ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3900/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3900/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1060/D din

3 iunie 2007, pronunțată

de Tribunalul Bacău, secția civilă, în rejudecare, după casarea cu trimitere

dispusă prin decizia civilă nr. 1631 din 14 februarie 2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, a fost admisă contestația formulată de reclamanta P.A. în

contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului M..

A fost anulată dispoziția

nr. 1216 din 28 aprilie 2004 emisă de Primarul Municipiului M. și s-a dispus restituirea

în natură a suprafețelor de teren situate în str. Z. și respectiv, str. G.N.Ș.,

potrivit dispozitivului sentinței; s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru suprafețele

de teren de 985 mp și, respectiv 1.424 mp.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Contestatoarea P.A. este

moștenitoarea legală a defuncților C.G. și C.A.

Prin decretul nr. A. autorii

contestatoarei au fost expropriați de construcția în suprafață de 52,80 mp și terenul

în suprafață de 67,62 mp, situate în M., str. M.S., în prezent, strada G.N.Ș., iar

prin decretul de expropriere, aceiași proprietari au fost deposedați de construcția

în suprafață de 66,5 mp și terenul în suprafață de 150 mp, situate pe strada F.S.,

în prezent, str. Z.

În actele de preluare

abuzivă, nu au fost menționate suprafețele de teren aferente până la diferența de

3.200 mp pe strada M.S., respectiv, până la 2.400 mp pe strada Z., însă, din adresa

Consiliului Local al orașului Moinești din 09 martie 1995 a rezultat că defunctul

C.G. a figurat în registrul agricol din anii 1959-1963 cu o suprafața de 0,32 ha

pe strada M.S. și cu suprafața de 0,24 ha pe strada F.S., înscris coroborat și cu

declarațiile martorilor audiați în cauză.

Atât H.G. nr. 498/2003,

în vigoare la data soluționării contestației, cât și H.G. nr. 250/2007 privind normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevăd expres la art. 23

lit. d) că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate, se înțelege inclusiv

extrasul de rol agricol.

Prima instanță a apreciat

că în mod nejustificat pârâtul a reținut că nu s-a făcut dovada proprietății autorilor

contestatoarei, astfel că s-a concluzionat că diferențele de teren menționate au

fost preluate de stat fără temei legal, fiind aplicabile prevederile art. 2

lit. h) din Legea nr. 10/2001 (pentru construcțiile și suprafețele de teren menționate

în actele de expropriere) și, respectiv art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 pentru

diferențele de teren.

Din expertiza efectuată

în cauză a reieșit că în prezent construcțiile au fost demolate, iar terenurile

sunt libere parțial, restul suprafețelor fiind ocupate de un bloc de locuințe, o

parcare publică și de drumuri de acces.

În aplicarea dispozițiilor

art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a apreciat că se impune

restituirea în natură suprafețelor de teren rămase libere și acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent conform procedurii prevăzute de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, pentru restul suprafețelor de teren, astfel cum acestea au fost

identificate de către expert în cele două schițe anexă la raportul de expertiză.

S-a reținut totodată,

că în cauză își găsesc aplicarea și prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, întrucât același raport de expertiză a stabilit că pe suprafața de 140

mp de pe str. G.N.Ș. există câteva garaje particulare, acestea fiind construcții

ușoare, în sensul legii, ce nu împiedică restituirea în natură.

S-a înlăturat ca nefondată

apărarea pârâtului în sensul că suprafața de 1.250 mp din strada Z. nu poate fi

restituită în natură deoarece aparține domeniului public, întrucât instanța a apreciat

că Legea nr. 10/2001 nu condiționează restituirea în natură de apartenența imobilelor

la domeniul privat al statului, art. 6 alin. (1) din lege care definește noțiunea

de imobile, nefăcând această distincție.

