ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3634/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr. x/2007 la data de 24 septembrie 2007, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A.: obligarea pârâtei la pronunțarea unei decizii motivate asupra notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001; constatarea preluării abuzive de către stat a imobilelor fostei I.; obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 32.207 mp situat în București.

În motivare, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii foștilor acționari ai I., fiind persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 și, totodată, moștenitori ai aceleiași familii.

Imobilul constând în I. a fost preluat abuziv ca efect al Legii nr. 119/1948, prin Decizia Ministerului Industriei nr. 7153/1948.

În speță, nu este aplicabil art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, căci, chiar dacă acesta se află în patrimoniul societății comerciale, imobilul nu era dobândit cu titlu valabil de stat.

Deși a sesizat pârâta cu notificarea nr. x din 09.03.2001, prin intermediul executorului judecătoresc, nici până în prezent intimata nu a soluționat-o.

Prin încheierea din data de 25.10.2007, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a disjuns capetele 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată, dispunând formarea unui nou dosar (înregistrat sub nr. x/2007).

Prin sentința nr. 1360 din 25 octombrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. x/2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis capătul 1 al acțiunii și a obligat pârâta S.C. G. S.A. să emită decizie motivată care să constituie răspuns la notificările nr. x din 09.03.2001 și nr. y din 15.05.2001, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin sentința nr. 1528 din 22 noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. x/2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București.

Prin sentința nr. 699 din 28 ianuarie 2008 Judecătoria sector 2 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat cauza curții de apel pentru soluționarea acestuia.

Prin sentința nr. 5/F din 15 aprilie 2008 Curtea de apel București a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În urma regulatorului de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2008.

Prin sentința nr. 759 din 1 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut ca reclamanții au formulat notificările nr. x din 09.03.2001 și nr. x din 15.05.2001, pe care le-au trimis pârâtei S.C. G. S.A., prin executorul judecătoresc, solicitând restituirea în natură a construcțiilor și terenului aferent acestora ce au aparținut - I., situate în prezent în București.

Prin sentința nr. 1360 din 25.10.2007 pronunțată de Tribunalul București, pârâta a fost obligată să emită o decizie (dispoziție) motivată de soluționare a notificărilor. Această sentință a fost schimbată în tot urmare a admiterii apelului declarat de pârâtă și, în consecință, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată, în considerarea emiterii de către A.V.A.S. a Deciziei nr. 262 din 07.09.2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Prin sentința nr. 1905 din 19.12.2008, Tribunalul București a anulat această decizie, determinat de faptul că în mod greșit nu a fost reținută calitatea de moștenitori a reclamanților a tuturor acționarilor membri ai aceleiași familii și nu numai a unora dintre aceștia.

Această sentință, deși nu s-a pronunțat în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză, are putere în ceea ce privește calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților în calitate de moștenitori ai antecesorilor lor care dețineau la momentul preluării abuzive I.

Reclamanții au dovedit că sunt moștenitorii foștilor proprietari (acționari) ai I., depunând la dosar, în copie, procesul-verbal din 20.09.1940, prin care s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară provizorie a Comunei București asupra acestor fabrici în favoarea proprietarilor, respectiv frații J.

În ceea ce privește preluarea de către stat a imobilelor fostei H., aceasta s-a realizat în baza Legii nr. 119/1948, expres menționată de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, ca nefiind efectuată cu titlu valabil.

Sub aspectul cererii de restituire în natură a acestor imobile, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, întrucât, pentru a se dispune restituirea efectivă a imobilelor, se impune identificarea acestora ca amplasament.

Expertiza efectuată în cauza și acceptată de părți nu a putut determina care este terenul solicitat de reclamanți și în ce măsură el este deținut de pârâtă, în condițiile în care pe locul imobilului solicitat a fi restituit se află mai multe imobile, printre care și un bloc de locuințe.

S-a conchis, că, deși în cauză este îndeplinită ipoteza din teza a II-a a art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 restituirea în natură nu este posibilă, impunându-se stabilirea unei despăgubiri în echivalent bănesc.

Împotriva sentinței nr. 759 din 1.06.2009 au declarat apel reclamanții A., B., C., D., E. și F., arătând ca instanța a reținut în mod eronat că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât expertiza efectuată în cauză nu a putut determina terenul solicitat de reclamanți. Instanța, pentru justa soluționare a pricinii, avea obligația de a dispune chiar din oficiu o expertiză topografie.

Prin Decizia nr. 914/A din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților; a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea; a restituit în natură apelanți lor-reclamanți suprafața de 26.652,5 mp, teren și construcțiile existente pe acesta, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. G. S.A., admis prin Decizia nr. 999 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași Instanțe.

