ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 643/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 643/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

4 mai 2007, contestatoarele V.V., I.C. și M.G.E. au formulat contestație

împotriva Dispoziției nr. 2502/17 februarie 2004, emisă de Primăria

Municipiului București, prin Primarul General, pentru ca, în contradictoriu cu

acesta, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului

în suprafață de 453 mp, situat în București, C.D. nr. 182, colț cu str. R.B.,

nr. 1, sectorul 1, iar în situația în care restituirea în natură nu este

posibilă obligarea pârâtului la emiterea unei oferte constând într-o măsură

reparatorie prin echivalent, în concret, în compensare cu un alt teren situat

în aceeași zonă teritorială și având aceeași suprafață, iar în cazul în care

nici al doilea capăt de cerere nu se poate realiza, solicită obligarea

pârâtului la emiterea unei oferte de plată a unor despăgubiri.

Intimatul Municipiul

București prin Primar General a formulat, la data de 18 iunie 2007, note

scrise, prin care a invocat tardivitatea formulării contestației.

Prin încheierea de

ședință din data de 22 octombrie 2007, tribunalul a admis excepția tardivității

formulării contestației în ceea ce privește primul capăt al acțiunii, având ca

obiect cererea de restituire în natură a terenului ce a făcut obiectul

notificării și a respins ca neîntemeiată excepția tardivității formulării

contestației, în ceea ce privește capetele doi și trei din cererea

introductivă, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unei oferte

constând în măsură reparatorie prin echivalent și/sau ofertă de plată

despăgubiri.

Prin Sentința civilă

nr. 1546 din 3 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte acțiunea formulată de contestatoarele V.V., I.C. și M.G.E., în

contradictoriu cu intimații Municipiul București prin Primar General și

Primăria Municipiului București; a obligat pârâții să emită dispoziție motivată

cuprinzând propunerea de măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv; a respins capătul 1

din acțiune ca tardiv formulat; a respins capătul al doilea din acțiune ca

neîntemeiat și a luat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 158 din 3 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat de apelantele-contestatoare V.V., I.C. și M.G.E.,

reținând că, într-adevăr, contestatoarele au dedus judecății, prin plângerea

formulată împotriva Dispoziției nr. 2502 din 17 februarie 2004 emisă de

Municipiul București, prin Primarul General, 3 capete de cerere ce vizează

conținutul acestei dispoziții.

Având în vedere că

hotărârea apelată este nelegală, întrucât nu a ținut seama că plângerea este un

act procedural de sine stătător în integralitatea sa și nu în raport de conținutul

cererilor reclamantului, fiind interdependente, conform art. 26 cu referire la

art. 297 C. proc. civ., apelul a fost admis, iar hotărârea de fond desființată

cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.

După desființare,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, sub nr. 15439/3/2007, la data de 18 mai 2009.

La data de 8 martie

2010, contestatoarele I.C., V.V. și M.G.E. au formulat în temeiul art. 57-58 C.

proc. civ., cerere de chemare în judecată a SC P.I.S. S.R.L., solicitând

introducerea acestei societăți în cauza dedusă judecății.

În motivare s-a

arătat că, la data de 26 martie 2009, a intervenit între contestatoare și L.M.,

contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 779

de BNPA L. și M., prin care i-au vândut acestuia, fără nici o rezervă, toate

drepturile litigioase ce rezultă din Dosarul nr. 15439/3/2007, toate drepturile

succesorale decurgând din certificatul de moștenitor nr. 2219 din 10 noiembrie

1993, privind revendicarea imobilului situat în București, str. R.B. nr. 1,

colț cu C.D., nr. 182, sectorul 1 (actuala Piață D.), compus din teren în

suprafață de 453 mp, precum și toate drepturile decurgând din notificările

formulate către primărie în baza legilor speciale, acest drept transmis

nelimitându-se doar la obiectul dosarului mai sus menționat, cumpărătorul L.M.,

subrogându-se astfel în toate drepturile și obligațiile vânzătoarelor cu

privire la imobilul în cauză.

Ulterior, L.M. și

L.E.M. au vândut la rândul lor, fără nici o rezervă, către S.C. P.I.S. S.R.L.,

toate drepturile litigioase dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 779/2009 de BNPA L. și D., societatea cumpărătoare

substituindu-se în toate drepturile și obligațiile vânzătorilor, fiind în drept

a continua procesul, precum și toate litigiile ce se vor naște în legătură cu

litigiul ce face obiectul contractului.

