ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 526/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 27 octombrie 2009, reclamanții A.G.B., F.B.G., R.E.K. și H.T. în contradictoriu cu pârâta SC F.A. SA au solicitat Tribunalului București ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 3960 din 3 decembrie 1999 emis de B.N.P. E.M.S., rectificat prin încheierea nr. 1373/2000, obligarea pârâtei să lase reclamanților suprafața de 8073 m.p., situat în București, str. Intrarea Gherghiței, având nr. cadastrale 722/1, 722/2, 722/3, intabulate în cartea funciară nr. 5357. Motivându-și cererea reclamanții au arătat că terenul în litigiu face parte din suprafața de 20 ha, fostă proprietatea Societății F.C.S.F.

– F.C.C., trecută în proprietatea S.R. prin Legea nr. 119/1948, după care întreg patrimoniul a fost preluat de F.C.C., iar după anul 1990 a apărut SC R. SA cu capital de stat. În calitate de moștenitori ai foștilor acționari ai S.A.R. F.S.F., au făcut demersuri în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 10/2001 și drept urmare P.M.B. a emis dispoziția de restituire nr. 8682 din 27 august 2007 pentru suprafața de 7480 m.p., dispoziția nr. 8880 din 17 octombrie 2007 pentru suprafața de 2101 și dispoziția nr. 9424 d in 16 ianuarie 2008 pentru suprafața de 731 m.p., dispoziția nr. 7513 din 13 februarie 2008 pentru suprafața de 1492 m.p. și dispoziția nr. 10418 din 6 mai 2008 pentru suprafața de 3000 m.p.

Că, deși au formulat o notificare în temeiul Legii nr. 18/1991 cât și în baza Legii nr. 10/2001, SC R. SA a înstrăinat terenul societății pârâte. Cum trecerea imobilului teren în proprietatea statului s-a făcut fără titlu valabil, reclamanții au considerat că nu se putea transmite bunul în mod legal în baza Legii nr. 15/1990 și H.C.M. nr. 834/1991. Au mai arătat că titlul lor de proprietate este preferabil celui al pârâților care provine de la un neproprietar, S.R. neavând niciodată un titlu valabil asupra terenului din litigiu, că părțile contractante au fost de rea credință întrucât înstrăinarea s-a făcut deși exista o notificare înregistrată cu privire la imobil. În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480, art. 966 și art. 969 C. civ., raportat la Legea nr. 10/2001.

Pârâta SC F.A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței respingerea acțiunii ca fiind tardiv formulată în ceea ce privește capătul de cerere privitor la constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare nr. 3960 din 3 decembrie 1999 și ca inadmisibilă în ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea imobilului. Cu privire la excepția tardivității cererii de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare pârâta a arătat că, potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la data adoptării, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Având în vedere că cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sancțiunea care intervine este decăderea.

Referitor la excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea, pârâta a arătat că reclamanții, deși au formulat cereri de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, aceștia au renunțat expres la această procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii, cererea rămânând fără obiect. Sub acest aspect, reclamanții au renunțat expres la notificarea nr. 3499/2001, prin declarația autentificată și nr. 182/2007 de B.N.P. D.C.P. pentru suprafața de 6,9132 ha, suprafață ce face parte din terenul identificat ca fiind deținut de SC R. SA, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1221 din 13 iulie 1994 identificat prin expertiza tehnică. Față de acest aspect, prin dispoziția nr. 7755 din 18 aprilie 2007 emisă de P.M.B.

s-a constatat că cererea de restituire a terenului astfel identificat este lipsită de obiect, fiind respinsă. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive pârâta a arătat că invocă această excepție pentru suprafața din titlurile sale de proprietate și suprafața pe care o revendică reclamanții de 8073 m.p. Prin încheierea de ședință din data de 24 martie 2010, instanța de fond a admis excepția tardivității formulării capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. 39060 din 3 decembrie 1999 a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea imobilului și în baza art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a părții.

Prin sentința civilă nr. 1240 din 29 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii legali ai autorului lor, F.S., deținătorul acțiunilor la S.A.R.C. fostă F.S.F. ce a fost supusă măsurii naționalizării, calitate ce a fost reținută cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. 9508/3/2007 în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 907 din 26 mai 2008 a Tribunalului București. Cu privire la întinderea suprafeței de teren revendicate în cauză, respectiv suprafața de 8073 m.p., din expertiza efectuată în cauză a rezultat că pârâta deține suprafața de 7216,89 m.p.

Având în vedere că ambele părți, atât reclamanții, cât și pârâta dețin câte un titlu de proprietate, instanța de fond a comparat cele două titluri și în raport de Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a statuat că acțiunile întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și soluționate neunitar de instanțele judecătorești se rezolvă în favoarea legii speciale. În fine, instanța de fond s-a referit la cauzele P. contra României, S. și P., A. și alții contra României cât și la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție reținând că reclamanții pot avea o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru modul greșit de soluționare al acțiunii în revendicare. Sub acest aspect, reclamanții au arătat că deși instanța de fond a reținut ca fiind dovedită calitatea de moștenitori ai antecesorului lor și de persoane îndreptățite la restituirea terenului deținut de S.A.R. F.S.F. prin dispozițiile nr. 8682 din 27 august 2007, nr. 8880 din 17 octombrie 2007, nr. 7492 din 16 ianuarie 2008 și nr. 10418 din 6 mai 2008 emise de către P.M.B. în baza Legii nr. 10/2001, a respins acțiunea. Au susținut că prima instanță a aplicat în mod eronat Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza M.A. și alții împotriva României precum și recunoașterea „unui drept de despăgubire, pentru că nu ar deține un bun actual”, raționamentul fiind periculos pentru normalitatea statului de drept.

