ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 999/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea din 24 septembrie 2007, reclamanții S.H.M.A., B.A.M.F., B.D.(B.D.B.), B.A. (B.P.A.S.), A.C. și M.Y.B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC G. SA, obligarea pârâtei la pronunțarea unei decizii motivate asupra notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001; constatarea preluării abuzive de către stat a imobilelor fostei Societăți Anonime Române Fabricile A. și obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 32.207 mp situat în București, str. I., sector 2. În motivare acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii foștilor acționari ai Fabricii A., fiind persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 și, totodată, moștenitori ai aceleiași familii.

Imobilul constând în Fabricile A. a fost preluat abuziv ca efect al Legii nr. 119/1948, prin Decizia Ministerului Industriei nr. 7.153/1948. În speță, nu este aplicabil art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, căci, chiar dacă acesta se află în patrimoniul societății comerciale, imobilul nu era dobândit cu titlu valabil de stat. Deși a sesizat pârâta cu notificarea nr. 433 din 9 martie 2001, prin intermediul executorului judecătoresc, nici până în prezent intimata nu a soluționat-o. La termenul din 25 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă a disjuns primul capăt de cerere pe care l-a și soluționat prin Sentința civilă nr. 1360 din 25 octombrie 2007, în sensul că, admițându-l, a obligat-o pe pârâtă să emită decizie (dispoziție) motivată care să constituie răspuns la notificările nr. 433 din 9 martie 2001 și nr. 792 din 15 mai 2001, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În legătură cu celelalte două capete de cerere disjunse, constând în preluarea abuzivă a imobilului de către stat și restituirea în natură a acestuia, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1528 din 22 noiembrie 2007, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoria sectorului 2 București. La rându-i, această instanță și-a declinat competența în favoarea Tribunalul București. În soluționarea conflictului negativ de competență, prin Sentința civilă nr. 5F din 15 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a Deciziei nr. IX/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În fața acestei din urmă instanțe, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de Decizia civilă nr. 363 din 8 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a respins acțiunea în revendicare a aceluiași imobil. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, de vreme ce a fost deja obligată la soluționarea notificării, dar și excepția lipsei calității procesuale active, întrucât reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului și construcțiilor revendicate. Prin încheierea din 24 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile autorității de lucru judecat și inadmisibilității acțiunii și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active.

La data de 5 februarie 2009, SC G. SA a depus la dosarul cauzei Decizia nr. 262 din 7 septembrie 2007 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor, prin care, soluționând notificarea nr. 221/2001 formulată de aceiași reclamanți, pentru același imobil, A.V.A.S. a recunoscut petenților că antecesorii lor dețineau, la momentul preluării Fabricilor A. S.A.R., un număr de 49600 acțiuni, în conformitate cu dispozițiile art. 23 și 31 din Legea nr. 10/2001, republicată, că petenții au făcut dovada calității de moștenitori după foștii acționari și că în prezent întregul imobil compus din teren și construcții este deținut de SC G. SA și SC S. SA (societăți privatizate).

Totodată, a respins cererea de restituire în natură motivat de faptul că solicitarea se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată și a propus acordarea de măsuri reparatorii în valoare de 14.005.552 RON, în favoarea reclamanților, pentru cele 49.600 acțiuni deținute de antecesorii lor la fostele Fabrici A. S.A.R. Prin Sentința civilă nr. 759 din 1 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și inadmisibilității acțiunii, dar a respins și contestația, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că a fost învestită cu acțiunea formulată de reclamanți, în calitate de persoane îndreptățite, în situația refuzului nejustificat al unității notificate de a răspunde la notificarea persoanelor interesate, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, se impune analiza pe fond a acesteia.

Prin încheierea de ședință din 24 noiembrie 2008, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității acțiunii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, invocate de intimată pentru considerentele menționate în această încheiere și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active. Intimata a invocat la termenul din 26 ianuarie 2009 excepția inadmisibilității acțiunii, motivată, de această dată, de faptul că cererea nu a fost formulată de toate persoanele îndreptățite. Examinând cu prioritate această excepție, tribunalul a apreciat-o ca nefiind întemeiată, întrucât fundamentul juridic al acțiunii este reprezentat de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, nu acela al acțiunii în revendicare.

