ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1763/2013

Prin Sentința civilă nr. 1524 din 14 octombrie 2011 a Tribunalului Bacău, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a municipiului Bacău și Consiliului local Bacău, în ceea ce privește cererea de constatare a nevalabilității titlului statului și, în consecință, s-a respins această cerere. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local Bacău și în consecință a fost respinsă cererea de restituire a imobilului formulată în contradictoriu cu această persoană. S-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, pentru restituirea imobilului și, în consecință, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de retrocedare a imobilului formulată de reclamanții T.I., F.M., P.I., P.L., C.A.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Bacău prin primar, Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice - București.

S-a respins cererea de constatare a nevalabilității titlului statului formulată în contradictoriu cu Statul Român. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, față de actele și lucrările cauzei, în esență, că autorul reclamanților, P.C., a fost expropriat în anul 1958 de suprafața de 2834,52 mp teren intravilan situat în Municipiul Bacău, Calea Mărășești nr. 256. Exproprierea s-a efectuat în temeiul Decretului de expropriere nr. 11/1958, stabilindu-se și despăgubirea aferentă exproprierii, astfel cum rezultă din procesul verbal din 20 februarie 1958. Reclamanții precizează că acest decret a avut caracter secret, iar această susținere se verifică din analiza copiei decretului depusă la dosar.

Instanța a reținut că reclamații au invocat, de asemenea, și caracterul abuziv al preluării imobilului, și au structurat acțiunea pe două paliere și anume: constatarea nevalabilității titlului statului cu consecința obligării pârâților la predarea imobilului ce a făcut obiectul exproprierii în deplină proprietate și liniștită posesie; restituirea imobilului în echivalent, în temeiul art. 25-30 din Legea nr. 33/1994, acest capăt de cerere fiind dezvoltat în notele scrise depuse la fila 150 dosar. Analizând temeiurile invocate, instanța a constatat că reclamanții au solicitat în principal terenul preluat abuziv de la autorul lor pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, prin efectul constatării nevalabilității titlului statului, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar în situația imposibilității restituirii în natură, să se acorde echivalentul bănesc al terenului, conform art. 25-30 din Legea nr. 33/1994.

Or, calea procedurală aleasă de reclamanți pentru satisfacerea dreptului lor, atât în ceea ce privește acțiunea principală în revendicare, cât și acțiunea formulată în subsidiar este inadmisibilă. Astfel, excepția inadmisibilității a fost invocată, prin întâmpinare, de ambele pârâte, pe lângă această excepție fiind invocate și excepția lipsei calității procesuale pasive a autorităților locale, pentru cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului, și excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local Bacău, în ceea ce privește cererea de restituire în natură. Instanța a constatat, raportat și la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, că pârâții Consiliul local Bacău, precum și Municipiul Bacău, prin primar, nu justifică calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului astfel că a respins această cerere formulată în contradictoriu cu acești pârâți.

De asemenea, Consiliul local Bacău nu justifică calitate procesuală pasivă în ceea ce privește cererea de restituire a imobilului atât în natură, cât și prin echivalent, întrucât bunul solicitat a fi restituit se află în patrimoniul UAT a municipiului Bacău, motiv pentru care acțiunea în revendicare a fost respinsă față de acest pârât. Excepția inadmisibilității, care a fost invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a fost admisă atât în ceea ce privește restituirea în natură, cât și în ceea ce privește restituirea prin echivalent față de pârâții UAT a municipiului Bacău și Statul Român. Este de observat ca la data introducerii acțiunii de către reclamanți era în vigoare Legea nr. 10/2001, care stabilește modalitatea de restituire a imobilelor preluate cu titlu abuziv.

Or, caracterul abuziv al preluării terenului de la autorul reclamanților nu a fost contestat în cauză, mai mult decât atât, reclamanții s-au prevalat de această susținere chiar în răspunsul la întâmpinarea formulată de Municipiul Bacău, prin primar. În concluzie, în anul 2008, regimul juridic al imobilelor expropriate abuziv era reglementat printr-o lege specială care impunea parcurgerea unei etape administrative obligatorii. Din analiza decretului de expropriere și a procesului verbal de despăgubire, este mai mult decât evident că preluarea s-a făcut cu titlu, în mod abuziv, și că imobilul solicitat se înscrie în cadrul celor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 10/2001. Deși reclamanții, în prezenta cauză, au optat practic pentru revendicarea de drept comun, această cale este inadmisibilă în contextul în care prin intervenirea legii speciale a fost strict reglementată modalitatea de restituire a acestor categorii de imobile.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, aplicabilă în speță dat fiind că această decizie este dată în cursul procesului, precum și pentru interpretarea și aplicarea unitară a legii. Înalta Curte statuează că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale.

