ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1515/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1515/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele.

Prin cererea înregistrată la data de

27 octombrie 2009,

reclamantul B.I.A. a

solicitat anularea Deciziei nr. 282 din 25 septembrie 2009, emisă de către

intimata A.V.A.S., prin care a fost respinsă notificarea din 2009, formulată în

baza Legii nr. 10/2001, iar pe cale de consecință să îi fie restituită suprafața

de teren revendicată.

În

motivarea cererii, contestatorul a arătat că în calitate de moștenitor legal al

defunctului B.I., în baza sentinței civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000, i s-a

atribuit lotul în suprafață de 5.000 mp teren arabil, situat în intravilanul

municipiului Moinești. Din această suprafață de 5.000 mp, 3.457 mp erau ocupați

de către SC F.S.Z. SA, în baza unui contract de închiriere încheiat pentru

perioada 1958-1989.

Contestatorul

a mai arătat că, în baza sentinței menționate, a intrat în posesia unei

suprafețe de aproximativ 1.300 mp, pentru diferență, SC S.F.S. SA obținând

fraudulos certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 04 iulie 1997,

prin eludarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.

Prin sentința civilă nr.

1415 din 27 noiembrie 2009,

Tribunalul

București, secția a

IV-a civi

lă, a respins

contestația ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această sentință,

tribunalul a reținut în fapt că prin

notificarea din 2001, comunicată prin B.EJ. B.E., contestatorul a solicitat

restituirea în natură a terenului în suprafață de 3.457 mp, situat în Moinești,

care se regăsește în patrimoniul SC F.S. SA Zemeș, societate privatizată de

intimata A.V.A.S., iar prin Decizia nr. 282 din 25 septembrie 2009, notificarea

a fost respinsă, întrucât nu face obiectul Legii nr. 10/2001, petentul B.A. figurând

în sentința civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000, pronunțată de Judecătoria

Moinești, ca fiind proprietarul imobilului revendicat.

Prima

instanță a reținut că în speță contestatorul nu a făcut dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului solicitat și nici a calității sale de moștenitor

al fostului ori adevăratului proprietar.

S-a

reținut și că, în lipsa oricăror probe, sunt inaplicabile în speță dispozițiile

legii de referință nr. 10/2001, conform cărora în absența unor probe contrare,

existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea

prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Conform

susținerilor contestatorului, tatăl său, B.I., a avut calitatea de proprietar

al terenului în cauză, însă această afirmație nu a fost probată, după cum nu au

fost dovedite nici afirmațiile referitoare la preluarea abuzivă a terenului.

Sub acest aspect, tribunalul a constatat că sentința civilă nr. 1140 din 18

aprilie 2000, hotărâre judecătorească cu caracter declarativ prin care s-a luat

act de tranzacția părților, este lipsită de valoare probatorie.

Curtea

de Apel

București, secția a

IX-a

civilă, prin Decizia nr.

184 din 9

septembrie

2010

a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva

susnumitei sentințe.

În

considerentele hotărârii s-a reținut că altele sunt motivele pentru care

contestația apelantului nu era întemeiată, decât cele reținute de prima

instanță și, prin prisma acestor constatări, curtea a păstrat sentința, însă a

substituit motivarea.

S-a

motivat hotărârea în sensul că, niciodată nu s-a făcut dovada că bunul a trecut

în proprietatea statului, astfel că, prin raportare la domeniul de aplicare al

Legii nr. 10/2001, imobilul solicitat a fi restituit prin notificare nu face

obiectul legii nr. 10/2001.

În

acest sens s-a reținut, din înscrisurile aflate la dosarul primei instanțe că,

deși terenul se află, aparent, în deținerea Schelei de Foraj Zemeș, niciuna

dintre entitățile interogate cu privire la situația juridică a bunului nu

cunosc informații despre modul de preluare a bunului de către stat, neexistând

în arhivele SC P. SA ori ale Primăriei Municipiului Moinești date sau

înscrisuri care să ateste această preluare.

În

consecință, de vreme ce nu există o prezumție legală în sensul că deținerea

unui bun de către o autoritate semnifică existența unui titlu, valabil sau nu,

curtea a constat că în speță nu s-a făcut dovada că bunul a fost preluat în

vreuna dintre modalitățile menționate în art. 2 din Legea nr.

