depunând în acest sens extras de rol

agricol, conform adeverinței eliberate din 9 martie 1995, dar și copii ale

Decretelor de expropriere nr. 197/1987 și Decretul nr. 107/1984; or, aceste

înscrisuri fac dovada că autorii săi C.G. și C.A. au deținut aceste imobile pe

raza Municipiului Moinești, la cele două adrese în litigiu.

Se mai învederează că

actele doveditoare de care s-a prevalat sunt cele prevăzute de art. 23 lit. c),

d), e) și f) din H.G. nr. 250/2007, iar ele existau în evidențele Primăriei la

data la care intimatul pârât a respins notificarea pentru motivul arătat.

În aceste condiții,

instanța de apel trebuia să sancționeze abuzul unității

administrativ-teritoriale notificate, însă, la rândul său a constatat că prin

actele depuse, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate doar în ce

privește imobilul situat în Moinești, str. Z. (fostă F.), expropriat prin

Decretul nr. 10/1984.

Cu toate că pentru

celălalt teren care era situat pe str. M., pentru care a depus același gen de

acte (registru agricol și Decretul de expropriere nr. 197/1987), instanța de

apel a reținut că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate.

Pentru respingerea

pretenției pentru acest imobil instanța a constatat totodată, că în anexa

Decretului de expropriere nr. 197/1987 s-a prevăzut doar construcția.

Prin urmare, curtea

de apel a dat dovadă de inconsecvență, dând soluții diferite prin aceeași

hotărâre pentru cele două cereri formulate prin notificare și astfel recurenta

este privată, fără nicio justificare, de drepturile sale la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu privire la terenul de 0,32 ha din

intravilanul Municipiului Moinești.

instanța de apel nu a motivat în niciun fel respingerea cererii de restituire

în natură a suprafețelor de teren rămase libere și care nu au fost afectate

lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, ca urmare a admiterii apelului

împotriva sentinței prin care s-a dispus restituirea în natură de prima

instanță, soluția fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, care dispune în acest sens.

Deși expertizele

întocmite în cauză au evidențiat existența unor suprafețe de teren libere

pentru imobilul situat în str. Z. (fostă F.), s-a respins cererea de restituire

în natură și s-a schimbat soluția primei instanțe în mod nelegal, acordându-se

doar despăgubiri pentru întreaga suprafață de 2.400 mp teren.

Recurenta mai susține

că instanța de apel în mod neprocedural a admis o nouă expertiză topo, proba

nefiind solicitată prin motivele de apel, ci a fost invocată printr-o adresă

transmisă de apelant prin fax la prima zi de înfățișare din fața curții de

apel, iar reclamanta s-a opus la administrarea acestei probe; în plus, deși a

solicitat instanței de apel la același termen emiterea unei adrese la Primăria

Municipiului Moinești pentru a se depune la dosar dovezi în legătură cu

amplasamentul străzilor pentru a se verifica situația străzii M., curtea de

apel a admis doar proba cu expertiză, fără a solicita și relațiile astfel cum a

cerut reclamanta.

Drept urmare, deși

din expertiza efectuată în apel a rezultat că pe, str. Z. se găsește o

suprafață de teren liberă de 1.211 mp care nu este ocupată de construcții,

instanța de apel a acordat reclamantei în mod nelegal doar despăgubiri pentru

aceste teren de 2.400 mp din str. Z.

Prin soluția

pronunțată instanța de apel confirmă o situație nelegală, reținând că acest

teren din str. Z. este în posesia și proprietatea unei persoane fizice, fără a

constata că la momentul punerii în posesie a intimatului intervenient C.N. în

baza Sentinței civile nr. 3536/2000, s-a realizat o modificare a

amplasamentului care i s-a stabilit prin hotărârea judecătorească; acesta a

depus la dosarul cauzei o autorizație de construire ce i-a fost eliberată

pentru terenul din Str. V., iar nu pentru str. Z.

probele cauzei instanța de apel a admis cererea de intervenție în interesul

apelantului pârât Primarul Municipiului Moinești, cerere formulată de C.N., în

condițiile în care acesta și-a susținut propriul interes, iar nu poziția

procesuală a Primăriei.