Raportul dintre legea specială și legea generală a fost rezolvat în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în recurs în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), astfel că și cererea de despăgubiri formulată în subsidiar și întemeiată pe art. 25-30 din Legea nr. 33/1994 apare ca fiind inadmisibilă și din acest punct de vedere. În consecință, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., cu unele excepții.

O primă excepție vizează inaplicabilitatea prevederilor legii speciale altor categorii de persoane cum sunt cele expres prevăzute la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar o a doua vizează imposibilitatea formulării unei notificări din cauza unor împrejurări mai presus de voința părții. În prezenta cauză reclamanții afirmă că au fost în imposibilitate de a urma calea prevăzută de legea specială datorită unor împrejurări mai presus de voința lor constând în caracterul secret al decretului de expropriere. Or, în astfel de situații instanța este chemată să aprecieze dacă situația invocată se înscrie în acest cadru.

Tribunalul a constatat că reclamanții sunt cetățeni români, cu domiciliul în România, și nu pot invoca necunoașterea legii, iar pe de altă parte, faptul că decretul de expropriere a avut caracter secret nu constituie un impediment în parcurgerea procedurii administrative speciale, cel mult această situație nu face decât să îngreuneze probațiunea exproprierii abuzive în fața autorităților administrative sau judecătorești. În concluzie, tribunalul a apreciat că aceasta împrejurare nu face parte din categoria celor mai presus de voința părților, astfel că aceștia erau obligați să formuleze notificare și să parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Totodată, instanța a considerat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și dreptul de acces la justiție conferit de Convenție, garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, din jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Poenaru contra României). Față de aceste considerente, instanța a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă. În acest context, a fost apreciată ca inadmisibilă și cererea formulată în subsidiar, de restituire în echivalent, care are o strânsă legătură cu soluționarea primului capăt de cerere.

Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin Decizia nr. 23 din 21 septembrie 2012, a respins apelurile promovate de reclamanții T.I., F.M., P.I., P.L., C.A.L., reținând, în esență, următoarele: Excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Bacău a fost admisă în ceea ce privește cererea de constatare a nevalabilității titlului statului. Admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local Bacău a vizat cererea de constatare a nevalabilității titlului statului și cererea de restituire a imobilului. Excepția a fost corect admisă de vreme ce chiar reclamanți au invocat nevalabilitatea titlului statului, nesusținând că terenul expropriat ar fi aparținut deopotrivă statului, UAT Bacău și Consiliul local Bacău, în calitate de proprietari.

Fiind aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1 alin. (2) lit. d) și art. 23 din Legea nr. 215/2001, sub acest aspect criticile aduse sentinței au fost apreciate ca neîntemeiate. Instanța s-a pronunțat pe capătul subsidiar al cererii deduse judecății reținând că cererea formulată în subsidiar, de restituire în echivalent, care are o strânsă legătură cu soluționarea primului capăt de cerere este inadmisibilă.

Astfel, reclamanți au revendicat suprafața de 2834,52 mp situată în „Mecetul Evreiesc,” solicitând fie restituirea în natură, fie obligarea la plata echivalentului bănesc (în cazul imposibilității restituirii în natură) invocând ca temeiuri de drept dispozițiile art. 20-21 și art. 44 din Constituția României, art. 480-481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 25-30 din Legea nr. 33/1994, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană. Terenul a fost expropriat abuziv prin Decretul nr. 11/1958, făcând obiectul unei legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001. Or, în acest context acțiunea reclamantei, pe temeiurile invocate, este inadmisibilă.

Astfel, pe de o parte, concursul dintre Legea nr. 33/1994 (sub aspectul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989) și Legea nr. 10/2001 a făcut obiectul Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie1945-22 decembrie 1898, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Invocarea art. 25-30 din Legea nr. 33/1994 nu poate duce la o altă soluție, pe de o parte, întrucât acestea vizează momentul exproprierii (al preluării) ceea ce nu este cazul în speță, iar pe de altă parte, o eventuală cerere vizând plata despăgubirilor aferente exproprierii din 1958 ar fi demult prescrisă.

