ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5422/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 42378/3/2009, la data de 27 octombrie 2009, contestatorul B.I.A. a solicitat desființarea deciziei din 25 septembrie 2009, emisă de către intimata A.V.A.S., prin care a fost respinsă notificarea nr. 221/2009, formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar pe cale de consecință să îi fie restituită suprafața de teren revendicată. În motivarea cererii, contestatorul a arătat că în calitate de moștenitor legal al defunctului B.I., în baza sentinței civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000, i s-a atribuit lotul în suprafață de 5.000 m.p. teren arabil, situat în intravilanul municipiului M.. Din această suprafață de 5.000 m.p., 3.457 m.p.

erau ocupați de către SC F.S. Z., în baza unui contract de închiriere pentru perioada 1958-1989. Contestatorul a mai arătat că, în baza sentinței menționate, a intrat în posesia unei suprafețe de aproximativ 1.300 m.p., pentru diferență, S.F.S. SA obținând fraudulos certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 04 iulie 1997, prin eludarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991. Prin sentința civilă nr. 1415 din 27 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins contestația ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut în fapt că, prin notificarea, comunicată prin B.E.J. B.E., contestatorul a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 3.457 m.p., situat în M., str. A., care se regăsește în patrimoniul SC F.S.

SA Z., societate privatizată de intimata A.V.A.S., iar prin decizia din 25 septembrie 2009, notificarea a fost respinsă, întrucât nu face obiectul Legii nr. 10/2001, petentul B.A. figurând în sentința civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000, pronunțată de Judecătoria M., ca fiind proprietarul imobilului revendicat. Prima instanță a reținut că în speță contestatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat și nici a calității sale de moștenitor al fostului ori adevăratului proprietar. S-a reținut și că, în lipsa oricăror probe, sunt inaplicabile în speță dispozițiile legii de referință nr. 10/2001, conform cărora în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Conform susținerilor contestatorului, tatăl său, B.I., a avut calitatea de proprietar al terenului în cauză, însă această afirmație nu a fost probată, după cum nu a fost dovedite nici afirmațiile referitoare la preluarea abuzivă a terenului. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că sentința civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000, hotărâre judecătorească cu caracter declarator prin care s-a luat act de tranzacția părților, este lipsită de valoare probatorie.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul B.I.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală la data de 19 mai 2010. În dezvoltarea motivelor de critică, apelantul contestator a arătat că în mod greșit instanța de fond a considerat că apelantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece din înscrisurile aflate la dosarul cauzei și în principal din sentința civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000 rezultă că are calitatea de moștenitor al defunctului B.I., cât și faptul că terenul care face obiectul contestației, respectiv 3.457 mp, face parte din suprafața totală de 5.000 m.p.

ce i-a fost atribuit la data pronunțării acestei hotărâri. Referitor la preluarea în mod abuziv de către statul român a acestei suprafețe de teren de la defunctul său tată și faptul că acesta a avut în proprietate acest teren, prin chitanța de prelungire a contractului datată 15 martie 1961, a făcut dovada că acest teren s-a aflat în proprietatea defunctului, că a fost închiriat până la acea dată și ulterior acestei date unei entități socialiste, și ca preluarea acestuia a fost efectivă după această dată chiar dacă nu a existat un act normativ de expropriere.

A mai arătat apelantul că instanța de fond, la judecarea cauzei nu a avut în vedere susținerile intimatei din dosar, care în întimpinarea depusă la dosarul cauzei nu neagă calitatea și dreptul său la revendicarea proprietății ca moștenitor al defunctului B.I., dar face precizarea că, față de situația de fapt, nu este competentă cu soluționarea contestației dar avea obligația legală, potrivit acestei precizări, de a transmite dosarul către secretariatul comisiei centrale, care are competența legală de a stabili valoarea imobilului care face obiectul notificării sau de a acorda măsuri reparatorii în echivalent bănesc. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă prin decizia nr. 184 din 9 septembrie 2010 a respins apelul ca nefondat.

În considerentele hotărârii s-a reținut că, altele sunt motivele pentru care contestația apelantului nu era întemeiată, decât cele reținute de prima instanță și, prin prisma acestor constatări, curtea a păstrat sentința, însă a substituit motivarea. S-a motivat hotărârea în sensul că, niciodată nu s-a făcut dovada că bunul a trecut în proprietatea statului, astfel că, prin raportare la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, imobilul solicitat a fi restituit prin notificare nu face obiectul legii nr. 10/2001. În acest sens s-a reținut din înscrisurile aflate la dosarul primei instanțe că, deși terenul se află, aparent, în deținerea S.F. Z., niciuna dintre entitățile interogate cu privire la situația juridică a bunului nu cunosc informații despre modul de preluare a bunului de către stat, neexistând în arhivele SC P. SA ori ale Primăriei Municipiului M. date sau înscrisuri care să ateste această preluare.