Instanța supremă a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a titularilor acțiunii, invocată de pârâtă, este inadmisibila, deoarece nu poate fi primită ca motiv de ordine publică, atâta vreme cât partea avea posibilitatea atacării cu recurs, în termen, a dezlegării date de instanță pe acest aspect, prin încheiere de ședință, iar pe de altă parte, excepția lipsei de interes este neîntemeiată, față de clauzele contractului de cesiune drepturi succesorale, care le dau dreptul cesionarilor să acționeze injustiție pentru valorificarea drepturilor transmise.

S-a constatat că acțiunea ce face obiectul dosarului este promovată în temeiul Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație, iar verificarea titlului cu care imobilul a fost preluat se realizează în raport cu acest act normativ cu caracter special.

Imobilul în litigiu, fiind trecut la stat în baza Legii nr. 119/1948, pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, a fost preluat de stat abuziv, așa cum au reținut instanțele de fond și apel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Cu privire la valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, instanța de apel a reținut că "analiza preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului în proprietatea statului ține de interpretarea și aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 10/2001, iar pronunțarea asupra acestui capăt de cerere rămâne fără obiect", însă a analizat îndreptățirea reclamanților la restituirea în natură a imobilului în litigiu atât în raport de dispozițiile art. 21, cât și în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Or, ipotezele reglementate de aceste dispoziții legale vizează situații juridice diferite ale unităților deținătoare la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Astfel, art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat abuziv și deținute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, din 14.02.2001, de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială ia care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale era acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, iar dispozițiile art. 29 din același act normativ reglementează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat abuziv și deținute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de către o societate comercială privatizată, altele decât cele prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează regimul juridic al imobilelor deținute de o societate care nu era integrai privatizată la data intrării în vigoare a acestui act normativ și la care statul era acționar ori asociat majoritar, iar dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat și deținute de o societate comercială, alta decât cele de la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, integral privatizată la data intrării în vigoare a legii.

În ceea ce privește regimul juridic al imobilului în litigiu, s-a constatat că acesta era deținut de către pârâta S.C. G. S.A. la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care nu era o societate integral privatizată, întrucât statul era acționar la aceasta, privatizarea integrală realizându-se în anul 2003, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x din 11.11.2003 cu Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului, prin care aceasta din urmă a vândut către pârâtă un număr de 3.026.868 acțiuni, cu o valoare nominală de 1.000 RON flecare, reprezentând 45,8822% din valoarea capitalului social subscris.

Prin urmare, imobilul în litigiu intră sub incidența dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, și nu a dispozițiilor art. 29 din același act normativ, astfel că instanțele de fond și apel trebuiau să verifice îndreptățirea reclamanților la restituirea în natură a imobilului în litigiu în raport de această dispoziție legală.

Cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului în litigiu, ca moștenitori al foștilor acționari ai persoanei juridice care deținea imobilul în litigiu la data preluării abuzive de către stat, la dovada dreptului de proprietate, precum și la natura măsurilor reparatorii la care reclamanții sunt îndreptățiți, s-a constatat că instanțele de fond și apel nu au stabilit pe deplin situația de fapt, pentru ca instanța de recurs să poată face o corectă aplicare a legii, în sensul art. 314 C. proc. civ.

Astfel, obiectul prezentului litigiu îl constituie restituirea în natură a imobilului compus din construcții și teren situat în București, imobil ce constă în I., cu motivarea că acesta a fost preluat abuziv de stat, în temeiul Legii nr. 119/1948, prin Decizia Ministerului Industriei nr. 153/1948, iar acționari ai persoanei juridice care deținea imobilul la data preluării abuzive de către stat erau antecesorii reclamanților, care erau membri ai aceleiași familii.

Pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, conform art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, trebuia ca reclamanții să facă dovada că sunt moștenitorii persoanelor fizice asociați ai persoanei juridice care deținea imobilul la data preluării abuzive și că autorii lor, în calitate de persoane asociate, erau membri ai aceleiași familii.

În speță, prima instanță, cât și instanța de apel au constatat că s-a făcut dovada în ceea ce privește calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului în litigiu, în sensul Legii nr. 10/2001, a reclamanților, ca moștenitori ai antecesorilor lor, asociați la momentul preluării, la I., și că aceștia erau membrii aceleiași familii, reținându-se efectul pozitiv al sentinței civile nr. 1905 din 19.12.2008, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, însă această hotărâre judecătorească nu era definitivă ia data pronunțării deciziei recurate (mai mult, judecata cererilor de apel declarate împotriva acestei sentințe a fost suspendată până la soluționarea irevocabilă a cauzei pendinte, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.).

În această situație, instanțele de fond, în virtutea rolului lor activ și pentru a face o aplicare corectă a legii, în ceea ce privește stabilirea calității de persoane îndreptățite a reclamanților la restituirea în natură a imobilului în litigiu în condițiile Legii nr. 10/2001, erau obligate să facă propriile verificări în legătură cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 18 lit. a) teza ultimă din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ai societății la care reclamanții au susținut că autorii lor, care erau membrii aceleiași familii, erau asociați la data preluării abuzive a acestuia de către stat și a întinderii dreptului de proprietate, s-a constatat că din anexa la actul de preluare, rezultă că s-a naționalizat "J.", iar prin notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, titularii acestora au solicitat restituirea în natură a tuturor imobilelor, utilajelor, echipamentelor, instalațiilor și a terenului deținute în prezent de către S.C. G. S.A., ce au aparținut - I.