Reclamanții se prevalează de calitatea de persoane îndreptățite, conform art. 3 din această lege, situație în care nu se impune îndeplinirea cerinței unanimității formulării notificării și respectiv a cererii de restituire de către toate persoanele îndreptățite. Legea nr. 10/2001 lasă la aprecierea acestora posibilitatea de a formula notificare. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, aceasta a fost respinsă pe considerentul că, potrivit dispozițiilor art. 112 C. proc. civ., calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care ar fi titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

În cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală activă este a celui ce se poate prevala de acest drept și interes. Or, în cauză, cererea reclamanților vizează nesoluționarea notificării de către intimată, ceea ce, echivalând cu un răspuns negativ, conferă calitate procesuală activă reclamanților, determinată de interesul de a contesta în justiție modalitatea soluționării acesteia. Examinând fondul cererii de restituire, tribunalul a apreciat că reclamanții au formulat notificările nr. 433 din 09 martie 2001 și nr. 792 din 15 mai 2001, pe care le-au trimis pârâtei SC G. SA, prin executorul judecătoresc, solicitând restituirea în natură a construcțiilor și terenului aferent acestora ce au aparținut S.A.R.

- Fabricile A., situate în prezent în str. I., sector 2 București. Prin Sentința civilă nr. 1360 din 25 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, pârâta a fost obligată să emită o decizie (dispoziție) motivată de soluționare a notificărilor. Această sentință a fost schimbată în tot urmare a admiterii apelului declarat de pârâtă și, în consecință, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată, în considerarea emiterii de către A.V.A.S. a Deciziei nr. 262 din 07 septembrie 2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Prin Sentința civilă nr. 1905 din 19 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, a fost anulată această decizie, determinat de faptul că în mod greșit nu a fost reținută calitatea de moștenitori a reclamanților a tuturor acționarilor membri ai aceleiași familii și nu numai a unora dintre aceștia.

Această sentință, deși nu s-a pronunțat în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză, are putere în ceea ce privește calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților în calitate de moștenitori ai antecesorilor lor care dețineau la momentul preluării abuzive Fabricile A. Reclamanții au dovedit că sunt moștenitorii foștilor proprietari (acționari) ai Fabricilor A., depunând la dosar în copie procesul-verbal din 20 septembrie 1940, prin care s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară provizorie a Comunei București asupra acestor fabrici în favoarea proprietarului arătat pe verso, respectiv frații A. În ceea ce privește preluarea de către stat a imobilelor fostei Societății Anonime Române, aceasta s-a realizat în baza Legii nr. 119/1948, expres menționată de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, ca nefiind efectuată cu titlu valabil.

Sub aspectul cererii de restituire în natură a acestor imobile, tribunalul a apreciat-o că neîntemeiată, întrucât, pentru a se dispune restituirea efectivă a imobilelor, se impune identificarea acestora ca amplasament. Expertiza efectuată în cauză și acceptată de părți nu a putut determina care este terenul solicitat de reclamanți și în ce măsură el este deținut de pârâtă, în condițiile în care pe locul imobilului solicitat a fi restituit se află mai multe imobile, printre care și un bloc de locuințe. S-a conchis, că, deși în cauză este îndeplinită ipoteza din teza a II-a a art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură nu este posibilă, impunându-se stabilirea unei despăgubiri în echivalent bănesc.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 914A din 20 decembrie 2011, în majoritate, a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți L.N., F.C., F.C.C., L.(fostă F.) I., D.T.V. și C.A.; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a restituit în natură apelanților-reclamanți suprafața de 26.652,5 mp, teren și construcțiile existente pe acesta, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză și schița anexă întocmită de expertul I.I.D., în chenarul A.B.C.D.E.F.2.I.I.J.K.L.M.D.P.R.S.T.U.V.W.G.Ol.Z.Zl.A, reținând, în esență, următoarele.

La dosarul cauzei, s-a depus certificatul de grefă eliberat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală în Dosarul nr. 8995/1/2001 din care rezultă că prin Decizia nr. 3666 din 11 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare formulată de reclamanți împotriva Deciziei nr. 5070 din 30 aprilie 2009 a aceleiași instanțe, pe care a anulat-o și, rejudecând, a admis recursul declarat împotriva Deciziei nr. 385A din 12 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Față de această soluție, criticile din întâmpinare privind inadmisibilitatea prezentei acțiuni în raport de considerentele deciziilor civile nr. 385/A din 12 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și nr. 5070 din 30 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care au fost, între timp, desființate, au rămas fără obiect. Curtea a constatat că, prin sentința atacată, s-a stabilit definitiv calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001. Intimata nu a declarat apel împotriva acestor constatări ale primei instanțe și nici nu a aderat la apelul contestatorilor pentru a repune în discuție în fața instanței de apel calitatea lor de membrii asociați ai aceleiași familii.

