ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 433/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 433/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației în

anulare de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data

de 04 mai 2007, V.V., I.C. și M.G.E. au contestat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

legalitatea dispoziției nr. 2502 din 17 februarie 2004 emisă de Primăria Municipiului

București, prin Primarul General, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului

la restituirea în natură a terenului în suprafață de 453 m.p., situat în București,

sectorul 1, iar în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea

pârâtului la emiterea unei oferte constând într-o măsură reparatorie prin echivalent,

în concret, în compensare cu un alt teren situat în aceeași zonă și având aceeași

suprafață, iar în cazul în care nici al doilea capăt de cerere nu se poate realiza,

contestatoarele au solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei oferte de plată

a unor despăgubiri.

Prin sentința nr.

1546 din 03 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

în parte acțiunea formulată de contestatoarele V.V., I.C. și M.G.E., în contradictoriu

cu intimații Municipiul București, prin Primar General, și Primăria Municipiului

București.

A dispus obligarea pârâților

să emită dispoziție motivată cuprinzând propunerea de măsuri reparatorii, prin acordarea

de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

A respins capătul 1 din

acțiune, ca tardiv formulat.

A respins capătul al doilea

din acțiune ca neîntemeiat și a luat act că reclamantele nu au solicitat cheltuieli

de judecată.

Prin decizia nr. 158 pronunțată

la 03 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de contestatoarele V.V., I.C. și M.G.E. împotriva sentinței civile nr.

1546/2007 a Tribunalului București.

A desființat sentința

atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

După desființare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub

nr. 15439/3/2007, la data de 18 mai 2009.

Ulterior, la data de 08

martie 2010, contestatoarele I.C., V.V. și M.G.E. au formulat, în temeiul art. 57-58

C. proc. civ., cerere de chemare în judecată a SC P.I.S. SRL, solicitând introducerea

acestei societăți în cauza dedusă judecății.

În motivare s-a arătat

că, la data de 26 martie 2009, a intervenit între contestatoare și L.M., contractul

de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat de BNPA L.D., prin care

i-au vândut acestuia, fără nici o rezervă, toate drepturile litigioase ce rezultă

din Dosarul nr. 15439/3/2007, toate drepturile succesorale decurgând din certificatul

de moștenitor din 10 noiembrie 1993, privind revendicarea imobilului situat în București,

sectorul 1, compus din teren în suprafață de 453 m.p., precum și toate drepturile

decurgând din notificările formulate către primărie în baza legilor speciale, acest

drept transmis nelimitându-se doar la obiectul dosarului mai sus menționat, cumpărătorul

L.M. subrogându-se astfel în toate drepturile și obligațiile vânzătoarelor cu privire

la imobilul în cauză.

Ulterior, L.M. și L.E.M.

au vândut, la rândul lor, fără nici o rezervă, către SC P.I.S. SRL, toate drepturile

litigioase dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare din 26 martie 2009

autentificat de BNPA L.D., societatea cumpărătoare substituindu-se în toate drepturile

și obligațiile vânzătorilor, fiind în drept a continua procesul, precum și toate

litigiile ce se vor naște în legătură cu litigiul ce face obiectul contractului.

La termenul din 08

martie 2010, tribunalul a luat act de transmiterea calității procesuale active către

SC P.I.S. SRL, datorită încheierii contractelor de vânzare de drepturi litigioase

succesive, respingând cererea de chemare în judecată a altor persoane.

Prin sentința civilă

nr. 758 din 25 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în

parte contestația formulată de contestatoarea SC P.I.S. SRL în contradictoriu cu

intimații Municipiul București, prin Primarul General și Primăria Municipiului București,

a menținut dispoziția nr. 2502 din 17 februarie 2004, a respins cererea de obligare

a pârâtului la emiterea dispoziției care să cuprindă propunere de măsuri reparatorii

prin echivalent sub forma bunurilor acordate în compensare, a obligat pârâtul să

emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor

bănești pentru terenul în suprafață de 453 m.p. (ocupat de Piața D.), situat în

sector 1, București.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

476/A din 04 mai 2011, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de contestatoarea

SC P.I.S. SRL și de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva

sentinței civile nr. 758 din 25 mai 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă.