Or, instanța de apel trebuia să stabilească, pentru dovedirea dreptului de proprietate și a întinderii acestuia, dacă imobilul naționalizat a aparținut persoanei juridice - I., dacă imobilul "J.", naționalizat prin Legea nr. 119/1948, este unul și același cu imobilul deținut de pârâtă, precum și întinderea dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu la data preluării abuzive de către stat, întrucât acest fapt nu rezultă din actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive de către stat.

Însă, în condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, când societatea comercială deținătoare nu era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul fiind deținut de o societate comercială la care statul era acționar,așa cum este cazul în speță, pentru restituirea în natură, pe lângă îndeplinirea cerințelor arătate anterior, trebuie ca valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute de stat să fie mai mare sau egală cu valoarea bunului a cărui restituire în natură este cerată.

Această condiție se verifică în raport cu valoarea acțiunilor deținute de stat raportată la valoarea imobilului a cărui restituire în natură se solicită, stabilite la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14.02.2001), ceea ce se realizează printr-o expertiză tehnică de specialitate, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit art. 305 C. proc. civ., și nu în raport cu valoarea bunurilor și a capitalului social al S.C. G. S.A. ulterior anului 2001, respectiv la momentul efectuării expertizelor în cauză, cum greșit a statuat instanța de apel.

Reluând judecata cauzei, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat Decizia nr. 798/A din 27 iunie 2018, prin care a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința; a admis acțiunea; a obligat pârâta S.C. G. S.A. să emită dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte în condițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale; a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 4 din Legea nr. 165/2013.

Instanța de apel a reținut că prin notificările nr. x din 9.03.2001 și nr. y din 15.05.2001, trimise intimatei-pârâte S.C. G. S.A. prin executor judecătoresc, reclamanții inițiali A., B., C., D., E. și F. au solicitat restituirea în natură a imobilului și a terenului aferent acestora ce au aparținut I., fiind situate în prezent în București.

Prin sentința nr. 1360 din 25.10.2007 pronunțată în Dosarul nr. x/2007 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a obligat pârâta S.C. G. S.A. să emită decizie motivată care să constituie răspuns la notificările nr. x/2001 și nr. y/2001, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar prin Decizia nr. 385/A din 2.05.2008 (irevocabilă prin Decizia nr. 5070 din 30.04.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta S.C. G. S.A., a schimbat sentința și a respins cererea de chemare în judecată, reținând că prin Decizia nr. 262 din 7.09.2007 A.V.A.S. a stabilit calitatea reclamanților de moștenitori ai foștilor acționari ai I., a propus acordarea de măsuri reparatorii în valoare de 14.005.552 RON corespunzătoare celor 49.600 de acțiuni deținute de antecesorii reclamanților la momentul preluării I. și a înaintat decizia împreună cu documentele însoțitoare la CCSD, în conformitate cu prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Această Decizie nr. 5070 din 30.04.2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, a fost anulată de aceeași instanță prin Decizia nr. 3666 din 11.06.2010, prin care a fost admisă contestația în anulare formulată de reclamanți, și, rejudecându-se cauza, a fost admis recursul declarat împotriva Deciziei nr. 385/A din 12.05.2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, casată hotărârea, și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Drept urmare, Dosarul nr. x/2007 - având ca obiect capătul de cerere privind obligarea S.C. G. S.A. să emită decizie motivată - a fost reînregistrat la curtea de apel sub nr. x/2009, iar această instanță a dispus suspendarea judecării apelului până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce a format obiectul Dosarului nr. x/2007 al Înaltei Curții de Casație și Justiție, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

În același timp, s-a constatat că Decizia nr. 262 din 7.09.2007 emisă de A.V.A.S. a fost contestată de reclamanți (Dosar nr. x/2007); că prin sentința nr. 1905 din 19.12.2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a anulat decizia A.V.A.S., dar că soluția a fost schimbată în apel, conform Deciziei nr. 205/A din 26.11.2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a.

Această din urmă hotărâre a fost casată prin Decizia nr. 4715 din 1.06.2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel. In rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a IV-a civile a Curții de apel București sub nr. x/2007**, iar prin încheierea din data de 15.12.2011 instanța a dispus suspendarea judecății în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului de față.

În concluzie, față de istoricul primului capăt de cerere privind obligarea pârâtei S.C. G. S.R.L. să emită o decizie ca răspuns la notificările formulate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 - a rezultat că această solicitare nu a fost soluționată irevocabil, până în prezent.