Astfel, s-a validat cu autoritate de lucru judecat că aceștia sunt moștenitorii acționarilor înscriși în procesul-verbal din anul 1940 și că aceștia din urmă sunt membri ai aceleiași familii, în sensul art 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001. Conform acestui din urmă text, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii. Din interpretarea per a contrario a prevederii legale suscitate, rezultă că nu sunt exceptate de la restituirea în natură, în baza art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptățite asociate care erau membri ai aceleiași familii.

Imobilul a fost preluat la stat în baza Legii nr. 119/1948 și figurează înscris în listele anexe ale acestuia, astfel cum rezultă din înscrisul eliberat de Arhivele Statului. Or, imobilele preluate la stat în baza Legii nr. 119/1948, privind naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, figurează printre imobilele preluate abuziv, indicate în mod expres în art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Același imobil a fost preluat și fără titlu de stat, în sensul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, întrucât pentru acesta statul nu a acordat despăgubiri proprietarilor.

Or, conform art. 8 din Constituția Republici Populare Române din 13 aprilie 1948, proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau recunoscute și garantate prin lege, iar potrivit art. 10 din același act normativ, pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi, dar cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție. În dosar, nu s-au produs nici un fel de dovezi precum că justiția ar fi stabilit despăgubiri, iar statul le-ar fi achitat proprietarilor imobilului.

Așa fiind, devin incidente cauzei dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora: "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat". Drept urmare, imobilul aparținând Fabricilor A. fiind preluat la stat în baza unei legi neconstituționale în raport de Constituția în vigoare de la data preluării nu a intrat cu titlu valabil în proprietatea acestuia.

Întrucât analiza preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului în proprietatea statului ține de interpretarea și aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 10/2001, pronunțarea separată asupra acestui capăt de cerere prin dispozitiv a fost apreciată ca rămasă fără obiect. Din raportul de expertiză topografică întocmit de expert I.I.D., astfel cum a fost completat după admiterea obiecțiunilor, rezultă că terenul în litigiu a fost identificat conform actelor de proprietate ale reclamanților și conform planurilor de situație din anii 1911, 1938 și 1958, care au fost transpuse peste incinta actuală a SC G. SA.

SC G. SA deține, în prezent, suprafața de 26.652,5 mp din suprafața totală de 32.207 mp situată în București, str. I., sector 2, fostă proprietatea Fabricilor A. Restul suprafeței de 1672 mp teren preluat după trecerea imobilului în proprietatea statului și aflat în posesia SC G. SA, nu a aparținut Fabricilor A. Pe terenul ocupat de SC G. SA nu au fost identificate blocuri de locuințe și nici detalii de sistematizare. Din același raport de expertiză, dar și din raportul de expertiză întocmit de expert l.N., specialitatea construcții civile industriale, agricole și evaluare proprietății imobiliare, rezultă că o parte din construcțiile expropriate se regăsesc și în prezent pe teren, iar o altă parte reprezintă construcții edificate după anul 1948, fiind în ruină, iar gradul de uzură în timp și a stării fizice este depășit din punct de vedere tehnic.

În planul de situație au fost individualizate atât construcțiile edificate înaintea anului 1948, cât și cele de după anul 1948. În prezent, valoarea bunului în funcție și de noile construcții realizate (teren 28.305,06 mp, plus construcțiile vechi și construcțiile noi de după anul 1948) este de 180.289.300 RON, din care o pondere considerabilă o reprezintă valoarea terenului, respectiv 154.545.300 RON.

Conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, (1) Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. În apel, reclamanții și-au transmis drepturile succesorale către alte persoane, respectiv L.N., F.C., F.C.C., L.(fostă F.)I., D.T.V. și C.A., astfel încât Curtea a constatat transmiterea drepturilor procesuale către aceștia. Intimata a susținut că, în anul 2001, SC G. SA era privatizată în proporție de circa 60% și că numai valoarea de inventar a construcțiilor era de 5.942.235.013 RON, cu mult mai mare decât valoarea acțiunilor deținute de către stat.

Astfel, A.V.A.S. era acționar minoritar deținând un procent de 39,8% din acțiuni, iar valoarea acestora era de 2.368.576.000 RON. Valoarea terenului la data formulării notificării era de 3.268.268.328 RON. Prin urmare, și valoarea terenului era mai mare decât valoarea acțiunilor deținute de către stat. Curtea a constatat, din înscrisul cu număr de ieșire 572034 emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, că SC G. SA figura înscrisă la Oficiul Registrului Comerțului la data de 1 ianuarie 2001 cu un capital subscris de 5.938.750.000 Rol și cu un capital vărsat în același cuantum. Valoarea unei acțiuni fiind de 1000 Rol, rezultă că avea un număr de 5.938.750 acțiuni nominative.

