ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5422/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 42378/3/2009, la

data de 27 octombrie 2009, contestatorul B.I.A. a solicitat desființarea deciziei

din 25 septembrie 2009, emisă de către intimata A.V.A.S., prin care a fost respinsă

notificarea nr. 221/2009, formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar pe cale de consecință

să îi fie restituită suprafața de teren revendicată.

În motivarea cererii,

contestatorul a arătat că în calitate de moștenitor legal al defunctului B.I., în

baza sentinței civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000, i s-a atribuit lotul în suprafață

de 5.000 m.p. teren arabil, situat în intravilanul municipiului M.. Din această

suprafață de 5.000 m.p., 3.457 m.p. erau ocupați de către SC F.S. Z., în baza unui

contract de închiriere pentru perioada 1958-1989.

Contestatorul a mai arătat

că, în baza sentinței menționate, a intrat în posesia unei suprafețe de aproximativ

1.300 m.p., pentru diferență, S.F.S. SA obținând fraudulos certificatul de atestare

a dreptului de proprietate din 04 iulie 1997, prin eludarea dispozițiilor H.G.

nr. 834/1991.

Prin sentința civilă

nr. 1415 din 27 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

contestația ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut în fapt că, prin notificarea, comunicată prin B.E.J.

B.E., contestatorul a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de

3.457 m.p., situat în M., str. A., care se regăsește în patrimoniul SC F.S. SA

Z., societate privatizată de intimata A.V.A.S., iar prin decizia din 25

septembrie 2009, notificarea a fost respinsă, întrucât nu face obiectul Legii

nr. 10/2001, petentul B.A. figurând în sentința civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000,

pronunțată de Judecătoria M., ca fiind proprietarul imobilului revendicat.

Prima instanță a reținut

că în speță contestatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului

solicitat și nici a calității sale de moștenitor al fostului ori adevăratului proprietar.

S-a reținut și că, în

lipsa oricăror probe, sunt inaplicabile în speță dispozițiile legii de referință

nr. 10/2001, conform cărora în absența unor probe contrare, existența și după caz,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive.

Conform susținerilor contestatorului,

tatăl său, B.I., a avut calitatea de proprietar al terenului în cauză, însă această

afirmație nu a fost probată, după cum nu a fost dovedite nici afirmațiile referitoare

la preluarea abuzivă a terenului. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că sentința

civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000, hotărâre judecătorească cu caracter declarator

prin care s-a luat act de tranzacția părților, este lipsită de valoare probatorie.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel contestatorul B.I.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală

la data de 19 mai 2010.

În dezvoltarea motivelor

de critică, apelantul contestator a arătat că în mod greșit instanța de fond a considerat

că apelantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea unor

măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece din înscrisurile aflate

la dosarul cauzei și în principal din sentința civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000

rezultă că are calitatea de moștenitor al defunctului B.I., cât și faptul că terenul

care face obiectul contestației, respectiv 3.457 mp, face parte din suprafața totală

de 5.000 m.p. ce i-a fost atribuit la data pronunțării acestei hotărâri.

Referitor la preluarea

în mod abuziv de către statul român a acestei suprafețe de teren de la defunctul

său tată și faptul că acesta a avut în proprietate acest teren, prin chitanța de

prelungire a contractului datată 15 martie 1961, a făcut dovada că acest teren s-a

aflat în proprietatea defunctului, că a fost închiriat până la acea dată și ulterior

acestei date unei entități socialiste, și ca preluarea acestuia a fost efectivă

după această dată chiar dacă nu a existat un act normativ de expropriere.

A mai arătat apelantul

că instanța de fond, la judecarea cauzei nu a avut în vedere susținerile intimatei

din dosar, care în întimpinarea depusă la dosarul cauzei nu neagă calitatea și dreptul

său la revendicarea proprietății ca moștenitor al defunctului B.I., dar face precizarea

că, față de situația de fapt, nu este competentă cu soluționarea contestației dar

avea obligația legală, potrivit acestei precizări, de a transmite dosarul către

secretariatul comisiei centrale, care are competența legală de a stabili valoarea

imobilului care face obiectul notificării sau de a acorda măsuri reparatorii în

echivalent bănesc.

Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă prin decizia nr. 184 din 9 septembrie 2010 a respins apelul

ca nefondat.

În considerentele hotărârii

s-a reținut că, altele sunt motivele pentru care contestația apelantului nu era

întemeiată, decât cele reținute de prima instanță și, prin prisma acestor constatări,

curtea a păstrat sentința, însă a substituit motivarea.

S-a motivat hotărârea

în sensul că, niciodată nu s-a făcut dovada că bunul a trecut în proprietatea statului,

astfel că, prin raportare la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, imobilul

solicitat a fi restituit prin notificare nu face obiectul legii nr. 10/2001.

În acest sens s-a reținut

din înscrisurile aflate la dosarul primei instanțe că, deși terenul se află, aparent,

în deținerea S.F. Z., niciuna dintre entitățile interogate cu privire la situația

juridică a bunului nu cunosc informații despre modul de preluare a bunului de către

stat, neexistând în arhivele SC P. SA ori ale Primăriei Municipiului M. date sau

înscrisuri care să ateste această preluare.

În consecință, de vreme

ce nu există o prezumție legală în sensul că deținerea unui bun de către o autoritate

semnifică existența unui titlu, valabil sau nu, curtea a constat că în speță nu

s-a făcut dovada că bunul a fost preluat în vreuna dintre modalitățile menționate

în art. 2 din Legea nr. 10/2001,

Or, de vreme ce legea

specială se ocupă de „imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989”, iar în ipoteză nu se verifică împrejurările ce constituie situația

premisă a aplicării actului normativ, rezultă că apelantului contestator nu îi este

deschisă calea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001.

