ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3859/2010

Instanța de apel s-a pronunțat asupra unei sentințe anterior date în cauză, respectiv împotriva Sentinței civile nr. 930 din 22 decembrie 2004, care în precedentul ciclu procesual a fost casată prin Decizia civilă nr. 1631 din 14 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru aceste motive, recurenta invocă nulitatea deciziei recurate, întrucât instanța de apel s-a pronunțat asupra unui alt apel decât cel cu care a fost învestită prin calea de atac declarată de Primarul Municipiului Moinești.

Soluția instanței de apel nu se întemeiază pe niciun text din Legea nr. 10/2001, caz în care, aceasta este lipsită de temei legal. Prin dispoziția emisă de Primarul Municipiului Moinești i-a fost respinsă notificarea, reținându-se că petenta nu a prezentat actele doveditoare pentru cele două suprafețe de teren pretinse prin notificare. Recurenta susține că a completat înscrisurile doveditoare ale drepturilor pretinse, respectiv, pentru suprafața de teren de 0,24 ha pe str. Z. (fostă F.) ca și pentru terenul de 0,32 ha de pe str. G. (fostă M.), depunând în acest sens extras de rol agricol, conform adeverinței eliberate din 9 martie 1995, dar și copii ale Decretelor de expropriere nr. 197/1987 și Decretul nr. 107/1984; or, aceste înscrisuri fac dovada că autorii săi C.G. și C.A. au deținut aceste imobile pe raza Municipiului Moinești, la cele două adrese în litigiu. Se mai învederează că actele doveditoare de care s-a prevalat sunt cele prevăzute de art. 23 lit. c), d), e) și f) din H.G. nr. 250/2007, iar ele existau în evidențele Primăriei la data la care intimatul pârât a respins notificarea pentru motivul arătat. În aceste condiții, instanța de apel trebuia să sancționeze abuzul unității administrativ-teritoriale notificate, însă, la rândul său a constatat că prin actele depuse, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate doar în ce privește imobilul situat în Moinești, str. Z. (fostă F.), expropriat prin Decretul nr. 10/1984. Cu toate că pentru celălalt teren care era situat pe str. M., pentru care a depus același gen de acte (registru agricol și Decretul de expropriere nr. 197/1987), instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate. Pentru respingerea pretenției pentru acest imobil instanța a constatat totodată, că în anexa Decretului de expropriere nr. 197/1987 s-a prevăzut doar construcția. Prin urmare, curtea de apel a dat dovadă de inconsecvență, dând soluții diferite prin aceeași hotărâre pentru cele două cereri formulate prin notificare și astfel recurenta este privată, fără nicio justificare, de drepturile sale la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu privire la terenul de 0,32 ha din intravilanul Municipiului Moinești.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a motivat în niciun fel respingerea cererii de restituire în natură a suprafețelor de teren rămase libere și care nu au fost afectate lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, ca urmare a admiterii apelului împotriva sentinței prin care s-a dispus restituirea în natură de prima instanță, soluția fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, care dispune în acest sens. Deși expertizele întocmite în cauză au evidențiat existența unor suprafețe de teren libere pentru imobilul situat în str. Z. (fostă F.), s-a respins cererea de restituire în natură și s-a schimbat soluția primei instanțe în mod nelegal, acordându-se doar despăgubiri pentru întreaga suprafață de 2.400 mp teren. Recurenta mai susține că instanța de apel în mod neprocedural a admis o nouă expertiză topo, proba nefiind solicitată prin motivele de apel, ci a fost invocată printr-o adresă transmisă de apelant prin fax la prima zi de înfățișare din fața curții de apel, iar reclamanta s-a opus la administrarea acestei probe; în plus, deși a solicitat instanței de apel la același termen emiterea unei adrese la Primăria Municipiului Moinești pentru a se depune la dosar dovezi în legătură cu amplasamentul străzilor pentru a se verifica situația străzii M., curtea de apel a admis doar proba cu expertiză, fără a solicita și relațiile astfel cum a cerut reclamanta. Drept urmare, deși din expertiza efectuată în apel a rezultat că pe, str. Z. se găsește o suprafață de teren liberă de 1.211 mp care nu este ocupată de construcții, instanța de apel a acordat reclamantei în mod nelegal doar despăgubiri pentru aceste teren de 2.400 mp din str. Z. Prin soluția pronunțată instanța de apel confirmă o situație nelegală, reținând că acest teren din str. Z. este în posesia și proprietatea unei persoane fizice, fără a constata că la momentul punerii în posesie a intimatului intervenient C.N. în baza Sentinței civile nr. 3536/2000, s-a realizat o modificare a amplasamentului care i s-a stabilit prin hotărârea judecătorească; acesta a depus la dosarul cauzei o autorizație de construire ce i-a fost eliberată pentru terenul din Str. V., iar nu pentru str. Z.

