ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1763/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1763/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința civilă

nr. 1524 din 14 octombrie 2011 a Tribunalului Bacău, s-a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a municipiului Bacău și Consiliului local Bacău, în

ceea ce privește cererea de constatare a nevalabilității titlului statului și,

în consecință, s-a respins această cerere.

S-a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local Bacău și în consecință a

fost respinsă cererea de restituire a imobilului formulată în contradictoriu cu

această persoană.

S-a admis excepția

inadmisibilității acțiunii, pentru restituirea imobilului și, în consecință, a

fost respinsă ca inadmisibilă cererea de retrocedare a imobilului formulată de

reclamanții T.I., F.M., P.I., P.L., C.A.L., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Bacău prin primar, Statul Român - prin Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice - București.

S-a respins cererea

de constatare a nevalabilității titlului statului formulată în contradictoriu

cu Statul Român.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut, față de actele și lucrările cauzei, în

esență, că autorul reclamanților, P.C., a fost expropriat în anul 1958 de

suprafața de 2834,52 mp teren intravilan situat în Municipiul Bacău, Calea

Mărășești nr. 256. Exproprierea s-a efectuat în temeiul Decretului de

expropriere nr. 11/1958, stabilindu-se și despăgubirea aferentă exproprierii,

astfel cum rezultă din procesul verbal din 20 februarie 1958. Reclamanții

precizează că acest decret a avut caracter secret, iar această susținere se

verifică din analiza copiei decretului depusă la dosar.

Instanța a reținut că

reclamații au invocat, de asemenea, și caracterul abuziv al preluării

imobilului, și au structurat acțiunea pe două paliere și anume: constatarea

nevalabilității titlului statului cu consecința obligării pârâților la predarea

imobilului ce a făcut obiectul exproprierii în deplină proprietate și liniștită

posesie; restituirea imobilului în echivalent, în temeiul art. 25-30 din Legea

nr. 33/1994, acest capăt de cerere fiind dezvoltat în notele scrise depuse la

fila 150 dosar.

Analizând temeiurile

invocate, instanța a constatat că reclamanții au solicitat în principal terenul

preluat abuziv de la autorul lor pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, prin efectul constatării nevalabilității titlului statului, în

conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar în situația imposibilității

restituirii în natură, să se acorde echivalentul bănesc al terenului, conform

art. 25-30 din Legea nr. 33/1994.

Or, calea procedurală

aleasă de reclamanți pentru satisfacerea dreptului lor, atât în ceea ce

privește acțiunea principală în revendicare, cât și acțiunea formulată în

subsidiar este inadmisibilă. Astfel, excepția inadmisibilității a fost

invocată, prin întâmpinare, de ambele pârâte, pe lângă această excepție fiind

invocate și excepția lipsei calității procesuale pasive a autorităților locale,

pentru cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului, și

excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local Bacău, în ceea

ce privește cererea de restituire în natură.

Instanța a constatat,

raportat și la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, că pârâții Consiliul

local Bacău, precum și Municipiul Bacău, prin primar, nu justifică calitate

procesuală pasivă în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului astfel că a respins această cerere formulată

în contradictoriu cu acești pârâți.

De asemenea,

Consiliul local Bacău nu justifică calitate procesuală pasivă în ceea ce

privește cererea de restituire a imobilului atât în natură, cât și prin

echivalent, întrucât bunul solicitat a fi restituit se află în patrimoniul UAT

a municipiului Bacău, motiv pentru care acțiunea în revendicare a fost respinsă

față de acest pârât.

Excepția

inadmisibilității, care a fost invocată de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor, a fost admisă atât în ceea ce privește restituirea în natură, cât

și în ceea ce privește restituirea prin echivalent față de pârâții UAT a

municipiului Bacău și Statul Român.

