ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5077/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5077/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de

08 mai 2013, contestatorii T.I. și F.M. au formulat, în contradictoriu cu

intimații P.L., Municipiul Bacău, prin Primar, Consiliul Local Bacău și Statul

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București, contestație

în anulare împotriva deciziei nr. 1763 din 28 martie 2013 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă, invocând dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., în sensul că hotărârea atacată este rezultatul unei erori materiale și că

instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de modificare/casare prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În motivarea contestației,

contestatorii au arătat că nu au invocat nici la fond și nici în apel ori recurs

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, chiar dacă imobilul a fost preluat abuziv

de către stat, ci au solicitat compararea titlurilor de proprietate pe calea acțiunii

în revendicare, întrucât titlul statului este inopozabil. Totodată, au solicitat

obligarea pârâtului Municipiul Bacău, prin Primar, să le lase în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul în suprafața de 2.834,52 m.p., situat în Bacău, și,

numai în subsidiar, în situația în care restituirea în natură este imposibilă, acordarea

de despăgubiri prin echivalent, conform art. 25-30 din Legea nr. 33/1994, luându-se

în considerare că exproprierea s-a făcut pentru cauză de utilitate publică, fără

o justă despăgubire.

Înalta Curte de Casație

și Justiție a soluționat recursul fără a cerceta motivele invocate în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., făcând trimitere însă la aplicarea Legii nr. 10/2001.

În plus, hotărârea atacată cuprinde aceeași motivare cu cea dată de Curtea de Apel

Bacău în cadrul deciziei nr. 23/2012.

Niciunde nu se face vreo

referire la titlul de proprietate al autorului P.C., respectiv decizia nr. 3222

din 24 decembrie 1958 a Tribunalului Bacău. Conform pct. III alin. (3) din acest

act, ce ține loc de titlu de proprietate, terenul de 3.222 m.p. din Bacău, era proprietatea

acestuia; din întreaga suprafață până în prezent s-au retrocedat 250 m.p. iar diferența

de 2.972 m.p. teren preluat abuziv de la P.C. se află încă în proprietatea statului.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat suprafața de 2.834,52 m.p., expropriată

prin Decretul nr. 11 din 06 ianuarie 1958, rămânând o suprafața de teren de 137,48

m.p., nerevendicată.

Prin cererea de recurs

instanța a fost sesizată cu motive de recurs ce vizau greșita respingere de plano

a acțiunii în revendicare (fără cercetarea fondului cauzei, pronunțarea fiind făcută

doar pe cale de excepții), greșita trimitere la procedura Legii nr. 10/2001 (ineficace,

de altfel), greșita reținere a lipsei de diligență, în condițiile în care reclamanții

au precizat că au făcut demersuri la Arhivele Naționale - Direcția Județeană Bacău

încă din anul 2001, însă actul de expropriere a fost găsit abia în anul 2008.

Contestatorii au mai arătat

că în motivarea deciziei se face vorbire despre concursul dintre legea specială

și cea generală. Or, existența Legii nr. 10/2001, cât și a deciziilor Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 53/2007 și nr. 33/2008 nu exclud posibilitatea

introducerii unei acțiuni în revendicare, mai ales în situația în care persoanele

îndreptățite la retrocedări au fost în imposibilitate de a face notificarea prevăzută

de legea specială.

Decretul nr. 11 din

06 ianuarie 1958 nu a fost publicat vreodată în M. Of., iar, în absența unui titlu

opozabil reclamanților în raport cu titlul lor de proprietate, valabil - decizia

civilă nr. 3222 din 24 decembrie 1958, Legea nr. 10/2001 nu este incidentă, având

doar caracter reparator.

Potrivit deciziei nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având

ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, „În

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea

nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

În cazul de față, neconcordanța

dintre lege și Convenție constă tocmai în ineficacitatea și inaplicabilitatea Legii

nr. 10/2001, Ia care instanțele fac trimitere în motivarea respingerii acțiunii

în revendicare.

În ceea ce privește aplicarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

contestatorii au precizat că au un „bun” actual, conform titlului autorului lor,

că dreptul de proprietate privată nu se stinge prin neuz, că preluarea abuzivă de

către stat a unei proprietăți private nu echivalează cu stingerea dreptului de proprietate

(Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 73/1995 și nr. 145/2004, a stabilit

că în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu, dreptul proprietarului nu a

încetat să existe, ca atare, statul nu a fost niciodată proprietar), că jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului stabilește că toate vânzările făcute de către

Statul Român pentru imobilelor preluate fără titlu echivalează cu vânzarea bunului

altuia, că procedura prevăzută de legea specială nu se mai aplică din anul 2002.

