ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3900/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1060/D din 3 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția civilă, în rejudecare, după casarea cu trimitere dispusă prin decizia civilă nr. 1631 din 14 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă contestația formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului M.. A fost anulată dispoziția nr. 1216 din 28 aprilie 2004 emisă de Primarul Municipiului M. și s-a dispus restituirea în natură a suprafețelor de teren situate în str. Z. și respectiv, str. G.N.Ș., potrivit dispozitivului sentinței; s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru suprafețele de teren de 985 mp și, respectiv 1.424 mp.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Contestatoarea P.A. este moștenitoarea legală a defuncților C.G. și C.A. Prin decretul nr. A. autorii contestatoarei au fost expropriați de construcția în suprafață de 52,80 mp și terenul în suprafață de 67,62 mp, situate în M., str. M.S., în prezent, strada G.N.Ș., iar prin decretul de expropriere, aceiași proprietari au fost deposedați de construcția în suprafață de 66,5 mp și terenul în suprafață de 150 mp, situate pe strada F.S., în prezent, str. Z. În actele de preluare abuzivă, nu au fost menționate suprafețele de teren aferente până la diferența de 3.200 mp pe strada M.S., respectiv, până la 2.400 mp pe strada Z., însă, din adresa Consiliului Local al orașului Moinești din 09 martie 1995 a rezultat că defunctul C.G.

a figurat în registrul agricol din anii 1959-1963 cu o suprafața de 0,32 ha pe strada M.S. și cu suprafața de 0,24 ha pe strada F.S., înscris coroborat și cu declarațiile martorilor audiați în cauză. Atât H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data soluționării contestației, cât și H.G. nr. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevăd expres la art. 23 lit. d) că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate, se înțelege inclusiv extrasul de rol agricol. Prima instanță a apreciat că în mod nejustificat pârâtul a reținut că nu s-a făcut dovada proprietății autorilor contestatoarei, astfel că s-a concluzionat că diferențele de teren menționate au fost preluate de stat fără temei legal, fiind aplicabile prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 (pentru construcțiile și suprafețele de teren menționate în actele de expropriere) și, respectiv art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 pentru diferențele de teren.

Din expertiza efectuată în cauză a reieșit că în prezent construcțiile au fost demolate, iar terenurile sunt libere parțial, restul suprafețelor fiind ocupate de un bloc de locuințe, o parcare publică și de drumuri de acces. În aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a apreciat că se impune restituirea în natură suprafețelor de teren rămase libere și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent conform procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru restul suprafețelor de teren, astfel cum acestea au fost identificate de către expert în cele două schițe anexă la raportul de expertiză. S-a reținut totodată, că în cauză își găsesc aplicarea și prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât același raport de expertiză a stabilit că pe suprafața de 140 mp de pe str. G.N.Ș.

există câteva garaje particulare, acestea fiind construcții ușoare, în sensul legii, ce nu împiedică restituirea în natură. S-a înlăturat ca nefondată apărarea pârâtului în sensul că suprafața de 1.250 mp din strada Z. nu poate fi restituită în natură deoarece aparține domeniului public, întrucât instanța a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu condiționează restituirea în natură de apartenența imobilelor la domeniul privat al statului, art. 6 alin. (1) din lege care definește noțiunea de imobile, nefăcând această distincție. S-a considerat a fi lipsit de relevanță și faptul că suprafața de 1.140 mp de pe Str. G.N.Ș.

este în administrarea Ministerului de Interne (situație revelată doar cu ocazia efectuării raportului de expertiză), întrucât nici în caest caz nu este incident vreun impediment la restituirea în natură, iar pe de altă parte, pârâtul nu a făcut vreo dovadă în sensul că această suprafață este afectată exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, pentru a se analiza incidența art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pentru construcțiile demolate nu s-a dispus acordarea de despăgubiri, întrucât acestea nu au fost solicitate de către contestatoare.

În termen legal, împotriva acestei sentințe pârâtul Primarul Municipiului Moinești, a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, iar prin decizia civilă nr. 168 din 10 decembrie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, apelul a fost admis, sentința atacată a fost schimbată în tot, astfel că, s-a admis în parte contestația formulată, numai cu privire la suprafața de 2.400 mp teren situat în str. Z. (fostă F.S.), pentru care s-a admis notificarea și s-a dispus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; totodată, s-a admis și cererea de intervenție în interesul apelantului, formulată de C.G.N. Pe parcursul soluționării cauzei în apel, au formulat cereri de intervenție în interes propriu numiții F.L.