10/2001.

Or,

de vreme ce legea specială se ocupă de „imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", iar în ipoteză nu se verifică

împrejurările ce constituie situația premisă a aplicării actului normativ,

rezultă că apelantului contestator nu îi este deschisă calea procedurii

administrative reglementată de Legea nr.

10/2001.

Contrar

susținerilor apelantului, curtea a observat că, în fapt, acesta este și motivul

pentru care intimata A.V.A.S. a respins cererea de restituire în natură, reținând

că nu s-a făcut dovada preluării abuzive și că bunul nu intră în obiectul de

activitate al Legii nr. 10/2001.

Din

acest punct de vedere sunt lipsite de relevanță apărările ulterioare ale

intimatei (în cadrul contestației), în calea de atac a reclamantului intimata

neputând invoca cu succes alte argumente pentru care se impunea respingerea

notificării.

Acestea

sunt motivele pentru care se impunea respingerea contestației formulate în

cauză, deoarece, odată stabilită situarea bunului în afara domeniului de

aplicare al legii speciale, nu își aveau rostul considerațiile referitoare la

dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și implicit și

la calitatea de proprietar a autorului apelantului ori la efectele juridice ale

sentinței civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000.

Apelantul

a invocat această hotărâre pentru a susține calitatea sa de proprietar și,

implicit, dreptul său la restituire, însă curtea a reținut că un asemenea act

nu face dovada aplicării în beneficiul apelantului a dispozițiilor reparatorii

ale Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă,

de vreme ce în anul 2000 s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care s-a

dispus partajul între moștenitori cu privire la acest bun, rezultă cu

prisosință că bunul nu a intrat în proprietatea statului.

S-a

mai reținut și împrejurarea că, la un moment dat, bunul imobil s-a aflat în

închirierea unei entități de stat din perioada regimului anterior anului 1989,

dar aceasta nu constituie o dovadă a preluării abuzive.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a

declarat recurs reclamantul B.I.A.

,

invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin

Decizia civilă nr. 5422 din 23 iunie 2011, Inalta Curte de Casație si Justiție

a admis recursul declarat de reclamantul B.I.A. împotriva Deciziei civile nr. 184/A

din 09 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a casat decizia atacată și a

trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța

de recurs a reținut următoarele:

Instanța

de recurs este obligată să verifice legalitatea hotărârii cu privire la oricare

din motivele prevăzute de lege.

Dar,

pentru a putea exercita controlul judiciar, hotărârea atacată trebuie să

cuprindă temeiurile de fapt și de drept care au format convingerea primei

instanțe, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

În

speță, instanța de apel substituie total motivarea instanței fondului și,

creează așa cum bine se arată prin motivele de recurs, o nouă situație de fapt,

fără a oferi posibilitatea reclamantului de a formula apărări și în acest sens.

Mai

clar, instanța fondului concluzionează că pretențiile reclamantului sunt

nefondate pe motiv că nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în sensul

Legii nr. 10/2001, pentru imobilul supus analizei.

Instanța

de apel lasă neanalizate apărările reclamantului formulate prin cererea de apel,

prin care invocă că a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul

solicitat, și substituind motivarea, respinge apelul cu mențiunea că pentru

imobilul ce face obiectul litigiului, reclamantul nu are deschisă calea

procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001 și că odată

stabilită situația bunului în afara domeniului de aplicare a legii speciale, nu

își aveau rostul considerațiile referitoare la dovada calității de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii și implicit și la calitatea de proprietar a

autorului apelantului la măsuri reparatorii ori la efectele juridice ale

sentinței civile nr. 1140 din 18 aprilie

2000.

Or,

instanța sesizată cu soluționarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001,

trebuie să cerceteze atât îndeplinirea condițiilor de formă stabilite de lege

pentru dovedirea calității de persoane îndreptățite, cât și pe acelea care se

referă la fondul dreptului dedus judecății.