Prin decizia civilă nr. 157/ A din 6 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanți pentru considerentele ce succed: Reclamanții au criticat numai modul de soluționare al acțiunii în revendicare nu și capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. 3960 din 3 decembrie 1999, astfel încât respingerea ca tardivă a acestui capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat, ca efect al neapelării acestuia. În ceea ce privește posibilitatea reclamanților de a invoca existența unui bun actual în patrimoniul lor, în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O. a reținut că aceștia nu mai pot invoca existența în patrimoniul lor a „unui bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nicio creanță condiționată ci doar vocația de a dobândi un drept la indemnizare, ca urmare a folosirii procedurii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, în acest sens fiind și dispozițiile Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanții invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susținut următoarele critici de nelegalitate: Conform principiilor de drept care guvernează materia proprietății, deposedarea prin violență a unui proprietar de bunul său, în materialitatea sa, nu înseamnă pierderea dreptului de proprietate.

Tot ce se pierde temporar, până la restabilirea ordinii de drept, este deținerea materială a respectivului bun. În conținutul art. 480 C. civ., nu se regăsește vreo formulare care să justifice că nu ar mai dispune de dreptul lor de proprietate, după naționalizarea din 1948, iar interpretarea instanței de apel dă implicit girul unui oricând posibil, nou abuz al statului. Că, întreaga suprafață de 20 ha teren se afla, la data naționalizării, în patrimoniul unei societăți, iar conform Legii nr. 10/2001, moștenitorii acționarilor unei astfel de societăți au dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilului, ceea ce de fapt a format obiectul notificării nr. 3499. Recurenții - reclamanți au mai susținut că acțiunea dedusă judecății este una în revendicare, iar nevalabilitatea titlului Statului nu produce niciun efect asupra situației lor juridice cu privire la terenul în litigiu.

Soluția instanței de apel încalcă dispozițiile art. 480 C. civ., dar și art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: Urmare a apariției Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat mai multe notificări soluționate de P.M.B. prin dispozițiile nr. 8682 din 27 august 2007 pentru suprafața de 9480 m.p., nr. 8880 din 17 octombrie 2007 pentru suprafața de 2101 m.p., nr. 9424 din 16 ianuarie 2008 pentru suprafața de 731 m.p., nr. 9513 din 13 februarie 2008 pentru suprafața de 1492 m.p., și nr. 10418 din 6 mai 2008 pentru suprafața de 30.000 m.p.

La data de 27 octombrie 2009, recurenții - reclamanți au promovat prezenta acțiune prin care au revendicat suprafața de 8073 m.p., teren aflat în proprietatea SC R. SA, care a format obiectul notificării nr. 3499/2001. Prin declarația autentificată sub nr. 182/2007 de B.N.P. D. și C.P., reclamanții au renunțat expres la notificarea înregistrată sub nr. 3499/2001, astfel că prin dispoziția nr. 7755 din 18 aprilie 2007 emisă de P.M.B. s-a constatat că solicitarea de restituire a terenului identificat prin expertiza depusă în cauză de 6,9132 ha, din care pârâta SC F.A. SA stăpânește suprafața de 7216,89 m.p., a rămas fără obiect. Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat nr. 3960 din 3 decembrie 1999 de B.N.P.

E.M.S. încheiat ca urmare a procesului - verbal de adjudecare nr. 2340 din 4 decembrie 1998 pârâta a cumpărat de la SC R. SA, două suprafețe de terenuri, de 1468,69 m.p. și respectiv 3579,2 m.p. situate în str. Gherghiței, iar prin contractul de vânzare - cumpărare active din 24 decembrie 1998, pârâta a cumpărat de la SC R. SA construcția situată la aceeași adresă și terenul aferent activului în suprafață de 2169 m.p. Reclamanții nu au promovat acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la data adoptării, astfel încât prima instanță în mod corect a constatat tardivitatea cererii.

Respingerea, ca tardivă, a capătului de cereri privind constatarea nulității absolute a contractelor de înstrăinare a terenurilor din litigiu a intrat în puterea lucrului judecat ca efect al neapelării. Prin neatacarea contractelor de vânzare - cumpărare pârâta are un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție situație în care admiterea acțiunii în revendicare ar constitui o ingerință a dreptului garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate dovedi că a intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Față de faptul că dreptul de proprietate al pârâtei există, reclamanților nu le poate fi recunoscută decât o creanță constând în despăgubirea prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care recurenții - reclamanți nu pot invoca nici garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de către recurenții - reclamanți va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții A.G.B., F.B.(B.)G., R.E.K. și H.T. împotriva deciziei civile nr. 157/ A din 6 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2013.