La termenul din 8

martie 2010, tribunalul a luat act de transmiterea calității procesuale active

către SC P.I.S. SRL, datorită încheierii contractelor de vânzare de drepturi

litigioase succesive, respingând cererea de chemare în judecată a altor

persoane.

Prin Sentința civilă

nr. 758 din 25 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în

parte contestația formulată de contestatoarea SC P.I.S. SRL, în contradictoriu

cu intimații Municipiul București prin Primarul General și Primăria

Municipiului București, a menținut dispoziția nr. 2502 din 17 februarie 2004 a

Primarului General al Municipiului București, a respins cererea de obligare a

pârâtului la emiterea dispoziției care să cuprindă propunere de măsuri

reparatorii prin echivalent sub forma bunurilor acordate în compensare, a

obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin

echivalent sub forma despăgubirilor bănești pentru terenul în suprafață de 453

mp (ocupat de Piața D.), situat în C.D., nr. 182, colț cu str. A.R.B., nr. 1,

sector 1, București.

În considerentele

sentinței s-au reținut următoarele :

Întrucât terenul în cauză

a fost preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt aplicabile

dispozițiile art 10 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat

că, în concursul dintre cele două reglementări cuprinse în art. 10 alin. (2) și

(3) din Legea nr. 10/2001, urmează a se aplica cu întâietate dispozițiile art.

10 alin. (2), fiind necesar să se stabilească cu prioritate dacă terenul este

afectat de amenajări de utilitate publică. în măsura în care se ajunge la

concluzia că terenul în discuție este încadrat într-o astfel de categorie,

alineatul (3), referitor la caracterul demontabil al construcțiilor aflate pe

acest teren, devine neaplicabil, fiind astfel lipsit de relevanță caracterul

construcției aflate pe acest teren.

Potrivit concluziilor

raportului de expertiză, administrat în apel, instanța a reținut că terenul

este ocupat în întregime de Piața D., pe acesta fiind ridicată o construcție.

Cu privire la caracterul construcției, s-a reținut de expert că aceasta este

demontabilă, fiind constituită din stâlpi de metal, pe care a fost asamblat un

acoperământ din panouri de metal și fibră de sticlă.

Tribunalul a reținut

că destinația unui teren de piață agroalimentară se asimilează cu cea de

amenajare de utilitate publică ale localităților urbane și rurale. Enumerarea

din pct. 10.3 al Normelor Metodologice nu este una limitativă, ci

exemplificativă, astfel încât piețele agroalimentare, fiind amenajări destinate

a servi comunității, sunt considerate amenajări de utilitate publică a

localităților urbane.

Se impune, în aceste condiții,

concluzia că terenul nu face parte din categoria terenurilor ce pot fi

restituite în natură, astfel încât împrejurarea că în prezent terenul este

ocupat de o construcție demontabilă, aspect reținut prin concluziile raportului

de expertiză, este lipsită de consecințe juridice.

Examinând conținutul

dispoziției nr. 2502 din 17 februarie 2004, tribunalul a reținut că o dată cu

respingerea cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 453 mp,

situat în București, C.D., nr. 182, colț cu str. R.B. nr. 1, sectorul 1,

intimatul nu și-a îndeplinit obligația enunțată mai sus de emitere a unei

oferte privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, împrejurare în

care sub acest aspect cererea reclamanților-contestatori este întemeiată.

În ceea ce privește

posibilitatea oferirii de bunuri în compensare (aceasta fiind prima opțiune a

legiuitorului), tribunalul a constatat că intimatul a afirmat inexistența în

patrimoniul municipalității a unor bunuri care să poată fi oferite în

compensare.

Fiind vorba despre un

fapt negativ concret, imposibil de dovedit, sarcina probei se răsturna și

revenea reclamanților obligația de a proba împrejurarea că asemenea bunuri

există disponibile, eventual cu indicarea lor în concret, pentru a fi

verificată existența posibilității de compensare cu alte bunuri sau servicii,

or, asemenea dovezi nu au fost administrate în speță.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta SC P.I.S. SRL și pârâtul Municipiul

București prin Primarul General.