și C.G.N., cereri respinse ca inadmisibile, în baza dispozițiilor art. 50 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 28 mai 2008. La termenul din 07 mai 2008, a formulat cerere de intervenție în interesul apelantului, C.G.N. - solicitând admiterea apelului, cel puțin pentru suprafața din str. Z., deoarece o porțiune din teren se află în proprietatea sa, conform documentației cadastrale pe care a depus-o la dosar. A justificat intervenția sa prin aceea că terenul de la adresa menționată, nefiind în patrimoniul unității administrativ teritoriale, nu poate face obiectul obligației de restituire către intimată; cererea de intervenție accesorie a fost încuviințată în principiu potrivit art. 51 C. proc.

civ., prin încheierea din 28 mai 2008. În apel, s-a dispus efectuarea unei noi expertize topo-cadastrale, cu obiectivele stabilite prin încheierea din 23 ianuarie 2008. La ultimul termen de judecată în apel, pârâtul apelant a invocat excepția inadmisibilității cererii de intervenție, excepție care, în baza prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a fost analizată cu prioritate de instanța de apel, fiind respinsă ca neîntemeiată.

S-a reținut din acest punct de vedere, că, deși pricina are ca obiect o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, intervenția în interes alăturat, este o cerere incidentală, prin intermediul căreia o terță persoană, interesată în soluționarea unui litigiu intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia dintre părțile principale și întrucât nicio dispoziție procedurală nu o limitează în mod expres, cererea este admisibilă și în cauza de față, intervenientul precizând că prin cerere sprijină apărarea apelantei, privitoare la situația terenurilor ce se solicită a fi restituite.

Și excepția invocată de intervenient, a lipsei capacității de folosință a apelantei (Primăria Municipiului Moinești) a fost respinsă ca nefondată, deoarece în cauză a fost citat Primarul municipiului Moinești, ca reprezentant al localității (și emitent al dispoziției contestate), iar nu în nume propriu; pe de altă parte, s-a constatat că intervenientul invocă excepția în contradictoriu chiar cu partea în interesul căreia a intervenit, astfel încât, nici interesul său procesual nu ar putea fi reținut din acest punct de vedere.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că potrivit actelor dosarului, autorii reclamantei au deținut pe raza municipiului Moinești un teren în suprafață de 0,24 ha, situat în Str. F.S., actuală Str. Z., teren expropriat prin decret nr. A.. Chiar dacă din anexa la decret rezultă că s-a expropriat o suprafață mai mică de teren, instanța de apel, la rândul său, prin coroborarea acestei mențiuni cu istoricul de rol fiscal și extrasul de registru agricol, în aplicarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, a apreciat că reclamanta a făcut dovada suprafeței de teren de la această adresă (2.400 m.p.), pentru care s-a solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Din lucrările expertizei efectuate în apel, s-a reținut că, pe o parte, pe acest teren sunt edificate blocurile de locatari nr. 1, 10, 9 și 8, drum de acces și spații necesare utilizării blocurilor, parcări betonate, iar pe de altă parte, o altă suprafață este deținută de o persoană fizică - C.N., astfel încât, terenul nu este liber, situație în care, Curtea de Apel a stabilit că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în condițiile legii speciale. În ceea ce privește cealaltă suprafață de teren de 0,32 ha, instanța a constatat că potrivit evidențelor Primăriei, aceasta s-ar fi aflat pe str. M.S., însă, reclamanta a indicat un alt amplasament - respectiv, str. G.N.Ș. (fostă E. și nu M.S., cum greșit a reținut prima instanță).