Ca atare, s-a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, așa cum au fost interpretate prin decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că, în cazul când unitatea deținătoare sau învestită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia "se impune ca instanța să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură".

În consecință, instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei răspunsului entității deținătoare.

În aceste condiții, instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor impuse de Legea nr. 10/2001 pentru ca apelanții să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ, respectiv:dovedirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului la data preluării; stabilirea calității de unitate deținătoare sau a celei de entitate învestită cu soluționarea notificării; stabilirea caracterului abuziv al preluării; identificarea tipului de măsuri reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții, dintre cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, în raport de situația de fapt reținută.

Referitor la dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării, instanța de apel a reținut că reclamanții au depus ia dosar procesul-verbal de intabulare din 20.09.1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare în București, prin care s-a dispus înscrierea în cartea funciară a imobilului din București, ca fond de comerț al - I."

Din totalul suprafeței de teren de 50.241 mp, identificată de expertul specialitatea topografie ca aparținând I. a momentul preluării prin Legea nr. 119/1948, intimata-pârâtă S.C. G. S.R.L. deține, la adresa din București, suprafața de teren de 27.369 mp (Anexa 2 a raportului).

Prin Decizia nr. 7153 din 16.06.1948 Ministerul Industriei a decis trecerea întreprinderii J. în patrimoniul statului, în baza Legii nr. 119/1948, iar în aplicarea prezumției de proprietate prevăzute la art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că întreprinderea J. - ca persoană individualizată în actul de preluare - este prezumată de lege că deținea imobilul sub nume de proprietar, întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat fiind cea menționată în actul de preluare, din care intimata-pârâtă deține suprafața de teren de 27.369 mp și clădirile aferente (Anexa 3 la raport).

Referitor la stabilirea calității de persoane îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că prin sentința primei instanțe s-a constatat incidența tezei a doua a art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, faptul că reclamanții sunt moștenitorii foștilor proprietari (acționari) ai I. și că, deși sunt îndreptățiți potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001 la restituirea în natură, această măsură nu este posibilă datorită imposibilității de stabilire în mod concret a amplasamentului.

Această hotărâre a fost atacată cu apel de către reclamanți, care au pretins acordarea măsurii restituirii în natură, așa încât, instanța de apel, în primul ciclu procesual, a arătat că devoluțiunea era limitată doar ia verificarea tipului măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții.

Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis criticile formulate de pârâta S.C. G. S.A. și a stabilit că instanța de apel, în virtutea rolului activ și pentru a face o corectă aplicare a legii în ceea ce privește calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților la restituirea în natură a imobilului în litigiu, în condițiile Legii nr. 10/2001, era obligată să facă verificări pentru a stabili dacă autorii reclamanților erau asociați ai persoanei juridice care deținea imobilul în litigiu la data preluării acestuia de către stat și dacă aceștia erau membri ai aceleiași familii, potrivit art. 3 lit. b) coroborat cu art. 18 lit. a) teza ultimă din Legea nr. 10/2001.

În egală măsură, s-a arătat, trebuie ținut seama - în apelul reclamanților împotriva sentinței de fond prin care se stabilise că aceștia îndeplinesc condițiile legale pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (aceștia fiind nemulțumiți doar de tipul măsurilor reparatorii) și de principiul non reformatio in pejus consacrat de art. 296 C. proc. civ.

În aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și a îndrumărilor deciziei de casare, instanța de apel a verificat și a stabilit că imobilul în litigiu a fost preluat în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi; că prin Decizia nr. 7153 din 16.06.1948 Ministerul Industriei a decis trecerea întreprinderii J. în patrimoniul statului; că imobilul este unul și același cu cel deținut de pârâtă, după cum a reieșit din raportul de expertiză specialitatea topografie.

S-a reținut totodată, că acționarii H. pe acțiuni I., ia data preluării abuzive, erau: K.,L., M., N.,O., L., P., Q. și că aceștia erau membrii aceleiași familii, în accepțiunea art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001.

Reclamanții inițiali - A., B., C., D., E. și F. - sunt moștenitorii foștilor acționari ai persoanei juridice ce deținea imobilul în litigiu la data preluării abuzive, calitate dovedită cu certificatele de moștenitor atașate la dosar .

Referitor la stabilirea caracterului abuziv al preluării, instanța de apel a reținut că prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiția a statuat că, imobilul în litigiu, fiind trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948, a fost preluat abuziv, așa cum au reținut instanțele de fond și apel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și ca atare, instanța de rejudecare nu mai are de analizat această condiție.

Referitor la identificarea tipului de măsuri reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții, dintre cete prevăzute de Legea nr. 10/2001, în raport cu situația de fapt din cauză, instanța de apel a reținut ca decizia de casare nu cuprinde nicio dezlegare cu caracter obligatoriu sub aspectul tipului măsurilor reparatorii la care ar fi îndreptățiți reclamanții, Înalta Curte arătând că nu se poate pronunța asupra criticii recurentei potrivit căreia imobilul nu poate fi restituit în natură, așa cum dispusese instanța de apel în primul ciclu procesual, deoarece instanțele de fond și de apel nu au stabilit pe deplin situația de fapt, pentru ca instanța de recurs să poată face o corectă aplicare a legii, în sensul art. 314 C. proc. civ.