Examinând apelurile

prin prisma criticilor formulate, Curtea de Apel București, secția IlI-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat Decizia nr. 476/A din 4

mai 2011, prin care a respins ca nefondate ambele apeluri.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Curtea a reținut că,

în mod corect, instanța de fond a făcut aplicabilitatea dispozițiilor art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care "pentru suprafața

ocupată de construcții noi, cea afectată de servituților legale și altor

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent".

Din raportul de

expertiză întocmit de expert S. rezultă că pe terenul în litigiu este amenajată

Piața D., fiind edificată o construcție metalică ce acoperă întreaga suprafață,

construcție ce poate fi desființată.

Curtea a apreciat că

este lipsit de relevanță faptul că pe teren este edificată o construcție ușoară

sau demontabilă, întrucât imposibilitatea restituirii în natură nu este

determinată de existența construcției, ci de destinația dată terenului.

În ceea ce privește

acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii, instanța a reținut că este

stabilită ca o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu

depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de

existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi

acordate. Or, în prezenta cauză, nu s-a stabilit ca în patrimoniul unității

notificate să existe teren disponibil de aceeași valoare și cu aceleași

caracteristici, pentru a fi acordat în compensare.

Este în sarcina

părților să administreze probatoriile necesare pentru a dovedi existența

terenurilor ce pot fi acordate în compensare, sub acest aspect curtea

constatând că, nici unitatea deținătoare, care a arătat că nu are terenuri

disponibile, și nici apelanții nu au identificat vreun teren care să poată fi

acordat în compensare sau să solicite probe în acest sens.

Cu privire la apelul

formulat de Municipiul București prin Primar General, curtea a reținut că

această parte nu a înțeles să formuleze motive de apel, astfel că, examinând

sentința apelantă în raport de dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.,

s-a constatat că este legală și temeinică.

în mod corect

instanța de fond a reținut că, în condițiile emiterii dispoziției contestate,

în calitate de persoană îndreptățită, reclamanta avea dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent, pentru terenul imposibil de restituit în natură,

obligație pe care intimata nu a respectat-o.

Prin urmare,

dispunând în sensul obligării intimatei la acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent sub formă de despăgubiri, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

legală.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs contestatoarea S.C. P.I.S. S.R.L., prin lichidator

BNP C. SPRL, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în parte a deciziei atacate, în

sensul admiterii apelului, desființării sentinței apelate și, pe fondul cauzei,

admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în

suprafață de 453 mp, situat în București, C.D., nr. 182, colț cu str. R.B. nr.

1, sectorul 1.

Recurenta arată că

hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu ignorarea dispozițiilor art. 9

din Legea nr. 10/2001 care dispun, în mod imperativ, că imobilele preluate

abuziv se restituie în natură, invocând, în acest sens, și Deciziile nr.

136/1998 și nr. 246/2000 ale Curții Constituționale.

Totodată, mai arată

recurenta, decizia din apel a fost dată cu încălcarea art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, în opinia sa, terenul fiind ocupat de o construcție ușor

demolabilă și neafectat de utilitate publică, putând fi restituit în natură.

În mod nelegal, susține

recurenta, instanța a asimilat piața agroalimentară cu sintagma „amenajare de

utilitate publică", apreciind enumerarea prevăzută de art. 10.3 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca fiind una exhaustivă,

și nu limitativă.

De asemenea, instanța

de apel a ignorat faptul că aceste piețe nu sunt incluse nici în Anexa 2 la

Legea nr. 10/2001, fiind astfel greu de înțeles care este rațiunea pentru care

o creșă, un spital, o școală etc. se pot restitui foștilor proprietari, deși au

destinații mai importante decât o piață.

Recurenta critică

hotărârea și sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., în

sensul că, în măsura în care probele nu erau îndestulătoare pentru lămurirea în

întregime a cauzei, trebuia să se dispună completarea lor, prin efectuarea de

adrese către pârâtă prin care să solicite acesteia să verifice situația

imobilelor ce pot fi oferite în compensare.

Astfel, în mod greșit

a reținut instanța că revenea reclamantului obligația de a dovedi existența în

patrimoniul municipalității de terenuri pentru a fi atribuite în compensare,

deși pârâta, care a afirmat că nu deține astfel de terenuri, trebuia să

dovedească acest aspect.