S-a mai reținut, că reclamanții oscilează asupra acestui temei, de vreme ce în răspunsul la întâmpinare au arătat că „Mai mult decât atât, noi am invocat ca temei de drept al acțiunii art. 25-30 din Legea nr. 33/1994”, iar în cererea de apel consemnează „În al doilea rând cererea noastră urmează a fi avută în vedere și prin prisma Legii nr. 33/1994. Conform art. 35 din Legea nr. 33/1994”. În privința concursului dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, stabilind, în principiu, inadmisibilitatea acțiunilor în revendicarea bunurilor imobile preluate abuziv în perioada comunistă, după apariția legii speciale.

În mod excepțional, s-a admis posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun pentru persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 sau pentru persoanele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură (a Legii nr. 10/2001) în termenele legale. Reclamanții se prevalează de caracterul secret al decretului de expropriere. De necontestat caracterul secret al Decretului nr. 11/1958, mențiunea „secret” apărând în chiar exemplarul depus de apărătorul reclamanților la termenul din 8 octombrie 2008. Instanța a analizat însă dacă această împrejurare constituie un motiv independent de voința reclamanților de a urma calea Legii nr. 10/2001 și a constatat că reclamanții nu se pot prevala de caracterul secret al decretului de expropriere pentru a beneficia de calea dreptului comun.

Legea nr. 10/2001 a fost publicată la 14 februarie 2001, legiuitorul prevăzând inițial un termen de 6 luni pentru depunerea notificărilor (art. 21 din Legea nr. 10/2001 în vechea reglementare). Ulterior termenul a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, data limită de depunere a notificării fiind 14 februarie 2002. De esența depunerii notificării nu era actul în baza căruia s-a făcut exproprierea, ci calitatea de fost proprietar al imobilului expropriat. În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 21/2004 care a reținut: „Declanșarea procedurii are loc pe calea unei notificări adresate de către persoana îndreptățită persoanei juridice deținătoare”. Or, nu trebuie confundată acțiunea (cererea de chemare în judecată) cu probele în susținerea acțiunii.

De altfel, reclamanții-apelanți nu au contestat afirmația din întâmpinarea formulată de Primarul municipiul Bacău conform căreia aceiași reclamanți au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru un alt bun ce le-a fost preluat abuziv, notificare ce a fost soluționată. Temeiul notificării îl constituie preluarea abuzivă (lipsa în patrimoniul reclamanților a imobilului în anul 2001 după preluarea în perioada comunistă), iar nu decretul de expropriere, acesta putând face eventual dovada (în lipsa actelor de proprietate) a dreptului de proprietate, prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001. Or, în realitate, reclamanții-apelanți își invocă propria culpă, întrucât cu minime diligențe aceștia ar fi putut intra în posesia decretului de expropriere în urma unei cereri formulate la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bacău.

De altfel, așa cum rezultă de pe copia procesului-verbal din 20 februarie 1958 confirmată ca fiind conformă cu originalul, această copie a fost executată de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale la 10 decembrie 2001. Nu are importanță dacă această copie a fost eliberată apelanților sau unui terț ci faptul că la data de 10 decembrie 2001 (înăuntrul termenului de depunere a notificării) actul nu mai era „secret”. În consecință, lipsa vădită de diligență a reclamanților nu poate fi invocată de aceștia în apărare, întrucât s-ar ajunge în situația absurdă ca apelanții, contrar deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Constituționale, să fie „premiați” pentru pasivitatea lor de peste 7 ani în condițiile în care mare parte dintre notificatori (foștii proprietari-diligenți) se află încă în așteptarea unei soluții a Comisiei Centrale.

În mod corect a constatat prima instanță că reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile Convenției și ale art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, cererea de restituire neconstituind prin ea însăși „bun sau speranță legitimă”. O analiză complexă a fost făcută de asemenea prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii (decizie obligatorie de la publicare, conform art. 330 C. proc. civ.). S-a concluzionat, că, apreciind acțiunea ca inadmisibilă, reclamanții nu se pot prevala de chestiunile vizând compararea titlurilor, nevalabilitatea titlului statului sau neconformitatea exproprierii cu norma constituțională și că, față de cele expuse, reclamanții nu se află în situația de excepție de a solicita imobilul pe calea dreptului comun.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții T.I., F.M., P.I., P.L. și C.A.L., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele: Prin recursul lor, reclamanții P.I., P.L., C.A.L. au criticat decizia recurată pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu motivarea că nelegal a fost respins apelul declarat de către aceștia, reținându-se că apelanții nu au făcut dovada că s-au aflat într-o împrejurare mai presus de voința lor care să-i împiedice să ia cunoștință de decretul de expropriere a terenului care face obiectul acțiunii și că motivarea instanței este o chestiune de interpretare a Deciziei nr 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât nu aveau cum să ia cunoștința de acest decret atâta vreme cat el nu a fost publicat în M. Of.