S-a apreciat că instanța de fond a avut în vedere doar cele susținute de contestatoare și au fost evidențiate ca atare pe un alt amplasament, nefăcându-se dovezi cu privire la existența terenului pe str. M.S.. S-a mai reținut că, de altfel, la această adresă în listele anexă ale decretului de expropriere, era în evidențiată numai construcția. Prin urmare, identificarea s-a făcut doar pe baza susținerilor contestatoarei, situație reflectată în mod detaliat și în expertiza efectuată în apel, instanța a menținut soluția dispusă de pârât prin dispoziția contestată, în sensul respingerii notificării reclamantei pentru terenul și construcția ce erau situate la adresa din Str. M.S.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, iar prin decizia civilă nr. 3859 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a casat în parte decizia civilă nr. 168 din 10 decembrie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe doar în ce privește suprafața de teren de 3.200 m.p. din M., Str. M.S., fiind incidente celelalte dispoziții ale deciziei recurate cu privire la terenul situat în M., Str. Z. S-a reținut în decizia de casare că deși reclamanta a administrat aceleași probe pentru ambele terenuri, solicitate prin notificare, totuși instanța a ajuns la concluzii contradictorii întrucât pentru terenul din Str. Z. a reținut calitatea reclamantei de persoană îndreptățită dând și rezolvare pozitivă raportului de restituire, prin echivalent, pe când pentru terenul din str. M.S.

a infirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii, respingând cererea de acordare a măsurilor reparatorii. Din adeverința nr. 710 din 9 martie 1995 emisă de pârât, instanțele de fond au reținut că autorii reclamantei au figurat evidențiați în registrul agricol al unității administrativ teritoriale cu cele două proprietăți: pe str. Z. - 0,24 ha, iar pe str. M.S. - 0,32 ha. Și proprietatea din str. M.S. a autorilor recurentei a fost preluată abuziv de stat, deși în decretul de expropriere a figurat numai construcția ce se găsea la această adresă; atare constatare permite stabilirea aceleiași concluzii a preluării abuzive a construcției de la această adresă (pentru care însă reclamanta nu a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, așa cum a reținut prima instanță), și a preluării tară titlu, a întregului teren situat la această adresă.

Pentru stabilirea celor anterioare, Înalta Curte, în calea de atac a reclamantei (regula non reformatio in peius) nici poate face evaluări proprii, dată fiind identitatea de raționament ce trebuie să se verifice pentru cele două situații ce au același premise, astfel încât, stabilirea aceleiași concluzii este obligatorie, dată fiind puterea de lucru judecat pentru situația paralelă (respectiv, a terenului din str. Z.), regula procesului echitabil înscrisă în art. 6 parag. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, fiind de asemenea, în acest sens. Instanța de apel trebuia să facă aplicarea acelorași texte (deja menționate pentru imobilul din str. Z.) și să recunoască reclamantei calitatea de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii și pentru acest imobil.

Însă individualizarea tipului de măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent, sub forma despăgubirilor în condițiile legii speciale, alte măsuri prin echivalent, nefăcând obiectul dezbaterilor) nu poate avea loc decât după individualizarea exactă a amplasamentului acestui teren din fosta și actuala stradă M.S., întrucât, în recurs, s-a confirmat de către pârât, potrivit adreselor înaintate la solicitarea Curții că str. M.S. nu și-a schimbat denumirea niciodată între momentul 1963 (data evidențelor agricole) - 1987 (anul preluării în proprietatea statului, conform mențiunilor din anexa la Decret) și nici în prezent, deci, la data soluționării raportului de restituire.

Așa fiind, reiese fără echivoc, că cele două expertize efectuate de instanțele de fond au avut în vedere, referitor la această a doua proprietate, un alt imobil, situat la o altă adresă poștală, fără nicio legătură cu litigiul, respectiv, un teren situat actuala str. G.N.Ș., fostă E., iar nu terenul din str. M.S. (fostă și actuală). Această eroare de cercetare judecătorească a fost permisă de instanțele de fond, care, în exercitarea obligațiilor prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., trebuiau să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea oricărei greșeli privind aflarea adevărului în cauză. Or, se constată că ambii experți (diferiți, în fond și apel), în îndeplinirea mandatului încredințat de instanțe, pentru această proprietate din str. M.S., au avut în vedere imobilul de pe str. G.N.Ș.

