ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 623/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 5 martie 2004 reclamanții B.E. și B.A. au chemat în judecată pe pârâții SC A. SA București și Municipiul București, prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în baza Legii nr. 10/2001, să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren și construcție (spațiu comercial). În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că părinții lor, A.B. și R.B., au fost proprietarii imobilului din București, care, în prezent, este ocupat de magazinul aparținând pârâtei SC A. SA București. Potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, reclamanții au notificat-o pe pârâtă pentru a le restitui imobilul, însă SC A. SA a refuzat predarea bunului, sugerându-le reclamanților să se adreseze A.P.A.P.S., instituție implicată în privatizarea societății.

Reclamanții au considerat că răspunsul dat de SC A. SA București încalcă prevederile Legii nr. 10/2001 deoarece pârâta avea obligația de a-i convoca pe reclamanți când s-a luat măsura privatizării magazinului, măsură nelegală, deoarece statul a deținut bunul fără titlu valabil, pe care l-a preluat în mod abuziv. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 445 din 5 mai 2004, a respins ca inadmisibilă acțiunea cu motivarea că pârâta SC A. SA București nu a soluționat pe fond cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului printr-o dispoziție sau decizie, iar răspunsul dat de pârâtă nu poate face obiectul unei contestații. Apelul declarat de reclamanții B.E. și B.A.

a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 2135 din 4 noiembrie 2004, a anulat sentința tribunalului și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut și motivat că pârâta SC A. SA București a încălcat prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 deoarece în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau a depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, iar dacă restituirea nu este posibilă, pârâta era obligată să facă oferta de restituire prin echivalent. S-a mai motivat că „răspunzând notificării prin două adrese, unitatea deținătoare și-a motivat refuzul de restituire, instanța urmând să analizeze în raport de acesta legalitatea și temeinicia soluționării cererii formulate prin notificare”.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 302 din 12 iulie 2006, apreciind că evocă fondul, a admis acțiunea reclamanților și a „obligat-o pe pârâta-intimată să emită o decizie cu privire la notificarea făcută de reclamanți”, cu motivarea că „neexistând o decizie sau o dispoziție care să poată fi supusă căilor de atac în instanță, conform art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, instanța nu poate face o verificare a temeiniciei și legalității acesteia” și calificând demersul reclamanților ca „o obligație de a face”, a obligat pe pârâtă să emită decizie sau dispoziție, în raport de prevederile art. 84 și art. 580 3 C. proc. civ. Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, au declarat recurs reclamanții Municipiul București, prin Primarul General și SC A. SA București.

În motivarea recursului, pârâtul Municipiul București a invocat următoarele: Municipiul București nu este unitate deținătoare, astfel că această instituție nu poate emite dispoziția în temeiul Legii nr. 10/2001, iar partea din imobil care era în administrarea pârâtului a fost restituită prin dispoziție emisă de Primarul General; legea prevede că termenul de 60 de zile pentru emiterea dispoziției are două date de referință, fie data notificării, fie data depunerii actelor doveditoare și cum reclamanții nu au menționat data depunerii ultimului înscris, obligația de a emite dispoziția de restituire este prematură; termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării este unul de recomandare, astfel că depășirea lui nu poate fi sancționată decât cu obligarea unității deținătoare la despăgubiri, în măsura în care depășirea a fost culpabilă și dacă se face dovada existenței unui prejudiciu.

Prin recursul declarat pârâta SC A. SA București a invocat tardivitatea formulării notificării nr. 671 din 16 iulie 2003 și a învederat următoarele critici: instanța de apel a încălcat prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. deoarece cererea de chemare în judecată a avut ca obiect solicitarea de restituire în natură a imobilului, spațiu comercial, iar prin soluția atacată s-a schimbat, în apel, atât obiectul, cât și cauza acțiunii; cererea de restituire în natură a imobilului s-a soluționat prin dispoziția nr. 1087 din 26 iunie 2003 a Primăriei Municipiului București și dacă reclamanții se socoteau vătămați prin soluția dată, puteau să atace această dispoziție.

Recursurile sunt fondate, în sensul considerentelor care succed: Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 26 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de plată al despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Din dispozițiile legale citate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată. Cazul dedus recursurilor de față pune în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă acesteia, care, fie din neglijență, fie din rea-voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoanele îndreptățite. O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze, în nici un caz, interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească de posibilitatea de a-și apăra în justiție drepturile recunoscute de lege.

Dacă persoana juridică notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptățite și nici ulterior, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind atacarea dispoziției sau deciziei care cuprinde oferta de restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipsește, iar prevederile respective au caracter special, fiind de strictă interpretare și, deci, nesusceptibile de aplicare prin analogie.

Deși legislatorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr. 10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente, fie ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită (să pronunțe) un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare obligație rezultă din lege, fie ca, odată ce persoana îndreptățită și-a îndeplinit obligațiile stabilite de lege, instanța judecătorească să se pronunțe asupra cererii de restituire a nemișcătorului sau pentru acordarea de alte măsuri reparatorii, așa cum s-a cerut prin notificare.

Din această perspectivă se constată că prin acțiunea introductivă de instanță reclamanții au cerut restituirea în natură a imobilului din București, în timp ce instanța de apel, fără a soluționa fondul litigiului, a obligat pe pârâta SC A. SA București să emită o decizie cu referire la notificarea reclamanților, soluție dată cu încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât au fost schimbate în apel obiectul și cauza cererii de chemare în judecată. De altfel, deciziile date în aceeași cauză de Curtea de Apel București sunt contradictorii.

În timp ce prin decizia nr. 2135 din 4 noiembrie 2004 s-a anulat sentința tribunalului pentru a se evoca fondul, ulterior, prin decizia nr. 302 din 12 iulie 2006, a aceleiași instanțe, a fost pronunțată soluția de obligare a pârâtei SC A. SA București la emiterea unei decizii, soluție care și cu încălcarea principiului disponibilității, în mod evident, nu evocă fondul dreptului litigios deoarece raporturile dintre părți au rămas nesoluționate. Având în vedere aceste greșeli de judecată, cât și faptul că în mod eronat prima instanță a socotit ca fiind inadmisibil demersul reclamanților, se impune admiterea recursurilor și reluarea judecății la același tribunal, urmând ca, în rejudecare, instanța de trimitere să analizeze, sub formă de apărări, celelalte susțineri din cele două recursuri, inclusiv aspectul privind termenul în care s-a formulat notificarea nr. 671 din 16 iulie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul general și SC A. SA București împotriva deciziei nr. 302 din 12 iulie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia menționată, precum și decizia nr. 2135 din 4 noiembrie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2007.