În contradicție cu probele cauzei instanța de apel a admis cererea de intervenție în interesul apelantului pârât Primarul Municipiului Moinești, cerere formulată de C.N., în condițiile în care acesta și-a susținut propriul interes, iar nu poziția procesuală a Primăriei. Este motivul pentru care recurenta a invocat în fața instanței de apel excepția inadmisibilității acestei cereri, pe de o parte, pentru că ea nu a fost formulată de o persoană care a formulat la rândul său o notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, așa cum deja s-a învederat, intervenientul și-a susținut propriul său interes, iar nu pe cel al Primăriei; în consecință, instanța de apel a greșit această cerere drept o intervenție accesorie, iar nu în interes propriu; de altfel, inițial, la dosarul cauzei numitul C.N. a formulat o cerere de intervenție în interes propriu respinsă ca inadmisibilă de instanța de apel, după care a formulat aceeași cerere denumind-o în interes alăturat, admisă însă în mod nelegal de instanță.

Această ultimă critică formulată de recurentă, reprezintă o reluare a unui motiv anterior (critica nr. 3) privind absența indicării unui temei legal de către instanța de apel pentru a dispune schimbarea sentinței primei instanțe prin care reclamantei i s-au acordat anumite porțiuni de teren în natură din terenul situat pe str. Z., și nu s-a pronunțat cu privire la cererea de restituire a terenului din Str. M., în condițiile în care probele administrate nu au putut conduce la stabilirea unei noi situații de fapt. Intimatul intervenient C.N., la 9 iunie 2009 a înaintat întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantei prin care a solicitat menținerea soluției instanței de apel, susținând că recurenta formulează critici nefondate. La 30 octombrie 2009 și intimatul pârât Primarul Municipiului Moinești a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantei; totodată, s-a anexat întâmpinării, copie a Dispoziției nr. 1027 din 18 iunie 2009 pe care a emis-o în favoarea recurentei, prin care a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru construcția în suprafață de 66,50 mp, în prezent demolată și pentru terenul în suprafață de 150 mp situat în Moinești str. Z., expropriat autorilor săi în baza Decretului nr. 107/1984. Înalta Curte constată că dispoziția anterior menționată nu este emisă în executarea deciziei instanței de apel, nefiind conformă cu cele statuate de instanță, deși hotărârea recurată, a Curții de Apel Bacău, definitivă fiind, avea putere de lucru judecat, chiar dacă relativă (până la soluționarea prezentului recurs) și obliga Primarul la emiterea unei dispoziții cu un alt conținut referitor la terenul ce a aparținut autorilor reclamantei situat în Municipiul Moinești, Str. Z. (fostă str. F.). La termenul de judecată din 6 noiembrie 2009, Înalta Curte, din oficiu, față de criticile susținute prin motivele de recurs, a pus în discuția părților necesitatea efectuării unei adrese la Primăria Municipiului Moinești pentru a se face precizări cu privire la evoluția adresei poștale a celui de-al doilea teren ce a format obiectul notificării, situat în Municipiul Moinești, Str. M., evoluție care să aibă în vedere perioada 1963 la zi; intimatul pârât a comunicat instanței că această arteră a avut aceeași denumire în intervalul precizat. Recursul formulat este fondat și va fi admis pentru motivele ce urmează, în limitele ce se vor preciza. Se constată că deși recurenta a invocat și ipotezele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 6, și 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat între criticile dezvoltate motive susceptibile de încadrare în aceste teze de recurs, astfel că, recursul va fi analizat în baza prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., urmând a fi înlăturate motivele de netemeinicie susținute de recurentă. l. În ce privește prima critică formulată prin care s-a invocat excepția nulității deciziei recurate, se constată că instanța de apel, într-adevăr a menționat în cuprinsul dispozitivului hotărârii că apelul formulat de pârât privește Sentința civilă nr. 930 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului Bacău, sentință care, la data judecării apelului era deja casată prin Decizia civilă nr. 1631 din 14 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Obiectul apelului soluționat de instanța anterioară privea sentința pronunțată în al doilea ciclu procesual, respectiv, Sentința civilă nr. 1060/D din 3 iunie 2007 a Tribunalului Bacău, secția civilă, soluție care a fost analizată de curtea de apel, pe baza criticilor susținute de pârâtul Municipiul Moinești în motivarea căii de atac. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că dintr-o simplă eroare materială curtea de apel a menționat numărul sentinței casate de instanța de recurs, eroare ce este susceptibilă de îndreptare potrivit dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. din oficiu sau la cererea oricărei părți. Excepția nulității deciziei nu este incidență, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pretinsul motiv de nulitate trebuie să fi pricinuit părții care îl invocă, o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată, cerință care nu se verifică în cauză, întrucât așa cum s-a arătat instanța de apel a analizat motivele de apel formulate de pârât împotriva Sentinței civile nr. 1060/D din 3 iunie 2007 a primei instanțe. 2, 3 și 5. Obiectul notificării reclamantei a purtat asupra a două imobile ce au aparținut autorilor ei C.G. și A., situate în Municipiul Moinești, unul pe str. Z. (fostă F.), în suprafață de 2.400 mp, iar celălalt în suprafață de 3.200 mp, situat în aceeași unitate administrativ-teritorială, pe str. M., atât la data realizării evidențelor în registrul agricol (1963), cât și ulterior, în anul 1987, data Decretului de expropriere nr. 197/1987 când autorii reclamantei au fost deposedați de proprietatea de la această adresă. Referitor la imobilul de pe str. Z., instanțele de fond au constatat dovedit dreptul de proprietate al autorilor reclamantei la data preluării abuzive a acestei proprietăți prin Decretul nr. 107/1984, calitatea reclamantei de succesoare în drepturi a acestora, prin urmare, calitatea sa de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. În ce privește întinderea acestui drept, deși în anexa actului de preluare autorii săi figurează expropriați cu imobil compus din teren în suprafață de 150 mp teren și construcție de 66,50 mp, instanța de apel în mod legal a reținut că întinderea reală a dreptului de proprietate cu privire la teren este de 2.400 mp, reținând ca relevantă din acest punct de vedere adeverința din 9 martie 1995 emisă de pârât, anume extras din registrul agricol, evidență corespunzătoare perioade 1959 - 1963 care confirma această suprafață. Aceeași adeverință la care recurenta a făcut referire, atesta că în aceeași perioadă, aceiași autori ai reclamantei au figurat în evidențele agricole și cu suprafața de teren de 0,32 ha în Moinești, Str. M. Precizarea anterioară este utilă în justificarea soluției adoptate de Înalta Curte cu privire la terenul de la această ultimă adresă, astfel cum se va arăta. Probele pe care instanța de apel, ca și prima instanță, s-a întemeiat pentru a reține suprafața de teren reală ce a fost preluată autorilor recurentei din Moinești, str. Z., sunt cele enumerate de art. 23 lit. b), c), d), f) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, dovezi luate în considerare în contextul în care art. 24 alin. (1) din lege permite probe contrare prezumției referitoare la întinderea dreptului pretins (că ea ar fi cea menționată în actul de preluare), or, evidența din registrul agricol este o atare probă contrară. Raționamentul anterior și prezumțiile legale, relative (juris tantum) instituite prin art. 24 alin. (1) și (2) ca facilități de probațiune în contextul legii reparatorii, sunt aplicabile pentru situația în care persoana îndreptățită nu deține acte originare de proprietate, constitutive sau translative de drept real, așa cum este cazul recurentei, cu referire la ambele imobile. Prin urmare, instanța de apel a confirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a procedat la identificarea tipului de măsuri reparatorii prevăzute de lege, cercetând legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe și sub acest aspect. Astfel, în cauză este reținut că pentru suprafața de teren ce a fost menționată în Decretul 107/1984 din str. Z., preluarea este una abuzivă, prin expropriere, în timp ce, pentru diferența de până la 2.400 mp teren de la aceeași adresă, preluarea este una fără temei legal, în aplicarea art. 2 lit. h) din legea specială (constatările primei instanțe). Ca atare, pentru verificarea cererii de restituire era necesară aplicarea combinată a dispozițiilor art. 11 (în limitele exproprierii) și art. 10 din lege (pentru preluarea fără titlu). Deși instanța de apel nu face referire expresă la dispozițiile anterior menționate, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicarea a lor, analizându-se prioritar restituirea în natură, potrivit principiilor legii reparatorii (art. 1 alin. (1)), instanța de apel și constatând că acest teren din str. Z. nu este liber în sensul legii speciale, astfel că, s-a dispus în mod legal obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent anume, despăgubiri în condițiile legii speciale - Titlul VII din Legea 247/2005. Caracterul sau însușirea unui teren de a fi liber în sensul Legii nr. 10/2001, are două componente: una materială, în sensul ca fizic acel teren să nu fie ocupat de construcții aparținând unor terțe persoane (în condițiile