ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 623/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

La data de 5 martie 2004 reclamanții

B.E. și B.A. au chemat în judecată pe pârâții SC A. SA București și Municipiul

București, prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța,

în baza Legii nr. 10/2001, să se dispună restituirea în natură a imobilului

situat în București, compus din teren și construcție (spațiu comercial).

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că părinții lor, A.B. și R.B., au fost proprietarii imobilului din

București, care, în prezent, este ocupat de magazinul aparținând pârâtei SC A.

SA București. Potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, reclamanții au

notificat-o pe pârâtă pentru a le restitui imobilul, însă SC A. SA a refuzat

predarea bunului, sugerându-le reclamanților să se adreseze A.P.A.P.S.,

instituție implicată în privatizarea societății. Reclamanții au considerat că

răspunsul dat de SC A. SA București încalcă prevederile Legii nr. 10/2001

deoarece pârâta avea obligația de a-i convoca pe reclamanți când s-a luat

măsura privatizării magazinului, măsură nelegală, deoarece statul a deținut

bunul fără titlu valabil, pe care l-a preluat în mod abuziv.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința nr. 445 din 5 mai 2004, a respins ca inadmisibilă

acțiunea cu motivarea că pârâta SC A. SA București nu a soluționat pe fond

cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului printr-o dispoziție

sau decizie, iar răspunsul dat de pârâtă nu poate face obiectul unei

contestații.

Apelul declarat de reclamanții B.E.

și B.A. a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care,

prin decizia nr. 2135 din 4 noiembrie 2004, a anulat sentința tribunalului și a

reținut cauza pentru evocarea fondului.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut și motivat că pârâta SC A. SA București a încălcat prevederile

art. 23 din Legea nr. 10/2001 deoarece în termen de 60 de zile de la data

înregistrării notificării sau a depunerii actelor doveditoare, unitatea

deținătoare era obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată asupra cererii de restituire în natură, iar dacă restituirea nu este

posibilă, pârâta era obligată să facă oferta de restituire prin echivalent. S-a

mai motivat că „răspunzând notificării prin două adrese, unitatea deținătoare

și-a motivat refuzul de restituire, instanța urmând să analizeze în raport de

acesta legalitatea și temeinicia soluționării cererii formulate prin

notificare”.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 302 din 12 iulie 2006, apreciind că evocă fondul,

a admis acțiunea reclamanților și a „obligat-o pe pârâta-intimată să emită o

decizie cu privire la notificarea făcută de reclamanți”, cu motivarea că

„neexistând o decizie sau o dispoziție care să poată fi supusă căilor de atac

în instanță, conform art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, instanța nu poate

face o verificare a temeiniciei și legalității acesteia” și calificând demersul

reclamanților ca „o obligație de a face”, a obligat pe pârâtă să emită decizie

sau dispoziție, în raport de prevederile art. 84 și art. 580

3

C.

proc. civ.

Împotriva deciziei dată în apel, în

termen legal, au declarat recurs reclamanții Municipiul București, prin

Primarul General și SC A. SA București.

În motivarea recursului, pârâtul

Municipiul București a invocat următoarele: Municipiul București nu este

unitate deținătoare, astfel că această instituție nu poate emite dispoziția în

temeiul Legii nr. 10/2001, iar partea din imobil care era în administrarea

pârâtului a fost restituită prin dispoziție emisă de Primarul General; legea

prevede că termenul de 60 de zile pentru emiterea dispoziției are două date de

referință, fie data notificării, fie data depunerii actelor doveditoare și cum

reclamanții nu au menționat data depunerii ultimului înscris, obligația de a

emite dispoziția de restituire este prematură; termenul de 60 de zile pentru a

răspunde notificării este unul de recomandare, astfel că depășirea lui nu poate

fi sancționată decât cu obligarea unității deținătoare la despăgubiri, în

măsura în care depășirea a fost culpabilă și dacă se face dovada existenței

unui prejudiciu.