Este de observat ca

la data introducerii acțiunii de către reclamanți era în vigoare Legea nr. 10/2001,

care stabilește modalitatea de restituire a imobilelor preluate cu titlu

abuziv. Or, caracterul abuziv al preluării terenului de la autorul

reclamanților nu a fost contestat în cauză, mai mult decât atât, reclamanții

s-au prevalat de această susținere chiar în răspunsul la întâmpinarea formulată

de Municipiul Bacău, prin primar. În concluzie, în anul 2008, regimul juridic

al imobilelor expropriate abuziv era reglementat printr-o lege specială care

impunea parcurgerea unei etape administrative obligatorii. Din analiza

decretului de expropriere și a procesului verbal de despăgubire, este mai mult

decât evident că preluarea s-a făcut cu titlu, în mod abuziv, și că imobilul

solicitat se înscrie în cadrul celor prevăzute în art. 11 din Legea nr.

10/2001.

Deși reclamanții, în

prezenta cauză, au optat practic pentru revendicarea de drept comun, această

cale este inadmisibilă în contextul în care prin intervenirea legii speciale a

fost strict reglementată modalitatea de restituire a acestor categorii de imobile.

În acest sens s-a

pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008, aplicabilă în speță dat fiind că această decizie este dată în

cursul procesului, precum și pentru interpretarea și aplicarea unitară a legii.

Înalta Curte

statuează că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru

aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale.

Raportul dintre legea specială și legea generală a fost rezolvat în același mod

de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în recurs în

interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca

obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

(Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), astfel că și cererea de despăgubiri

formulată în subsidiar și întemeiată pe art. 25-30 din Legea nr. 33/1994 apare

ca fiind inadmisibilă și din acest punct de vedere.

În consecință, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., cu unele

excepții.

O primă excepție

vizează inaplicabilitatea prevederilor legii speciale altor categorii de

persoane cum sunt cele expres prevăzute la art. 3 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, iar o a doua vizează imposibilitatea formulării unei notificări din

cauza unor împrejurări mai presus de voința părții.

În prezenta cauză

reclamanții afirmă că au fost în imposibilitate de a urma calea prevăzută de

legea specială datorită unor împrejurări mai presus de voința lor constând în

caracterul secret al decretului de expropriere. Or, în astfel de situații

instanța este chemată să aprecieze dacă situația invocată se înscrie în acest

cadru. Tribunalul a constatat că reclamanții sunt cetățeni români, cu

domiciliul în România, și nu pot invoca necunoașterea legii, iar pe de altă

parte, faptul că decretul de expropriere a avut caracter secret nu constituie

un impediment în parcurgerea procedurii administrative speciale, cel mult

această situație nu face decât să îngreuneze probațiunea exproprierii abuzive

în fața autorităților administrative sau judecătorești. În concluzie,

tribunalul a apreciat că aceasta împrejurare nu face parte din categoria celor

mai presus de voința părților, astfel că aceștia erau obligați să formuleze

notificare și să parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Totodată, instanța a

considerat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului și dreptul de acces la justiție conferit de Convenție,

garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate

sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Or, din jurisprudența

în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că simpla solicitare

de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o

speranță legitimă (Cauza Poenaru contra României).

Față de aceste

considerente, instanța a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă. În

acest context, a fost apreciată ca inadmisibilă și cererea formulată în

subsidiar, de restituire în echivalent, care are o strânsă legătură cu

soluționarea primului capăt de cerere.

Curtea de Apel Bacău,

secția I civilă, prin Decizia nr. 23 din 21 septembrie 2012, a respins

apelurile promovate de reclamanții T.I., F.M., P.I., P.L., C.A.L., reținând, în

esență, următoarele:

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a Municipiului Bacău a fost admisă în ceea ce

privește cererea de constatare a nevalabilității titlului statului. Admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local Bacău a vizat

cererea de constatare a nevalabilității titlului statului și cererea de

restituire a imobilului.

Excepția a fost

corect admisă de vreme ce chiar reclamanți au invocat nevalabilitatea titlului

statului, nesusținând că terenul expropriat ar fi aparținut deopotrivă

statului, UAT Bacău și Consiliul local Bacău, în calitate de proprietari.

Fiind aplicabile

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1 alin. (2) lit. d)

și art. 23 din Legea nr. 215/2001, sub acest aspect criticile aduse sentinței

au fost apreciate ca neîntemeiate.

Instanța s-a

pronunțat pe capătul subsidiar al cererii deduse judecății reținând că cererea

formulată în subsidiar, de restituire în echivalent, care are o strânsă

legătură cu soluționarea primului capăt de cerere este inadmisibilă.