Conform mențiunilor din 13 august 2001, asociatul unic avea un aport subscris și vărsat de 3.562.773.000 Rol, iar APAPS un aport subscris și vărsat de 2.368.576.000 Rol. Contestatorii au pretins că intimata nu a obținut certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru teren, iar aceasta nu a produs probe în sens contrar, deși avea interesul să o facă. În raport de susținerile intimatei, de adresa nr. J 40/487/1991 și de concluziile scrise, cât și de înscrierile de la Oficiul Registrului Comerțului, potrivit cărora valoarea întregului capital subscris și vărsat era de 5.938.750.000 RON (5.999.970.000 RON), Curtea a reținut că în capitalul SC G. SA nu era inclusă valoarea terenului în suprafață de 26.652,5 mp.

Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. În baza acestui text, societățile comerciale au devenit proprietarele bunurilor aflate la data intrării în vigoare a legii în administrarea lor, cu excepția terenurilor. Cu privire la acestea, ulterior, în baza H.G. nr. 834/1991, s-au emis certificate de atestare a dreptului de proprietate în favoarea societăților comerciale. Conform art. 32 2 din Ordonanța nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, capitalul social al societăților comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se majorează de drept cu valoarea terenurilor menționate în certificat.

Administratorii sunt obligați să înregistreze majorarea capitalului social la registrul comerțului în termen de 60 de zile de la data emiterii certificatului. Această majorare a capitalului social nu a avut loc până la data de 11 noiembrie 2003, când statul și-a vândut toate acțiunile în valoare totală de 3.026.868 mii RON, reprezentând 45,88% din valoarea capitalului social subscris. Astfel, terenul a rămas în proprietatea statului, atâta vreme cât intimata nu a obținut certificat de atestare a dreptului de proprietate în conformitate cu H.G. nr. 834/1991. Construcțiile vechi plus terenul rămas în proprietatea statului reprezintă o valoare egală cu valoarea imobilului a cărui restituire se solicită, căci contestatorii nu au cerut decât restituirea imobilului intrat la stat de la autorii lor.

S-a concluzionat, că dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care condiționează restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de o valoare a acțiunilor sau a părților sociale deținute de stat mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură se solicită, nu înlătură restituirea în natură a imobilului din litigiu. Dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost "reînviate" după pronunțarea deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, prevăd că pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Curtea de apel a reținut că după intrarea în vigoare a deciziei Curții Constituționale, distincția dintre imobile preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, ce se aflau în patrimoniul societăților comerciale la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, din cuprinsul art. 29 din Legea nr. 10/2001, permite, ca și anterior modificării acestei prevederi legale, restituirea în natură a imobilelor preluate fără titlu valabil la stat. Astfel, se acordă eficiență, spiritului Legii nr. 10/200, ce instituie regula restituirii în natură a imobilului, astfel cum rezultă din prevederile art. 7 din acest act normativ.

În acest context, Curtea, în opinie majoritară, reținând că intimata nu are certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, că acesta nu este afectat de detalii de sistematizare, iar construcțiile noi și vechi se află în stare avansată de degradare, a dispus restituirea în natură a imobilului constând din teren și construcții, către reclamanți.

S-a mai reținut că, pentru construcțiile noi identificate și evaluate ca atare în raportul de expertiză întocmit în cauză, intimata are dreptul la contravaloarea acestora, dar instanța nu le-a putut acorda în lipsa unei cereri reconvenționale formulate în acest sens și că atâta timp cât contestația împotriva Deciziei nr. 262 din 7 septembrie 2007 emisă de A.V.A.S., prin care li s-a recunoscut reclamanților calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri în valoare de 14.055.522 RON, echivalentul a 3.400.000 euro, corespunzător celor 49.600 acțiunii deținute de autorii lor la fostele Fabrici A., nu a fost soluționată definitiv, judecata fiind suspendată în apel până la soluționarea cererilor de restituire în natură a imobilului, nu se poate pune problema unei duble reparații, cum pretinde intimata.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC G. SA., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele; Decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care impun ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, în apel a invocat apărări care nu au fost analizate de instanță, iar vătămarea pe care a suferit-o nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru că altfel ar fi privată de un grad de jurisdicție, și s-ar face verificări ce exced competenței instanței de recurs.