reglementate de lege ca antrenând o anumită protecție, de ex. art. 10 alin. (2)), dar și o componentă juridică, în sensul ca acel teren a cărui restituire se solicită (și ar urma a se acorda) să fie la dispoziția unității deținătoare notificate, evidențiat cu orice titlu în patrimoniul acesteia, astfel cum definesc Normele Metodologice noțiunea de unitate deținătoare în H.G. nr. 250/2007, Cap. 2, prima ipoteză. În aceste condiții, se constată că instanța de apel a avut în vedere ambele valențe ale noțiunii și a constatat că pe terenul în suprafață de 2.400 mp din Str. Z. se află edificate blocuri de locuințe (obiectivul exproprierii) pe o suprafață de 1.188,30 mp, iar altă parte, în suprafață de 900 mp este ocupată de intervenientul accesoriu al cauzei C.N., care deține hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă în acest sens, altă porțiune fiind ocupată de parcări și alei betonate. Toate aceste constatări, în mod corect au condus la respingerea cererii privind restituirea în natură, constituind impedimente legale, conform art. 10 alin. (2) și 11 alin. (3) și (4) din lege, astfel că, legal sentința primei instanțe a fost schimbată pentru terenul din str. Z., în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) din lege (propuneri de despăgubiri în condițiile legii speciale). În consecință, se vor respinge ca nefondate criticile recurentei privind respingerea cererii de restituire în natură (fie și parțială) a imobilului din Moinești, Str. Z. Asupra celorlalte critici din motivele de recurs aici analizate, se va reveni în conținutul prezentelor considerente. 4. În ce privește criticile susținute de recurentă referitoare la intervenția în proces a numitului C.N., Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale ce reglementează această intervenție voluntară în favoarea uneia dintre părțile cauzei. Cererea, din punct de vedere procedural, este admisibilă și în recurs, nu numai în apel, fără acordul părților preexistente, conform art. 51 C. proc. civ.; în plus, legea specială nu conține dispoziții de procedură derogatorii, care ar fi trebuit aplicate prioritar, conform principiului specialia generalibus derogant, și cu atât mai puțin condiționarea sau subordonarea admisibilității ei de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 de către cel ce intervine în proces. Pe de altă parte, este posibil ca o persoană să fie în poziția de a avea interesul (și dreptul) de a formula o cerere de intervenție principală (supusă condițiilor de termen și formă prevăzute de Cod), caz în care are o poziție procesuală ofensivă (întrucât urmărește apărarea unui drept propriu), dar, aceasta nu înseamnă că ea nu poate alege să pretindă mai puțin în proces, respectiv, să opteze pentru formularea unei intervenții accesorii susținând partea care se află în poziția procesuală apropiată intereselor sale, opțiune ce nu reprezintă decât un aspect de exercitare a disponibilității părților în procesul civil. Ceea ce diferențiază intervenția voluntară principală (în interes propriu) de cea accesorie (în interesul uneia dintre părți), nu este interesul, ci dreptul pe care intervenientul îl apără, în oricare dintre ipostaze, acesta având întotdeauna un interes propriu, personal, întrucât interesul procesual este una dintre condițiile de exercițiu a acțiunii civile (intervenția fiind o cerere de chemare în judecată sau cererea de chemare în judecată într-o altă formă de procedură). Drept urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor legale incidente, nefiind necesar a da o altă calificare juridică cererii de intervenție în interesul pârâtului formulată de numitul C.N., pentru că s-ar fi încălcat principiul disponibilității, cu atât mai mult cu cât același intervenient formulase anterior în proces o intervenție în interes propriu pe care instanța de apel a respins-o ca inadmisibilă, conform art. 50 alin. (3) C. proc. civ. 2,3 și 5. Cu privire la terenul din Moinești, Str. M., Înalta Curte constată însă că soluția instanței de apel este nelegală. Astfel, deși reclamanta a administrat aceleași probe pentru ambele terenuri, solicitate prin aceeași notificare, instanța de apel a ajuns la concluzii contradictorii, întrucât, pentru terenul din Str. Z. a reținut calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, dând o rezolvare pozitivă raportului de restituire, prin echivalent, pe când pentru terenul din str. M. a infirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii, respingând cererea de acordare a măsurilor reparatorii. Din adeverința din 9 martie 1995 emisă de pârât, instanțele de fond au reținut că autorii reclamantei au figurat evidențiați în registrul agricol al unității administrativ-teritoriale cu cele două proprietăți: pe str. Z. - 0,24 ha, iar pe str. M - 0,32 ha. Și proprietatea din str. M. a autorilor