Împotriva deciziei

nr. 476/A din 04 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a declarat recurs contestatoarea SC P.I.S. SRL, prin

lichidator BNP C. SPRL, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei atacate,

în sensul admiterii apelului, desființării sentinței apelate și, pe fondul cauzei,

admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în

suprafață de 453 m.p., situat în București, sector 1.

Recurenta a aratat că

hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu ignorarea dispozițiilor art. 9

din Legea nr. 10/2001, care dispun, în mod imperativ, că imobilele preluate abuziv

se restituie în natură, invocând, în acest sens, și Deciziile nr. 136/1998 și

nr. 246/2000 ale Curții Constituționale.

Totodată, a mai arătat

recurenta, decizia din apel a fost dată cu încălcarea art. 10 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, în opinia sa terenul fiind ocupat de o construcție ușor demolabilă

și neafectat de utilitate publică, putând fi restituit în natură.

În mod nelegal, a susținut

recurenta, instanța a asimilat piața agroalimentară cu sintagma „amenajare de utilitate

publică”, apreciind enumerarea prevăzută de art. 10.3 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 ca fiind una exhaustivă, și nu limitativă.

Recurenta a criticat decizia

atacată și sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., în sensul

că, în măsura în care probele nu erau îndestulătoare pentru lămurirea în întregime

a cauzei, trebuia să se dispună completarea lor, prin efectuarea de adrese către

pârâtă, prin care să solicite acesteia, să verifice situația imobilelor ce pot fi

oferite în compensare.

Prin decizia nr. 643 din

12 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins,

ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea SC P.I.S. SRL prin lichidator BNP

C. SPRL împotriva deciziei nr. 476/A din 04 mai 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide astfel,

Înalta Curte a reținut, în esență, următoarele:

Suprafața de 453 m.p.,

situată în București, sector 1, se află în incinta unei piețe agroalimentare, amenajate

ca atare, ambele instanțe, de fond și de apel, apreciind că această destinație este

una de utilitate publică, ceea ce împiedică restituirea în natură a terenului afectat

unei amenajări de utilitate publică, în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

și art. 10.3 din H.G. nr. 250 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

S-a mai reținut că nu

se poate ignora împrejurarea că tonetele sau chioșcurile destinate comerțului mărunt,

deși acestea reprezintă, în sine, construcții ușoare sau demontabile sunt amplasate

în incinta pieței menționate.

În acest context, instanța

de apel a reținut, în mod corect, că restituirea în natură a terenului pe care se

află construcțiile demontabile, în incinta pieței, nu este posibilă.

Caracterul de utilitate

publică al piețelor este reglementat expres în art. III pct. 2 din Anexa 1 a Legii

nr. 213/1998, în care sunt menționate și piețele comerciale, ca bun aparținând domeniului

public al unității administrativ-teritoriale. Așadar, întrucât norma nu distinge,

sunt avute în vedere inclusiv piețele agroalimentare.

Însă, nu caracterul de

bun aparținând domeniului public al pieței în discuție constituie impedimentul la

restituirea în natură a terenului, ci natura sa de amenajare de utilitate publică.

De altfel, acest spațiu

corespunde definiției unei „amenajări de utilitate publică” din art. 10.3 din Normele

metodologice, aceea de amenajare destinată „a deservi nevoile comunității”, respectiv

pentru folosul locuitorilor din zonă, piața fiind amplasată într-un zonă de locuințe.

Nici critica referitoare

la lipsa rolului activ al instanțelor de fond în suplimentarea probatoriilor referitoare

la lămurirea în întregime a cauzei, în sensul că trebuia să se dispună completarea

lor, prin efectuarea de adrese către pârâtă prin care să solicite acesteia să verifice

situația imobilelor ce pot fi oferite în compensare, nu a putut fi primită, ca fondată.

Conform art. 26 alin.

(1), dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după

caz, entitatea învestită, potrivit legii, cu soluționarea notificării este obligată

ca, prin decizie/dispoziție motivată să acorde persoanei îndreptățite, în compensare,

alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă,

sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Din interpretarea dispozițiilor

legale, s-a reținut că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent persoanelor îndreptățite depinde de voința unității notificatoare și

de existența efectivă a acestor bunuri sau servicii în patrimoniul unității deținătoare.