În speță, instanța a respins

recursul fără a cerceta motivele invocate, făcând trimitere la o lege lipsită de

efecte; nicio lege specială, eficientă sau nu, nu înlătură în mod absolut admisibilitatea

acțiunii întemeiate pe dreptul comun. De altfel, revendicarea este imprescriptibilă

și, ca atare, nu poate fi vorba de „concurs” între o lege ineficientă și o lege

generală. Prin respingerea acțiunii în revendicare, instanța a îngrădit efectiv

drepturile reclamanților conferite, garantate și ocrotite de Legea fundamentală.

Intimatul Municipiul Bacău,

prin Primar, a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea contestației

în anulare, ca nefondată, întrucât, pe de o parte, prin sintagma „greșeli materiale”

legiuitorul a avut în vedere doar acele erori materiale evidente, de procedură,

iar nu reluarea judecății, astfel cum susțin contestatorii, iar, pe de altă parte,

deoarece instanța de recurs a răspuns tuturor motivelor invocate, respectiv a examinat

cauza sub toate aspectele.

Analizând prezenta contestație

în anulare prin prisma dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată

următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1524 din 14 octombrie 2011, Tribunalului Bacău a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Municipiului Bacău și Consiliului Local Bacău în ceea ce privește

cererea de constatare a nevalabilității titlului statului și, în consecință, a respins

această cerere, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului

Local Bacău și, prin urmare, a respins cererea de restituire a imobilului formulată

în contradictoriu cu această persoană, a admis excepția inadmisibilității acțiunii

privind restituirea imobilului și, ca atare, a respins, ca inadmisibilă, cererea

de retrocedare formulată de reclamanții T.I., F.M., P.I., P.L., C.A.L. în contradictoriu

cu pârâții Municipiul Bacău, prin Primar, Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor Publice București, a respins cererea de constatare a nevalabilității

titlului statului formulată în contradictoriu cu Statul Român.

Curtea de Apel Bacău,

secția I civilă, prin decizia civilă nr. 23 din 21 septembrie 2012, a respins apelurile

promovate de reclamanții, reținând, în esență, că excepțiile au fost corect soluționate,

că terenul a fost expropriat abuziv prin Decretul nr. 11/1958, făcând obiectul unei

legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, și că, în acest context

acțiunea formulată pe temeiurile invocate este inadmisibilă.

S-a constatat următoarele:

concursul dintre Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 10/2001 a făcut obiectul deciziei

nr. 53/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând că dispozițiile art. 35

din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate

în perioada 6 martie1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001; invocarea art. 25-30 din Legea nr. 33/1994 nu poate duce la o

altă soluție, pe de o parte, întrucât acestea vizează momentul exproprierii (al

preluării), ceea ce nu este cazul în speță, iar, pe de altă parte, deoarece o eventuală

cerere de plată a despăgubirilor aferente exproprierii din 1958 ar fi demult prescrisă;

în privința concursului dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, Înalta Curte

de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr. 33/2008, stabilind, în principiu,

inadmisibilitatea acțiunilor în revendicarea bunurilor imobile preluate abuziv în

perioada comunistă după apariția legii speciale. În mod excepțional, s-a admis posibilitatea

revendicării pe calea dreptului comun pentru persoanele exceptate de la procedura

Legii nr. 10/2001 sau pentru persoanele care din motive independente de voința lor

nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale.

Instanța de apel a mai

reținut că reclamanții nu se pot prevala de caracterul secret al decretului de expropriere

pentru a beneficia de calea dreptului comun. Aceștia aveau posibilitatea de a formula

notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru bunul ce le-a fost preluat abuziv, însă,

în realitate, își invocă propria culpă – imposibilitatea de a intra în posesia actului

de expropriere.

În consecință, lipsa vădită

de diligență a reclamanților nu poate fi invocată în apărare, întrucât s-ar ajunge

în situația absurdă ca aceștia, contrar deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție

și ale Curții Constituționale, să fie „premiați” pentru pasivitatea lor de peste

7 ani în condițiile în care mare parte dintre notificatori (foștii proprietari-diligenți)

se află încă în așteptarea unei soluții a Comisiei Centrale.

De asemenea, Curtea de

Apel Bacău a statuat că reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile Convenției

și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cererea de restituire

neconstituind prin ea însăși „bun” sau „speranță legitimă”.

