ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1507/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1507/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 498 din 12

martie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea

formulată de reclamanții M.E., M.C. și O.O.A., în contradictoriu cu Primăria

Municipiului București prin Primarul General ca neîntemeiată.

S-au avut în vedere următoarele

considerente de fapt și de drept:

Potrivit art. 21 și art. 22 din

Legea nr. 10/2001 (în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005), lege ce instituie o procedură administrativă prealabile și

obligatorie pentru restituirea tuturor imobilelor ce fac obiectul acestui act

normativ, persoana îndreptățită va notifica în termenul legal persoana juridică

deținătoare, solicitând astfel restituirea în natură a imobilului.

De asemenea, potrivit art. 23 din

lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de

la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată, asupra cererii de restituirea în natură.

Conform art. 24 alin. (1) din

aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă,

după caz, deținătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă

persoanei îndreptățite o ofertă de restituire în echivalent, corespunzătoare

valorii imobilului.

Tribunalul a reținut în speță că

contestatorii au formulat o astfel de notificare pentru acordarea

despăgubirilor pentru corpul A de proprietate din imobilul situat în București,

notificare în raport de care a fost emisă de către pârâtă Dispoziția nr.

7251/3/2007 prin care s-a făcut persoanei îndreptățite o ofertă privind

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

După apariția Legii nr. 247/2005,

reclamanții au înțeles să solicite prin prezenta contestație restituirea în

natură a imobilului corp B, susținând prin acțiunea de față că pârâta nu a

soluționat această cerere, tergiversând procedura de restituire a imobilului.

Or, în condițiile arătate mai sus,

valorificarea drepturilor reclamantei la restituirea în natură a imobilului se

putea face obligatoriu, după parcurgerea tuturor etapelor procedurii

administrative prealabile, epuizată prin emiterea deciziei sus-menționate,

numai prin contestarea în justiție a respectivei decizii, în termenul impus de

Legea nr. 10/2001.

Modificările aduse Legii nr.

10/2001, prin Legea nr. 247/2005 nu permit persoanelor îndreptățite să

formuleze o nouă notificare pentru restituirea în natură a imobilelor și să

declanșeze astfel o altă procedură administrativă de restituire, chiar dacă

aceste noi prevederi legale au extins cazurile în care se poate obține

restituirea în natură a imobilelor – în acest ultime situații, dacă sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. II din Legea nr. 247/2005.

Întrucât în notificare,

contestatorii nu au înțeles să solicite și corpul B, aceștia nu pot veni pe

calea contestației să îl solicite.

Cu privire la restituirea în natură

a apartamentului nr. 2 din Corpul A, tribunalul a reținut că acesta a fost

înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, neputând fi restituit în natură.

În privința faptului că nu a fost

stabilit cuantumul despăgubirilor prin dispoziție, tribunalul a constatat că

aceasta este atribuția Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în

urma analizei de către un evaluator în baza art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel reclamanții M.E., M.C. și O.O.A. iar prin decizia civilă nr. 147

din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. S-a

respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:

Dispoziția nr. 725 din 18 decembrie 2006 a avut în vedere notificarea înregistrată sub nr. 6392 din 5 iunie 2001 și a propus acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ din apartamentul nr.

2 corpul A, vândut în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului de vânzare-cumpărare

nr. 40988/1996 și pentru cota din terenul aferent în suprafață de 224 mp situat

în imobilul din București, imposibil de restituit persoanei îndreptățite.

Notificarea a vizat în mod expus

despăgubiri bănești pentru cota de ½ parte din imobilul din sector 5.

În cuprinsul notificării s-a făcut

precizarea că M.V.E. a primit despăgubirea pentru partea sa de ½ din

valoarea imobilului prin hotărârea nr. 3077 din 22 noiembrie 1999 (fila 29).

Situația juridică a imobilului a

fost lămurită prin înscrisurile depuse din care rezultă că imobilul din litigiu

a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la autorul

contestatorului, iar apartamentul nr. 2 situat la etajul 1 al Corpului A a fost

înstrăinat numitului S.E.P., în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel instanța de apel reține că

față de situația de fapt redată în mod corect prima instanță a făcut aplicația

dispozițiilor legale incidente din Legea nr. 10/2001, lege specială de

reparație civilă.

Se mai reține de instanța de apel că

persoana îndreptățită a formulat notificare în conformitate cu dispozițiile

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Obligația stabilită în mod explicit de

legiuitor în sarcina persoanei îndreptățite, în sensul legii speciale, avea

următorul conținut: „(2) notificarea va cuprinde denumirea și adresa persoanei

notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptățite, elementele de

identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a

acestuia; (3) notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe

lângă judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul

solicitat sau în a cărei circumscripție își are sediul persoana juridică

deținătoare a imobilului. Executorul judecătoresc va înregistra notificarea și

o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data

înregistrării; (4) notificarea înregistrată face dovada deplină în fața

oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului

prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care

deține imobilul: (5) nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru

trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (termenul de 6 luni a fost

prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001).