(fostă str. E.) numai pentru că a fost „indicat de reclamantă” ca fiind amplasamentul fostei proprietăți din Str. M.S., fără niciun corespondent în actele dosarului. Instanțele, potrivit principiului rolului activ, erau ținute să cenzureze îndeplinirea mandatului de către expert și să constate că s-a identificat un alt imobil decât cel care interesa cauza, având la dispoziție măsurile prevăzute de art. 211 și art. 212 alin. (1) C. proc. civ., aplicații ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

S-a reținut astfel că în rejudecare, instanța de apel va dispune administrarea probelor pertinente, concludente și utile pentru identificarea terenului din str. M.S., potrivit amplasamentului neschimbat al acestuia, sens în care se impune prioritar efectuarea unei noi expertize topo cu obiectivele clare, dar și avându-se în vedere verificările ce se impun instanței pentru determinarea măsurilor reparatorii, în aplicarea dispozițiilor art. 10 din legea specială, cum s-a arătat; se vor administra orice alte probe a căror necesitate va reieși din dezbateri pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, pentru terenul din str. M.S.: situația juridică și posesorul sau deținătorul actual, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

Astfel în rejudecare, prin decizia civilă nr. 61 din 27 iunie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtului Primarul Municipiului Moinești., s-a schimbat sentința civilă nr. 1060 din 13 iunie 2007 a Tribunalului Bacău în sensul respingerii contestației formulată de reclamantă în ce privește suprafața de teren de 3200 m.p. din M., str. M.S. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel în rejudecare a reținut că este adevărat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. însă instanța a constatat că reclamantul a beneficiat de serviciile unui apărător ales și ca atare în cele 11 termene de judecată putea face demersurile necesare pentru suplimentarea probatoriului și că depunerea planului de situație din 24 iunie 2011 s-a făcut după închiderea dezbaterilor, motiv pentru care acesta nu va fi avut în vedere la soluționarea cauzei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P.A. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului declarat de Primarul Municipiului M. și pe cale de consecință menținerea hotărârii instanței de fond. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel se susține că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. motivarea ei fiind una superficială și bazată exclusiv pe o presupusă culpă a reclamantei. În aceeași idee se invocă faptul că au fost încălcate chestiunile juridice dezlegate, principiul rolului activ al instanței și al dreptului la un proces echitabil.

Ca atare, susține recurenta, instanța de apel avea obligația să solicite pârâtului să precizeze dacă amplasamentul străzii M.S. s-a schimbat, întrucât din schițele depuse la dosar rezultă că zona în care se află terenul revendicat a suferit transformări majore, inclusiv cu privire la amplasamentul străzilor. Recurenta mai invocă și faptul că instanța de apel a preluat argumentația Curții de Apel Bacău din al doilea ciclu procesual, deși aceasta fusese înlăturată și cenzurată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3859 din 18 iunie 2010. Prin întâmpinarea depusă, intimatul Primarul Municipiului Moinești s-a opus admiterii recursului. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia civilă nr. 3859 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a casat decizia civilă nr. 168 din 10 decembrie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe reținându-se următoarele aspecte: Obiectul notificării reclamantei a purtat asupra a două imobile ce au aparținut autorilor ei C.G. și A., situate în Municipiul M., unul pe str. Z. (fostă F.S.), în suprafață de 2.400 mp, iar celălalt în suprafață de 3.200 mp, situat în aceeași unitate administrativ teritorială, pe str. M.S., atât la data realizării evidențelor în registrul agricol (1963), cât și ulterior, în anul 1987, data decretului de expropriere, când autorii reclamantei au fost deposedați de proprietatea de la această adresă.

Referitor la imobilul de pe str. Z., instanțele de fond au constatat dovedit dreptul de proprietate al autorilor reclamantei la data preluării abuzive a acestei proprietăți prin decretul A., calitatea reclamantei de succesoare în drepturi a acestora, prin urmare, calitatea sa de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. În ce privește întinderea acestui drept, deși în anexa actului de preluare autorii săi figurează expropriați cu imobil compus din teren în suprafață de 150 mp teren și construcție de 66,50 mp, instanța de apel în mod legal a reținut că întinderea reală a dreptului de proprietate cu privire la teren este de 2.400 mp, reținând ca relevantă din acest punct de vedere adeverința din 9 martie 1995 emisă de pârât, anume extras din registrul agricol, evidență corespunzătoare perioade 1959-1963 care confirma această suprafață.