În consecință, de vreme ce nu există o prezumție legală în sensul că deținerea unui bun de către o autoritate semnifică existența unui titlu, valabil sau nu, curtea a constat că în speță nu s-a făcut dovada că bunul a fost preluat în vreuna dintre modalitățile menționate în art. 2 din Legea nr. 10/2001, Or, de vreme ce legea specială se ocupă de „imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, iar în ipoteză nu se verifică împrejurările ce constituie situația premisă a aplicării actului normativ, rezultă că apelantului contestator nu îi este deschisă calea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001. Contrar susținerilor apelantului, curtea observă că, în fapt, acesta este și motivul pentru care intimata A.V.A.S.

a respins cererea de restituire în natură, reținând că nu s-a făcut dovada preluării abuzive și că bunul nu intră în obiectul de activitate al Legii nr. 10/2001. Din acest punct de vedere sunt lipsite de relevanță apărările ulterioare ale intimatei (în cadrul contestației), în calea de atac a contestatorului intimata neputând invoca cu succes alte argumente pentru care se impunea respingerea notificării.

Acestea sunt motivele pentru care se impunea respingerea contestației formulate în cauză, deoarece, odată stabilită situarea bunului în afara domeniului de aplicare al legii speciale, nu își aveau rostul considerațiile referitoare la dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și implicit și la calitatea de proprietar a autorului apelantului ori la efectele juridice ale sentinței civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000. Apelantul a invocat această hotărâre pentru a susține calitatea sa de proprietar și, implicit, dreptul său la restituire, însă curtea reține că un asemenea act nu face dovada aplicării în beneficiul apelantului a dispozițiilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, de vreme ce în anul 2000 s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus partajul între moștenitori cu privire la acest bun, rezultă cu prisosință că bunul nu a intrat în proprietatea statului. S-a mai reținut și împrejurarea că, la un moment dat bunul imobil s-a aflat în închirierea unei entități de stat din perioada regimului anterior anului 1989 dar nu constituie o dovadă a preluării abuzive. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs, reclamantul B.I.A. invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte: Instanța de apel păstrând sentința apelată dar substituind motivarea, a pronunțat o hotărâre nelegală, având în vedere că, s-a creat o nouă situație de fapt, iar recurentul nu a mai avut posibilitatea să formuleze apărări în sensul preluării abuzive a imobilului, cum a reținut instanța de apel în considerentele hotărârii recurate.

Nu s-a motivat și nu s-au analizat înscrisurile aflate la dosarul cauzei respectiv contractul de închiriere prelungit la data de 15 martie 1961 și documentația în baza căreia a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate deținut de S.F. Z. Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs se constată fondat recursul în considerentele celor ce succed: Instanța de recurs este obligată să verifice legalitatea hotărârii cu privire la oricare din motivele prevăzute de lege. Dar, pentru a putea exercita controlul judiciar, hotărârea atacată trebuie să cuprindă temeiurile de fapt și de drept care au format convingerea primei instanțe, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

În speță, instanța de apel substituie total motivarea instanței fondului și, crează așa cum bine se arată prin motivele de recurs, o nouă situație de fapt, fără a oferi posibilitatea reclamantului de a formula apărări și în acest sens. Mai clar, instanța fondului concluzionează că pretențiile reclamantului sunt nefondate pe motiv că, nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în sensul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul supus analizei.

Instanța de apel, lasă neanalizate apărările reclamantului formulate prin cererea de apel prin care invocă că, a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul solicitat, și substituind motivarea, respinge apelul cu mențiunea că, pentru imobilul ce face obiectul litigiului, reclamantul nu are deschisă calea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001 și că odată stabilită situația bunului în afara domeniului de aplicare a legii speciale, nu își aveau rostul considerațiile referitoare la dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și implicit și la calitatea de proprietar a autorului apelantului la măsuri reparatorii ori la efectele juridice ale sentinței civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000. Or, instanța sesizată cu soluționarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001, trebuie să cerceteze atât îndeplinirea condițiilor de formă stabilite de lege pentru dovedirea calității de persoane îndreptățite, cât și pe aceea care se referă la fondul dreptului dedus judecății.

În speța supusă analizei instanța de apel avea obligația conform dispozițiilor legii speciale să analizeze atât condițiile cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, reținând greșit în acest sens că analiza acestor condiții „nu își au rostul” și în același timp pentru stabilirea situației juridice a terenului avea obligația să pună în vedere reclamantului să formuleze apărări și în acest sens. Cum în speță, instanța nu a respectat aceste prevederi, hotărârea pe care a pronunțat-o nu poate fi analizată sub aspectul legalității. În cazul în care, în cadrul procedurii administrative, notificarea nu este soluționată în mod corespunzător, cei vătămați au deschis accesul la jurisdicția civilă, situație în care instanța are obligația de a judeca toate pretențiile din cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită.

Neanalizarea de către instanța de apel a stării de fapt sub niciun aspect și neexaminarea motivelor de apel echivalează cu necercetarea cererii de apel încălcând garanțiile unui proces echitabil, astfel cum sunt statuate prin art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Așa fiind, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.I.A. împotriva deciziei civile nr. 184 A din 09 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2011.