recurentei a fost preluată abuziv de stat, deși în Decretul de expropriere nr. 197/1987 a figurat numai construcția ce se găsea la această adresă; atare constatare permite stabilirea aceleiași concluzii a preluării abuzive a construcției de la această adresă (pentru care însă reclamanta nu a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, așa cum a reținut prima instanță), și a preluării fără titlu, a întregului teren situat la această adresă. Pentru stabilirea celor anterioare, Înalta Curte, în calea de atac a reclamantei (regula non reformatio in peius) nu poate face evaluări proprii, dată fiind identitatea de raționament ce trebuie să se verifice pentru cele două situații ce au același premise, astfel încât, stabilirea aceleiași concluzii este obligatorie, dată fiind puterea de lucru judecat pentru situația paralelă (respectiv, a terenului din str. Z.), regula procesului echitabil înscrisă în art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, fiind de asemenea, în acest sens. Instanța de apel trebuia să facă aplicarea acelorași texte (deja menționate pentru imobilul din str. Z.) și să recunoască reclamantei calitatea de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii și pentru acest imobil. Însă individualizarea tipului de măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent, sub forma despăgubirilor în condițiile legii speciale, alte măsuri prin echivalent, nefăcând obiectul dezbaterilor) nu poate avea loc decât după individualizarea exactă a amplasamentului acestui teren din fosta și actuala stradă M., întrucât, în recurs, s-a confirmat de către pârât, potrivit adreselor înaintate la solicitarea Curții că str. M. nu și-a schimbat denumirea niciodată între momentul 1963 (data evidențelor agricole) - 1987 (anul preluării în proprietatea statului, conform mențiunilor din anexa la Decret) și nici în prezent, deci, la data soluționării raportului de restituire. Așa fiind, reiese fără echivoc, că cele două expertize efectuate de instanțele de fond au avut în vedere, referitor la această a doua proprietate, un alt imobil, situat la o altă adresă poștală, fără nicio legătură cu litigiul, respectiv, un teren situat în actuala str. G., fostă E., iar nu terenul din str. M. (fostă și actuală). Această eroare de cercetare judecătorească a fost permisă de instanțele de fond, care, în exercitarea obligațiilor prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., trebuiau să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea oricărei greșeli privind aflarea adevărului în cauză. Or, se constată că ambii experți (diferiți, în fond și apel), în îndeplinirea mandatului încredințat de instanțe, pentru această proprietate din str. M., au avut în vedere imobilul de pe str. G. (fostă str. E.) numai pentru că a fost "indicat de reclamantă" ca fiind amplasamentul fostei proprietăți din Str. M., fără niciun corespondent în actele dosarului. Instanțele, potrivit principiului rolului activ, erau ținute să cenzureze îndeplinirea mandatului de către expert și să constate că s-a identificat un alt imobil decât cel care interesa cauza, având la dispoziție măsurile prevăzute de art. 211 și art. 212 alin. (1) C. proc. civ., aplicații ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ. În consecință, reținându-se întrunite cerințele ipotezelor art. 304 pct. 7 și 9, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantă, în aplicarea art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., însă, constatând că situația de fapt nu este pe deplin lămurită în cauză, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa în parte decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în limitele anterior menționate, întrucât exercitarea controlului de legalitate în aceste condiții, nu poate fi realizată. În rejudecare, instanța de apel va dispune administrarea probelor pertinente, concludente și utile pentru identificarea terenului din str. M., potrivit amplasamentului neschimbat al acestuia, sens în care se impune prioritar efectuarea unei noi expertize topo cu obiectivele clare, dar și avându-se în vedere verificările ce se impun instanței pentru determinarea măsurilor reparatorii, în aplicarea dispozițiilor art. 10 din legea specială, cum s-a arătat; se vor administra orice alte probe a căror necesitate va reieși din dezbateri pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, pentru terenul din str. M.: situația juridică și posesorul sau deținătorul actual, în virtutea caracterului devolutiv al apelului. Din punct de vedere procedural, instanța de apel se va pronunța asupra căii de atac, în sensul admiterii sau respingerii ei (în limitele criticilor privind terenul din str. M.) în baza art. 296 C. proc. civ. și va aprecia asupra legalității și temeiniciei dispozițiilor sentinței, doar în partea privitoare la acest imobil.