Aceeași adeverință la care (recurenta a făcut referire, atesta că în aceeași perioadă, aceiași autori ai reclamatei au figurat în evidențele agricole și cu suprafața de teren de 0,32 ha în M., Str. M.S. Precizarea anterioară este utilă în justificarea soluției adoptate de Înalta Curte cu privire la terenul de la această ultimă adresă, astfel cum se va arăta. Probele pe care instanța de apel, ca și prima instanță, s-a întemeiat pentru a retine suprafața de teren reală ce a fost preluată autorilor recurentei din M., str. Z., sunt cele enumerate de art. 23 lit. b), c), d), f) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, dovezi luate în considerare în contextul în care art. 24 alin. (1) din lege permite probe contrare prezumției referitoare la întinderea dreptului pretins (că ea ar fi cea menționată în actul de preluare), or, evidența din registrul agricol este o atare probă contrară.

Raționamentul anterior și prezumțiile legale, relative (juris tantum) instituite prin art. 24 alin. (1) și (2) ca facilități de probațiune în contextul legii reparatorii, sunt aplicabile pentru situația în care persoana îndreptățită nu deține acte originare de proprietate, constitutive sau translative de drept real, așa cum este cazul recurentei, cu referire la ambele imobile. Prin urmare, instanța de apel a confirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a procedat la identificarea tipului de măsuri reparatorii prevăzute de lege, cercetând legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe și sub acest aspect.

Astfel, în cauză este reținut ca pentru suprafața de teren ce a fost menționată în decretul A. din str. Z., preluarea este una abuzivă, prin expropriere, în timp ce, pentru diferența de până la 2.400 mp teren de la aceeași adresă, preluarea este una fără temei legal, în aplicarea art. 2 lit. h) din legea specială (constatările primei instanțe). Ca atare, pentru verificarea cererii de restituire era necesară aplicarea combinată a dispozițiilor art. 11 (în limitele exproprierii) și art. 10 din lege (pentru preluarea fără titlu).

Deși instanța de apel nu face referire expresă la dispozițiile anterior menționate, Înalta Curte a constatat că s-a făcut o corectă aplicarea a lor, analizându-se prioritar restituirea în natură, potrivit principiilor legii reparatorii (art. 1 alin. (1)), constatându-se că acest teren din str. Z. nu este liber în sensul legii speciale, astfel că, s-a dispus în mod legal obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent anume, despăgubiri în condițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Caracterul sau însușirea unui teren de a fi liber în sensul Legii nr. 10/2001, are două componente: una materială, în sensul ca fizic acel teren să nu fie ocupat de construcții aparținând unor terțe persoane (în condițiile reglementate de lege ca antrenând o anumită protecție, de ex.

art. 10 alin. (2)), dar și o componentă juridică, în sensul ca acel teren a cărui restituire se solicită (și ar urma a se acorda) să fie la dispoziția unității deținătoare notificate, evidențiat cu orice titlu în patrimoniul acesteia, astfel cum definesc Normele Metodologice noțiunea de unitate deținătoare în H.G. nr. 250/2007, Cap. 2, prima ipoteză. În aceste condiții, se constată că instanța de apel a avut în vedere ambele valențe ale noțiunii și a constatat că pe terenul în suprafață de 2.400 mp din Str. Z. se află edificate blocuri de locuințe (obiectivul exproprierii) pe o suprafață de 1.188,30 mp, iar altă parte, în suprafață de 900 mp este ocupată de intervcnientul accesoriu al cauzei C.N., care deține hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă în acest sens, altă porțiune fiind ocupată de parcări și alei betonate.

Toate aceste constatări, în mod corect au condus la respingerea cererii privind restituirea în natură, constituind impedimente legale, conform art. 10 alin. (2) și (11) alin. (3) și (4) din lege, astfel că, legal sentința primei instanțe a fost schimbată pentru terenul din str. Z., în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) din lege (propuneri de despăgubiri în condițiile legii speciale). În consecință, se vor respinge ca nefondatc criticile recurentei privind respingerea cererii de restituire în natură (fie și parțială) a imobilului din M., Str. Z. Asupra celorlalte critici din motivele de recurs aici analizate, se va reveni în conținutul prezentelor considerente. 4. În ce privește criticile susținute de recurentă referitoare la intervenția în proces a numitului C.N., Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale ce reglementează acesta intervenție voluntară în favoarea uneia dintre părțile cauzei.