Pârâta a arătat că a comunicat reclamanților încă din anul 2001 răspunsul la notificare, în sensul că nu este competentă să soluționeze notificarea în condițiile Legii nr. 10/2001, iar prin acțiune reclamanții susțin că nu a răspuns notificării, insistând asupra competenței de soluționare a acesteia de către pârâta și, astfel, contestă poziția adoptată de aceasta, solicitând soluționarea notificării.

În aceste condiții, reclamanții erau ținuți de termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, care a fost depășit prin înregistrarea acțiunii pe rolul instanței de judecată în anul 2007, cu atât mai mult cu cât nu este necesar ca răspunsul persoanei juridice notificate să poarte denumirea de "decizie" sau "dispoziție", făcându-se trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care a apreciat că prin această adresă cerințele prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 apar ca îndeplinite. Or, acest mod de soluționare a notificării încalcă nu numai dispozițiile procedurale menționate, ci și dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv în cauze împotriva României. În ceea ce privește calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, s-a arătat că instanța de apel a reținut că prin nedeclararea de către pârâtă a apelului sau neaderarea la apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței primei instanțe, sub acest aspect, s-a validat cu autoritate de lucru judecat că reclamanții sunt moștenitorii acționarilor înscriși în procesul-verbal din anul 1940 și că aceștia din urmă sunt membrii aceleași familii, în sensul art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, însă pârâta nu a avut interes să formuleze cerere de apel sau de aderare la apel atât timp cât soluția pronunțată îi era favorabilă, acțiunea fiind respinsă.

În aceste condiții, în mod greșit, instanța de apel nu a analizat apărările formulate de pârâtă sub acest aspect, nefiind nici stabilită complet situația de fapt pentru ca instanța de recurs să dispună din perspectiva art. 314 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, republicată, asociații persoanei juridice fostă proprietară a imobilului (sub rezerva dovedirii proprietății și calității de moștenitori) au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, care nu se propun de către pârâtă.

Art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și activelor la data preluării acestora, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membrii ai aceleiași familii, iar apelanții-reclamanți nu se află în niciuna dintre situațiile de excepție la care face trimitere acest text legal, fiind mai mulți acționari și membrii ai mai multor familii, întrucât chiar din probele administrate în cauză rezultă, în mod evident, că asociații menționați nu sunt membrii ai aceleiași familii.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor, întrucât, pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită și implicit pentru dovedirea calității procesuale active, reclamanții se prevalează de un proces-verbal întocmit la data de 20 septembrie 1940 de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București, în care se face referire la anumite acte de achiziționare, dar care în cea mai mare parte au un conținut ilizibil. Or, în Muntenia nu s-a finalizat procesul de înființare a cărților funciare, acesta continuându-se prin sistemul de transcripțiuni și inscripțiuni până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 și, prin urmare, procesul-verbal în cauza nu se bucură de efectele constitutive conferite în regim de carte funciară de Decretul-lege nr. 115/1938.

Mai mult, reclamanții au depus la dosarul cauzei acte de vânzare-cumpărare nelizibile dar din care se poate totuși observa ca sunt pe numele unor persoane fizice și nu pe numele societății comerciale, indicată ca proprietar la data trecerii în proprietatea statului. Această împrejurare a fost stabilită definitiv prin Deciziile nr. 741/A și nr. II/A, pronunțate de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 3439/2000, respectiv nr. 2994/2000, în sensul ca patrimoniul acționarilor ca și persoane fizice nu se poate confundă cu patrimoniul societății, astfel încât acționarii ca și persoane fizice nu au calitate procesuală activă să solicite restituirea bunurilor societății comerciale, ci numai aceasta.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, în ceea ce privește calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților și drepturile aferente acestora. În analiza calității de persoane îndreptățite a reclamanților, fără a se analiza apărările pârâtei, s-au reținut considerentele sentinței primei instanțe sub acest aspect, cu referire la Sentința civilă nr. 1905 din 19 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București. Or, soluționarea cauzei în acest sens este total greșită, fiind făcută cu referire la considerentele unei hotărâri judecătorești care nu îi este opozabilă, nefiind pronunțată în contradictoriu cu aceasta și, mai mult, această sentință nu este definitivă și irevocabilă.

Întrucât reclamanții nu sunt membrii ai aceleiași familii, pentru considerentele arătate mai sus, sunt incidente dispozițiile art. 31 din lege, care prevăd că persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se propun, după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, astfel că, în aceste condiții, este exclusă restituirea în natură a imobilului. S-a mai arătat, că în prezenta cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate dispune restituirea în natură.