Prin recursul declarat,

reclamanții P.I., P.L., C.A.L. au arătat că nelegal a fost respins apelul lor, reținându-se

că nu au făcut dovada că s-au aflat într-o împrejurare mai presus de voința lor,

care să-i împiedice să ia cunoștință de decretul de expropriere a terenului, și

că motivarea instanței este o chestiune de interpretare a deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La rândul lor, reclamanții

T.I. și F.M., indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au precizat că nelegal instanțele

de fond și apel au respins excepția lipsei calității procesuale pasive, pe capătul

de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, a pârâților Statul

Român și Municipiul Bacău, prin Primar; că ambele instanțe au apreciat că acțiunea

în revendicare este inadmisibilă, cu motivarea că nu au urmat calea prevăzută de

Legea nr. 10/2001, referindu-se în acest sens la decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, deși reclamanții s-au aflat în imposibilitatea de a urma

această procedură având în vedere că au intrat în posesia decretului de expropriere

la data de 9 ianuarie 2008; că instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 10/2001, dar, în speță, reclamanții nu se află în ipoteza

prevăzută de acest text de lege, câtă vreme nu se aflau în posesia decretului de

expropriere; că instanțele de fond și apel au făcut o greșită interpretare a deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece există contradicție

între dreptul intern, Legea nr. 10/2001 și legislația Curții Europene a Drepturilor

Omului; că cel de-al doilea capăt de cerere s-a întemeiat pe prevederile art. 25-30

și art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar instanțele de fond și apel nu au analizat

situația reclamanților în raport de acest act normativ, respectiv dacă imobilul

expropriat a fost utilizat în termen de un an și dacă s-a făcut o nouă declare de

utilitate publică; că instanța de apel a făcut trimitere la decizia nr. 27/2011,

pronunțată în recurs în interesul legii, însă reclamanții nu și-au întemeiat acțiunea

pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și că instanța de apel a

făcut vorbire de intervenirea prescripției, deși acțiunea în revendicare este imprescriptibilă,

iar capătul de cerere subsidiar, prin care s-au solicitat despăgubiri, nu poate

fi prescris atâta timp cât reclamanții nu au cunoscut decretul de expropriere decât

la 11 ianuarie 2008.

Prin decizia civilă

nr. 1763 din 28 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a

respins,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții T.I., F.M., P.I., P.L. și C.A.L.,

examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, conform art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește

critica legată de excepția lipsei calității procesuale pasive pe capătul de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului, instanța a reținut, față

de

pârâtul

Municipiul Bacău, că sunt incidente dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și

că același capăt de cerere nu a fost soluționat pe cale de excepție în privința

pârâtului Statul Român, ci, dimpotrivă, pe fond, constatându-se că imobilul în litigiu

a fost preluat cu titlu, în mod abuziv, și că se înscrie în cadrul celor prevăzute

de art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la împrejurarea

invocată de reclamanți, aceea că au intrat în posesia decretului de expropriere

în anul 2008, ceea ce i-a pus în imposibilitatea de a urma procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001, Înalta Curte a apreciat că nu este de natură a le deschide acestora

calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, întrucât, cum corect s-a reținut

și în apel, temeiul notificării prevăzută de acest act normativ, prin care se declanșează

procedura specială pentru retrocedarea imobilului, îl constituie preluarea abuzivă

a imobilului de către stat și nu actului normativ în baza căruia s-a realizat aceasta.

S-a constatat că în soluționarea

excepției admisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, instanța de

apel nu a făcut trimitere la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, ci a arătat

că decretul de expropriere, în lipsa actelor de proprietate, ar fi putut face dovada

dreptului de proprietate al reclamanților potrivit acestor dispoziții legale, astfel

că nu poate fi primită susținerea potrivit căreia greșit s-a făcut trimitere la

aceste norme legale.

Înalta Curte a respins

și critica potrivit căreia decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de

apel ar fi reținut ca temei legal al excepției inadmisibilității acțiunii dispozițiile

deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât, potrivit

acestei decizii, prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se interpretează în sensul

că nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Cum reclamanții nu au

făcut dovada că sunt exceptați de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și că,

din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze

această procedură, s-a constatat că aceștia nu au deschisă calea acțiunii în revendicare

potrivit dreptului comun.

Critica potrivit căreia

instanțele de fond și apel au făcut o eronată interpretare a dispozițiilor deciziei

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece între dreptul

intern, Legea nr. 10/2001, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

există contradicție în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare,

a fost considerată, de asemenea, nefondată.

S-a reținut că, odată

cu apariția Legii nr. 10/2001, bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate

în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile

preluate în mod abuziv. În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau

îndreptățite la această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile

și în termenele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, sancțiunea nerespectării

acestui termen constând în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

Decizia nr. 33/2008, vizând

chiar problema în discuție, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit

că, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea

specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se

prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Înalta Curte a considerat,

totodată, că motivele ce au vizat necercetarea cererii privind solicitarea reclamanților

de a li se acorda despăgubiri potrivit art. 25-30 din Legea nr. 33/1994, respectiv

dacă imobilul expropriat a fost utilizat în termen de un an și dacă s-a făcut o

nouă declarare de utilitate publică, sunt nefondate, întrucât, reținându-se întemeiată

excepția inadmisibilității acțiunii pendinte pe calea dreptului comun, potrivit

art. 480-481 C. civ., legal nu s-au primit și analizat criticile privind fondul

raportului juridic litigios.