Cererea, din punct de vedere procedural, este admisibilă și în recurs, nu numai în apel, fără acordul părților preexistente, conform art. 51 C. proc. civ.; în plus, legea specială nu conține dispoziții de procedură derogatorii, care ar fi trebuit aplicate prioritar, conform principiului specialia generalibus derogant, și cu atât mai puțin condiționarea sau subordonarea admisibilității ei de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 de către cel ce intervine în proces.

Pe de altă parte, este posibil ca o persoană să fie în poziția de a avea interesul (și dreptul) de a formula o cerere de intervenție principală (supusă condițiilor de termen și formă prevăzute de Cod), caz în care are o poziție procesuală ofensivă (întrucât urmărește apărarea unui drept propriu), dar, aceasta nu înseamnă că ea nu poate alege să pretindă mai puțin în proces, respectiv, să opteze pentru formularea unei intervenții accesorii susținând partea care se află în poziția procesuală apropiată intereselor sale, opțiune ce nu reprezintă decât un aspect de exercitare a disponibilității părților în procesul civil.

Ceea ce diferențiază intervenția voluntară principală (în interes propriu) de cea accesorie (în interesul uneia dintre părți), nu este interesul, ci dreptul pe care intervenientul îl apără, în oricare dintre ipostaze, acesta având întotdeauna un interes propriu, personal, întrucât interesul procesual este una dintre condițiile de exercițiu a acțiunii civile (intervenția fiind o cerere de chemare în judecată sau cererea de chemare în judecată într-o altă formă de procedură).

Drept urmare, Înalta Curte în decizia de casare a constatat că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor legale incidente, nefiind necesar a da o altă calificare juridică cererii de intervenție în interesul pârâtului formulată de numitul C.N., pentru că s-ar fi încălcat principiul disponibilității, cu atât mai mult cu cât același intervenient formulase anterior în proces o intervenție în interes propriu pe care instanța de apel a respins-o ca inadmisibilă, conform art. 50 alin. (3) C. proc. civ. Cu privire la terenul din Moinești, Str. M.S., Înalta Curte constată însă că soluția instanței de apel este nelegală.

Se mai reține în decizia de casare că, deși reclamanta a administrat aceleași probe pentru ambele terenuri, solicitate prin aceeași notificare, instanța de apel a ajuns la concluzii contradictorii, întrucât, pentru terenul din Str. Z. a reținut calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, dând o rezolvare pozitivă raportului de restituire, prin echivalent, pe când pentru terenul din str. M.S. a infirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii, respingând cererea de acordare a măsurilor reparatorii. Din adeverința nr. 710 din 9 martie 1995 emisă de pârât, instanțele de fond au reținut că autorii reclamantei au figurat evidențiați în registrul agricol al unității administrativ teritoriale cu cele două proprietăți: pe str. Z. - 0,24 ha, iar pe str. M.S.

- 0,32 ha. Și proprietatea din str. M.S. a autorilor recurentei a fost preluată abuziv de stat, deși în Decretul de expropriere nr. A. a figurat numai construcția ce se găsea la această adresă; atare constatare permite stabilirea aceleiași concluzii a preluării abuzive a construcției de la această adresă (pentru care însă reclamanta nu a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, așa cum a reținut prima instanță), și a preluării fără titlu, a întregului teren situat la această adresă. Pentru stabilirea celor anterioare, Înalta Curte în calea de atac a reclamantei (regula non reformatio in peius) nu poate face evaluări proprii, dată fiind identitatea de raționament ce trebuie să se verifice pentru cele doua situații ce au același premise, astfel încât, stabilirea aceleiași concluzii este obligatorie, dată fiind puterea de lucru judecat pentru situația paralelă (respectiv, a terenului din str. Z.), regula procesului echitabil înscrisă în art. 6 parag.