Prin urmare, s-a solicitat ca instanța de recurs să caseze ambele hotărâri, să rețină cauza spre rejudecare și să procedeze la respingerea tuturor excepțiilor invocate, întrucât, din Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, rezultă că au deschisă calea acțiunii în revendicarea sau retrocedarea bunului litigios persoanele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze procedura din Legea nr. 10/2002. Or, Decretul de expropriere nr. 11 din 06 ianuarie 1958 a avut un caracter secret, nefiind publicat în M. Of., motiv pentru care a ajuns la cunoștința moștenitorilor lui P.C. mult mai târziu, în anul 2008. Se solicită aplicarea art. 2 din Legea nr. 10/2002, deoarece părțile din prezenta cauză au fost în imposibilitatea de a face notificare către Primarului municipiului Bacău pentru retrocedarea în natură a terenului sau acordarea de despăgubiri.

Cum din rapoartele de expertiză depuse la dosar rezultă că în prezent terenul revendicat nu poate fi restituit în natură fiind ocupat de construcții și rețele edilitare, au arătat că cererea de acordare a măsurilor reparatorii este întemeiată, urmând a obliga măcar Municipiul Bacău, prin primar, să acorde reclamanților despăgubiri așa cum au fost ele solicitate. Prin recursul lor, reclamantele T.I. și F.M., indicând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au arătat că nelegal instanțele de fond și apel au respins excepția lipsei calității procesuale pasive, pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, a pârâților Statul Român și Municipiul Bacău, prin primar; că atât instanțele de fond, cât și cea de apel au apreciat că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, cu motivarea că nu au urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, invocând în acest sens Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși s-au aflat în imposibilitatea de a urma această procedură având în vedere că au intrat în posesia acestui decret la data de 9 ianuarie 2008; că instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, dar în speță reclamanții nu se află în ipoteza prevăzută de acest text de lege, câtă vreme nu se aflau în posesia decretului de expropriere; că instanțele de fond și apel au făcut o greșită interpretare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece, în speță, există o contradicție între dreptul intern, Legea nr. 10/2001 și legislația europeană privind drepturile omului; că cel de-al doilea capăt de cerere s-a întemeiat pe prevederile art. 25-30 și art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar instanțele de fond și apel nu au analizat situația reclamanților în raport de acest act normativ,

respectiv dacă imobilul expropriat a fost utilizat în termen de un an și dacă s-a făcut o nouă declare de utilitate publică; că instanța de apel a făcut trimitere la Decizia nr. 27/2011, pronunțată în recurs în interesul legii, însă reclamanții nu și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și că instanța de apel a făcut vorbire de intervenirea prescripției, deși acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, iar capătul de cerere subsidiar, prin care au solicitat despăgubiri, nu poate fi prescris atâta timp cât reclamanții nu au cunoscut decretul de expropriere decât la 11 ianuarie 2008. Examinând decizia recurată, în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată următoarele; De precizat că reclamanții P.I., P.L. și C.A.L. au formulat critici ce se regăsesc și în recursul declarat de reclamantele T.I. și F.M., astfel că instanța va răspunde acestor critici prin considerente comune. În ceea ce privește critica formulată de reclamantele T.I. și F.M., potrivit căreia greșit instanțele de fond și apel au admis excepția lipsei calității procesuale a pârâților Statul Român și Municipiul Bacău, prin primar, pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, se constată că este nefondată. Astfel, prima instanță, prin soluția pronunțată, păstrată prin decizia recurată, a admis și excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Bacău, soluție legală, întrucât pârâtul Municipiul Bacău nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, raportat la art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce privește critica potrivit căreia greșit instanțele de fond au admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, se constată că este nefondată, întrucât acest capăt de cerere nu a fost soluționat pe excepție față de pârâtul Statul Român, ci, dimpotrivă, acesta s-a soluționat pe fond, instanțele constatând că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu, în mod abuziv și că se înscrie în cadrul celor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Celelalte critici formulate de reclamanți, potrivit cărora acțiunea în revendicare este admisibilă, întrucât s-au aflat în imposibilitatea de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 având în vedere că au intrat în posesia decretului de expropriere la data de 9 ianuarie 2008, astfel că greșit s-a reținut ca temei legal al acestei excepții și dispozițiile Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, pronunțată în recurs în interesul legii; că în speță, greșit, s-a făcut trimitere la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanții nu se află în ipoteza prevăzută de acest text de lege, câtă vreme nu se aflau în posesia decretului de expropriere, și că instanțele de fond și apel au făcut o greșită interpretare a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, se constată că sunt nefondate.