Pe acest aspect, al tipului de măsuri reparatorii, instanța de apel a reținut că Dosarul nr. x/2008 a fost înregistrat pe rolul curții de apel, pentru rejudecarea apelului, la data de 24.10.2013.

La acea dată intrase în vigoare Legea nr. 165/2013, care, la art. 4, prevede că:

"Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Pentru că notificările nr. x/2001 și nr. y/2001, formulate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, nu au primit o soluționare definitivă, iar cauza de față se afla pe rolul instanțelor ia data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, s-a concluzionat că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Or, sub aspectul naturii măsurilor reparatorii, prin art. 1 alin. (3) din acest act normativ, se statuează că "în situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4)".

Cum în timpul procesului, reclamanții inițiali au înstrăinat drepturile pe care le dețineau, în calitate de moștenitori ai autorilor lor, acționari ai H., I., s-a concluzionat că este incidență excepția de la principiul priorității restituirii în natură, reglementată la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, și, ca atare, apelanții au dreptul la compensarea prin puncte stabilite conform art. 24 alin. (2), (3) și 4 din același act normativ.

În consecință, în soluționarea notificării formulate de reclamanți, a fost obligată intimata S.C. G. S.A. să emită dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte în condițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

Instanța de apel a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 4 din Legea nr. 165/2013, în raport cu prevederile constituționale invocate de apelanții-reclamanți (art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 15 alin. (2), art. 44 alin. (1) și (8) și art. 51 alin. (4) din Constituția României).

S-a constatat că cererea de sesizare a Curții Constituționale este admisibilă, deoarece dispozițiile criticate pentru neconcordanță cu legea fundamentală nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și au legătură cu soluționarea cauzei, atât timp cât instanța a constatat că singura măsură reparatorie la care sunt îndreptățiți apelanții-reclamanți, în raport de situația de fapt din cauză, este aceea prevăzută de art. 1 alin. (3) din lege, incident în cauza prin prisma art. 4 din lege.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții R., S., precum și pârâta S.C. G. S.A.

1) Recurenții-reclamanți R., S. au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- Instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv avea obligația de a analiza incidența în cauză a art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Deși instanța a administrat în mod corect proba cu expertiză topografică în vederea identificării terenului, proba cu expertiză specialitatea construcții pentru identificarea construcțiilor și a valorii acestora, proba cu expertiză contabilă pentru stabilirea valorii acțiunilor deținute de stat și în mod corect a admis obiecțiunile reclamanților, în mod greșit, prin încheierea din 16.05.2018, a revenit asupra măsurii privind stabilirea valorii bunului imobil, reținând că pârâta ar îl depus înscrisuri din care să rezulte această valoare.

În acest fel, instanța de apel nu a administrat în mod complet și conform indicațiilor instanței de casare probele relevante din perspectiva art. 21 al Legii nr. 10/2001.

Contrar celor reținute de instanța de apel, din actele contabile depuse de pârâtă rezulta valoarea de înregistrare a unui alt imobil (teren în suprafață de 9.750,75 mp situat în București), nicidecum cel care face obiectul prezentului litigiu (București);

- în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 165/2013. Prin decizia de casare s-a reținut cu putere de lucru judecat ca litigiul este guvernat de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că imobilul intră sub incidența art. 21 din același act normativ și că sunt îndeplinite cerințele art. 3 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 18 lit. a) teza ultimă din lege. Chiar în urma intervenirii unei modificări legislative, instanța de trimitere nu putea reține un alt temei de drept și stabili o altă situație de fapt decât cele existente la data pronunțării deciziei de casare;

- în mod greșit instanța de trimitere a reținut ca decizia de casare nu cuprinde nicio dezlegare cu caracter obligatoriu sub aspectul tipului măsurilor reparatorii ce se cuvin a fi acordate. Această concluzie contravine dispozițiilor deciziei de casare conform cărora imobilul intră sub incidența art. 21 din Legea nr. 10/2001, situație față de care instanțele sunt obligate să verifice îndreptățirea reclamanților la restituirea în natură în raport de această dispoziție legală;

- în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 care instituie o excepție de la principiul prevalentei restituirii în natură, întrucât raporturile juridice din prezenta cauza (referitoare la înstrăinarea de către titular a drepturilor cuvenite în baza legilor de restituire a proprietăților) s-au încheiat sub imperiul legii vechi, noile dispoziții neputând anula protecția conferită de art. 1391, 1392 C. civ. și de art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ori garanția instituită de art. 44 din Constituția României.