Astfel, în condițiile în care numai valoarea construcțiilor este vizibil mult mai mare decât valoarea acțiunilor statului, ca acționar minoritar, situație reținută și în motivarea deciziei recurate, se constată că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale sus-menționate. Deși s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, greșit nu s-a arătat care sunt argumentele pentru care se aplică și dispozițiile art. 29, fost 27, din aceeași lege.

Oricum, în speță, s-au aplicat greșit dispozițiile art. 29 din lege, astfel cum au fost declarate ca fiind neconstituționale, în ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, iar în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, pentru că acest act normativ, potrivit propriilor prevederi, este înlăturat dacă imobilul face obiectul unei legi speciale și, în consecință, se solicită să se constate că nu au suport legal considerentele deciziei pronunțate în apel prin care se analizează valabilitatea titlului de preluare a imobilului în litigiu în raport de aceste dispoziții legale, cu atât mai mult cu cât, în acțiune, reclamanții au făcut trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care au în vedere imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948, text de lege ce are în vedere " imobilele preluate în mod abuziv", iar această noțiune vizează atât imobilele preluate cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu valabil.

În acest context, simpla invocare a art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu justifica o preluare fără titlu a imobilului în litigiu, iar în aceste condiții cererea de chemare în judecată nu este motivată sub acest aspect, neconstituind bază de analiză nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de apel. Imobil în litigiu a intrat în patrimoniul SC G. SA în baza Legii nr. 15/1990, privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, conform căreia "Bunurile din patrimonial societății comerciale sunt proprietatea acesteia". În acest context, s-a arătat că nu se impune restituirea în natură a imobilelor deținute de societățile comerciale care fac obiectul privatizării, conform Legii nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.

S-a conchis, că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 29 din lege, ceea ce a fost recunoscut de către A.V.A.S., care a emis Decizia nr. 262 din 7 septembrie 2007, prin care li s-au acordat contestatorilor despăgubiri în valoare de 14.055.522 RON, echivalentul a 3.400.000 euro, această situație fiind consemnată și în finalul considerentelor deciziei recurată, și, chiar și în ipoteza în care nu sunt îndeplinite cerințele art. 29 din lege, nu se impune automat restituirea în natură a imobilului.

În recurs, prin cererea intitulată "cerere completatoare", dosar recurs, recurenta pârâtă a invocat ca motive de recurs de ordine publică nulitatea hotărârii apelate ca fiind dată în contradictoriu cu persoane care nu aveau calitatea de apelanți, lipsa calității procesuale active a titularilor acțiunii care nu mai aveau calitatea de persoane îndreptățite, deoarece își vânduseră drepturile succesorale și excepția lipsei de interes a titularilor acțiunii, câtă vreme aceștia nu puteau să mai aibă calitatea procesuală activă. Cu ocazia dezbaterilor, pârâta prin apărătorul ales a invocat faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității.

De asemenea, s-a mai susținut "că pentru a se reține autoritatea de lucru judecat trebuie să existe identitate de cauză, or reclamanții și-au înstrăinat drepturile lor înainte de cererea de chemare în judecată". Aceste critici, în măsura în care se constituie în excepții de ordine publică, ce pot fi invocate și peste termenul legal de motivare a recursului, potrivit art. 306 (2) C. proc. civ., vor fi analizate ca motive de recurs în cadrul cererii de recurs formulate de pârâta SC G. SA. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motive pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". În speță, recurenta pârâtă invocă acest motiv de recurs cu motivarea că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care impun ca hotărârea să cuprindă motive de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și apărările părților, iar vătămarea suferită nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei, potrivit art. 105 (2) C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare. Așa cum a fost enunțat mai sus, incidența art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. se impune atunci când hotărârea recurată nu cuprinde considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora instanța și-a format convingerea, precum și cele pentru care aceasta a înlăturat cererile și apărările părților. Această critică este nefondată, deoarece hotărârea este motivată în fapt și în drept, potrivit art. 261 (5) C. proc. civ., în cuprinsul acesteia arătându-se motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și apărările pârâtei, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar cu privire la legalitatea hotărârii recurate pe calea prezentului recurs.