În

speța supusă analizei instanța de apel avea obligația conform dispozițiilor

legii speciale să analizeze atât condițiile cu privire la calitatea de persoană

îndreptățită a reclamantului, reținând greșit în acest sens că analiza acestor

condiții „nu își au rostul" și în același timp pentru stabilirea situației

juridice a terenului avea obligația să pună în vedere reclamantului să

formuleze apărări și în acest sens.

Cum,

în speță, instanța nu a respectat aceste prevederi, hotărârea pe care a

pronunțat-o nu poate fi analizată sub aspectul legalității.

În

cazul în care, în cadrul procedurii administrative, notificarea nu este

soluționată în mod corespunzător, cei vătămați au deschis accesul la

jurisdicția civilă, situație în care instanța are obligația de a judeca toate

pretențiile din cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită.

Neanalizarea

de către instanța de apel a stării de fapt sub niciun aspect și neexaminarea

motivelor de apel echivalează cu necercetarea cererii de apel încălcând astfel garanțiile

unui proces echitabil, astfel cum sunt statuate prin art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În

rejudecare, având în vedere și motivele de apel invocate, precum și reținând dispozițiile

obligatorii ale art. 315 C. proc. civ., curtea a reținut următoarele:

Prin

Decizia nr. 282 din 25 septembrie 2001 emisă de pârâtă în soluționarea notificării

din 2001, s-a dispus respingerea acesteia, cu motivarea că reclamantul este proprietarul

imobilului revendicat.

S-a

reținut că prin notificarea din 2001 reclamantul a solicitat restituirea în

natură a suprafeței de 3.457 mp situată în intravilanul orașului Moinești,

ocupată de Foraj sonde Zemeș.

Astfel

cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor depuse în rejudecare,

apelantul-reclamant deține o hotărâre judecătorească anterioară (Decizia civilă

nr. 833/2008), în baza căreia s-a admis contestația formulată de acesta împotriva

deciziei de respingere a notificării din 2001, având ca obiect un teren de 1.121,

8 mp situat în intravilanul orașului Moinești.

În

cuprinsul acestei hotărâri s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că

reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului cu sentința

civilă nr. 1140/2004 a Judecătoriei Moinești, prin care a fost atribuit în

lotul sau terenul în discuție, precum și cu înscrisul denumit „chitanță de

prelungire a contractului”, din care rezulta faptul preluării terenului de la

autorul reclamantului, B.I.

Prin

decizia pronunțată de instanța de recurs în această cauză s-a reținut, de

asemenea, că pârâta s-a aflat în imposibilitate de a indica actul normativ sau

de autoritate în temeiul căruia acest bun a ajuns în detenția si ulterior

proprietatea sa.

A

mai reținut instanța de control că faptul detenției bunului de către pârâta în

cauză, în condițiile neindicării ori neidentificării actului de preluare a

bunului, nu exclude îndreptățirea reclamantului de a beneficia de dispozițiile

legii speciale.

Curtea

a apreciat că deși în cauză nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat -

având în vedere că nu există identitate de părți și nici de obiect între cele

două cauze și având în vedere că hotărârea menționată privește o porțiune de

teren aparținând aceluiași reclamant, care face parte din suprafața totală menționată

în hotărârea de partaj, în cauză trebuie reținută puterea de lucru judecat a

acestei hotărâri, sub aspectul său pozitiv, în sensul că dezlegarea dată de

instanța anterioară nu va putea fi contrazisă de judecata de față, astfel că ea

se impune ca o chestiune prejudicială deja dezlegată și în cadrul acestui

dosar, urmând să fie avută în vedere în analiza criticilor formulate prin

motivele de apel.

Efectul pozitiv al

puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură

să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să

demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte

litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea

proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu

aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare

a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de

ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele

hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea

proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței

constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și

care nu pot fi ignorate.

Prin urmare, cele reținute

în cadrul hotărârii mai sus expuse, cu privire la dovedirea dreptului de

proprietate al reclamantului, cât și cu privire la preluarea imobilului de către

stat fără titlu au valoare probatorie și în prezenta cauză și se coroborează și

cu celelalte probatorii administrate în prezentul litigiu.