Titularii drepturilor acordate în virtutea legilor de restituire a proprietăților, care se bucurau de securitatea juridică a legilor în vigoare la momentul la care și-au înstrăinat drepturile, și-au asumat răspunderea privind existența valabilă în folosul lor a drepturilor.

2) Recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- În mod greșit instanța de apel nu a analizat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a lipsei de interes, în condițiile în care s-a reținut că reclamanții inițiali au transmis drepturile succesorale altor persoane (contractele de vânzare-cumpărare din 02.08. și 29.08.2007), cesiunea fiind anterioară învestirii instanței cu cererea de chemare în judecată (24.09.2007), iar contractele respective fiind depuse abia în apel. Ca atare, prima instanță nu a fost în măsură a se pronunța asupra acestui aspect, iar instanța de recurs nu a soluționat cauza din această perspectivă.

Pe de altă parte, reclamanții cesionari din prezenta cauza nu au, în temeiul legii speciale, calitatea de a solicita restituirea în natură, fiind îndreptățiți doar la măsuri compensatorii prin puncte.

Această excepție, vizând lipsa calității procesuale active, a fost admisă în celelalte cauze ce au avut ca obiect bunul menționat. Astfel, s-a stabilit în acest sens și cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 309/A din 12.05.2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 1987 din 20.10.2016 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția I civilă. De asemenea, în Dosar nr. x/2008 soluționat de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut incidența art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în sensul că cesionarii nu au dreptul la restituirea în natură.

Este vorba așadar, despre prezumția de lucru judecat față de excepția invocata, prezumție ce presupune identitate de chestiuni litigioase tranșate prin hotărârile anterioare.

- în mod greșit instanța de apel reține ca imobilul naționalizat ar fi unui și același cu imobilul deținut de pârâtă, câtă vreme din raportul de expertiză întocmit de expert T. a rezultat că suprafața de 1558 mp nu era inclusă în imobilul fostei fabrici J.;

- în cauză nu s-a făcut dovada fără niciun dubiu că reclamanții sunt moștenitorii persoanelor fizice, asociate ale persoanei juridice care deținea imobilul la data preluării abuzive, conform art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 și că autorii lor, în calitate de persoane asociate, erau membri ai aceleiași familii, potrivit art. 18 lit. a) teza ultimă din același act normativ.

În considerentele deciziei recurate nu se regăsesc argumentele în ce privește calitatea de membri ai aceleiași familii a persoanelor aflate în lista acționarilor societății la data preluării, nu se lămurește gradul de rudenie între acționarii cu părinți diferiți, la succesorii anumitor acționari și nu s-a lămurit dacă reclamanții se află în situația de excepție prevăzută de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta întrucât din tabelul cuprinzând lista acționarilor din 25.04.1947 și din certificatele de moștenitor folosite de reclamanți în dovedirea acțiunii, rezultă că acționarii menționați nu sunt membrii aceleiași familii. Astfel, reclamanții nu au făcut dovada calității de moștenitor de pe urma tuturor foștilor acționari, atât cei menționați în lista acționarilor depusă la dosar, cât și a celorlalți;

- Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ce nu s-a cerut.

Astfel, instanța era datoare să analizeze preluarea abuzivă și obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului teren de 32.207 mp (așa cum a fost învestită prin cererea de chemare în judecată din 24.09.2007, înregistrată sub nr. x/2007). Capătul 1 de cerere privind obligarea pârâtei la pronunțarea unei decizii motivate asupra notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 este obiectul Dosarului nr. x/2007, soluționat prin respingere, în considerarea emiterii de către A.V.A.S. a Deciziei nr. 262 din 07.01.2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Urmare a rejudecării acestui dosar, pricina a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2009, instanță ce a dispus suspendarea judecății în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea Dosarului nr. x/2007 al Înaltei Curții de Casație și Justiție (având ca obiect contestarea Deciziei nr. 262 din 07.01.2007 dată de către A.V.A.S.). Prin Decizia nr. 205/A din 26.11.2009 pronunțată în Dosarul nr. x/2007, Curtea de Apel București a analizat decizia A.V.A.S. și a stabilit dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent, decizie casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cauza fiind trimisă în rejudecare, unde a fost suspendată la 15.12.2011, până la soluționarea prezentului dosar. Față de această situație, prezenta instanță este legal învestită doar cu soluționarea capătului 2 și 3 de cerere;

- în ce privește constatarea preluării abuzive de către stat a imobilelor fostei I., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind total lipsită de temei legal.

În cauză au fost respectate toate dispozițiile legale și constituționale în temeiul cărora a fost preluat imobilul, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul în litigiu era deținut de către pârâtă, iar Statul era acționar minoritar, conform certificatelor constatatoare ONRC și raportului de expertiză contabilă.