Analizând recursul

prin prisma criticilor formulate, ce se circumscriu motivului de nelegalitate

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Recurenta susține că

instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a ignorat dispozițiile

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „se restituie în

natură terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau

demontabile", în categoria cărora se încadrează și construcția metalică ce

acoperă suprafața în litigiu și care este amenajată ca Piața D., construcție ce

poate fi desființată”.

Potrivit art. 9 din

Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui

se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data

cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Conform art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat

construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate,

persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă

liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată

servituții legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Raportat la aceste

dispoziții legale, instanța de apel a considerat soluția primei instanțe ca

legală și temeinică întrucât, potrivit expertizei efectuate în cauză, rezultă

că pe terenul în litigiu este amenajată Piața D., fiind edificată o construcție

metalică ce acoperă întreaga suprafață, fiind lipsit de relevanță faptul că pe

teren este edificată o construcție ușoară sau demontabilă, întrucât

imposibilitatea restituirii în natură nu este determinată de existența

construcției, ci de destinația dată terenului.

Prin urmare, s-a

reținut că suprafața de 453 mp, situată în București, C.D., nr. 182, colț cu

str. R.B. nr. 1, sectorul 1 se află în incinta unei piețe agroalimentare,

amenajate ca atare, ambele instanțe, de fond și de apel, apreciind că această

destinație este una de utilitate publică, ceea ce împiedică restituirea în

natură a terenului afectat unei amenajări de utilitate publică, în sensul art.

11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din H.G. nr. 250 de aprobare a

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Nu se poate ignora

împrejurarea că tonetele sau chioșcurile destinate comerțului mărunt, deși

reprezintă, în sine, construcții ușoare sau demontabile, sunt amplasate în

incinta pieței menționate. Astfel, posibilitatea restituirii în natură a

terenului nu se raportează la evaluarea individuală a acestor construcții, ci

la spațiul pieței înseși, constatându-se că prevalează caracterul de utilitate

publică al amenajării destinate a deservi nevoile comunității din zonă.

În acest context,

instanța de apel a reținut, în mod corect, că restituirea în natură a terenului

pe care se află construcțiile demontabile, în incinta pieței, nu este posibilă,

deoarece caracterul de utilitate publică al spațiului în discuție reprezintă

premisa analizei naturii măsurilor reparatorii posibil a fi acordate

reclamantei, ce nu poate fi încălcată, permițându-se desființarea amenajării de

interes public ori impunându-se schimbarea amplasamentului acestei amenajări.

Caracterul de

utilitate publică al piețelor este reglementat expres în art. III pct. 2 din

anexa 1 a Legii nr. 213/1998, în care sunt menționate și piețele comerciale, ca

bun aparținând domeniului public al unității administrativ -teritoriale.

Întrucât norma nu distinge, sunt avute în vedere inclusiv piețele

agroalimentare.

Însă nu caracterul de

bun domenial al pieței în discuție constituie impedimentul la restituirea în

natură a terenului, ci natura sa de amenajare de utilitate publică, în sensul

art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001.

Conform art. 10.3 din

Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de

destinația și suprafața acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces

(străzi, alei, trotuare, parcări amenajate și alte asemenea), existența și

utilizarea amenajărilor subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol,

electricitate de mare calibru, adăposturi militare și alte asemenea), ori

amenajările de utilitate publică ale localităților, respectiv suprafețele de

teren destinate a deservi căile de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc),

dotările tehnico - edilitare subterane, amenajările de spații verzi din jurul

blocurilor de locuit, parcări, grădini publice, piețe și altele. Sunt avute în

vedere, la determinarea terenului liber, atât servituțile legale, cât și

documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Chiar dacă norma

menționată nu include explicit piețele agroalimentare în categoria amenajărilor

de utilitate publică, se observă că enumerarea legală este exemplificativă (se

permite continuarea listei prin sintagma „și altele asemenea"), iar

spațiul în discuție este de utilitate publică, după cum s-a arătat anterior.

De altfel, acest

spațiu corespunde definiției unei „amenajări de utilitate publică" din

art. 10.3 din Normele metodologice, aceea de amenajare destinată „a deservi

nevoile comunității", respectiv pentru folosul locuitorilor din zonă,

piața fiind amplasată într-un zonă de locuințe.