De precizat, că, deși invocă în susținerea acestui motiv de recurs și faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse cererile și apărările formulate de pârâtă, din dezvoltarea criticilor formulate pe acest aspect se constată că acestea vizează modul de soluționare a cererilor și apărărilor formulate de pârâtă, ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată următoarele: În ceea ce privește excepțiile invocate ca motive de ordine publică, atât prin cererea completatoare, cât și cu ocazia dezbaterilor de către recurenta pârâtă, peste termenul de motivare a recursului, se constată următoarele: Criticile potrivit cărora hotărârea recurată este pronunțată în contradictoriu cu persoane care nu aveau calitatea de apelanți și că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității nu se constituie în motive de ordine publică, ele vizând modul de soluționare de către instanța de apel a transmiterii calității procesuale de la titularii acțiunii, în calitate de cedenți, către cesionarii drepturilor succesorale prin încheierea din 29 martie 2009. Prin urmare, aceste critici neconstituindu-se în motive de recurs de ordine publică, apar ca fiind formulate peste termenul legal de motivare a recursului, așa cum este prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Excepția lipsei calității procesuale active a titularilor acțiunii, invocată de pârâtă cu motivarea că aceștia au înstrăinat drepturile succesorale cu privire la imobilele în litigiu, ce se constituie în motiv de ordine publică, se constată că este inadmisibilă, pentru următoarele considerente: În apel, la termenul din 29 martie 2011, pârâta, prin apărătorul ales, pentru aceeași cauză, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a titularilor cererii de chemare în judecată iar aceasta a făcut obiectul dezbaterilor.

Or, câtă vreme excepția lipsei calității procesuale active a titularilor cererilor de chemare în judecată a fost invocată în apel și a făcut obiectul dezbaterilor în fața instanței, pârâta avea deschisă, asupra modului de soluționare a acestei excepții, calea recursului împotriva încheierii de la termenul respectiv odată cu recursul declarat împotriva hotărârii instanței de apel și nu mai putea să invoce aceeași excepție ca motiv de ordine publică direct în recurs, astfel că sancțiunea este aceea a neprimirii și analizării sale.

Excepția lipsei de interes a titularilor acțiunii invocată de recurenta-pârâtă ca motiv de ordine publică, peste termenul legal de motivare a recursului, cu motivarea că aceștia nu puteau să mai aibă calitate procesuală activă este neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Contractul de drepturi succesorale încheiat între titularii acțiunii, în calitate de cedenți și intimații reclamanți din prezentul recurs, a antrenat în sarcina cedenților nu numai transmiterea drepturilor succesorale, ci și obligația de a transmite cesionarilor inclusiv fizic bunurile ce formează obiectul drepturilor succesorale. De aceea, titularii acțiunii au interes în promovarea acțiunii, câtă vreme notificările formulate de aceștia în temeiul Legii nr. 10/2001 și înaintate către pârâtă, nu au fost soluționate în termen legal, iar excepția lipsei de interes în persoana acestora este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

Critica formulată de pârâtă potrivit căreia "pentru a susține autoritatea de lucru judecat trebuie să existe identitate de cauză, or reclamanți și-au înstrăinat drepturile succesorale înainte de cererea de chemare în judecată", formulată cu ocazia dezbaterilor, deși se constituie în motiv de ordine publică, nu va fi primită și analizată, întrucât, pe de o parte, nu s-a precizat hotărârea în raport de care se invocă această excepție,iar pe de altă parte, se constată că, prin încheierea din 24 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă, în raport de Decizia nr. 363/A din 8 iunie 2006 a Curții de Apel București, pronunțată într-o acțiune în revendicare, fără ca pârâta să formuleze apel împotriva acesteia, astfel că aceasta nu poate veni și invoca direct în recurs aceeași excepție.

În ceea ce privește celelalte critici formulate în termenul legal de motivare a recursului de către pârâtă, se constată următoarele: Recurenta pârâtă a susținut că în anul 2001 a răspuns notificărilor formulate de titularii acțiunii, cu motivarea că nu este competentă să soluționeze notificările în condițiile Legii nr. 10/2001 și că nu este necesar că răspunsul său să poarte denumirea de "decizie" sau "dispoziție", potrivit jurisprudenței Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că reclamanții erau ținuți în promovarea acțiunii de termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, care a fost depășit prin înregistrarea acțiunii pe rolul instanței de judecată în anul 2007. Deși nu arată expres, recurenta pârâtă a invocat excepția tardivității acțiunii în raport de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, excepție neîntemeiată, pentru cele ce succed: Potrivit art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare." Însă, în speță, față de dispozițiile acestui text de lege,

nu poate fi primită susținerea pârâtei potrivit căreia a soluționat notificările formulate de reclamanți în anul 2001, iar reclamanții erau ținuți în promovarea acțiunii pendinte de termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme aceasta a înaintat reclamanților o adresă prin care le-a adus la cunoștință că nu este competentă să soluționeze notificările formulate de reclamanți în condițiile Legii nr. 10/2001 și nu le-a comunicat reclamanților modul de soluționare pe fond a notificărilor formulate de aceștia privind cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu, încât să se pună problema formulării în termen a contestației împotriva modului de soluționare a notificărilor, în condițiile art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001.