S-a considerat a fi lipsit

de relevanță și faptul că suprafața de 1.140 mp de pe Str. G.N.Ș. este în administrarea

Ministerului de Interne (situație revelată doar cu ocazia efectuării raportului

de expertiză), întrucât nici în caest caz nu este incident vreun impediment la restituirea

în natură, iar pe de altă parte, pârâtul nu a făcut vreo dovadă în sensul că această

suprafață este afectată exclusiv și nemijlocit activităților de interes public,

pentru a se analiza incidența art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pentru construcțiile demolate

nu s-a dispus acordarea de despăgubiri, întrucât acestea nu au fost solicitate de

către contestatoare.

În termen legal, împotriva

acestei sentințe pârâtul Primarul Municipiului Moinești, a formulat apel, criticând

soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, iar prin decizia civilă nr. 168 din

10 decembrie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, apelul a fost admis, sentința

atacată a fost schimbată în tot, astfel că, s-a admis în parte contestația formulată,

numai cu privire la suprafața de 2.400 mp teren situat în str. Z. (fostă F.S.),

pentru care s-a admis notificarea și s-a dispus acordarea de despăgubiri în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005; totodată, s-a admis și cererea de intervenție

în interesul apelantului, formulată de C.G.N.

Pe parcursul soluționării

cauzei în apel, au formulat cereri de intervenție în interes propriu numiții F.L.

și C.G.N., cereri respinse ca inadmisibile, în baza dispozițiilor art. 50 alin.

(3) C. proc. civ., prin încheierea din 28 mai 2008.

La termenul din 07

mai 2008, a formulat cerere de intervenție în interesul apelantului, C.G.N. - solicitând

admiterea apelului, cel puțin pentru suprafața din str. Z., deoarece o porțiune

din teren se află în proprietatea sa, conform documentației cadastrale pe care a

depus-o la dosar.

A justificat intervenția

sa prin aceea că terenul de la adresa menționată, nefiind în patrimoniul unității

administrativ teritoriale, nu poate face obiectul obligației de restituire către

intimată; cererea de intervenție accesorie a fost încuviințată în principiu potrivit

art. 51 C. proc. civ., prin încheierea din 28 mai 2008.

În apel, s-a dispus efectuarea

unei noi expertize topo-cadastrale, cu obiectivele stabilite prin încheierea din

23 ianuarie 2008.

La ultimul termen de judecată

în apel, pârâtul apelant a invocat excepția inadmisibilității cererii de intervenție,

excepție care, în baza prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a fost analizată

cu prioritate de instanța de apel, fiind respinsă ca neîntemeiată.

S-a reținut din acest

punct de vedere, că, deși pricina are ca obiect o contestație formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001, intervenția în interes alăturat, este o cerere incidentală, prin

intermediul căreia o terță persoană, interesată în soluționarea unui litigiu intervine

în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia dintre părțile principale și

întrucât nicio dispoziție procedurală nu o limitează în mod expres, cererea este

admisibilă și în cauza de față, intervenientul precizând că prin cerere sprijină

apărarea apelantei, privitoare la situația terenurilor ce se solicită a fi restituite.

Și excepția invocată de

intervenient, a lipsei capacității de folosință a apelantei (Primăria Municipiului

Moinești) a fost respinsă ca nefondată, deoarece în cauză a fost citat Primarul

municipiului Moinești, ca reprezentant al localității (și emitent al dispoziției

contestate), iar nu în nume propriu; pe de altă parte, s-a constatat că intervenientul

invocă excepția în contradictoriu chiar cu partea în interesul căreia a intervenit,

astfel încât, nici interesul său procesual nu ar putea fi reținut din acest punct

de vedere.

Pe fondul cauzei, instanța

de apel a reținut că potrivit actelor dosarului, autorii reclamantei au deținut

pe raza municipiului Moinești un teren în suprafață de 0,24 ha, situat în Str. F.S.,

actuală Str. Z., teren expropriat prin decret nr. A..