În cauză, însă, nu s-a

putut reține încălcarea acestor dispoziții care consacră prioritatea acordării unui

teren în compensare, în cazul stabilirii măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite

reclamantei, ca urmare a nelămuririi împrejurărilor de fapt relevante pe acest aspect,

criticile formulate în acest sens nefiind întemeiate.

Potrivit pct. 1.7 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, măsura compensării

în echivalent se poate acorda de către entitatea obligată la restituire, atunci

când aceasta deține bunuri sau servicii disponibile.

În concluzie, rolul activ

al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte

două principii de drept, respectiv cel al disponibilității și cel al contradictorialității,

în cauză, reclamanta având posibilitatea de a propune și administra probatorii.

Împotriva deciziei

nr. 643 din 13 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

a formulat, la data de 19 august 2013 (cu plic din 14 august), contestație în anulare

SC P.I.S. SRL.

Aceasta a solicitat admiterea

contestației, anularea deciziei atacate, în sensul rejudecării recursului declarat

de contestatoare și admiterii lui, modificării deciziei nr. 476/A din 04 mai 2011

a Curții de Apel București, admiterii contestației, cu consecința obligării pârâtei

la restituirea în natură a terenului în suprafață de 453 m.p. situat în București,

sector 1.

Contestația în anulare

a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., în sensul că instanța de recurs a omis a cerceta toate motivele de recurs.

Astfel, în dezvoltarea

contestației în anulare s-a făcut referire la situația în care imobilul-construcție

edificat pe terenul în litigiu este o construcție neautorizată, care, indiferent

de caracterul său de utilitate publică, nu exceptează terenul pe care este amplasată,

de la restituirea în natură, și o astfel de situație nu intră sub incidența dispozițiilor

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, această critică nefiind examinată în recurs.

Solicitând admiterea contestației

în anulare, cu consecința admiterii recursului declarat de aceasta, se arată că,

în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 restituirea

se face prin echivalent, doar atunci când pe terenul a cărui restituire s-a solicitat

au fost edificate construcții noi, autorizate, urmând ca terenurile pe care au fost

ridicate construcții neautorizate, să fie restituite în natură, indiferent de destinație

acestora.

Contestatoarea a susținut,

totodată, că instanța de recurs nu a analizat, motivul pentru care o construcție

neautorizată este de natură a împiedica restituirea în natură a terenului pe care

aceasta este amplasată, în condițiile în care legea specială a stabilit prevalența

principiului restituirii în natură, de esența caracterului repartor al actului normativ

menționat.

A mai precizat contestatoarea

că o altă critică neanalizată în recurs a fost circumscrisă motivului referitor

la ignorarea unor înscrisuri depuse în faza recursului, în sensul dovedirii neautorizării

construcției edificate pe terenul ce formează obiectul litigiului de față. În concret,

contestatoarea a susținut că a depus la dosar înscrisuri cu care a făcut dovada

demersurile realizate de aceasta la Serviciul Arhivă Acte Administrative din cadrul

Primăriei Municipiului București.

S-a menționat astfel că

au fost depuse adresele din 07 august 2012 și din 05 septembrie 2012 emise de Primăria

Municipiului București, iar instanța de recurs a omis a cerceta și analiza motivul

de recurs și s-a susținut că pe terenul ce formează obiectul litigiului de față

se află o constucție nouă, demontabilă, care nu a fost autorizată în condițiile

legii, ceea ce, în temeiul dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

dă dreptul contestatoarei de a beneficia de restituirea în natură a terenului.

Contestatoarea a evidențiat

și încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea pronunțată trebuie să cuprindă motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, în pronunțarea soluției

sale.

Contestația în anulare

este nefondată și urmează a fi respinsă pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispozițiilor

art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. „hotărârile instanțelor de recurs mai

pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau

de casare”.

Fiind reglementată ca

o cale extraordinară de atac de retractare, contestația în anulare specială este

caracterizată prin caracterul strict și limitativ al motivelor pe care le prevede.