Astfel, prin raportul

de expertiză tehnică efectuat în cauză s-a identificat terenul ce face obiectul

notificării și s-au stabilit vecinătățile acestuia, stabilindu-se totodată că

imobilul-teren nu se suprapune cu suprafața de 0,33 ha din titlul de

proprietate din 1995 emis pe numele B.I., ci se învecinează cu acest teren pe

latura de nord. Se menționează, totodată, că terenul nu are nicio legătură cu

imobilul ce face obiectul titlului de proprietate din 31 august 1995 emis pe

numele B.G.I.

Cât privește

dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului ce face

obiectul notificării, curtea a reținut că aceasta se face în condițiile Legii nr.

10/2001, condiții mai accesibile față de dreptul comun, fiind acceptate de

legiuitor și alte mijloace de probă în afară de actele translative de

proprietate, inclusiv expertize judiciare sau extrajudiciare.

Astfel, conform

prevederilor art. 23 din Lege: „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate

ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice,

precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după

caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri

necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot

fi depuse până la data soluționării notificării”.

Conform normelor

metodologice de interpretare a Legii nr. 10/2001, art. 22.1 „prin acte

doveditoare se înțelege:

a) orice acte

juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de

către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție,

donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată și altele asemenea);

b) actele juridice

care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor, testament, acte

de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al

dreptului de proprietate);

c) orice acte

juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă[

art. 2

alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii

prevăzute de art. 11 din Lege sunt suficiente indicarea actului de expropriere

și, eventual, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a

acordului la expropriere;

d) orice acte

juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau

ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte

funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării,

orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă

direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective,

pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol);

e) în cazul în care

construcția a fost demolată, orice act juridic care descrie construcția

demolată;

f) expertize

judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze

în susținerea cererii sale;

g) orice alte

înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea

cererii sale;

h) declarații

notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe propria

răspundere, și care sunt solicitate de unitatea deținătoare sau de entitatea

învestită cu soluționarea notificării în scopul fundamentării deciziei.

22.2. Se admit numai

copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la

proprietate și la calitatea de moștenitor”.

Rezultă, așadar, că

sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are în accepțiunea

legii speciale un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare

dreptului comun în materie.

Curtea a apreciat,

astfel cum s-a reținut mai sus, că în cauză trebuie reținută valoarea

probatorie a celor statuate de instanțele de apel și recurs în cauză având ca

obiect contestația împotriva deciziei de soluționare a notificării din 2001 -

litigiu similar cu cel dedus judecații în prezenta cauză, în cadrul căruia au

fost analizate aceleași înscrisuri privind dovedirea dreptului de proprietate a

reclamantului în cauză și raportat și la probatoriile administrate în prezenta

cauză se va reține ca fiind dovedită această calitate.

Cât privește dovada preluării

abuzive a imobilului în proprietatea statului, curtea a reținut că din înscrisurile

administrate în cauză, coroborat cu concluziile raportului de expertiză

efectuat, rezultă că bunul este în detenția pârâtei, astfel încât se poate

concluziona că în cauză a avut loc o preluare de fapt a bunului, preluare care,

în mod evident, se încadrează la noțiunea de „preluare abuzivă” avută în vedere

de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Se vor reține în

cauză și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă

nr. 1379/2010, astfel cum s-a reținut mai sus, în sensul că pârâta s-a aflat în

imposibilitate de a indica actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia deține

bunul, iar deținerea acestui bun de către pârâtă nu exclude îndreptățirea

reclamantului de a beneficia de dispozițiile legii speciale.

Prin

urmare, curtea a reținut că reclamantul în cauză are calitatea de persoană

îndreptățită, iar cum terenul pentru care s-a formulat notificare nu poate fi

restituit în natură (aspect recunoscut de către reclamant prin cererea

precizatoare) în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013,

în cuprinsul cărora se prevede ca „în situația în care restituirea în natură a

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este

posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este

compensarea prin puncte, prevăzută în

cap. III

.”

Pentru

aceste considerente, curtea de apel, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ., prin Decizia nr. 146/A din 19 septembrie 2013, a admis apelul formulat de

apelantul-reclamant B.I.A., împotriva sentinței civile nr. 1415 din 27

noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul

nr. 42378/3/2009, în contradictoriu cu intimata A.V.A.S.