Chiar dacă din anexa la

decret rezultă că s-a expropriat o suprafață mai mică de teren, instanța de apel,

la rândul său, prin coroborarea acestei mențiuni cu istoricul de rol fiscal și extrasul

de registru agricol, în aplicarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, a

apreciat că reclamanta a făcut dovada suprafeței de teren de la această adresă (2.400

m.p.), pentru care s-a solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Din lucrările expertizei

efectuate în apel, s-a reținut că, pe o parte, pe acest teren sunt edificate blocurile

de locatari nr. 1, 10, 9 și 8, drum de acces și spații necesare utilizării blocurilor,

parcări betonate, iar pe de altă parte, o altă suprafață este deținută de o persoană

fizică - C.N., astfel încât, terenul nu este liber, situație în care, Curtea de

Apel a stabilit că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în condițiile legii

speciale.

În ceea ce privește cealaltă

suprafață de teren de 0,32 ha, instanța a constatat că potrivit evidențelor Primăriei,

aceasta s-ar fi aflat pe str. M.S., însă, reclamanta a indicat un alt amplasament

- respectiv, str. G.N.Ș. (fostă E. și nu M.S., cum greșit a reținut prima instanță).

S-a apreciat că instanța

de fond a avut în vedere doar cele susținute de contestatoare și au fost evidențiate

ca atare pe un alt amplasament, nefăcându-se dovezi cu privire la existența terenului

pe str. M.S.. S-a mai reținut că, de altfel, la această adresă în listele anexă

ale decretului de expropriere, era în evidențiată numai construcția.

Prin urmare, identificarea

s-a făcut doar pe baza susținerilor contestatoarei, situație reflectată în mod detaliat

și în expertiza efectuată în apel, instanța a menținut soluția dispusă de pârât

prin dispoziția contestată, în sensul respingerii notificării reclamantei pentru

terenul și construcția ce erau situate la adresa din Str. M.S.

În termen legal, împotriva

acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, iar prin decizia civilă nr. 3859

din 18 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, s-a casat în parte decizia civilă nr. 168 din 10 decembrie 2008 a

Curții de Apel Bacău, secția civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe doar în ce privește suprafața de teren de 3.200 m.p. din M., Str. M.S.,

fiind incidente celelalte dispoziții ale deciziei recurate cu privire la terenul

situat în M., Str. Z.

S-a reținut în decizia

de casare că deși reclamanta a administrat aceleași probe pentru ambele terenuri,

solicitate prin notificare, totuși instanța a ajuns la concluzii contradictorii

întrucât pentru terenul din Str. Z. a reținut calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită dând și rezolvare pozitivă raportului de restituire, prin echivalent,

pe când pentru terenul din str. M.S. a infirmat calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii, respingând cererea de acordare a măsurilor

reparatorii.

Din adeverința nr.

710 din 9 martie 1995 emisă de pârât, instanțele de fond au reținut că autorii reclamantei

au figurat evidențiați în registrul agricol al unității administrativ teritoriale

cu cele două proprietăți: pe str. Z. - 0,24 ha, iar pe str. M.S. - 0,32 ha.

Și proprietatea din

str. M.S. a autorilor recurentei a fost preluată abuziv de stat, deși în decretul

de expropriere a figurat numai construcția ce se găsea la această adresă; atare

constatare permite stabilirea aceleiași concluzii a preluării abuzive a construcției

de la această adresă (pentru care însă reclamanta nu a solicitat acordarea de măsuri

reparatorii, așa cum a reținut prima instanță), și a preluării tară titlu, a întregului

teren situat la această adresă.

Pentru stabilirea celor

anterioare, Înalta Curte, în calea de atac a reclamantei (regula non reformatio

in peius) nici poate face evaluări proprii, dată fiind identitatea de raționament

ce trebuie să se verifice pentru cele două situații ce au același premise, astfel

încât, stabilirea aceleiași concluzii este obligatorie, dată fiind puterea de lucru

judecat pentru situația paralelă (respectiv, a terenului din str. Z.), regula procesului

echitabil înscrisă în art. 6 parag. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului,

fiind de asemenea, în acest sens.