Nici critica

referitoare la lipsa rolului activ al instanțelor de fond în suplimentarea

probatoriilor referitoare la lămurirea în întregime a cauzei, în sensul că

trebuia să se dispună completarea lor, prin efectuarea de adrese către pârâtă prin

care să solicite acesteia să verifice situația imobilelor ce pot fi oferite în

compensare, nu poate fi primită. De altfel, înscrisurile depuse în recurs de

contestatoarea S.C. P.I.S. S.R.L., eliberate de Primăria municipiului București

- Serviciul Arhivă Acte Administrative, vizează imobilul situat în str. A.R.B.

nr. 1, colț cu C.D., nr. 182, iar potrivit suplimentului la raportul de

expertiză tehnică judiciară aflat la fila 43 - Dosar de apel nr. 15439/3/2007

al Curții de Apel București, secția IV-a civilă, în prezent Piața D. are ca

adresă str. R.B., nr. 3-5, sectorul 1, București. Contestatoarea nu a formulat

obiecțiuni la raportul de expertiză și nici la completarea depusă de expert,

menționată anterior.

Conform art. 26 alin.

(1), dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau,

după caz, entitatea învestită, potrivit legii, cu soluționarea notificării este

obligată ca, prin decizie/dispoziție motivată să acorde persoanei îndreptățite,

în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în

care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de

persoana îndreptățită.

Din interpretarea

dispozițiilor legale, se reține că măsura compensării cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent persoanelor îndreptățite depinde de voința

unității notificatoare și de existența efectivă a acestor bunuri sau servicii

în patrimoniul unității deținătoare. În acest sens, instanța nu se poate

substitui unității administrativ-teritoriale în crearea tabelului prevăzut de

art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau în atribuirea unor anume bunuri

identificate de persoana care a formulat notificarea.

Atribuirea unor

bunuri identificate de persoana îndreptățită este posibilă numai în situația în

care unitatea deținătoare refuză nejustificat emiterea dispoziției/deciziei de

acordare de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma de bunuri în

compensare, deși toate condițiile erau îndeplinite: bunul este disponibil, în

sensul că nicio dispoziție legală sau situație de fapt nu împiedică

compensarea, există o evaluare a imobilului preluat abuziv, valoarea bunului în

compensare corespunde cu cea a bunului preluat de stat.

În cauză, însă, nu se

poate reține încălcarea acestor dispoziții care consacră prioritatea acordării

unui teren în compensare, în cazul stabilirii măsurilor reparatorii în

echivalent cuvenite reclamantei, ca urmare a nelămuririi împrejurărilor de fapt

relevante pe acest aspect, criticile formulate în acest sens nefiind

întemeiate.

Potrivit pct. 1.7 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, măsura

compensării în echivalent se poate acorda de către entitatea obligată la

restituire, atunci când aceasta deține bunuri sau servicii disponibile.

Astfel, instanțele de

fond au reținut că pârâții au afirmat inexistența în patrimoniul primăriei a

unor bunuri care să poată fi oferite în compensare și că, deși reclamanta a

contestat acest răspuns, nu a dovedit contrariul, respectiv existența unor

bunuri disponibile în patrimoniul entității notificate.

Așadar, obligația de

a dovedi contrariul revenea, conform art. 1169 C. civ. (cel ce face o propunere

înaintea judecății trebuie să o dovedească), părții interesate, respectiv

contestatoarei, iar nu autorităților, astfel cum susține, în mod nelegal,

recurenta.

Prin urmare, în mod

corect, a reținut instanța de apel că reclamanta nu a dovedit că afirmația

primăriei nu este reală. De altfel, acest aspect ține de modul de apreciere a

probelor și vizează un motiv de netemeinicie ce nu mai poate fi cenzurat în

recurs, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.

În concluzie, rolul

activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru

cu celelalte două principii de drept, respectiv cel al disponibilității și cel

al contradictorialității, în cauză, reclamanta având posibilitatea de a propune

și administra probatorii, așa cum s-a arătat în expunerea de mai sus.

Având în vedere

considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de contestatoarea S.C. P.I.S. S.R.L., prin lichidator BNP C.

SPRL împotriva Deciziei nr. 476/A din 4 mai 2011 a Curții de Apel București,

secția IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG