ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1515/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele. Prin cererea înregistrată la data de 27 octombrie 2009, reclamantul B.I.A. a solicitat anularea Deciziei nr. 282 din 25 septembrie 2009, emisă de către intimata A.V.A.S., prin care a fost respinsă notificarea din 2009, formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar pe cale de consecință să îi fie restituită suprafața de teren revendicată. În motivarea cererii, contestatorul a arătat că în calitate de moștenitor legal al defunctului B.I., în baza sentinței civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000, i s-a atribuit lotul în suprafață de 5.000 mp teren arabil, situat în intravilanul municipiului Moinești. Din această suprafață de 5.000 mp, 3.457 mp erau ocupați de către SC F.S.Z.

SA, în baza unui contract de închiriere încheiat pentru perioada 1958-1989. Contestatorul a mai arătat că, în baza sentinței menționate, a intrat în posesia unei suprafețe de aproximativ 1.300 mp, pentru diferență, SC S.F.S. SA obținând fraudulos certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 04 iulie 1997, prin eludarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991. Prin sentința civilă nr. 1415 din 27 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civi lă, a respins contestația ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut în fapt că prin notificarea din 2001, comunicată prin B.EJ. B.E., contestatorul a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 3.457 mp, situat în Moinești, care se regăsește în patrimoniul SC F.S.

SA Zemeș, societate privatizată de intimata A.V.A.S., iar prin Decizia nr. 282 din 25 septembrie 2009, notificarea a fost respinsă, întrucât nu face obiectul Legii nr. 10/2001, petentul B.A. figurând în sentința civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000, pronunțată de Judecătoria Moinești, ca fiind proprietarul imobilului revendicat. Prima instanță a reținut că în speță contestatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat și nici a calității sale de moștenitor al fostului ori adevăratului proprietar. S-a reținut și că, în lipsa oricăror probe, sunt inaplicabile în speță dispozițiile legii de referință nr. 10/2001, conform cărora în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Conform susținerilor contestatorului, tatăl său, B.I., a avut calitatea de proprietar al terenului în cauză, însă această afirmație nu a fost probată, după cum nu au fost dovedite nici afirmațiile referitoare la preluarea abuzivă a terenului. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că sentința civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000, hotărâre judecătorească cu caracter declarativ prin care s-a luat act de tranzacția părților, este lipsită de valoare probatorie. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, prin Decizia nr. 184 din 9 septembrie 2010 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva susnumitei sentințe. În considerentele hotărârii s-a reținut că altele sunt motivele pentru care contestația apelantului nu era întemeiată, decât cele reținute de prima instanță și, prin prisma acestor constatări, curtea a păstrat sentința, însă a substituit motivarea.

S-a motivat hotărârea în sensul că, niciodată nu s-a făcut dovada că bunul a trecut în proprietatea statului, astfel că, prin raportare la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, imobilul solicitat a fi restituit prin notificare nu face obiectul legii nr. 10/2001. În acest sens s-a reținut, din înscrisurile aflate la dosarul primei instanțe că, deși terenul se află, aparent, în deținerea Schelei de Foraj Zemeș, niciuna dintre entitățile interogate cu privire la situația juridică a bunului nu cunosc informații despre modul de preluare a bunului de către stat, neexistând în arhivele SC P. SA ori ale Primăriei Municipiului Moinești date sau înscrisuri care să ateste această preluare.

În consecință, de vreme ce nu există o prezumție legală în sensul că deținerea unui bun de către o autoritate semnifică existența unui titlu, valabil sau nu, curtea a constat că în speță nu s-a făcut dovada că bunul a fost preluat în vreuna dintre modalitățile menționate în art. 2 din Legea nr. 10/2001. Or, de vreme ce legea specială se ocupă de „imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", iar în ipoteză nu se verifică împrejurările ce constituie situația premisă a aplicării actului normativ, rezultă că apelantului contestator nu îi este deschisă calea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001. Contrar susținerilor apelantului, curtea a observat că, în fapt, acesta este și motivul pentru care intimata A.V.A.S.

a respins cererea de restituire în natură, reținând că nu s-a făcut dovada preluării abuzive și că bunul nu intră în obiectul de activitate al Legii nr. 10/2001. Din acest punct de vedere sunt lipsite de relevanță apărările ulterioare ale intimatei (în cadrul contestației), în calea de atac a reclamantului intimata neputând invoca cu succes alte argumente pentru care se impunea respingerea notificării.

Acestea sunt motivele pentru care se impunea respingerea contestației formulate în cauză, deoarece, odată stabilită situarea bunului în afara domeniului de aplicare al legii speciale, nu își aveau rostul considerațiile referitoare la dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și implicit și la calitatea de proprietar a autorului apelantului ori la efectele juridice ale sentinței civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000. Apelantul a invocat această hotărâre pentru a susține calitatea sa de proprietar și, implicit, dreptul său la restituire, însă curtea a reținut că un asemenea act nu face dovada aplicării în beneficiul apelantului a dispozițiilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, de vreme ce în anul 2000 s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus partajul între moștenitori cu privire la acest bun, rezultă cu prisosință că bunul nu a intrat în proprietatea statului. S-a mai reținut și împrejurarea că, la un moment dat, bunul imobil s-a aflat în închirierea unei entități de stat din perioada regimului anterior anului 1989, dar aceasta nu constituie o dovadă a preluării abuzive. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul B.I.A. , invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 5422 din 23 iunie 2011, Inalta Curte de Casație si Justiție a admis recursul declarat de reclamantul B.I.A.

împotriva Deciziei civile nr. 184/A din 09 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de recurs a reținut următoarele: Instanța de recurs este obligată să verifice legalitatea hotărârii cu privire la oricare din motivele prevăzute de lege. Dar, pentru a putea exercita controlul judiciar, hotărârea atacată trebuie să cuprindă temeiurile de fapt și de drept care au format convingerea primei instanțe, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În speță, instanța de apel substituie total motivarea instanței fondului și, creează așa cum bine se arată prin motivele de recurs, o nouă situație de fapt, fără a oferi posibilitatea reclamantului de a formula apărări și în acest sens.

Mai clar, instanța fondului concluzionează că pretențiile reclamantului sunt nefondate pe motiv că nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în sensul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul supus analizei.

Instanța de apel lasă neanalizate apărările reclamantului formulate prin cererea de apel, prin care invocă că a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul solicitat, și substituind motivarea, respinge apelul cu mențiunea că pentru imobilul ce face obiectul litigiului, reclamantul nu are deschisă calea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001 și că odată stabilită situația bunului în afara domeniului de aplicare a legii speciale, nu își aveau rostul considerațiile referitoare la dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și implicit și la calitatea de proprietar a autorului apelantului la măsuri reparatorii ori la efectele juridice ale sentinței civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000. Or, instanța sesizată cu soluționarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001, trebuie să cerceteze atât îndeplinirea condițiilor de formă stabilite de lege pentru dovedirea calității de persoane îndreptățite, cât și pe acelea care se referă la fondul dreptului dedus judecății.

În speța supusă analizei instanța de apel avea obligația conform dispozițiilor legii speciale să analizeze atât condițiile cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, reținând greșit în acest sens că analiza acestor condiții „nu își au rostul" și în același timp pentru stabilirea situației juridice a terenului avea obligația să pună în vedere reclamantului să formuleze apărări și în acest sens. Cum, în speță, instanța nu a respectat aceste prevederi, hotărârea pe care a pronunțat-o nu poate fi analizată sub aspectul legalității. În cazul în care, în cadrul procedurii administrative, notificarea nu este soluționată în mod corespunzător, cei vătămați au deschis accesul la jurisdicția civilă, situație în care instanța are obligația de a judeca toate pretențiile din cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită.

Neanalizarea de către instanța de apel a stării de fapt sub niciun aspect și neexaminarea motivelor de apel echivalează cu necercetarea cererii de apel încălcând astfel garanțiile unui proces echitabil, astfel cum sunt statuate prin art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În rejudecare, având în vedere și motivele de apel invocate, precum și reținând dispozițiile obligatorii ale art. 315 C. proc. civ., curtea a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 282 din 25 septembrie 2001 emisă de pârâtă în soluționarea notificării din 2001, s-a dispus respingerea acesteia, cu motivarea că reclamantul este proprietarul imobilului revendicat. S-a reținut că prin notificarea din 2001 reclamantul a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 3.457 mp situată în intravilanul orașului Moinești, ocupată de Foraj sonde Zemeș.

Astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor depuse în rejudecare, apelantul-reclamant deține o hotărâre judecătorească anterioară (Decizia civilă nr. 833/2008), în baza căreia s-a admis contestația formulată de acesta împotriva deciziei de respingere a notificării din 2001, având ca obiect un teren de 1.121, 8 mp situat în intravilanul orașului Moinești. În cuprinsul acestei hotărâri s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului cu sentința civilă nr. 1140/2004 a Judecătoriei Moinești, prin care a fost atribuit în lotul sau terenul în discuție, precum și cu înscrisul denumit „chitanță de prelungire a contractului”, din care rezulta faptul preluării terenului de la autorul reclamantului, B.I.

Prin decizia pronunțată de instanța de recurs în această cauză s-a reținut, de asemenea, că pârâta s-a aflat în imposibilitate de a indica actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia acest bun a ajuns în detenția si ulterior proprietatea sa. A mai reținut instanța de control că faptul detenției bunului de către pârâta în cauză, în condițiile neindicării ori neidentificării actului de preluare a bunului, nu exclude îndreptățirea reclamantului de a beneficia de dispozițiile legii speciale.

Curtea a apreciat că deși în cauză nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat - având în vedere că nu există identitate de părți și nici de obiect între cele două cauze și având în vedere că hotărârea menționată privește o porțiune de teren aparținând aceluiași reclamant, care face parte din suprafața totală menționată în hotărârea de partaj, în cauză trebuie reținută puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, sub aspectul său pozitiv, în sensul că dezlegarea dată de instanța anterioară nu va putea fi contrazisă de judecata de față, astfel că ea se impune ca o chestiune prejudicială deja dezlegată și în cadrul acestui dosar, urmând să fie avută în vedere în analiza criticilor formulate prin motivele de apel.

Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Prin urmare, cele reținute în cadrul hotărârii mai sus expuse, cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului, cât și cu privire la preluarea imobilului de către stat fără titlu au valoare probatorie și în prezenta cauză și se coroborează și cu celelalte probatorii administrate în prezentul litigiu. Astfel, prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză s-a identificat terenul ce face obiectul notificării și s-au stabilit vecinătățile acestuia, stabilindu-se totodată că imobilul-teren nu se suprapune cu suprafața de 0,33 ha din titlul de proprietate din 1995 emis pe numele B.I., ci se învecinează cu acest teren pe latura de nord.

Se menționează, totodată, că terenul nu are nicio legătură cu imobilul ce face obiectul titlului de proprietate din 31 august 1995 emis pe numele B.G.I. Cât privește dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului ce face obiectul notificării, curtea a reținut că aceasta se face în condițiile Legii nr. 10/2001, condiții mai accesibile față de dreptul comun, fiind acceptate de legiuitor și alte mijloace de probă în afară de actele translative de proprietate, inclusiv expertize judiciare sau extrajudiciare.

Astfel, conform prevederilor art. 23 din Lege: „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării”.

Conform normelor metodologice de interpretare a Legii nr. 10/2001, art. 22.1 „prin acte doveditoare se înțelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată și altele asemenea); b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate); c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă[ art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute de art. 11 din Lege sunt suficiente indicarea actului de expropriere și, eventual, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere; d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol); e) în cazul în care construcția a fost demolată,

orice act juridic care descrie construcția demolată; f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale; h) declarații notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe propria răspundere, și care sunt solicitate de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării în scopul fundamentării deciziei. 22.2. Se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate și la calitatea de moștenitor”. Rezultă, așadar, că sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are în accepțiunea legii speciale un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie.

Curtea a apreciat, astfel cum s-a reținut mai sus, că în cauză trebuie reținută valoarea probatorie a celor statuate de instanțele de apel și recurs în cauză având ca obiect contestația împotriva deciziei de soluționare a notificării din 2001 - litigiu similar cu cel dedus judecații în prezenta cauză, în cadrul căruia au fost analizate aceleași înscrisuri privind dovedirea dreptului de proprietate a reclamantului în cauză și raportat și la probatoriile administrate în prezenta cauză se va reține ca fiind dovedită această calitate.