Prin recursul declarat pârâta SC A.

SA București a invocat tardivitatea formulării notificării nr. 671 din 16 iulie

2003 și a învederat următoarele critici: instanța de apel a încălcat prevederile

art. 294 alin. (1) C. proc. civ. deoarece cererea de chemare în judecată a avut

ca obiect solicitarea de restituire în natură a imobilului, spațiu comercial,

iar prin soluția atacată s-a schimbat, în apel, atât obiectul, cât și cauza

acțiunii; cererea de restituire în natură a imobilului s-a soluționat prin

dispoziția nr. 1087 din 26 iunie 2003 a Primăriei Municipiului București și

dacă reclamanții se socoteau vătămați prin soluția dată, puteau să atace

această dispoziție.

Recursurile sunt fondate, în sensul

considerentelor care succed:

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 26 alin. (1) din

aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de plată

al despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situațiile în care

măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana

îndreptățită.

Din dispozițiile legale citate

rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură

imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un

atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată

pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

Cazul dedus recursurilor de față

pune în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice

notificate, generată de o conduită imputabilă acesteia, care, fie din

neglijență, fie din rea-voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de

persoanele îndreptățite. O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze, în

nici un caz, interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească de

posibilitatea de a-și apăra în justiție drepturile recunoscute de lege.

Dacă persoana juridică notificată nu

răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptățite și

nici ulterior, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 privind atacarea dispoziției sau deciziei care cuprinde oferta de

restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipsește, iar prevederile

respective au caracter special, fiind de strictă interpretare și, deci,

nesusceptibile de aplicare prin analogie.

Deși legislatorul nu a reglementat

în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă

solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună

a Legii nr. 10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței

judecătorești competente, fie ca persoana juridică deținătoare să fie obligată

să emită (să pronunțe) un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată,

deoarece o atare obligație rezultă din lege, fie ca, odată ce persoana

îndreptățită și-a îndeplinit obligațiile stabilite de lege, instanța

judecătorească să se pronunțe asupra cererii de restituire a nemișcătorului sau

pentru acordarea de alte măsuri reparatorii, așa cum s-a cerut prin notificare.

Din această perspectivă se constată

că prin acțiunea introductivă de instanță reclamanții au cerut restituirea în

natură a imobilului din București, în timp ce instanța de apel, fără a

soluționa fondul litigiului, a obligat pe pârâta SC A. SA București să emită o

decizie cu referire la notificarea reclamanților, soluție dată cu încălcarea

art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât au fost schimbate în apel obiectul

și cauza cererii de chemare în judecată.

De altfel, deciziile date în aceeași

cauză de Curtea de Apel București sunt contradictorii. În timp ce prin decizia

nr. 2135 din 4 noiembrie 2004 s-a anulat sentința tribunalului pentru a se

evoca fondul, ulterior, prin decizia nr. 302 din 12 iulie 2006, a aceleiași

instanțe, a fost pronunțată soluția de obligare a pârâtei SC A. SA București la

emiterea unei decizii, soluție care și cu încălcarea principiului

disponibilității, în mod evident, nu evocă fondul dreptului litigios deoarece

raporturile dintre părți au rămas nesoluționate.

Având în vedere aceste greșeli de

judecată, cât și faptul că în mod eronat prima instanță a socotit ca fiind

inadmisibil demersul reclamanților, se impune admiterea recursurilor și

reluarea judecății la același tribunal, urmând ca, în rejudecare, instanța de

trimitere să analizeze, sub formă de apărări, celelalte susțineri din cele două

recursuri, inclusiv aspectul privind termenul în care s-a formulat notificarea

nr. 671 din 16 iulie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

pârâții Municipiul București prin Primarul general și SC A. SA București

împotriva deciziei nr. 302 din 12 iulie 2006 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Casează decizia menționată, precum și

decizia nr. 2135 din 4 noiembrie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie

2007.