De aceea, critica formulată de recurenta pârâtă, în sensul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință. Mai mult, se constată că instanțele de fond și apel, în lipsa soluționării notificărilor formulate de reclamanți în termenul legal, ceea ce echivalează cu refuzul restituirii imobilului în litigiu, sunt competente să soluționeze pe fond acțiunea reclamanților, potrivit Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 (3) C. proc. civ., asigurând astfel dreptul reclamanților la un proces echitabil.

Prin urmare, nu poate fi primită susținerea pârâtei potrivit căreia prin acest mod de soluționare a cauzei se încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil. În ceea ce privește criticile formulate de pârâtă privind modul de soluționare a notificărilor formulate de reclamanți, în temeiul Legii nr. 10/2001, nr. 433/2001 și nr. 792/2001, prin care aceștia au solicitat pârâtei SC G. SA restituirea în natură a construcțiilor și a terenului aferent acestora, ce au aparținut SAR Fabricile A., situate în prezent în str. I., sector 2 București, de către instanțele de fond și apel, se constată următoarele: Prezenta acțiune este promovată în temeiul Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație, iar verificarea titlului cu care imobilul a fost preluat se face în raport de acest act normativ cu caracter special.

Imobilul în litigiu, fiind preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948, pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, a fost preluat de stat abuziv, așa cum au reținut instanțele de fond și apel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată. Cu privire la valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, instanța de apel a reținut că "analiza preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului în proprietatea statului ține de interpretarea și aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 10/2001, iar pronunțarea asupra acestui capăt de cerere rămâne fără obiect", însă a analizat îndreptățirea reclamanților la restituirea în natură a imobilului în litigiu atât în raport de dispozițiile art. 21, cât și în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Or, ipotezele reglementate de aceste dispoziții legale vizează situații juridice diferite ale unităților deținătoare la data intrării în vigoare a acestui act normativ. Astfel, art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat abuziv și deținute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, 14 februarie 2001, de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale era acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, iar dispozițiile art. 29 din același act normativ reglementează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat abuziv și deținute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de către o societate comercială privatizată, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează regimul juridic al imobilelor deținute de o societate care nu era integral privatizată la data intrării în vigoare a acestui act normativ și la care statul era acționar ori asociat majoritar, iar dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat și deținute de o societate comercială, altele decât cele de la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește regimul juridic al imobilului în litigiu, se constată că acesta era deținut de către pârâta SC G. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care nu era o societate integral privatizată, întrucât statul era acționar la aceasta, privatizarea integrală realizându-se în anul 2003, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 11 noiembrie 2003 cu Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului, prin care aceasta din urmă a vândut către pârâtă un număr de 3.026.868 acțiuni, cu o valoare nominală de 1000 RON fiecare, reprezentând 45,8822% din valoarea capitalului social subscris.

Prin urmare, imobilul în litigiu intră sub incidența dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, și nu a dispozițiilor art. 29 din același act normativ, astfel că instanțele de fond și apel trebuiau să verifice îndreptățirea reclamanților la restituirea în natură a imobilului în litigiu în raport de această dispoziție legală. Cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului în litigiu, în calitate de moștenitori ai foștilor acționari ai persoanei juridice care deținea imobilul în litigiu la data preluării abuzive de către stat, la dovada dreptului de proprietate, precum și la natura măsurilor reparatorii la care reclamanții sunt îndreptățiți, se constată că instanțele de fond și apel nu au stabilit pe deplin situația de fapt, pentru ca instanța de recurs să poată face o corectă aplicare a legii, în sensul art. 314 C. proc.

civ. Astfel, obiectul prezentului litigiu îl constituie restituirea în natură a imobilului compus din construcții și teren situat în București, str. I., sector 2, imobil ce constă în Fabricile A., cu motivarea că acesta a fost preluat abuziv de stat, în temeiul Legii nr. 119/1948, prin decizia Ministerului Industriei nr. 7153/1948, iar acționari ai persoanei juridice care deținea imobilul la data preluării abuzive de către stat erau antecesorii reclamanților, care erau membrii ai aceleiași familii.

Potrivit art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 "Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri: a) persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii". Deci, pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu trebuia ca reclamanții să facă dovada că sunt