Astfel, reclamanți au

revendicat suprafața de 2834,52 mp situată în „Mecetul Evreiesc,” solicitând

fie restituirea în natură, fie obligarea la plata echivalentului bănesc (în

cazul imposibilității restituirii în natură) invocând ca temeiuri de drept dispozițiile

art. 20-21 și art. 44 din Constituția României, art. 480-481 C. civ., art. 6

din Legea nr. 213/1998, art. 25-30 din Legea nr. 33/1994, Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950

și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

Terenul a fost

expropriat abuziv prin Decretul nr. 11/1958, făcând obiectul unei legi speciale

de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001.

Or, în acest context

acțiunea reclamantei, pe temeiurile invocate, este inadmisibilă.

Astfel, pe de o

parte, concursul dintre Legea nr. 33/1994 (sub aspectul imobilelor expropriate

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989) și Legea nr. 10/2001 a făcut

obiectul Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție

statuând că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul

acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie1945-22

decembrie 1898, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Invocarea art. 25-30 din

Legea nr. 33/1994 nu poate duce la o altă soluție, pe de o parte, întrucât

acestea vizează momentul exproprierii (al preluării) ceea ce nu este cazul în

speță, iar pe de altă parte, o eventuală cerere vizând plata despăgubirilor

aferente exproprierii din 1958 ar fi demult prescrisă.

S-a mai reținut, că

reclamanții oscilează asupra acestui temei, de vreme ce în răspunsul la

întâmpinare au arătat că „Mai mult decât atât, noi am invocat ca temei de drept

al acțiunii art. 25-30 din Legea nr. 33/1994”, iar în cererea de apel

consemnează „În al doilea rând cererea noastră urmează a fi avută în vedere și

prin prisma Legii nr. 33/1994. Conform art. 35 din Legea nr. 33/1994”.

În privința

concursului dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, Înalta Curte de Casație

și Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, stabilind, în

principiu, inadmisibilitatea acțiunilor în revendicarea bunurilor imobile

preluate abuziv în perioada comunistă, după apariția legii speciale.

În mod excepțional,

s-a admis posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun pentru persoanele

exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 sau pentru persoanele care din

motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură (a

Legii nr. 10/2001) în termenele legale.

Reclamanții se

prevalează de caracterul secret al decretului de expropriere.

De necontestat

caracterul secret al Decretului nr. 11/1958, mențiunea „secret” apărând în

chiar exemplarul depus de apărătorul reclamanților la termenul din 8 octombrie

2008.

Instanța a analizat

însă dacă această împrejurare constituie un motiv independent de voința

reclamanților de a urma calea Legii nr. 10/2001 și a constatat că reclamanții

nu se pot prevala de caracterul secret al decretului de expropriere pentru a

beneficia de calea dreptului comun.

Legea nr. 10/2001 a

fost publicată la 14 februarie 2001, legiuitorul prevăzând inițial un termen de

6 luni pentru depunerea notificărilor (art. 21 din Legea nr. 10/2001 în vechea

reglementare).

Ulterior termenul a

fost prelungit prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, data limită de depunere a

notificării fiind 14 februarie 2002.

De esența depunerii

notificării nu era actul în baza căruia s-a făcut exproprierea, ci calitatea de

fost proprietar al imobilului expropriat. În acest sens, s-a pronunțat și

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 21/2004 care a reținut: „Declanșarea

procedurii are loc pe calea unei notificări adresate de către persoana

îndreptățită persoanei juridice deținătoare”.

Or, nu trebuie

confundată acțiunea (cererea de chemare în judecată) cu probele în susținerea

acțiunii.

De altfel,

reclamanții-apelanți nu au contestat afirmația din întâmpinarea formulată de

Primarul municipiul Bacău conform căreia aceiași reclamanți au formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru un alt bun ce le-a fost preluat

abuziv, notificare ce a fost soluționată.

Temeiul notificării

îl constituie preluarea abuzivă (lipsa în patrimoniul reclamanților a

imobilului în anul 2001 după preluarea în perioada comunistă), iar nu decretul

de expropriere, acesta putând face eventual dovada (în lipsa actelor de

proprietate) a dreptului de proprietate, prezumția instituită de art. 24 din

Legea nr. 10/2001.