Cât privește dovada preluării abuzive a imobilului în proprietatea statului, curtea a reținut că din înscrisurile administrate în cauză, coroborat cu concluziile raportului de expertiză efectuat, rezultă că bunul este în detenția pârâtei, astfel încât se poate concluziona că în cauză a avut loc o preluare de fapt a bunului, preluare care, în mod evident, se încadrează la noțiunea de „preluare abuzivă” avută în vedere de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Se vor reține în cauză și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 1379/2010, astfel cum s-a reținut mai sus, în sensul că pârâta s-a aflat în imposibilitate de a indica actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia deține bunul, iar deținerea acestui bun de către pârâtă nu exclude îndreptățirea reclamantului de a beneficia de dispozițiile legii speciale.

Prin urmare, curtea a reținut că reclamantul în cauză are calitatea de persoană îndreptățită, iar cum terenul pentru care s-a formulat notificare nu poate fi restituit în natură (aspect recunoscut de către reclamant prin cererea precizatoare) în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în cuprinsul cărora se prevede ca „în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III .” Pentru aceste considerente, curtea de apel, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ., prin Decizia nr. 146/A din 19 septembrie 2013, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant B.I.A., împotriva sentinței civile nr. 1415 din 27 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 42378/3/2009, în contradictoriu cu intimata A.V.A.S. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că; A fost admisă contestația. A fost anulată Decizia nr. 282 din 25 septembrie 2009 emisă de A.V.A.S. și, în consecință, a fost obligată intimata să emită o nouă decizie prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii în condițiile legii, pentru terenul în suprafață de 3.457 mp situat în Moinești, județul Bacău. Împotriva menționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.I.A., criticând-o pentru nelegalitate sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut că în mod greșit instanța de apel i-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent doar pentru suprafața de 3457 mp, când, de fapt, trebuia să rețină și să oblige intimata să emită decizie pentru 3787 mp, pe amplasamentul indicat, astfel cum rezultă din materialul probator aflat la dosarul cauzei. În mod greșit instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamant și care au fost dovedite în cauză, constând în onorariul achitat pentru expertiza cadastrală și contravaloarea biletelor de călătorie de la domiciliu la sediul instanțelor de judecată. Decizia curții de apel a fost recurată și de pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut următoarele: - au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că imobilul în litigiu s-ar afla în deținerea sa. Nu are obligația legală de a restitui în natură imobilele revendicate de foștii proprietari, obligații ce revine exclusiv unității deținătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, ale căror dispoziții au fost citate. Este fără echivoc că norma legală menționată instituie obligația transmiterii notificării unității deținătoare a imobilelor supuse dispozițiilor acestei legi. Or, în raport de obiectul său de activitate și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare a societăților comerciale, pârâta nu are calitate de proprietar și nici de deținător al bunurilor din patrimoniul acestora, ci este doar acționar în numele statului.

- nelegal a fost anulată dispoziția din 25 septembrie 2009 emisă de pârâtă. Actul administrativ atacat a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale incidente și în raport de actele doveditoare depuse la dosarul administrativ aferent notificării. Nu au fost depuse acte doveditoare nici în ceea ce privește preluarea pretins abuzivă a imobilului de către stat, care, în raport de probațiunea cauzei relevă împrejurarea că bunul se află în stăpânirea reclamantului. În mod greșit a fost obligată să emită o nouă decizie prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent, întrucât, potrivit dispozițiilor legale în vigoare în actuala reglementare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, A.V.A.S.

nu mai are competența legală de a stabili valoarea și a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a propune acordarea despăgubirilor instituției competente în condițiile legii, respectiv ale art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Prin notificarea din 2009 transmisă de B.E.J. B.E. către A.V.A.S. București, reclamantul B.I.A. a solicitat pârâtei, în calitate de unitate deținătoare/entitate implicată în privatizarea deținătorului bunului, să-i restituie suprafața de 3.457 mp amplasată în localitatea Moinești, (Schela de foraj Zemeș). În prezent acest teren are destinație de curte a Service - SC A.V. SRL Moinești, al cărui administrator este numitul N.I.