Este motivul pentru care

recurenta a invocat în fața instanței de apel excepția inadmisibilității

acestei cereri, pe de o parte, pentru că ea nu a fost formulată de o persoană

care a formulat la rândul său o notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar pe de

altă parte, așa cum deja s-a învederat, intervenientul și-a susținut propriul

său interes, iar nu pe cel al Primăriei; în consecință, instanța de apel a

greșit această cerere drept o intervenție accesorie, iar nu în interes propriu;

de altfel, inițial, la dosarul cauzei numitul C.N. a formulat o cerere de

intervenție în interes propriu respinsă ca inadmisibilă de instanța de apel,

după care a formulat aceeași cerere denumind-o în interes alăturat, admisă însă

în mod nelegal de instanță.

critică formulată de recurentă, reprezintă o reluare a unui motiv anterior

(critica nr. 3) privind absența indicării unui temei legal de către instanța de

apel pentru a dispune schimbarea sentinței primei instanțe prin care

reclamantei i s-au acordat anumite porțiuni de teren în natură din terenul

situat pe str. Z., și nu s-a pronunțat cu privire la cererea de restituire a

terenului din Str. M., în condițiile în care probele administrate nu au putut

conduce la stabilirea unei noi situații de fapt.

Intimatul

intervenient C.N., la 9 iunie 2009 a înaintat întâmpinare la motivele de recurs

ale reclamantei prin care a solicitat menținerea soluției instanței de apel,

susținând că recurenta formulează critici nefondate.

La 30 octombrie 2009

și intimatul pârât Primarul Municipiului Moinești a formulat întâmpinare la

motivele de recurs ale reclamantei; totodată, s-a anexat întâmpinării, copie a

Dispoziției nr. 1027 din 18 iunie 2009 pe care a emis-o în favoarea recurentei,

prin care a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 pentru construcția în suprafață de 66,50 mp, în

prezent demolată și pentru terenul în suprafață de 150 mp situat în Moinești

str. Z., expropriat autorilor săi în baza Decretului nr. 107/1984.

Înalta Curte constată

că dispoziția anterior menționată nu este emisă în executarea deciziei

instanței de apel, nefiind conformă cu cele statuate de instanță, deși

hotărârea recurată, a Curții de Apel Bacău, definitivă fiind, avea putere de

lucru judecat, chiar dacă relativă (până la soluționarea prezentului recurs) și

obliga Primarul la emiterea unei dispoziții cu un alt conținut referitor la

terenul ce a aparținut autorilor reclamantei situat în Municipiul Moinești,

Str. Z. (fostă str. F.).

La termenul de

judecată din 6 noiembrie 2009, Înalta Curte, din oficiu, față de criticile

susținute prin motivele de recurs, a pus în discuția părților necesitatea

efectuării unei adrese la Primăria Municipiului Moinești pentru a se face

precizări cu privire la evoluția adresei poștale a celui de-al doilea teren ce

a format obiectul notificării, situat în Municipiul Moinești, Str. M., evoluție

care să aibă în vedere perioada 1963 la zi; intimatul pârât a comunicat

instanței că această arteră a avut aceeași denumire în intervalul precizat.

Recursul formulat

este fondat și va fi admis pentru motivele ce urmează, în limitele ce se vor

preciza.