Contrar susținerilor apelantului,

curtea observă că, în fapt, acesta este și motivul pentru care intimata A.V.A.S.

a respins cererea de restituire în natură, reținând că nu s-a făcut dovada preluării

abuzive și că bunul nu intră în obiectul de activitate al Legii nr. 10/2001.

Din acest punct de vedere

sunt lipsite de relevanță apărările ulterioare ale intimatei (în cadrul contestației),

în calea de atac a contestatorului intimata neputând invoca cu succes alte argumente

pentru care se impunea respingerea notificării.

Acestea sunt motivele

pentru care se impunea respingerea contestației formulate în cauză, deoarece, odată

stabilită situarea bunului în afara domeniului de aplicare al legii speciale, nu

își aveau rostul considerațiile referitoare la dovada calității de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii și implicit și la calitatea de proprietar a autorului apelantului

ori la efectele juridice ale sentinței civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000.

Apelantul a invocat această

hotărâre pentru a susține calitatea sa de proprietar și, implicit, dreptul său la

restituire, însă curtea reține că un asemenea act nu face dovada aplicării în beneficiul

apelantului a dispozițiilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, de vreme ce

în anul 2000 s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus partajul

între moștenitori cu privire la acest bun, rezultă cu prisosință că bunul nu a intrat

în proprietatea statului.

S-a mai reținut și împrejurarea

că, la un moment dat bunul imobil s-a aflat în închirierea unei entități de stat

din perioada regimului anterior anului 1989 dar nu constituie o dovadă a preluării

abuzive.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs, reclamantul B.I.A. invocând incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea

sub următoarele aspecte:

Instanța de apel păstrând

sentința apelată dar substituind motivarea, a pronunțat o hotărâre nelegală, având

în vedere că, s-a creat o nouă situație de fapt, iar recurentul nu a mai avut posibilitatea

să formuleze apărări în sensul preluării abuzive a imobilului, cum a reținut instanța

de apel în considerentele hotărârii recurate.

Nu s-a motivat și nu s-au

analizat înscrisurile aflate la dosarul cauzei respectiv contractul de închiriere

prelungit la data de 15 martie 1961 și documentația în baza căreia a fost eliberat

certificatul de atestare a dreptului de proprietate deținut de S.F. Z.

Examinând criticile formulate

prin intermediul cererii de recurs se constată fondat recursul în considerentele

celor ce succed:

Instanța de recurs este

obligată să verifice legalitatea hotărârii cu privire la oricare din motivele prevăzute

de lege.

Dar, pentru a putea exercita

controlul judiciar, hotărârea atacată trebuie să cuprindă temeiurile de fapt și

de drept care au format convingerea primei instanțe, precum și cele pentru care

au fost înlăturate cererile părților.

În speță, instanța de

apel substituie total motivarea instanței fondului și, crează așa cum bine se arată

prin motivele de recurs, o nouă situație de fapt, fără a oferi posibilitatea reclamantului

de a formula apărări și în acest sens.

Mai clar, instanța fondului

concluzionează că pretențiile reclamantului sunt nefondate pe motiv că, nu a făcut

dovada dreptului de proprietate, în sensul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul supus

analizei.

Instanța de apel, lasă

neanalizate apărările reclamantului formulate prin cererea de apel prin care invocă

că, a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul solicitat, și substituind

motivarea, respinge apelul cu mențiunea că, pentru imobilul ce face obiectul litigiului,

reclamantul nu are deschisă calea procedurii administrative reglementată de Legea

nr. 10/2001 și că odată stabilită situația bunului în afara domeniului de aplicare

a legii speciale, nu își aveau rostul considerațiile referitoare la dovada calității

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și implicit și la calitatea de proprietar

a autorului apelantului la măsuri reparatorii ori la efectele juridice ale sentinței

civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000.

Or, instanța sesizată

cu soluționarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001, trebuie să cerceteze

atât îndeplinirea condițiilor de formă stabilite de lege pentru dovedirea calității

de persoane îndreptățite, cât și pe aceea care se referă la fondul dreptului dedus

judecății.

În speța supusă analizei

instanța de apel avea obligația conform dispozițiilor legii speciale să analizeze

atât condițiile cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului,

reținând greșit în acest sens că analiza acestor condiții „nu își au rostul” și

în același timp pentru stabilirea situației juridice a terenului avea obligația

să pună în vedere reclamantului să formuleze apărări și în acest sens.

Cum în speță, instanța

nu a respectat aceste prevederi, hotărârea pe care a pronunțat-o nu poate fi analizată

sub aspectul legalității.

În cazul în care, în cadrul

procedurii administrative, notificarea nu este soluționată în mod corespunzător,

cei vătămați au deschis accesul la jurisdicția civilă, situație în care instanța

are obligația de a judeca toate pretențiile din cererea de chemare în judecată cu

care a fost învestită.

Neanalizarea de către

instanța de apel a stării de fapt sub niciun aspect și neexaminarea motivelor de

apel echivalează cu necercetarea cererii de apel încălcând garanțiile unui proces

echitabil, astfel cum sunt statuate prin art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Așa fiind, Înalta Curte

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul B.I.A. împotriva deciziei civile nr. 184 A din 09 septembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Casează decizia atacată

și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 iunie 2011.