A fost

schimbată în tot sentința apelată, în sensul că;

A fost

admisă contestația.

A fost

anulată Decizia nr. 282 din 25 septembrie 2009 emisă de A.V.A.S. și, în

consecință, a fost obligată intimata să emită o nouă decizie prin care să

propună acordarea de măsuri compensatorii în condițiile legii, pentru terenul

în suprafață de

3.457

mp situat în Moinești, județul Bacău.

Împotriva menționatei

hotărâri a declarat recurs reclamantul B.I.A., criticând-o pentru nelegalitate

sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut

că în mod greșit instanța de apel i-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii

prin echivalent doar pentru suprafața de 3457 mp, când, de fapt, trebuia să

rețină și să oblige intimata să emită decizie pentru 3787 mp, pe amplasamentul

indicat, astfel cum rezultă din materialul probator aflat la dosarul cauzei.

În mod greșit

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată solicitate

de către reclamant și care au fost dovedite în cauză, constând în onorariul

achitat pentru expertiza cadastrală și contravaloarea biletelor de călătorie de

la domiciliu la sediul instanțelor de judecată.

Decizia curții de

apel a fost recurată și de pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) care, invocând

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut

următoarele:

- au fost greșit

interpretate și aplicate dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că imobilul

în litigiu s-ar afla în deținerea sa.

Nu are obligația

legală de a restitui în natură imobilele revendicate de foștii proprietari,

obligații ce revine exclusiv unității deținătoare a imobilului, conform art. 21

din Legea nr. 10/2001, ale căror dispoziții au fost citate.

Este fără echivoc că norma

legală menționată instituie obligația transmiterii notificării unității

deținătoare a imobilelor supuse dispozițiilor acestei legi.

Or, în raport de

obiectul său de activitate și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în

procesul de privatizare a societăților comerciale, pârâta nu are calitate de

proprietar și nici de deținător al bunurilor din patrimoniul acestora, ci este

doar acționar în numele statului.

- nelegal a fost

anulată dispoziția din 25 septembrie 2009 emisă de pârâtă. Actul administrativ

atacat a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale incidente și în raport

de actele doveditoare depuse la dosarul administrativ aferent notificării. Nu

au fost depuse acte doveditoare nici în ceea ce privește preluarea pretins

abuzivă a imobilului de către stat, care, în raport de probațiunea cauzei

relevă împrejurarea că bunul se află în stăpânirea reclamantului.

În mod greșit a fost

obligată să emită o nouă decizie prin care să propună măsuri reparatorii în

echivalent, întrucât, potrivit dispozițiilor legale în vigoare în actuala

reglementare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, A.V.A.S.

nu mai are competența legală de a stabili valoarea și a acorda măsuri

reparatorii în echivalent, ci doar de a propune acordarea despăgubirilor

instituției competente în condițiile legii, respectiv ale art. 16 alin. (2)

Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la calea de

atac dedusă judecății, se constată următoarele:

Prin notificarea din 2009

transmisă de B.E.J. B.E. către A.V.A.S. București, reclamantul B.I.A. a

solicitat pârâtei, în calitate de unitate deținătoare/entitate implicată în

privatizarea deținătorului bunului, să-i restituie suprafața de 3.457 mp

amplasată în localitatea Moinești, (Schela de foraj Zemeș).

În prezent acest

teren are destinație de curte a Service - SC A.V. SRL Moinești, al cărui administrator

este numitul N.I. (expertiza A.G.). S-a constatat că acest teren este distinct

atât de cel înscris în titlul de proprietate emis reclamantului în baza Legii nr.

18/1991, cât și de cel cuprins în titlul de proprietate din 31 august 1995 emis

pe numele B.G.I.

Din evidențele

autorităților locale (adresa din 2011 fila 17 dosar apel), rezultă că suprafața

de 3.680 mp, ce face obiectul notificării din 2001, a fost închiriată de către

S.O.V. R. de la familia B.I. (antecesorul reclamantului, aspect confirmat și de

„chitanța de prelungirea contractului din 1953”, fila 60 dosar apel), pentru

ca, ulterior, această suprafață de teren să fie preluată de Schela de Foraj

Zemeș care, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis

în baza H.G. nr. 834/1991, a devenit proprietarul acesteia. Același înscris

relevă că în anul 2005, societatea a intrat în faliment și bunurile sale,

printre care și terenul în litigiu, au fost vândute unei persoane fizice, care

în prezent desfășoară activități de prestări servicii.