(expertiza A.G.). S-a constatat că acest teren este distinct atât de cel înscris în titlul de proprietate emis reclamantului în baza Legii nr. 18/1991, cât și de cel cuprins în titlul de proprietate din 31 august 1995 emis pe numele B.G.I. Din evidențele autorităților locale (adresa din 2011 fila 17 dosar apel), rezultă că suprafața de 3.680 mp, ce face obiectul notificării din 2001, a fost închiriată de către S.O.V. R. de la familia B.I. (antecesorul reclamantului, aspect confirmat și de „chitanța de prelungirea contractului din 1953”, fila 60 dosar apel), pentru ca, ulterior, această suprafață de teren să fie preluată de Schela de Foraj Zemeș care, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G.

nr. 834/1991, a devenit proprietarul acesteia. Același înscris relevă că în anul 2005, societatea a intrat în faliment și bunurile sale, printre care și terenul în litigiu, au fost vândute unei persoane fizice, care în prezent desfășoară activități de prestări servicii. În acest context se reține că, legal, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, Legea nr. 10/2001, instanța de apel a recunoscut îndreptățirea reclamantului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub forma celor în echivalent, dat fiind împrejurarea că bunul nu este liber în accepțiunea legii.

Legea specială, instituie un sistem probator distinct, atipic celui de drept comun permițând, după textul art. 23 din Legea nr. 10/2001, o extindere a noțiunii de „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” care cuprind „orice înscrisuri translative de proprietate (…), orice acte juridice sau susțineri care atestă deținerea proprietății și permit încadrarea preluării bunului ca fiind abuzivă”. Or, în speță, împrejurarea că folosința bunului litigios a fost transmisă unei unități comerciale, de către antecesorul reclamantului (care s-a comportat astfel ca un adevărat proprietar), bun pentru care societatea deținătoare, privatizată de A.V.A.S.

(aspect confirmat în însăși întâmpinarea pârâtei depusă la judecata în primă instanță, fila 15) nu poate prezenta un act/înscris care să ateste deținerea proprietății asupra acestuia, fac să fie astfel îndeplinite cerințele cumulativ prevăzute de lege pentru reținerea temeiniciei pretenției părții, cum legal a reținut instanța de apel. Nu au nicio relevență și nicio consecință juridică asupra prezentului litigiu cele dispuse prin sentința civilă nr. 1140/2000 (prin care s-a luat act de tranzacția intervenită între reclamantul din cauza de față și ceilalți moștenitori ai antecesorului comun), întrucât probele administrate în cauză, respectiv expertiza judiciară a stabilit indubitabil că terenul în litigiu este distinct de cel înscris în titlul de proprietate emis reclamantului și al antecesorului său și care au făcut obiectul partajului finalizat prin susmenționata hotărâre.

Dispozițiile instanței de apel, cât privește obligarea pârâtei să propună acordarea de măsuri compensatorii în condițiile legii speciale, se înscriu întocmai în textul legii speciale, această obligație revenindu-i pârâtei în conformitate cu prevederile art. 29 din Lege. Nu sunt fondate nici criticile din recursul reclamantului privind întinderea suprafeței de teren pentru care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, întrucât, prin notificare, actul ce a declanșat procedura prevăzută de legea specială și prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a indicat suprafața solicitată ca fiind de 3.457 mp, cât i-a acordat instanța de apel, care s-a pronunțat astfel în limitele învestirii.

Sunt fondate însă criticile privind omisiunea instanței de a-i acorda cheltuieli de judecată efectuate cu soluționarea litigiului dedus judecății, respectiv a onorariului de expert achitat de reclamant în cuantum de 1.400 lei, deși pârâta a căzut în pretenții, fiind astfel întrunite cerințele art. 274 C. proc. civ. Va fi obligată pârâta să-i achite suma menționată, pentru restul sumelor pretinse, constând în contravaloarea biletelor de transport, cererea vădindu-se a nu fi fondată, întrucât acestea nu cuprind data emiterii ori a efectuării cursei înscrise pentru a se putea verifica dacă au fost efectuate pentru purtarea litigiului de față iar nu în alt scop. Ca urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul reclamantului va fi admis în limitele menționate, restul dispozițiilor deciziei urmând a fi menținute. Va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.I.A., împotriva Deciziei nr. 146/A din 19 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, pe care o modifică în parte în sensul că obligă pe pârâta A.A.A.S. să plătească reclamantului suma de 1.400 lei cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu expert. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.A.A.S., împotriva aceleeași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2014.