Instanța de apel trebuia

să facă aplicarea acelorași texte (deja menționate pentru imobilul din str. Z.)

și să recunoască reclamantei calitatea de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor

reparatorii și pentru acest imobil.

Însă individualizarea

tipului de măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent, sub forma

despăgubirilor în condițiile legii speciale, alte măsuri prin echivalent, nefăcând

obiectul dezbaterilor) nu poate avea loc decât după individualizarea exactă a amplasamentului

acestui teren din fosta și actuala stradă M.S., întrucât, în recurs, s-a confirmat

de către pârât, potrivit adreselor înaintate la solicitarea Curții că str. M.S.

nu și-a schimbat denumirea niciodată între momentul 1963 (data evidențelor agricole)

- 1987 (anul preluării în proprietatea statului, conform mențiunilor din anexa la

Decret) și nici în prezent, deci, la data soluționării raportului de restituire.

Așa fiind, reiese fără

echivoc, că cele două expertize efectuate de instanțele de fond au avut în vedere,

referitor la această a doua proprietate, un alt imobil, situat la o altă adresă

poștală, fără nicio legătură cu litigiul, respectiv, un teren situat actuala

str. G.N.Ș., fostă E., iar nu terenul din str. M.S. (fostă și actuală).

Această eroare de cercetare

judecătorească a fost permisă de instanțele de fond, care, în exercitarea obligațiilor

prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., trebuiau să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru prevenirea oricărei greșeli privind aflarea adevărului în cauză.

Or, se constată că ambii

experți (diferiți, în fond și apel), în îndeplinirea mandatului încredințat de instanțe,

pentru această proprietate din str. M.S., au avut în vedere imobilul de pe str.

G.N.Ș. (fostă str. E.) numai pentru că a fost „indicat de reclamantă” ca fiind amplasamentul

fostei proprietăți din Str. M.S., fără niciun corespondent în actele dosarului.

Instanțele, potrivit principiului

rolului activ, erau ținute să cenzureze îndeplinirea mandatului de către expert

și să constate că s-a identificat un alt imobil decât cel care interesa cauza, având

la dispoziție măsurile prevăzute de art. 211 și art. 212 alin. (1) C. proc.

civ., aplicații ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

S-a reținut astfel că

în rejudecare, instanța de apel va dispune administrarea probelor pertinente, concludente

și utile pentru identificarea terenului din str. M.S., potrivit amplasamentului

neschimbat al acestuia, sens în care se impune prioritar efectuarea unei noi expertize

topo cu obiectivele clare, dar și avându-se în vedere verificările ce se impun instanței

pentru determinarea măsurilor reparatorii, în aplicarea dispozițiilor art. 10 din

legea specială, cum s-a arătat; se vor administra orice alte probe a căror necesitate

va reieși din dezbateri pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, pentru terenul

din str. M.S.: situația juridică și posesorul sau deținătorul actual, în virtutea

caracterului devolutiv al apelului.

Astfel în rejudecare,

prin decizia civilă nr. 61 din 27 iunie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă,

cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtului

Primarul Municipiului Moinești., s-a schimbat sentința civilă nr. 1060 din 13 iunie

2007 a Tribunalului Bacău în sensul respingerii contestației formulată de reclamantă

în ce privește suprafața de teren de 3200 m.p. din M., str. M.S.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de apel în rejudecare a reținut că este adevărat că în speță sunt

incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. însă instanța a constatat

că reclamantul a beneficiat de serviciile unui apărător ales și ca atare în cele

11 termene de judecată putea face demersurile necesare pentru suplimentarea probatoriului

și că depunerea planului de situație din 24 iunie 2011 s-a făcut după închiderea

dezbaterilor, motiv pentru care acesta nu va fi avut în vedere la soluționarea cauzei.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta P.A. solicitând modificarea ei în sensul respingerii

apelului declarat de Primarul Municipiului M. și pe cale de consecință menținerea

hotărârii instanței de fond.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că hotărârea

recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

motivarea ei fiind una superficială și bazată exclusiv pe o presupusă culpă a reclamantei.