Or, în realitate,

reclamanții-apelanți își invocă propria culpă, întrucât cu minime diligențe

aceștia ar fi putut intra în posesia decretului de expropriere în urma unei

cereri formulate la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bacău.

De altfel, așa cum

rezultă de pe copia procesului-verbal din 20 februarie 1958 confirmată ca fiind

conformă cu originalul, această copie a fost executată de Direcția Județeană a

Arhivelor Naționale la 10 decembrie 2001. Nu are importanță dacă această copie

a fost eliberată apelanților sau unui terț ci faptul că la data de 10 decembrie

2001 (înăuntrul termenului de depunere a notificării) actul nu mai era

„secret”.

În consecință, lipsa

vădită de diligență a reclamanților nu poate fi invocată de aceștia în apărare,

întrucât s-ar ajunge în situația absurdă ca apelanții, contrar deciziilor

Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Constituționale, să fie

„premiați” pentru pasivitatea lor de peste 7 ani în condițiile în care mare

parte dintre notificatori (foștii proprietari-diligenți) se află încă în

așteptarea unei soluții a Comisiei Centrale.

În mod corect a constatat

prima instanță că reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile Convenției și

ale art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, cererea de restituire

neconstituind prin ea însăși „bun sau speranță legitimă”.

O analiză complexă a

fost făcută de asemenea prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii (decizie

obligatorie de la publicare, conform art. 330 C. proc. civ.).

S-a concluzionat, că,

apreciind acțiunea ca inadmisibilă, reclamanții nu se pot prevala de

chestiunile vizând compararea titlurilor, nevalabilitatea titlului statului sau

neconformitatea exproprierii cu norma constituțională și că, față de cele

expuse, reclamanții nu se află în situația de excepție de a solicita imobilul

pe calea dreptului comun.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții T.I., F.M., P.I., P.L. și C.A.L.,

criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în

dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:

Prin recursul lor,

reclamanții P.I., P.L., C.A.L. au criticat decizia recurată pentru

nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu motivarea că nelegal a

fost respins apelul declarat de către aceștia, reținându-se că apelanții nu au

făcut dovada că s-au aflat într-o împrejurare mai presus de voința lor care

să-i împiedice să ia cunoștință de decretul de expropriere a terenului care

face obiectul acțiunii și că motivarea instanței este o chestiune de

interpretare a Deciziei nr 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, întrucât nu aveau cum să ia cunoștința de acest decret atâta vreme

cat el nu a fost publicat în M. Of.

Prin urmare, s-a

solicitat ca instanța de recurs să caseze ambele hotărâri, să rețină cauza spre

rejudecare și să procedeze la respingerea tuturor excepțiilor invocate,

întrucât, din Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, rezultă că au deschisă calea acțiunii în revendicarea sau

retrocedarea bunului litigios persoanele care din motive independente de voința

lor nu au putut să utilizeze procedura din Legea nr. 10/2002.

Or, Decretul de

expropriere nr. 11 din 06 ianuarie 1958 a avut un caracter secret, nefiind

publicat în M. Of., motiv pentru care a ajuns la cunoștința moștenitorilor lui

P.C. mult mai târziu, în anul 2008. Se solicită aplicarea art. 2 din Legea nr.

10/2002, deoarece părțile din prezenta cauză au fost în imposibilitatea de a

face notificare către Primarului municipiului Bacău pentru retrocedarea în

natură a terenului sau acordarea de despăgubiri.

Cum din rapoartele de

expertiză depuse la dosar rezultă că în prezent terenul revendicat nu poate fi

restituit în natură fiind ocupat de construcții și rețele edilitare, au arătat

că cererea de acordare a măsurilor reparatorii este întemeiată, urmând a obliga

măcar Municipiul Bacău, prin primar, să acorde reclamanților despăgubiri așa

cum au fost ele solicitate.