În speță, ipoteza descrisă

de teza a II-a a art. 318 alin. (1) din cod, pe care se întemeiază în drept contestația

în anulare, privește omisiunea instanței de a cerceta motivele de recurs, în întregul

lor, contestatoarea invocând nepronunțarea și neexaminarea de către instanța de

recurs a unor critici referitoare la construcțiile demontabile, ridicate fără autorizație,

în mod nelegal și la ignorarea de către instanța de recurs a probatoriilor (înscrisuri)

administrate în recurs, în raport de care, indiferent de caracterul terenului de

utilitate publică, în mod eronat, instanța a apreciat că acesta nu poate fi restituit

în natură.

Totodată, se arată de

către contestatoare, că instanța de recurs nu a analizat critica referitoare la

greșita nerestituire a terenului, în raport de interpretatea și aplicarea corectă

a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Verificând conținutul

considerentelor deciziei nr. 643 din 12 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, instanța reține că, dimpotrivă, instanța de recurs a analizat

motivele de recurs, pretins a fi necercetate, așa încât, apreciază că nu se poate

considera că există omisiunea pretinsă de art. 318 alin. (1) teza finală, criticile

pretins nesoluționate fiind, în realitate, supuse analizei și amplu motivate, cu

respectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Așa fiind, este de observat

că instanța de recurs a analizat prevederile art.

10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care pe terenurile pe care s-au

aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate,

persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă,

iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale

și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent.

A statuat instanța de

recurs că, raportat la aceste dispoziții legale, potrivit expertizei efectuate în

cauză, s-a reținut că pe terenul în litigiu este amenajată Piața D., fiind edificată

o construcție metalică ce acoperă întreaga suprafață, fiind lipsit de relevanță,

faptul că pe teren este edificată o construcție ușoară sau demontabilă, întrucât

imposibilitatea restituirii în natură nu este determinată de existența construcției,

ci de destinația dată terenului.

Astfel, instanța de recurs

a reținut

că

suprafața de 453 m.p., situată în București, sector 1, se află în incinta unei piețe

agroalimentare, amenajată ca atare, ambele instanțe, de fond și de apel, apreciind

că această destinație este una de utilitate publică, ceea ce împiedică restituirea

în natură a terenului afectat unei amenajări de utilitate publică, în sensul

art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din H.G. nr. 250 de aprobare

a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Instanța de control judiciar,

în recurs, a analizat critica referitoare la construcțiile demontabile și a statuat

în sensul că nu se poate ignora împrejurarea că tonetele sau chioșcurile destinate

comerțului mărunt, deși acestea reprezintă, în sine, construcții ușoare sau demontabile

sunt amplasate în incinta pieței menționate.

Astfel, posibilitatea

restituirii în natură a terenului nu se raportează la evaluarea individuală a acestor

construcții, ci la spațiul pieței, constatându-se că prevalează caracterul de utilitate

publică al amenajării destinate a deservi nevoile comunității din zonă.

În acest context, Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit că restituirea în natură a terenului pe

care se află construcțiile demontabile, în incinta pieței, nu este posibilă, deoarece

caracterul de utilitate publică al spațiului în discuție reprezintă premisa analizei

naturii măsurilor reparatorii.

Așa fiind, nu se poate

reține omisiunea, din eroare, a instanței de recurs de a analiza criticile privind

imposibilitatea restituirii terenului.

Mai mult, este de observat

că instanța de control judiciar extraordinar, a evidențiat în cadrul analizei sale,

caracterul de utilitate publică al piețelor și a stabilit că acesta este reglementat

expres în art. III pct. 2 din Anexa 1 a Legii nr. 213/1998, în care sunt menționate

și piețele comerciale, ca bun aparținând domeniului public al unității administrativ-teritoriale.

Așadar, întrucât norma nu distinge, sunt avute în vedere inclusiv piețele agroalimentare.

Instanța de recurs a precizat,

totodată, că nu caracterul de bun aparținând domeniului public al pieței în discuție

constituie impedimentul la restituirea în natură a terenului, ci natura sa de amenajare

de utilitate publică, în sensul art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Conform art. 10.3 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinația

și suprafața acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces (străzi, alei, trotuare,

parcări amenajate și alte asemenea), existența și utilizarea amenajărilor subterane

(conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi

militare și alte asemenea), ori amenajările de utilitate publică ale localităților,

respectiv suprafețele de teren destinate a deservi căile de comunicație (străzi,

alei, trotuare, etc.), dotările tehnico-edilitare subterane, amenajările de spații

verzi din jurul blocurilor de locuit, parcări, grădini publice, piețe și altele.