Și celelalte critici formulate

de reclamanți, în sensul că greșit instanța de apel a făcut trimitere la decizia

nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și că „a făcut vorbire

de intervenirea prescripției” au fost respinse, ca nefondate, întrucât, pe de o

parte, Curtea de Apel Bacău s-a referit la dispozițiile acestei decizii pentru fundamentarea

soluției sale dată pe excepția inadmisibilității acțiunii privind capătul de cerere

subsecvent, prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata echivalentului

în bani a imobilului, iar, pe de altă parte, deoarece nu a soluționat cauza pe această

excepție (cea a prescripției).

Față de cele de mai sus,

Înalta Curte reține că, potrivit art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare

specială este deschisă exclusiv pentru greșeli materiale sau pentru nepronunțarea

asupra unui motiv de recurs, iar nu pentru greșita aplicare a legii, care este un

motiv de reformare a hotărârii, operațiune posibilă doar în recurs.

Așadar, invocând prevederile

citate, contestatorii nu pot beneficia de o rejudecare a pricinii, în urma căreia

materialul probator administrat în fazele procesuale anterioare să conducă la o

altă soluție.

În cazul de față, greșelile

pe care contestatorii le impută instanței de recurs, tinzând în felul acesta la

schimbarea soluției – referitoare la argumentele expuse de Înalta Curte în considerente

– nu pot fi valorificate pe calea contestației în anulare, de esența căreia este

remedierea unor neregularități procedurale săvârșite de instanță și nu reluarea,

independent de neregularitățile expres prevăzute de C. proc. civ., a judecății litigiului.

Contestatorii critică,

practic, modalitatea în care instanța de recurs a motivat decizia contestată, dar

instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare, nefiind instanță de

control judiciar, nu poate interveni și sancționa, din punct de vedere legal, acest

pretins neajuns procesual, fiind vorba de o interpretare a dispozițiilor legale

în speță, deci, cel mult, de o greșeală de judecată.

Înalta Curte apreciază

că simpla nemulțumire a părții care a pierdut recursul, atât cu privire la soluția

pronunțată, cât și cu privire la modalitatea de argumentare a hotărârii de către

instanța de recurs, nu poate determina o rejudecare a cauzei, în condițiile în care

au fost respectate și garanțiile unui proces echitabil, cuprinse în art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, contestația în

anulare, fondată pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ. nu este întemeiată.

Sub aspectul omisiunii

de examinare a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că nu sunt incidente

prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Pentru ca o contestație

în anulare să poată fi admisă în temeiul acestui text de lege este necesar să fie

îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul

din motivele de casare ori modificare invocate; această omisiune să se fi produs

din greșeală.

Examinând considerentele

deciziei atacate, Înalta Curte apreciază că instanța de recurs a cercetat toate

criticile fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și anume:

a analizat modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive

a pârâților Statul Român și Municipiul Bacău pe capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului; a arătat care sunt considerentele pentru care

acțiunea reclamanților a fost privită ca inadmisibilă în condițiile în care cererea

lor a fost formulată după apariția Legii nr. 10/2001 și nu s-a făcut vreo dovadă

privind urmarea procedurii prevăzute de legea specială, cu referire directă la decizia

nr. 53/2007, respectiv decizia nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație

și Justiție, obligatorii din perspectiva art. 329 C. proc. civ.; a precizat de ce

nu a fost analizată situația reclamanților în raport de prevederile art. 25-30 și

art. 35 din Legea nr. 33/1994 în privința capătului de cerere subsidiar; a indicat

argumentele pentru care în fazele procesuale anterioare s-au avut în vedere considerentele

deciziei nr. 27/2011, pronunțate în recurs în interesul legii; a precizat că soluția

în cauză nu a fost verificată sub aspectul prescripției acțiunii în revendicare,

ci doar sub aspectul admisibilității unei astfel de cereri, în raport de data introducerii

acțiunii.

Așadar, rezultă că instanța

de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate,

iar faptul că în motivarea soluției adoptate nu a făcut referire la toate argumentele

invocate de reclamanți nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318

teza a II-a C. proc. civ.

Împrejurările relevate

în susținerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de fond ce nu pot fi

avute în vedere în acest context și care exced motivelor prevăzute de textul citat,

întrucât deturnează scopul și finalitatea normei legale arătate, încercându-se transformarea

acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs.

Aplicarea și interpretarea

dispozițiilor legale incidente într-o anumită cauză este atributul instanței de

judecată astfel învestită și reprezintă expresia principiului rolului activ al acesteia,

neputând constitui premise ale formulării unor căi extraordinare de atac.

Față de argumentele expuse,

Înalta Curte constată că cererea de contestație în anulare formulată de contestatorii

T.I. și F.M. nu este întemeiată și o va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare împotriva deciziei civile nr. 1763 din 28 martie 2013 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de contestatorii T.I. și F.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 noiembrie 2013.