Prin recursul lor,

reclamantele T.I. și F.M., indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au arătat că

nelegal instanțele de fond și apel au respins excepția lipsei calității

procesuale pasive, pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului, a pârâților Statul Român și Municipiul Bacău, prin primar;

că atât instanțele de fond, cât și cea de apel au apreciat că acțiunea în

revendicare este inadmisibilă, cu motivarea că nu au urmat calea prevăzută de

Legea nr. 10/2001, invocând în acest sens Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși s-au aflat în imposibilitatea de a

urma această procedură având în vedere că au intrat în posesia acestui decret

la data de 9 ianuarie 2008; că instanța de apel a făcut trimitere la

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, dar în speță reclamanții nu se află

în ipoteza prevăzută de acest text de lege, câtă vreme nu se aflau în posesia

decretului de expropriere; că instanțele de fond și apel au făcut o greșită

interpretare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

deoarece, în speță, există o contradicție între dreptul intern, Legea nr.

10/2001 și legislația europeană privind drepturile omului; că cel de-al doilea

capăt de cerere s-a întemeiat pe prevederile art. 25-30 și art. 35 din Legea

nr. 33/1994, iar instanțele de fond și apel nu au analizat situația reclamanților

în raport de acest act normativ, respectiv dacă imobilul expropriat a fost

utilizat în termen de un an și dacă s-a făcut o nouă declare de utilitate

publică; că instanța de apel a făcut trimitere la Decizia nr. 27/2011,

pronunțată în recurs în interesul legii, însă reclamanții nu și-au întemeiat

acțiunea pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și că instanța

de apel a făcut vorbire de intervenirea prescripției, deși acțiunea în

revendicare este imprescriptibilă, iar capătul de cerere subsidiar, prin care

au solicitat despăgubiri, nu poate fi prescris atâta timp cât reclamanții nu au

cunoscut decretul de expropriere decât la 11 ianuarie 2008.

Examinând decizia

recurată, în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct.

9 C. proc. civ., instanța constată următoarele;

De precizat că

reclamanții P.I., P.L. și C.A.L. au formulat critici ce se regăsesc și în

recursul declarat de reclamantele T.I. și F.M., astfel că instanța va răspunde

acestor critici prin considerente comune.

În ceea ce privește

critica formulată de reclamantele T.I. și F.M., potrivit căreia greșit

instanțele de fond și apel au admis excepția lipsei calității procesuale a

pârâților Statul Român și Municipiul Bacău, prin primar, pe capătul de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului, se constată că este

nefondată.

Astfel, prima

instanță, prin soluția pronunțată, păstrată prin decizia recurată, a admis și

excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Bacău, soluție

legală, întrucât pârâtul Municipiul Bacău nu are calitate procesuală pasivă pe

capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului,

raportat la art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce privește

critica potrivit căreia greșit instanțele de fond au admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român pe capătul de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului statului, se constată că este nefondată,

întrucât acest capăt de cerere nu a fost soluționat pe excepție față de pârâtul

Statul Român, ci, dimpotrivă, acesta s-a soluționat pe fond, instanțele

constatând că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu, în mod

abuziv și că se înscrie în cadrul celor prevăzute de art. 11 din Legea nr.

10/2001.

Celelalte critici

formulate de reclamanți, potrivit cărora acțiunea în revendicare este

admisibilă, întrucât s-au aflat în imposibilitatea de a urma procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 având în vedere că au intrat în posesia

decretului de expropriere la data de 9 ianuarie 2008, astfel că greșit s-a

reținut ca temei legal al acestei excepții și dispozițiile Deciziei nr. 53 din

4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, pronunțată

în recurs în interesul legii; că în speță, greșit, s-a făcut trimitere la

prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanții nu se află în

ipoteza prevăzută de acest text de lege, câtă vreme nu se aflau în posesia

decretului de expropriere, și că instanțele de fond și apel au făcut o greșită

interpretare a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, se constată că sunt nefondate.

Astfel, împrejurarea

invocată de recurenții reclamanți, aceea că au intrat în posesia decretului de

expropriere în anul 2008, ceea ce i-a pus în imposibilitatea de a urma

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu este de natură a le deschide

acestora calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, întrucât, așa cum

corect a reținut și instanța de apel, temeiul notificării, prin care aceștia declanșau

procedura specială pentru retrocedarea imobilului, prevăzută de acest act

normativ, îl constituie preluarea abuzivă a imobilului de către stat și nu

actului normativ în baza căruia s-a realizat aceasta.