În aceeași idee se invocă

faptul că au fost încălcate chestiunile juridice dezlegate, principiul rolului activ

al instanței și al dreptului la un proces echitabil.

Ca atare, susține recurenta,

instanța de apel avea obligația să solicite pârâtului să precizeze dacă amplasamentul

străzii M.S. s-a schimbat, întrucât din schițele depuse la dosar rezultă că zona

în care se află terenul revendicat a suferit transformări majore, inclusiv cu privire

la amplasamentul străzilor.

Recurenta mai invocă și

faptul că instanța de apel a preluat argumentația Curții de Apel Bacău din al doilea

ciclu procesual, deși aceasta fusese înlăturată și cenzurată de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia nr. 3859 din 18 iunie 2010.

Prin întâmpinarea depusă,

intimatul Primarul Municipiului Moinești s-a opus admiterii recursului.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 3859 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, s-a casat decizia civilă nr. 168 din 10 decembrie

2008 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe reținându-se următoarele aspecte:

Obiectul notificării reclamantei

a purtat asupra a două imobile ce au aparținut autorilor ei C.G. și A., situate

în Municipiul M., unul pe str. Z. (fostă F.S.), în suprafață de 2.400 mp, iar celălalt

în suprafață de 3.200 mp, situat în aceeași unitate administrativ teritorială, pe

str. M.S., atât la data realizării evidențelor în registrul agricol (1963), cât

și ulterior, în anul 1987, data decretului de expropriere, când autorii reclamantei

au fost deposedați de proprietatea de la această adresă.

Referitor la imobilul

de pe str. Z.,

instanțele

de fond au constatat dovedit dreptul de proprietate al autorilor reclamantei la

data preluării abuzive a acestei proprietăți prin decretul A., calitatea reclamantei

de succesoare în drepturi a acestora, prin urmare, calitatea sa de persoană îndreptățită

la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În ce privește întinderea

acestui drept, deși în anexa actului de preluare autorii săi figurează expropriați

cu imobil compus din teren în suprafață de 150 mp teren și construcție de 66,50

mp, instanța de apel în mod legal a reținut că întinderea reală a dreptului de proprietate

cu privire la teren este de 2.400 mp, reținând ca relevantă din acest punct de vedere

adeverința din 9 martie 1995 emisă de pârât, anume extras din registrul agricol,

evidență corespunzătoare perioade 1959-1963 care confirma această suprafață.

Aceeași adeverință la

care (recurenta a făcut referire, atesta că în aceeași perioadă, aceiași autori

ai reclamatei au figurat în evidențele agricole și cu suprafața de teren de 0,32

ha în M., Str. M.S.

Precizarea anterioară

este utilă în justificarea soluției adoptate de Înalta Curte cu privire la terenul

de la această ultimă adresă, astfel cum se va arăta.

Probele pe care instanța

de apel, ca și prima instanță, s-a întemeiat pentru a retine suprafața de teren

reală ce a fost preluată autorilor recurentei din M., str. Z., sunt cele enumerate

de art. 23 lit. b), c), d), f) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, dovezi luate în considerare în contextul

în care art. 24 alin. (1) din lege permite probe contrare prezumției referitoare

la întinderea dreptului pretins (că ea ar fi cea menționată în actul de preluare),

or, evidența din registrul agricol este o atare probă contrară.

Raționamentul anterior

și prezumțiile legale, relative (juris tantum) instituite prin art. 24 alin.

(1) și (2) ca facilități de probațiune în contextul legii reparatorii, sunt aplicabile

pentru situația în care persoana îndreptățită nu deține acte originare de proprietate,

constitutive sau translative de drept real, așa cum este cazul recurentei, cu referire

la ambele imobile.

Prin urmare, instanța

de apel a confirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii,

în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a procedat la identificarea

tipului de măsuri reparatorii prevăzute de lege, cercetând legalitatea și temeinicia

sentinței primei instanțe și sub acest aspect.