Au fost avute în vedere,

la determinarea terenului liber, atât servituțile legale, cât și documentațiile

de amenajarea teritoriului și de urbanism.

Chiar dacă norma menționată

nu include explicit piețele agroalimentare în categoria amenajărilor de utilitate

publică, se observă că enumerarea legală este exemplificativă (se permite continuarea

listei prin sintagma „și altele asemenea”), iar spațiul în discuție este de utilitate

publică, după cum s-a arătat anterior.

De altfel, acest spațiu

corespunde definiției unei „amenajări de utilitate publică” din art. 10.3 din Normele

metodologice, aceea de amenajare destinată „a deservi nevoile comunității”, respectiv

pentru folosul locuitorilor din zonă, piața fiind amplasată într-un zonă de locuințe.

Așadar, nu se poate reține

incidența art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în sensul omisiunii instanței

de a cerceta acest motiv de recurs, întrucât, prin considerentele ample din decizia

nr. 643 din 12 februarie 2013, Înalta Curte a apreciat că este lipsit de relevanță

faptul că pe teren este edificată o construcție ușoară sau demontabilă, întrucât

imposibilitatea restituirii în natură nu este determinată de existența construcției,

ci de destinația dată terenului.

Nu se poate reține omisiunea

instanei de recurs de a analiza dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în raport de proba cu înscrisuri administrată în recurs, potrivit art. 305 C.

proc. civ., întrucât această critică a format obiectul analizei instanței de control

judiciar (în recurs), care a răspuns argumentat în considerente din decizia ce formează

obiectul contestației în anulare.

„Nici critica referitoare

la lipsa rolului activ al instanțelor de fond în suplimentarea probatoriilor referitoare

la lămurirea în întregime a cauzei, în sensul că trebuia să se dispună completarea

lor, prin efectuarea de adrese către pârâtă prin care să solicite acesteia să verifice

situația imobilelor ce pot fi oferite în compensare, nu a putut fi primită, ca fondată.

De altfel, înscrisurile

depuse în recurs de către contestatoarea SC P.I.S. SRL emise de Primăria Municipiului

București - Serviciul Arhivă Acte Administrative, vizează imobilul situat în

str. R.B., nr. 1, colț cu Calea D., nr. 182, iar potrivit suplimentului la raportul

de expertiză tehnică judiciară aflat la dosar de apel nr. 15439/3/2007 al Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, în prezent Piața D. are ca adresă str.

R.B., nr. 3-5, sectorul 1, București. Contestatoarea nu a formulat obiecțiuni la

raportul de expertiză și nici la completarea depusă de expert, menționată anterior.”

Ca atare, contestația

în anulare este nefondată, fiind pe deplin argumentată soluția pronunțată de instanța

de recurs, prin decizia nr. 643 din 12 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, și cu privire la examinarea în concret a tuturor motivelor

deduse prin cererea de recurs.

Susținerile contestatoarei,

subsumate motivului contestației în anulare reglementat de dispozițiile art. 318

alin. (1) teza finală C. proc. civ. nu sunt fondate, întrucât cercetarea considerentelor

deciziei atacate evidențiază că instanța de recurs a răspuns tuturor criticilor

din recurs, lipsind, așadar orice temei pentru a se putea reține incidența motivului

contestației în anulare, mai sus evocat.

Or, natura acestei căi

extraordinare de atac, aceea de retractare, și nu de reformare a unei hotărâri judecătorești

irevocabile, indiscutabil, nu permite cenzura legalității deciziei atacate, în sensul

celor dorite de contestatoare.

Așadar, este evident că

scopul formulării prezentei contestații în anulare este acela al rejudecării recursului,

or, în cazul concret dedus judecății, fiind analizate pe larg toate criticile din

recurs, contestația în anulare va fi respinsă, nefiind incident motivul prevăzut

de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC P.I.S. SRL, prin lichidator

judiciar BNP C. SPRL, împotriva deciziei nr. 643 din 12 februarie 2013 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 februarie 2014.