Urmare a îndrumărilor deciziei de casare, instanței îi revenea obligația de a lămuri calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, ca moștenitori ai foștilor acționari, precum și natura măsurilor reparatorii. Valoarea terenului, calculată în cadrul expertizei efectuată în rejudecare (564.640,10 RON), nu permitea restituirea în natură în raport cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 întrucât, la data intrării în vigoare a legii, Statul era acționar minoritar, iar valoarea terenurilor era superioară acțiunilor deținute de către acesta, lucru dovedit și de actele depuse de către pârâtă, respectiv, bilanțul din 31.12.2001, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 10.10.2001, adresa emisă de DVBL sector 2 București nr. x din 08.05.2017.

Imobilul ce face obiectul cererilor a fost naționalizat cu respectarea art. 11 din Constituția de la 1948, care a prevăzut naționalizarea, ca mod de dobândire a proprietății statului și cu respectarea art. 1 alin. (1) pct. 50, 62-64 din Legea nr. 119/1948.

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce se vor arăta.

1) Recursul reclamanților.

- Susținerea reclamanților conform căreia instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prin aceea că nu a verificat incidența sau nu în cauză a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 este nefondată, raportat la soluția care a fost adoptată și care s-a fundamentat pe un text de lege (art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013) a cărui incidență și respectiv, aplicare la speță excludeau o verificare jurisdicțională pe celălalt temei de care se prevalează reclamanții.

Aceasta întrucât dispoziția menționată (art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013) instituie pentru situația cesionarilor de drepturi provenite din aplicarea legilor de restituire a proprietății (situație în care se găsesc și reclamanții) numai posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii prin compensare.

Astfel fiind, acest text, în măsura în care i se stabilește incidența, exclude de la aplicare cealaltă prevedere (art. 21 din Legea nr. 10/2001) care ar fi presupus verificări pentru dispunerea restituirii în natură a imobilului.

Este vorba așadar, despre succesiunea în timp a unor legi, care reglementează diferit modalitatea de asigurare a reparației în considerarea unei anumite calități a persoanei (cesionar de drepturi).

În ce privește modalitatea de rezolvare a posibilului conflict intertemporal care poate apărea în legătură cu raporturi juridice în desfășurare, ea se regăsește în dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, conform cărora prevederile acestui act normativ se aplică "cererilor formulate și depuse, în termen legai, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv".

Or, speța dedusă judecății, este o astfel de cauză, determinată de faptul că notificările adresate entităților, în condițiile Legii nr. 10/2001, sunt încă nesoluționate (cererea având ca obiect obligarea S.C. G. S.A. să emită decizie motivată, obiect ai Dosarului nr. x/2009, pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a civilă, fiind suspendată conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. aceeași măsură, a suspendării, a fost dispusă și în Dosarul nr. x/2007 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, având ca obiect contestarea deciziei emise de A.V.A.S.).

Ca atare, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, atunci când a constatat că noua reglementare este incidență față de stadiul în care se afla raportul juridic născut ca urmare a notificărilor formulate în termenii Legii nr. 10/2001 (și nesoluționate).

De aceea, judecând cauza în noul cadru normativ, nu i se poate reproșa instanței de apel că a nesocotit dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și indicațiile deciziei de casare privitoare la incidența, dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001.

O astfel de dezlegare a instanței de recurs s-ar fi impus, cu valoarea obligatorie dată de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în măsura în care cadrul normativ ar fi rămas neschimbat și nu ar fi presupus verificări suplimentare, din punct de vedere legal, referitoare la calitatea persoanelor care solicita măsuri reparatorii.

Or, dispoziția legală menționată - intrată în vigoare la o dată ulterioară pronunțării deciziei din recurs - reglementează tocmai astfel de situații juridice, care nu primiseră o rezolvare definitivă, pentru a ieși de sub incidența noului act normativ.

- Susținerea recurenților conform căreia s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare, că sunt incidente dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 18 lit. a) din aceeași lege și că în acest context, nu mai putea fi avută în vedere altă situație de fapt și de drept, este eronată.

Dimpotrivă, în privința dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a stabilit că trebuie efectuate verificări, în contextul unei statuări greșit pe acest aspect a deciziei din apel, care valorificase efectul pozitiv al unei hotărâri judecătorești (Decizia nr. 1905/2008 a Tribunalului București) nedefinitive (cu judecata suspendată până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze).

Referitor la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, stabilirea incidenței acestora s-a făcut cu referire la regimul juridic al imobilului și la deținătorul acestuia - S.C. G. S.A., societate neprivatizată integral la data intrării în vigoare a legii (ceea ce deschidea posibilitatea restituirii în natură a bunului în funcție de valoarea acțiunilor statului).

Or, soluția instanței din apel nu contrazice această statuare a instanței de recurs, intrată în autoritate de lucru judecat, întrucât imposibilitatea restituirii în natură a imobilului nu rezultă din regimul juridic al acestuia sau din statutul deținătorului, ci din calitatea reclamanților, de cesionari de drepturi succesorale.