Astfel, în cauză este

reținut ca pentru suprafața de teren ce a fost menționată în decretul A. din

str. Z., preluarea este una abuzivă, prin expropriere, în timp ce, pentru diferența

de până la 2.400 mp teren de la aceeași adresă, preluarea este una fără temei legal,

în aplicarea art. 2 lit. h) din legea specială (constatările primei instanțe).

Ca atare, pentru verificarea

cererii de restituire era necesară aplicarea combinată a dispozițiilor art. 11 (în

limitele exproprierii) și art. 10 din lege (pentru preluarea fără titlu).

Deși instanța de apel

nu face referire expresă la dispozițiile anterior menționate, Înalta Curte a constatat

că s-a făcut o corectă aplicarea a lor, analizându-se prioritar restituirea în natură,

potrivit principiilor legii reparatorii (art. 1 alin. (1)), constatându-se că acest

teren din str. Z. nu este liber în sensul legii speciale, astfel că, s-a dispus

în mod legal obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

anume, despăgubiri în condițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Caracterul sau însușirea

unui teren de a fi liber în sensul Legii nr. 10/2001, are două componente: una materială,

în sensul ca fizic acel teren să nu fie ocupat de construcții aparținând unor terțe

persoane (în condițiile reglementate de lege ca antrenând o anumită protecție, de

ex. art. 10 alin. (2)), dar și o componentă juridică, în sensul ca acel teren a

cărui restituire se solicită (și ar urma a se acorda) să fie la dispoziția unității

deținătoare notificate, evidențiat cu orice titlu în patrimoniul acesteia, astfel

cum definesc Normele Metodologice noțiunea de unitate deținătoare în H.G. nr. 250/2007,

Cap. 2, prima ipoteză.

În aceste condiții, se

constată că instanța de apel a avut în vedere ambele valențe ale noțiunii și a constatat

că pe terenul în suprafață de 2.400 mp din Str. Z. se află edificate blocuri de

locuințe (obiectivul exproprierii) pe o suprafață de 1.188,30 mp, iar altă parte,

în suprafață de 900 mp este ocupată de intervcnientul accesoriu al cauzei C.N.,

care deține hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă în acest sens, altă

porțiune fiind ocupată de parcări și alei betonate.

Toate aceste constatări,

în mod corect au condus la respingerea cererii privind restituirea în natură, constituind

impedimente legale, conform art. 10 alin. (2) și (11) alin. (3) și (4) din lege,

astfel că, legal sentința primei instanțe a fost schimbată pentru terenul din

str. Z., în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) din lege (propuneri de despăgubiri

în condițiile legii speciale).

În consecință, se vor

respinge ca nefondatc criticile recurentei privind respingerea cererii de restituire

în natură (fie și parțială) a imobilului din M., Str. Z.

Asupra celorlalte critici

din motivele de recurs aici analizate, se va reveni în conținutul prezentelor considerente.

susținute de recurentă referitoare la intervenția în proces a numitului C.N.,

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

procedurale ce reglementează acesta intervenție voluntară în favoarea uneia dintre

părțile cauzei.

Cererea, din punct de

vedere procedural, este admisibilă și în recurs, nu numai în apel, fără acordul

părților preexistente, conform art. 51 C. proc. civ.; în plus, legea specială nu

conține dispoziții de procedură derogatorii, care ar fi trebuit aplicate prioritar,

conform principiului specialia generalibus derogant, și cu atât mai puțin condiționarea

sau subordonarea admisibilității ei de formularea unei notificări în baza Legii

nr. 10/2001 de către cel ce intervine în proces.

Pe de altă parte, este

posibil ca o persoană să fie în poziția de a avea interesul (și dreptul) de a formula

o cerere de intervenție principală (supusă condițiilor de termen și formă prevăzute

de Cod), caz în care are o poziție procesuală ofensivă (întrucât urmărește apărarea

unui drept propriu), dar, aceasta nu înseamnă că ea nu poate alege să pretindă mai

puțin în proces, respectiv, să opteze pentru formularea unei intervenții accesorii

susținând partea care se află în poziția procesuală apropiată intereselor sale,

opțiune ce nu reprezintă decât un aspect de exercitare a disponibilității părților

în procesul civil.