Astfel, împrejurarea invocată de recurenții reclamanți, aceea că au intrat în posesia decretului de expropriere în anul 2008, ceea ce i-a pus în imposibilitatea de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu este de natură a le deschide acestora calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, întrucât, așa cum corect a reținut și instanța de apel, temeiul notificării, prin care aceștia declanșau procedura specială pentru retrocedarea imobilului, prevăzută de acest act normativ, îl constituie preluarea abuzivă a imobilului de către stat și nu actului normativ în baza căruia s-a realizat aceasta.

În soluționarea excepției admisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, instanța de apel nu a făcut trimitere la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, ci a arătat că decretul de expropriere, în lipsa actelor de proprietate, ar fi putut face dovada dreptului de proprietate al reclamanților, potrivit acestor dispoziții legale, astfel că nu poate fi primită susținerea recurenților potrivit căreia greșit instanța de apel a făcut „trimitere” la aceste dispoziții legale în fundamentarea soluției pronunțate.

Și critica potrivit căreia decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a reținut ca temei legal al excepției inadmisibilității acțiunii dispozițiile Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, se constată că este nefondată, întrucât, potrivit acestei decizii, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Cum reclamanții nu au făcut dovada că sunt exceptați de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și că, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, se constată că aceștia nu au deschisă calea acțiunii în revendicare potrivit dreptului comun.

Prin urmare, se constată că acțiunea în revendicare introdusă de reclamanți după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 5 martie 2008, este inadmisibilă, soluțiile instanțelor de fond și apel pe acest capăt de cerere fiind legale. Critica potrivit căreia instanțele de fond și apel au făcut o greșită interpretare a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, deoarece între dreptul intern, Legea nr. 10/2001, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului există contradicție în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare, se constată că este, de asemenea, nefondată, pentru cele ce succed: Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.

În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 februarie 2002. Sancțiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume „Specialia generalibus derogant" "Legile speciale derogă de la cele generale". Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, vizând chiar problema în discuție, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. Criticile formulate de reclamanții T.I.

și F.M., în sensul că instanțele de fond și apel nu au analizat cel de al treilea capăt de cerere, privind solicitarea acestora de a li se acorda despăgubiri potrivit art. 25-30 din Legea nr. 33/1994, respectiv că nu s-a analizat dacă imobilul expropriat a fost utilizat în termen de un an și dacă s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, sunt nefondate, întrucât instanțele de fond și apel, reținând că excepția inadmisibilității acțiunii pendinte pe calea dreptului comun, potrivit art. 480-481 C. civ., este întemeiată, legal nu a primit și analizat criticile formulate de reclamanți privind fondul raportului juridic litigios.

Și celelalte critici formulate de aceleași reclamante, în sensul că greșit instanța de apel a făcut trimitere la Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, deși aceștia nu și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sunt nefondate, întrucât instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile acestei decizii pentru fundamentarea soluției sale dată pe excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților privind capătul de cerere subsecvent, prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata echivalentului în bani a imobilului, reținând corect că dacă în cazul persoanelor îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, instanța supremă, în urma analizei convenționalității, prin această decizie, a constatat că aceștia nu pot solicita în mod direct obligarea statului la despăgubiri, cu atât mai mult reclamantele, care nu au uzat de procedura prevăzută de această lege specială din culpa lor, nu au deschisă calea de a solicita despăgubiri direct de la Statul Român.

Critica potrivit căreia instanța de apel „a făcut vorbire de intervenirea prescripției”, deși acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, nu poate fi primită și analizată, întrucât instanța de apel nu a soluționat cauza pe această excepție. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții T.I., F.M., P.I., P.L. și C.A.L. împotriva Deciziei nr. 23 din 21 septembrie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2013. Procesat de GGC - DG