Se constată că deși

recurenta a invocat și ipotezele de nelegalitate reglementate de dispozițiile

art. 304 pct. 6, și 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat între

criticile dezvoltate motive susceptibile de încadrare în aceste teze de recurs,

astfel că, recursul va fi analizat în baza prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., urmând a fi înlăturate motivele de netemeinicie susținute de

recurentă.

l. În ce privește

prima critică formulată prin care s-a invocat excepția nulității deciziei

recurate, se constată că instanța de apel, într-adevăr a menționat în cuprinsul

dispozitivului hotărârii că apelul formulat de pârât privește Sentința civilă

nr. 930 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului Bacău, sentință care, la data

judecării apelului era deja casată prin Decizia civilă nr. 1631 din 14

februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în primul ciclu

procesual, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Obiectul apelului

soluționat de instanța anterioară privea sentința pronunțată în al doilea ciclu

procesual, respectiv, Sentința civilă nr. 1060/D din 3 iunie 2007 a

Tribunalului Bacău, secția civilă, soluție care a fost analizată de curtea de

apel, pe baza criticilor susținute de pârâtul Municipiul Moinești în motivarea

căii de atac.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că dintr-o simplă eroare materială curtea de apel a

menționat numărul sentinței casate de instanța de recurs, eroare ce este

susceptibilă de îndreptare potrivit dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. din

oficiu sau la cererea oricărei părți.

Excepția nulității

deciziei nu este incidență, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., pretinsul motiv de nulitate trebuie să fi pricinuit părții care

îl invocă, o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată, cerință care nu se

verifică în cauză, întrucât așa cum s-a arătat instanța de apel a analizat

motivele de apel formulate de pârât împotriva Sentinței civile nr. 1060/D din 3

iunie 2007 a primei instanțe.

2, 3 și 5. Obiectul

notificării reclamantei a purtat asupra a două imobile ce au aparținut

autorilor ei C.G. și A., situate în Municipiul Moinești, unul pe str. Z. (fostă

F.), în suprafață de 2.400 mp, iar celălalt în suprafață de 3.200 mp, situat în

aceeași unitate administrativ-teritorială, pe str. M., atât la data realizării

evidențelor în registrul agricol (1963), cât și ulterior, în anul 1987, data

Decretului de expropriere nr. 197/1987 când autorii reclamantei au fost

deposedați de proprietatea de la această adresă.

Referitor la imobilul

de pe str. Z., instanțele de fond au constatat dovedit dreptul de proprietate

al autorilor reclamantei la data preluării abuzive a acestei proprietăți prin

Decretul nr. 107/1984, calitatea reclamantei de succesoare în drepturi a

acestora, prin urmare, calitatea sa de persoană îndreptățită la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În ce privește

întinderea acestui drept, deși în anexa actului de preluare autorii săi

figurează expropriați cu imobil compus din teren în suprafață de 150 mp teren

și construcție de 66,50 mp, instanța de apel în mod legal a reținut că

întinderea reală a dreptului de proprietate cu privire la teren este de 2.400 mp,

reținând ca relevantă din acest punct de vedere adeverința din 9 martie 1995

emisă de pârât, anume extras din registrul agricol, evidență corespunzătoare

perioade 1959 - 1963 care confirma această suprafață.

Aceeași adeverință la

care recurenta a făcut referire, atesta că în aceeași perioadă, aceiași autori

ai reclamantei au figurat în evidențele agricole și cu suprafața de teren de

0,32 ha în Moinești, Str. M.

Precizarea anterioară

este utilă în justificarea soluției adoptate de Înalta Curte cu privire la

terenul de la această ultimă adresă, astfel cum se va arăta.

Probele pe care

instanța de apel, ca și prima instanță, s-a întemeiat pentru a reține suprafața

de teren reală ce a fost preluată autorilor recurentei din Moinești, str. Z.,

sunt cele enumerate de art. 23 lit. b), c), d), f) din H.G. nr. 250/2007 de

aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

dovezi luate în considerare în contextul în care art. 24 alin. (1) din lege

permite probe contrare prezumției referitoare la întinderea dreptului pretins

(că ea ar fi cea menționată în actul de preluare), or, evidența din registrul

agricol este o atare probă contrară.