Ceea ce diferențiază intervenția

voluntară principală (în interes propriu) de cea accesorie (în interesul uneia dintre

părți), nu este interesul, ci dreptul pe care intervenientul îl apără, în oricare

dintre ipostaze, acesta având întotdeauna un interes propriu, personal, întrucât

interesul procesual este una dintre condițiile de exercițiu a acțiunii civile (intervenția

fiind o cerere de chemare în judecată sau cererea de chemare în judecată într-o

altă formă de procedură).

Drept urmare, Înalta Curte

în decizia de casare a constatat că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor

legale incidente, nefiind necesar a da o altă calificare juridică cererii de intervenție

în interesul pârâtului formulată de numitul C.N., pentru că s-ar fi încălcat principiul

disponibilității, cu atât mai mult cu cât același intervenient formulase anterior

în proces o intervenție în interes propriu pe care instanța de apel a respins-o

ca inadmisibilă, conform art. 50 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la terenul

din Moinești, Str. M.S., Înalta Curte constată însă că soluția instanței de apel

este nelegală.

Se mai reține în decizia

de casare că, deși reclamanta a administrat aceleași probe pentru ambele terenuri,

solicitate prin aceeași notificare, instanța de apel a ajuns la concluzii contradictorii,

întrucât, pentru terenul din Str. Z. a reținut calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită, dând o rezolvare pozitivă raportului de restituire, prin echivalent,

pe când pentru terenul din str. M.S. a infirmat calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii, respingând cererea de acordare a măsurilor

reparatorii.

Din adeverința nr.

710 din 9 martie 1995 emisă de pârât, instanțele de fond au reținut că autorii reclamantei

au figurat evidențiați în registrul agricol al unității administrativ teritoriale

cu cele două proprietăți: pe str. Z. - 0,24 ha, iar pe str. M.S. - 0,32 ha.

Și proprietatea din

str. M.S. a autorilor recurentei a fost preluată abuziv de stat, deși în Decretul

de expropriere nr. A. a figurat numai construcția ce se găsea la această adresă;

atare constatare permite stabilirea aceleiași concluzii a preluării abuzive a construcției

de la această adresă (pentru care însă reclamanta nu a solicitat acordarea de măsuri

reparatorii, așa cum a reținut prima instanță), și a preluării fără titlu, a întregului

teren situat la această adresă.

Pentru stabilirea celor

anterioare, Înalta Curte în calea de atac a reclamantei (regula non reformatio in

peius) nu poate face evaluări proprii, dată fiind identitatea de raționament ce

trebuie să se verifice pentru cele doua situații ce au același premise, astfel încât,

stabilirea aceleiași concluzii este obligatorie, dată fiind puterea de lucru judecat

pentru situația paralelă (respectiv, a terenului din str. Z.), regula procesului

echitabil înscrisă în art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului,

fiind de asemenea, în acest sens.

Instanța de apel trebuia

să facă aplicarea acelorași texte (deja menționate pentru imobilul din str. Z.)

și să recunoască reclamantei calitatea de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor

reparatorii și pentru acest imobil.

Însă individualizarea

tipului de măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent, sub forma

despăgubirilor în condițiile legii speciale, alte măsuri prin echivalent, nefăcând

obiectul dezbaterilor) nu poate avea loc decât după individualizarea exactă a amplasamentului

acestui teren din fosta și actuala stradă M.S., întrucât, în recurs, s-a confirmat

de către pârât, potrivit adreselor înaintate la solicitarea Curții că str. M.S.

nu și-a schimbat denumirea niciodată între momentul 1963 (data evidențelor agricole)

- 1987 (anul preluării în proprietatea statului, conform mențiunilor din anexa la

decret) și nici în prezent, deci, la data soluționării raportului de restituire.