În acest context se

reține că, legal, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, Legea nr. 10/2001,

instanța de apel a recunoscut îndreptățirea reclamantului de a beneficia de

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub forma celor în

echivalent, dat fiind împrejurarea că bunul nu este liber în accepțiunea legii.

Legea specială,

instituie un sistem probator distinct, atipic celui de drept comun permițând,

după textul art. 23 din Legea nr. 10/2001, o extindere a noțiunii de „acte doveditoare

ale dreptului de proprietate” care cuprind „orice înscrisuri translative de

proprietate (…), orice acte juridice sau susțineri care atestă deținerea

proprietății și permit încadrarea preluării bunului ca fiind abuzivă”.

Or, în speță,

împrejurarea că folosința bunului litigios a fost transmisă unei unități

comerciale, de către antecesorul reclamantului (care s-a comportat astfel ca un

adevărat proprietar), bun pentru care societatea deținătoare, privatizată de A.V.A.S.

(aspect confirmat în însăși întâmpinarea pârâtei depusă la judecata în primă

instanță, fila 15) nu poate prezenta un act/înscris care să ateste deținerea

proprietății asupra acestuia, fac să fie astfel îndeplinite cerințele cumulativ

prevăzute de lege pentru reținerea temeiniciei pretenției părții, cum legal a

reținut instanța de apel.

Nu au nicio relevență

și nicio consecință juridică asupra prezentului litigiu cele dispuse prin

sentința civilă nr. 1140/2000 (prin care s-a luat act de tranzacția intervenită

între reclamantul din cauza de față și ceilalți moștenitori ai antecesorului

comun), întrucât probele administrate în cauză, respectiv expertiza judiciară a

stabilit indubitabil că terenul în litigiu este distinct de cel înscris în

titlul de proprietate emis reclamantului și al antecesorului său și care au

făcut obiectul partajului finalizat prin susmenționata hotărâre.

Dispozițiile

instanței de apel, cât privește obligarea pârâtei să propună acordarea de

măsuri compensatorii în condițiile legii speciale, se înscriu întocmai în

textul legii speciale, această obligație revenindu-i pârâtei în conformitate cu

prevederile art. 29 din Lege.

Nu sunt fondate nici

criticile din recursul reclamantului privind întinderea suprafeței de teren

pentru care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, întrucât, prin

notificare, actul ce a declanșat procedura prevăzută de legea specială și prin

cererea de chemare în judecată, reclamantul a indicat suprafața solicitată ca

fiind de 3.457 mp, cât i-a acordat instanța de apel, care s-a pronunțat astfel

în limitele învestirii.

Sunt fondate însă

criticile privind omisiunea instanței de a-i acorda cheltuieli de judecată efectuate

cu soluționarea litigiului dedus judecății, respectiv a onorariului de expert

achitat de reclamant în cuantum de 1.400 lei, deși pârâta a căzut în pretenții,

fiind astfel întrunite cerințele art. 274 C. proc. civ.

Va fi obligată pârâta

să-i achite suma menționată, pentru restul sumelor pretinse, constând în

contravaloarea biletelor de transport, cererea vădindu-se a nu fi fondată,

întrucât acestea nu cuprind data emiterii ori a efectuării cursei înscrise

pentru a se putea verifica dacă au fost efectuate pentru purtarea litigiului de

față iar nu în alt scop.

Ca urmare, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului va fi admis în

limitele menționate, restul dispozițiilor deciziei urmând a fi menținute.

Va fi respins, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul B.I.A., împotriva Deciziei nr. 146/A din 19 septembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, pe care o

modifică în parte în sensul că obligă pe pârâta A.A.A.S. să plătească

reclamantului suma de 1.400 lei cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu

expert.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta A.A.A.S., împotriva aceleeași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 mai 2014.