Raționamentul

anterior și prezumțiile legale, relative (juris tantum) instituite prin art. 24

alin. (1) și (2) ca facilități de probațiune în contextul legii reparatorii,

sunt aplicabile pentru situația în care persoana îndreptățită nu deține acte

originare de proprietate, constitutive sau translative de drept real, așa cum

este cazul recurentei, cu referire la ambele imobile.

Prin urmare, instanța

de apel a confirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a procedat la

identificarea tipului de măsuri reparatorii prevăzute de lege, cercetând

legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe și sub acest aspect.

Astfel, în cauză este

reținut că pentru suprafața de teren ce a fost menționată în Decretul 107/1984

din str. Z., preluarea este una abuzivă, prin expropriere, în timp ce, pentru

diferența de până la 2.400 mp teren de la aceeași adresă, preluarea este una

fără temei legal, în aplicarea art. 2 lit. h) din legea specială (constatările

primei instanțe).

Ca atare, pentru

verificarea cererii de restituire era necesară aplicarea combinată a

dispozițiilor art. 11 (în limitele exproprierii) și art. 10 din lege (pentru

preluarea fără titlu).

Deși instanța de apel

nu face referire expresă la dispozițiile anterior menționate, Înalta Curte

constată că s-a făcut o corectă aplicarea a lor, analizându-se prioritar

restituirea în natură, potrivit principiilor legii reparatorii (art. 1 alin.

(1)), instanța de apel și constatând că acest teren din str. Z. nu este liber

în sensul legii speciale, astfel că, s-a dispus în mod legal obligarea pârâtului

la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent anume, despăgubiri în

condițiile legii speciale - Titlul VII din Legea 247/2005.

Caracterul sau

însușirea unui teren de a fi liber în sensul Legii nr. 10/2001, are două

componente: una materială, în sensul ca fizic acel teren să nu fie ocupat de

construcții aparținând unor terțe persoane (în condițiile reglementate de lege

ca antrenând o anumită protecție, de ex. art. 10 alin. (2)), dar și o

componentă juridică, în sensul ca acel teren a cărui restituire se solicită (și

ar urma a se acorda) să fie la dispoziția unității deținătoare notificate,

evidențiat cu orice titlu în patrimoniul acesteia, astfel cum definesc Normele

Metodologice noțiunea de unitate deținătoare în H.G. nr. 250/2007, Cap. 2,

prima ipoteză.

În aceste condiții,

se constată că instanța de apel a avut în vedere ambele valențe ale noțiunii și

a constatat că pe terenul în suprafață de 2.400 mp din Str. Z. se află

edificate blocuri de locuințe (obiectivul exproprierii) pe o suprafață de

1.188,30 mp, iar altă parte, în suprafață de 900 mp este ocupată de

intervenientul accesoriu al cauzei C.N., care deține hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă în acest sens, altă porțiune fiind ocupată de parcări

și alei betonate.

Toate aceste constatări,

în mod corect au condus la respingerea cererii privind restituirea în natură,

constituind impedimente legale, conform art. 10 alin. (2) și 11 alin. (3) și

(4) din lege, astfel că, legal sentința primei instanțe a fost schimbată pentru

terenul din str. Z., în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) din lege

(propuneri de despăgubiri în condițiile legii speciale).

În consecință, se vor

respinge ca nefondate criticile recurentei privind respingerea cererii de

restituire în natură (fie și parțială) a imobilului din Moinești, Str. Z.

Asupra celorlalte

critici din motivele de recurs aici analizate, se va reveni în conținutul

prezentelor considerente.

criticile susținute de recurentă referitoare la intervenția în proces a

numitului C.N., Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor procedurale ce reglementează această intervenție

voluntară în favoarea uneia dintre părțile cauzei.

Cererea, din punct de

vedere procedural, este admisibilă și în recurs, nu numai în apel, fără acordul

părților preexistente, conform art. 51 C. proc. civ.; în plus, legea specială

nu conține dispoziții de procedură derogatorii, care ar fi trebuit aplicate

prioritar, conform principiului specialia generalibus derogant, și cu atât mai

puțin condiționarea sau subordonarea admisibilității ei de formularea unei

notificări în baza Legii nr. 10/2001 de către cel ce intervine în proces.