În soluționarea

excepției admisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, instanța de

apel nu a făcut trimitere la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, ci a

arătat că decretul de expropriere, în lipsa actelor de proprietate, ar fi putut

face dovada dreptului de proprietate al reclamanților, potrivit acestor

dispoziții legale, astfel că nu poate fi primită susținerea recurenților

potrivit căreia greșit instanța de apel a făcut „trimitere” la aceste

dispoziții legale în fundamentarea soluției pronunțate.

Și critica potrivit

căreia decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a reținut ca

temei legal al excepției inadmisibilității acțiunii dispozițiile Deciziei nr.

53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, se

constată că este nefondată, întrucât, potrivit acestei decizii, dispozițiile

art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul acțiunilor având ca

obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

introduse după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Cum reclamanții nu au

făcut dovada că sunt exceptați de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și că,

din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să

utilizeze această procedură, se constată că aceștia nu au deschisă calea

acțiunii în revendicare potrivit dreptului comun.

Prin urmare, se

constată că acțiunea în revendicare introdusă de reclamanți după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, la 5 martie 2008, este inadmisibilă, soluțiile

instanțelor de fond și apel pe acest capăt de cerere fiind legale.

Critica potrivit

căreia instanțele de fond și apel au făcut o greșită interpretare a

dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, deoarece între dreptul intern, Legea nr. 10/2001, și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului există contradicție în ceea

ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare, se constată că este, de

asemenea, nefondată, pentru cele ce succed:

Odată cu apariția

Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în

condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin

imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.

În scopul restituirii

în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de

reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul

prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării

în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin

O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.

Sancțiunea

nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă

în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent.

Inaplicabilitatea

dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume

„Specialia generalibus derogant" "Legile speciale derogă de la cele

generale". Conform acestui principiu, în situația în care legea generală

și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui

raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la

aplicare dreptul comun.

De asemenea, Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

soluționarea recursului în interesul legii, vizând chiar problema în discuție,

obligatorie, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii

recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea

specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu

se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Criticile formulate

de reclamanții T.I. și F.M., în sensul că instanțele de fond și apel nu au

analizat cel de al treilea capăt de cerere, privind solicitarea acestora de a

li se acorda despăgubiri potrivit art. 25-30 din Legea nr. 33/1994, respectiv

că nu s-a analizat dacă imobilul expropriat a fost utilizat în termen de un an

și dacă s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, sunt nefondate,

întrucât instanțele de fond și apel, reținând că excepția inadmisibilității

acțiunii pendinte pe calea dreptului comun, potrivit art. 480-481 C. civ., este

întemeiată, legal nu a primit și analizat criticile formulate de reclamanți

privind fondul raportului juridic litigios.

Și celelalte critici

formulate de aceleași reclamante, în sensul că greșit instanța de apel a făcut

trimitere la Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recurs în interesul legii, deși aceștia nu și-au întemeiat

acțiunea pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sunt

nefondate, întrucât instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile acestei

decizii pentru fundamentarea soluției sale dată pe excepția inadmisibilității

acțiunii reclamanților privind capătul de cerere subsecvent, prin care s-a

solicitat obligarea pârâților la plata echivalentului în bani a imobilului,

reținând corect că dacă în cazul persoanelor îndreptățite de a beneficia de

despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, instanța supremă, în urma analizei

convenționalității, prin această decizie, a constatat că aceștia nu pot

solicita în mod direct obligarea statului la despăgubiri, cu atât mai mult

reclamantele, care nu au uzat de procedura prevăzută de această lege specială

din culpa lor, nu au deschisă calea de a solicita despăgubiri direct de la

Statul Român.

Critica potrivit

căreia instanța de apel „a făcut vorbire de intervenirea prescripției”, deși

acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, nu poate fi primită și

analizată, întrucât instanța de apel nu a soluționat cauza pe această excepție.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții T.I., F.M., P.I., P.L. și

C.A.L. împotriva Deciziei nr. 23 din 21 septembrie 2012 a Curții de Apel Bacău,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2013.

Procesat de GGC - DG