Așa fiind, reiese fără

echivoc, că cele două expertize efectuate de instanțele de fond au avut în vedere,

referitor la această a doua proprietate, un alt imobil, situat la o altă adresă

poștală, fără nicio legătură cu litigiul, respectiv, un teren situat pe actuala

str. G.N.Ș., fostă E., iar nu terenul din str. M.S. (fostă și actuală).

Această eroare de cercetare

judecătorească a fost permisă de instanțele de fond, care, în exercitarea obligațiilor

prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., trebuiau să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru prevenirea oricărei greșeli privind aflarea adevărului în cauză.

Or, se constată că ambii

experți (diferiți, în fond și apel), în îndeplinirea mandatului încredințat de instanțe,

pentru această proprietate din str. M.S., au avut în vedere imobilul de pe str.

G.N.Ș. (fostă str. E.) numai pentru că a fost „indicat de reclamantă” ca fiind amplasamentul

fostei proprietăți din Str. M.S., fără niciun corespondent în actele dosarului.

Instanțele, potrivit principiului

rolului activ, erau ținute să cenzureze îndeplinirea mandatului de către expert

și să constate că s-a identificat un alt imobil decât cel care interesa cauza, având

la dispoziție măsurile prevăzute de art. 211 și art. 212 alin. (1) C. proc.

civ., aplicații ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

În rejudecare, instanța

de apel va dispune administrarea probelor pertinente, concludente și utile pentru

identificarea terenului din str. M.S., potrivit amplasamentului neschimbat al acestuia,

sens în care se impune prioritar efectuarea unei noi expertize topo cu obiectivele

clare, dar și avându-se în vedere verificările ce se impun instanței pentru determinarea

măsurilor reparatorii, în aplicarea dispozițiilor art. 10 din legea specială, cum

s-a arătat; se vor administra orice alte probe a căror necesitate va reieși din

dezbateri pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, pentru terenul din str. M.S.:

situația juridică și posesorul sau deținătorul actual, în virtutea caracterului

devolutiv al apelului.

Or, din perspectiva problemelor

de drept dezlegate, a recomandărilor și statuărilor din decizia de casare, este

de reținut că acestea nu se regăsesc în examinarea instanței de apel în rejudecare,

motiv pentru care este fondat motivul de recurs ce vizează încălcarea dispozițiilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Este real că reclamanta

avea obligația de a depune toate înscrisurile și planurile de situație ce vizează

terenul din str. M.S. pentru clarificarea situației juridice a acestuia, dar în

aceeași idee, este de reținut că deși s-a solicitat la 27 iunie 2011 acordarea unui

teren tocmai pentru depunerea schiței și planului de situație ce vizează terenul

din litigiu, instanța respinge cererea motivat de faptul că au mai fost acordate

amânări pe acest considerent.

Cum, la 27 iunie 2011,

a fost depus planul de situație ce vizează amplasamentul imobilului de pe str. M.S.,

util și pertinent cauzei, raportat și la recomandările din decizia de casare, este

de reținut că se impune efectuarea expertizei pentru imobilul din Str. M.S. în raport

de acest plan de situație din 24 iunie 2011 emis de Consiliul județean.

Astfel din perspectiva

celor expuse, urmează a se admite recursul, a se casa decizia recurată cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanța de apel va avea în vedere recomandările

și statuările din decizia de casare nr. 3859/2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, respectiv administrarea tuturor probelor utile și concludente cauzei,

pentru identificarea terenului din str. M.S. potrivit amplasamentului neschimbat

al acestuia, natura juridică și posesorul/deținătorul actual prin efectuarea unei

noi expertize topo cu obiectivele clare, precum și determinarea măsurilor reparatorii

ce se impun în aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta P.A. împotriva deciziei civile nr. 61 pronunțată la 27 iunie 2011

de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă,

asigurări sociale.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 septembrie 2013.