Pe de altă parte,

este posibil ca o persoană să fie în poziția de a avea interesul (și dreptul)

de a formula o cerere de intervenție principală (supusă condițiilor de termen

și formă prevăzute de Cod), caz în care are o poziție procesuală ofensivă

(întrucât urmărește apărarea unui drept propriu), dar, aceasta nu înseamnă că

ea nu poate alege să pretindă mai puțin în proces, respectiv, să opteze pentru

formularea unei intervenții accesorii susținând partea care se află în poziția

procesuală apropiată intereselor sale, opțiune ce nu reprezintă decât un aspect

de exercitare a disponibilității părților în procesul civil.

Ceea ce diferențiază

intervenția voluntară principală (în interes propriu) de cea accesorie (în

interesul uneia dintre părți), nu este interesul, ci dreptul pe care

intervenientul îl apără, în oricare dintre ipostaze, acesta având întotdeauna

un interes propriu, personal, întrucât interesul procesual este una dintre

condițiile de exercițiu a acțiunii civile (intervenția fiind o cerere de

chemare în judecată sau cererea de chemare în judecată într-o altă formă de

procedură).

Drept urmare, Înalta

Curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor legale

incidente, nefiind necesar a da o altă calificare juridică cererii de

intervenție în interesul pârâtului formulată de numitul C.N., pentru că s-ar fi

încălcat principiul disponibilității, cu atât mai mult cu cât același

intervenient formulase anterior în proces o intervenție în interes propriu pe

care instanța de apel a respins-o ca inadmisibilă, conform art. 50 alin. (3) C.

proc. civ.

2,3 și 5. Cu privire

la terenul din Moinești, Str. M., Înalta Curte constată însă că soluția

instanței de apel este nelegală.

Astfel, deși

reclamanta a administrat aceleași probe pentru ambele terenuri, solicitate prin

aceeași notificare, instanța de apel a ajuns la concluzii contradictorii,

întrucât, pentru terenul din Str. Z. a reținut calitatea reclamantei de

persoană îndreptățită, dând o rezolvare pozitivă raportului de restituire, prin

echivalent, pe când pentru terenul din str. M. a infirmat calitatea reclamantei

de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii, respingând cererea de

acordare a măsurilor reparatorii.

Din adeverința din 9

martie 1995 emisă de pârât, instanțele de fond au reținut că autorii

reclamantei au figurat evidențiați în registrul agricol al unității

administrativ-teritoriale cu cele două proprietăți: pe str. Z. - 0,24 ha, iar

pe str. M - 0,32 ha.

Și proprietatea din

str. M. a autorilor recurentei a fost preluată abuziv de stat, deși în Decretul

de expropriere nr. 197/1987 a figurat numai construcția ce se găsea la această

adresă; atare constatare permite stabilirea aceleiași concluzii a preluării

abuzive a construcției de la această adresă (pentru care însă reclamanta nu a

solicitat acordarea de măsuri reparatorii, așa cum a reținut prima instanță),

și a preluării fără titlu, a întregului teren situat la această adresă.

Pentru stabilirea

celor anterioare, Înalta Curte, în calea de atac a reclamantei (regula non

reformatio in peius) nu poate face evaluări proprii, dată fiind identitatea de

raționament ce trebuie să se verifice pentru cele două situații ce au același

premise, astfel încât, stabilirea aceleiași concluzii este obligatorie, dată

fiind puterea de lucru judecat pentru situația paralelă (respectiv, a terenului

din str. Z.), regula procesului echitabil înscrisă în art. 6 parag. 1 din

Convenția europeană a drepturilor omului, fiind de asemenea, în acest sens.

Instanța de apel

trebuia să facă aplicarea acelorași texte (deja menționate pentru imobilul din

str. Z.) și să recunoască reclamantei calitatea de persoană îndreptățită la

obținerea măsurilor reparatorii și pentru acest imobil.