1 din Convenția europeană a drepturilor omului, fiind de asemenea, în acest sens. Instanța de apel trebuia să facă aplicarea acelorași texte (deja menționate pentru imobilul din str. Z.) și să recunoască reclamantei calitatea de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii și pentru acest imobil. Însă individualizarea tipului de măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent, sub forma despăgubirilor în condițiile legii speciale, alte măsuri prin echivalent, nefăcând obiectul dezbaterilor) nu poate avea loc decât după individualizarea exactă a amplasamentului acestui teren din fosta și actuala stradă M.S., întrucât, în recurs, s-a confirmat de către pârât, potrivit adreselor înaintate la solicitarea Curții că str. M.S.

nu și-a schimbat denumirea niciodată între momentul 1963 (data evidențelor agricole) - 1987 (anul preluării în proprietatea statului, conform mențiunilor din anexa la decret) și nici în prezent, deci, la data soluționării raportului de restituire. Așa fiind, reiese fără echivoc, că cele două expertize efectuate de instanțele de fond au avut în vedere, referitor la această a doua proprietate, un alt imobil, situat la o altă adresă poștală, fără nicio legătură cu litigiul, respectiv, un teren situat pe actuala str. G.N.Ș., fostă E., iar nu terenul din str. M.S. (fostă și actuală). Această eroare de cercetare judecătorească a fost permisă de instanțele de fond, care, în exercitarea obligațiilor prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., trebuiau să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea oricărei greșeli privind aflarea adevărului în cauză. Or, se constată că ambii experți (diferiți, în fond și apel), în îndeplinirea mandatului încredințat de instanțe, pentru această proprietate din str. M.S., au avut în vedere imobilul de pe str. G.N.Ș. (fostă str. E.) numai pentru că a fost „indicat de reclamantă” ca fiind amplasamentul fostei proprietăți din Str. M.S., fără niciun corespondent în actele dosarului. Instanțele, potrivit principiului rolului activ, erau ținute să cenzureze îndeplinirea mandatului de către expert și să constate că s-a identificat un alt imobil decât cel care interesa cauza, având la dispoziție măsurile prevăzute de art. 211 și art. 212 alin. (1) C. proc.

civ., aplicații ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ. În rejudecare, instanța de apel va dispune administrarea probelor pertinente, concludente și utile pentru identificarea terenului din str. M.S., potrivit amplasamentului neschimbat al acestuia, sens în care se impune prioritar efectuarea unei noi expertize topo cu obiectivele clare, dar și avându-se în vedere verificările ce se impun instanței pentru determinarea măsurilor reparatorii, în aplicarea dispozițiilor art. 10 din legea specială, cum s-a arătat; se vor administra orice alte probe a căror necesitate va reieși din dezbateri pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, pentru terenul din str. M.S.: situația juridică și posesorul sau deținătorul actual, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

Or, din perspectiva problemelor de drept dezlegate, a recomandărilor și statuărilor din decizia de casare, este de reținut că acestea nu se regăsesc în examinarea instanței de apel în rejudecare, motiv pentru care este fondat motivul de recurs ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Este real că reclamanta avea obligația de a depune toate înscrisurile și planurile de situație ce vizează terenul din str. M.S. pentru clarificarea situației juridice a acestuia, dar în aceeași idee, este de reținut că deși s-a solicitat la 27 iunie 2011 acordarea unui teren tocmai pentru depunerea schiței și planului de situație ce vizează terenul din litigiu, instanța respinge cererea motivat de faptul că au mai fost acordate amânări pe acest considerent.

Cum, la 27 iunie 2011, a fost depus planul de situație ce vizează amplasamentul imobilului de pe str. M.S., util și pertinent cauzei, raportat și la recomandările din decizia de casare, este de reținut că se impune efectuarea expertizei pentru imobilul din Str. M.S. în raport de acest plan de situație din 24 iunie 2011 emis de Consiliul județean. Astfel din perspectiva celor expuse, urmează a se admite recursul, a se casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanța de apel va avea în vedere recomandările și statuările din decizia de casare nr. 3859/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv administrarea tuturor probelor utile și concludente cauzei, pentru identificarea terenului din str. M.S.

potrivit amplasamentului neschimbat al acestuia, natura juridică și posesorul/deținătorul actual prin efectuarea unei noi expertize topo cu obiectivele clare, precum și determinarea măsurilor reparatorii ce se impun în aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva deciziei civile nr. 61 pronunțată la 27 iunie 2011 de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2013.