Dispozițiile art. 26 din lege

statuau că, „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilirea și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta

nu este acceptată de persoana îndreptățită”.

Unitatea deținătoare s-a conformat

dispozițiilor legii speciale redate anterior și, totodată, propriei voințe a

persoanei îndreptățite sub aspectul măsurilor reparatorii solicitate, și a emis

dispoziția administrativă.

Într-adevăr persoana îndreptățită

putea ataca în justiție, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a

cererii de restituire în natură, la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare, în termen de 30 de zile de

la comunicare.

Circumstanțele particulare ale

cauzei redate anterior, au dovedit faptul că, împotriva evidenței, solicitării

explicite din cuprinsul notificării expediate de persoana îndreptățită M.,

contestatorii au intenționat să lărgească, pe de o parte, cadrul procesului de

învestire – prin includerea în calitate de contestatori și a moștenitorilor

celeilalte persoane menționate în cuprinsul certificatului de moștenitor, iar,

pe de altă parte, au schimbat obiectul pretenției deduse judecății – prin

adăugarea conținutului unei alte notificări – corpul B al imobilului în litigiu

(notificarea înregistrată sub nr. 950 din 18 octombrie 2005), ceea ce din punct

de vedere procedural, este inadmisibil.

În condițiile existenței unei legi

speciale și a unei rigori de ordin procedural – în calea de atac nu poate fi

extins procesul pendinte prin cuprinderea altor părți sau a altor pretenții –

contestatorii nu puteau modifica cadrul procesual inițial de învestire.

Astfel, reține instanța de apel, că

această nouă pretenție a contestatorului rezultă din actul de la fila 119, în

cuprinsul căruia se menționează în mod expres că „din eroare nu s-a solicitat

și corpul B, de la aceeași adresă, deși la notificare au fost atașate acte

doveditoare, indicând ca temei de drept Legea nr. 247/2005.

În ce privește modalitatea de cuantificare

a măsurilor reparatorii instanța de apel reține că în dispoziția atacată este

făcută mențiunea clară conform căreia dispoziția se comunică Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor de pe lângă Cancelaria

Primului Ministru, instituție cu atribuții concrete stabilite de legea specială

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, situație în care nu este incidentă critica

reclamantelor cu privire la nelegalitatea modalității de cuantificare a

măsurilor reparatorii.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanții solicitând modificarea ei în sensul admiterii

apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.

Astfel recurenții susțin că

instanțele au făcut o greșită interpretare de aplicare a legii, față de

obiectul dedus judecății și față de cuprinsul contestației în condițiile în

care au arătat că unitatea deținătoare nu s-a pronunțat asupra situației

juridice a corpului B, corp care s-a aflat în proprietatea autorului lor M.C.,

la momentul preluării bunului și prevăzută în cuprinsul notificării lor.

Recurenții mai susțin că au

solicitat restituirea în natură a corpului B în calitatea lor de succesibili,

având în vedere dispozițiile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, însă instanța

de apel în mod greșit a reținut că nu există nici o neregularitate în ce

privește modalitatea de cuantificare a măsurilor reparatorii.

Or, susțin recurenții, CEDO în

numeroase hotărâri a reținut că Fondul Proprietatea nu funcționează în condiții

optime pentru a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor

proprietari deposedați, și că Legea nr. 247/2005 nu ia în calcul prejudiciul

suferit de persoanele private astfel de bunurile lor.

În drept recurenții au invocat și

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Prin notificarea nr. 116 din 4 iunie

2001 reclamantul M.E. prin mandatar T.E. a solicitat în condițiile Legii nr.

10/2001 (filele 88 – 89 dosarul instanței de fond) acordarea de despăgubiri

bănești pentru ½ parte din imobilul nr. 14 (apartamentul 2 corp A de

clădire) inclusiv teren.

Astfel din cuprinsul notificării

rezultă fără posibilitate de echivoc, că obiectul ei îl constituia corpul A de

clădire.

Notificarea a fost soluționată prin

emiterea Dispoziției nr. 7251 din 18 decembrie 2006 fila 22 și 49 dosar nr.

7245/3/2007 vol. 1 Tribunalul București.

Astfel prin această dispoziție se

acordă măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ parte din

apartamentul 2 Corpul A vândut în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului

de vânzare-cumpărare nr. 40988/1996 și pentru cota de ½ din terenul

aferent în suprafață de 224 mp situat în imobilul din București, imposibil de

restituit.

Prin Hotărârea nr. 3077/2 din 2

noiembrie 1999 (fila 29 dosarul instanței de fond), a Comisiei pentru aplicarea

Legii nr. 112/1995 s-a acordat fratelui reclamantului – M.V.E. despăgubiri

pentru cota de ½ din apartamentul nr. 2 corpul „A” situat în imobilul

din București, teren de 224 mp ce reprezintă cota de ½ din totalul de

448 mp (fapt recunoscut de reclamant chiar prin notificarea nr. 116 din 4 iunie

2001 fila 88 – 89 dosarul instanței de fond, menționându-se că despăgubirile de

70.619.661 actualizată a fost plătită de D.G.F.P.C.F. S.M.B. prin ordinul de

plată nr. 258 din 14 august 2000 la B.R.D., sucursala Victoria, conform adresei

D.G.F.F.I. nr. 19842/2000 în cuantum de 214.966.630 lei.

Raportat la această sumă plătită

fratelui său, reclamantul a solicitat prin notificarea depusă în temeiul Legii

nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri în același cuantum de 214.966.630 lei

pentru ½ din imobilul situat în str. (inclusiv teren – fila 88 dosarul

instanței de fond).

Ca atare, față de obiectul

notificării ce vizează acordarea de despăgubiri pentru cota de ½ din

apartamentul 2 corp „A” de clădire din imobilul din str. , a fost emisă

Dispoziția nr. 7251 din 18 decembrie 2006.

Reclamantul în cererea precizatoarea

de la fila 113 dosar instanță de fond susține că la notificarea inițială a

depus „o cerere precizată printr-o notificare ulterioară înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 950 din 19 octombrie 2005” prin care a solicitat întregul imobil din str. , imobil compus din teren de 448 mp și 2 corpuri

de clădire: - corpul A și corpul B”, situație în care pârâta trebuia să aibă în

vedere și această notificare făcută în temeiul Legii nr. 247/2005.

Faptul că reclamantul a mai depus

încă o notificare la 19 octombrie 2005 făcând trimitere la Legea nr. 247/2005, nu are relevanță în cauză, chiar dacă prin acea „nouă notificare”, a

solicitat și Corpul B de clădire a aceluiași imobil din str.

Legea nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției aduce într-adevăr o serie de modificări

și completări a Legii nr. 10/2001, evidențiate punctual prin Titlul I.

Aceste modificări însă nu referă la

art. 21 din Legea nr. 10/2001, care prevede obligativitatea adresării

notificării în termenul prelungit până la 12 luni, respectiv până la 14

februarie 2002.

Termenul de decădere instituit prin

dispozițiile art. 21 alin. (1) actualmente 22 din Legea nr. 10/2001 modificată

și completată, nu a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

După intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, reclamantul nu mai putea solicita și corpul „B” din imobilul din str.

printr-o nouă notificare, câtă vreme legea nu a prelungit termenul pentru

depunerea notificărilor.

Conform art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptățită are obligația să notifice

persoana juridică deținătoare a imobilului în termenul de 12 luni de la data intrării

în vigoare a legii.

Termenul pentru depunerea

notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001 expirând la 14

februarie 2002, iar în raport cu art. 22 alin. (5) din lege, care prevede că

nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a mai solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent, acest termen este de

decădere, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării, fiind pierderea

posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri

reparatorii pe calea acțiunii în justiție.

Din această perspectivă a

dispozițiilor legale susmenționate, solicitarea corpului „B” doar la 19

octombrie 2005 prin așa zisa „precizare de notificare” este făcută peste

termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și conform art.

22 alin. (5) din aceeași lege, nerespectarea acestui termen atrage „pierderea

dreptului de a se solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în

echivalent pentru corpul „B” din imobilul din str.

Notificarea reclamantului a fost

soluționată în limitele solicitate: ½ din corpul „A” din imobilul din str.,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (respectiv la 18 decembrie 2006)

și în conformitate cu dispozițiile cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005

ce reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv.

Prin art. 16 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 247/2005 (Titlul VII) privind regimul stabilirii plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincție

între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii [ipoteza

alin. (1) al textului și cele care nu au fost soluționate în atare modalitate

până la data respectivă și despre care se arată că vor fi predate Secretariatului

Comisiei Centrale însoțite de dispozițiunile entităților învestite cu

soluționarea notificărilor, conținând propunerile motivate de acordare a

despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16].

Or, față de data la care a fost

soluționată notificarea, 18 decembrie 2006, sunt incidente dispozițiile art. 16

alin. (2) din Legea nr. 247/2007, cum de altfel a și reținut instanța de apel.

Astfel din perspectiva celor expuse,

nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul

urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul M.E., M.C. și O.O. împotriva deciziei civile nr. 147 A din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

8 martie 2010

.