Însă individualizarea

tipului de măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent, sub

forma despăgubirilor în condițiile legii speciale, alte măsuri prin echivalent,

nefăcând obiectul dezbaterilor) nu poate avea loc decât după individualizarea

exactă a amplasamentului acestui teren din fosta și actuala stradă M.,

întrucât, în recurs, s-a confirmat de către pârât, potrivit adreselor înaintate

la solicitarea Curții că str. M. nu și-a schimbat denumirea niciodată între

momentul 1963 (data evidențelor agricole) - 1987 (anul preluării în

proprietatea statului, conform mențiunilor din anexa la Decret) și nici în

prezent, deci, la data soluționării raportului de restituire.

Așa fiind, reiese fără

echivoc, că cele două expertize efectuate de instanțele de fond au avut în

vedere, referitor la această a doua proprietate, un alt imobil, situat la o

altă adresă poștală, fără nicio legătură cu litigiul, respectiv, un teren

situat în actuala str. G., fostă E., iar nu terenul din str. M. (fostă și

actuală).

Această eroare de

cercetare judecătorească a fost permisă de instanțele de fond, care, în

exercitarea obligațiilor prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

trebuiau să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea oricărei

greșeli privind aflarea adevărului în cauză.

Or, se constată că

ambii experți (diferiți, în fond și apel), în îndeplinirea mandatului

încredințat de instanțe, pentru această proprietate din str. M., au avut în

vedere imobilul de pe str. G. (fostă str. E.) numai pentru că a fost

"indicat de reclamantă" ca fiind amplasamentul fostei proprietăți din

Str. M., fără niciun corespondent în actele dosarului.

Instanțele, potrivit

principiului rolului activ, erau ținute să cenzureze îndeplinirea mandatului de

către expert și să constate că s-a identificat un alt imobil decât cel care

interesa cauza, având la dispoziție măsurile prevăzute de art. 211 și art. 212

alin. (1) C. proc. civ., aplicații ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

În consecință,

reținându-se întrunite cerințele ipotezelor art. 304 pct. 7 și 9, Înalta Curte

va admite recursul formulat de reclamantă, în aplicarea art. 312 alin. (1) și

(3) C. proc. civ., însă, constatând că situația de fapt nu este pe deplin

lămurită în cauză, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa în parte decizia

recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în limitele

anterior menționate, întrucât exercitarea controlului de legalitate în aceste

condiții, nu poate fi realizată.

În rejudecare,

instanța de apel va dispune administrarea probelor pertinente, concludente și

utile pentru identificarea terenului din str. M., potrivit amplasamentului

neschimbat al acestuia, sens în care se impune prioritar efectuarea unei noi

expertize topo cu obiectivele clare, dar și avându-se în vedere verificările ce

se impun instanței pentru determinarea măsurilor reparatorii, în aplicarea

dispozițiilor art. 10 din legea specială, cum s-a arătat; se vor administra

orice alte probe a căror necesitate va reieși din dezbateri pentru lămurirea

cauzei sub toate aspectele, pentru terenul din str. M.: situația juridică și

posesorul sau deținătorul actual, în virtutea caracterului devolutiv al

apelului.

Din punct de vedere

procedural, instanța de apel se va pronunța asupra căii de atac, în sensul

admiterii sau respingerii ei (în limitele criticilor privind terenul din str.

M.) în baza art. 296 C. proc. civ. și va aprecia asupra legalității și

temeiniciei dispozițiilor sentinței, doar în partea privitoare la acest imobil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta P.A., împotriva Deciziei civile nr. 168 din 10 decembrie

2008 a Curții de Apel Bacău, secția civilă.

Casează în parte

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, doar în

ceea ce privește suprafața de teren de 3.200 mp din Moinești, str. M.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate cu privire la terenul situat în Moinești, str.

Z.

Ia act că recurenta

nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Procesat

de GGC - NN