Ca atare, nu este vorba despre nesocotirea dezlegărilor obligatorii, intrate în autoritate de lucru judecat, ale deciziei de casare. Pe de o parte, pentru că instanța de apel nu contrazice statuarea asupra regimului juridic al bunului (preluat abuziv de către stat, deținut de o societate neprivatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) ceea ce ar fi atras incidența art. 21 din acest act normativ, pe de altă parte, pentru că este aplicată o dispoziție legală ulterioară acestei decizii de casare, ce nu putea fi ignorată, fiind parte din cadrul normativ care regla tocmai astfel de situații nefinalizate până la data intrării în vigoare a noii legi.

- Critica referitoare la neadministrarea tuturor probelor necesare pentru stabilirea valorii imobilului este lipsită de temei față de soluția adoptată de instanță, a compensării prin puncte în favoarea altor persoane decât foștii proprietari.

Într-o asemenea ipoteză, în care se regăsesc recurenții-reclamanți, compensarea prin puncte se face potrivit art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 165/2013 (respectiv, prin acordarea unui număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și im procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului stabilită prin aplicarea grilei notariale) de către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Cum probele se încuviințează doar dacă au caracter util în dezlegarea pricinii, rezultă că instanța de apel a procedat corect atunci când a revenit asupra măsurii privind stabilirea valorii imobilului pe baza unei expertize.

- Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la caracterul nelegal al soluției care a făcut aplicarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, întrucât raporturile juridice dintre părți s-au născut sub imperiul legii vechi, așa încât noua reglementare nu ar putea anula protecția oferită drepturilor reclamanților de art. 1391, 1392 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, art. 44 din Constituție.

În realitate, conform contactelor de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale care le-au legitimat poziția în proces, reclamanții n-au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și nici măcar dreptul la restituirea în natură a acestuia.

Potrivit contractelor respective, cumpărătorii "vor avea dreptul de a decide și stabili strategiile ce urmează a fi aplicate pentru obținerea și valorificarea drepturilor succesorale" respectiv, "vor avea facultatea deplină de a hotărî asupra oportunității promovării unor căi de atac, acțiuni sau proceduri jurisdicționale".

Așadar, n-a avut loc o transmitere a dreptului de proprietate, pe care reclamanții înșiși nu-l aveau la ace] moment și nici a unui drept la restituire altfel decât în condițiile pe care le va permite legea.

În acest sens, dreptul de creanță de care se prevalează reclamanții invocând dispozițiile art. 1391 - 1392 C. civ., nu este decât unul corespunzător demersurilor pe care le puteau face într-un cadru normativ adecvat, în limitele permise de acesta.

De aceea, recurenții nu pot pretinde că ar fi fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, art. 44 din Constituție referitoare la protecția dreptului de proprietate și respectiv, a creanțelor contra statului, câtă vreme dreptul de proprietate nu-l dobândiseră iar creanța contra statului, așa cum fusese ea transmisă de moștenitorii celor al căror imobil fusese preluat de către stat, era una subordonată rezultatului unor proceduri jurisdicționale, iar în termenii art. 44 alin. (1) din Constituție, de care se prevalează reclamanții, "conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege".

În același timp, invocarea unui eventual conflict între textul de lege aplicat de instanță și legea fundamentală nu este în puterea de apreciere și nici în jurisdicția instanței de drept comun, ci face obiectul sesizării cu excepția de neconstituționalitate căreia i-a dat curs instanța de apei, la solicitarea reclamanților.

Pentru toate considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate de reclamanți cu referire la dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, urmând să fie respinse în consecință.

- Astfel, reiterând criticile referitoare la excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes deduse din aceea că reclamanții inițiali și-au transmis drepturile succesorale către actualii recurenți la o dată anterioară sesizării primei instanțe, recurenta-pârâtă ignoră faptul că aceste aspecte au fost dezlegate, cu autoritate de lucru judecat, prin Decizia de casare nr. 999 din 27.02.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Potrivit considerentelor acestei decizii, s-a statuat că nu mai poate fi invocată excepția lipsei calității procesuale active, câtă vreme aceasta făcuse obiect al dezbaterilor în apel, soluționată prin încheiere de ședință care n-a fost atacată prin recursul declarat așa încât nu putea, prin eludarea termenului imperativ prevăzut de art. 301 C. proc. civ., să mai fie supusă dezbaterii ca motiv de ordine publică.

De asemenea, referitor la pretinsa lipsă de interes, s-a reținut în considerentele aceleiași decizii, că nu poate fi primită excepția, câtă vreme încheierea contractului de vânzare drepturi succesorale a presupus nu doar transmiterea drepturilor succesorale, ci și a obiectului material al acestor drepturi, iar notificările formulate conform Legii nr. 10/2001 de către cedenți sunt încă nesoluționate.

Astfel fiind, readucerea în discuție a acestor aspecte, în contra unor dezlegări irevocabile, se constituie într-o încercare de eludare a sta