ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 999/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 999/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea din 24 septembrie 2007,

reclamanții S.H.M.A., B.A.M.F., B.D.(B.D.B.), B.A. (B.P.A.S.), A.C. și M.Y.B.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC G. SA, obligarea pârâtei la

pronunțarea unei decizii motivate asupra notificării formulată în baza Legii

nr. 10/2001; constatarea preluării abuzive de către stat a imobilelor fostei

Societăți Anonime Române Fabricile A. și obligarea pârâtei la restituirea în

natură a imobilului teren în suprafață de 32.207 mp situat în București, str.

I., sector 2.

În motivare acțiunii,

reclamanții au arătat că sunt moștenitorii foștilor acționari ai Fabricii A.,

fiind persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 din Legea

nr. 10/2001 și, totodată, moștenitori ai aceleiași familii.

Imobilul constând în

Fabricile A. a fost preluat abuziv ca efect al Legii nr. 119/1948, prin Decizia

Ministerului Industriei nr. 7.153/1948.

În speță, nu este

aplicabil art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci prevederile art. 21 din Legea nr.

10/2001, căci, chiar dacă acesta se află în patrimoniul societății comerciale,

imobilul nu era dobândit cu titlu valabil de stat.

Deși a sesizat pârâta

cu notificarea nr. 433 din 9 martie 2001, prin intermediul executorului

judecătoresc, nici până în prezent intimata nu a soluționat-o.

La termenul din 25

octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă a disjuns primul

capăt de cerere pe care l-a și soluționat prin Sentința civilă nr. 1360 din 25

octombrie 2007, în sensul că, admițându-l, a obligat-o pe pârâtă să emită

decizie (dispoziție) motivată care să constituie răspuns la notificările nr.

433 din 9 martie 2001 și nr. 792 din 15 mai 2001, conform dispozițiilor Legii

nr. 10/2001.

În legătură cu

celelalte două capete de cerere disjunse, constând în preluarea abuzivă a

imobilului de către stat și restituirea în natură a acestuia, Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1528 din 22 noiembrie 2007, a

admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoria sectorului 2

București. La rându-i, această instanță și-a declinat competența în favoarea

Tribunalul București.

În soluționarea

conflictului negativ de competență, prin Sentința civilă nr. 5F din 15 aprilie

2008, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă a stabilit competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în baza art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 și a Deciziei nr. IX/2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În fața acestei din

urmă instanțe, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport

de Decizia civilă nr. 363 din 8 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, prin care s-a respins acțiunea în revendicare a aceluiași imobil.

Totodată, a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii, de vreme ce a fost deja obligată la

soluționarea notificării, dar și excepția lipsei calității procesuale active,

întrucât reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra

terenului și construcțiilor revendicate.

Prin încheierea din

24 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepțiile autorității de lucru judecat și inadmisibilității acțiunii și a unit

cu fondul excepția lipsei calității procesuale active.

La data de 5

februarie 2009, SC G. SA a depus la dosarul cauzei Decizia nr. 262 din 7 septembrie

2007 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor, prin care,

soluționând notificarea nr. 221/2001 formulată de aceiași reclamanți, pentru

același imobil, A.V.A.S. a recunoscut petenților că antecesorii lor dețineau,

la momentul preluării Fabricilor A. S.A.R., un număr de 49600 acțiuni, în

conformitate cu dispozițiile art. 23 și 31 din Legea nr. 10/2001, republicată,

că petenții au făcut dovada calității de moștenitori după foștii acționari și

că în prezent întregul imobil compus din teren și construcții este deținut de

SC G. SA și SC S. SA (societăți privatizate).

Totodată, a respins

cererea de restituire în natură motivat de faptul că solicitarea se încadrează

în dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată și a propus acordarea de măsuri

reparatorii în valoare de 14.005.552 RON, în favoarea reclamanților, pentru

cele 49.600 acțiuni deținute de antecesorii lor la fostele Fabrici A. S.A.R.

Prin Sentința civilă

nr. 759 din 1 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepțiile lipsei calității procesuale active și inadmisibilității acțiunii,

dar a respins și contestația, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că a fost învestită cu acțiunea formulată de

reclamanți, în calitate de persoane îndreptățite, în situația refuzului

nejustificat al unității notificate de a răspunde la notificarea persoanelor

interesate, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile Deciziei nr.

XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, se

impune analiza pe fond a acesteia.

Prin încheierea de

ședință din 24 noiembrie 2008, instanța a respins excepția autorității de lucru

judecat și excepția inadmisibilității acțiunii formulate în temeiul Legii nr.

10/2001, invocate de intimată pentru considerentele menționate în această

încheiere și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active.

Intimata a invocat la

termenul din 26 ianuarie 2009 excepția inadmisibilității acțiunii, motivată, de

această dată, de faptul că cererea nu a fost formulată de toate persoanele

îndreptățite.

Examinând cu

prioritate această excepție, tribunalul a apreciat-o ca nefiind întemeiată,

întrucât fundamentul juridic al acțiunii este reprezentat de dispozițiile

speciale ale Legii nr. 10/2001, nu acela al acțiunii în revendicare.

Reclamanții se prevalează de calitatea de persoane îndreptățite, conform art. 3

din această lege, situație în care nu se impune îndeplinirea cerinței

unanimității formulării notificării și respectiv a cererii de restituire de

către toate persoanele îndreptățite. Legea nr. 10/2001 lasă la aprecierea

acestora posibilitatea de a formula notificare.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, aceasta a fost

respinsă pe considerentul că, potrivit dispozițiilor art. 112 C. proc. civ.,

calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana

reclamantului și cel care ar fi titularul dreptului afirmat (calitate

procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel despre care se

pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății (calitate

procesuală pasivă).

În cazul situațiilor

juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea

procesuală activă este a celui ce se poate prevala de acest drept și interes.

Or, în cauză, cererea reclamanților vizează nesoluționarea notificării de către

intimată, ceea ce, echivalând cu un răspuns negativ, conferă calitate

procesuală activă reclamanților, determinată de interesul de a contesta în

justiție modalitatea soluționării acesteia.

Examinând fondul

cererii de restituire, tribunalul a apreciat că reclamanții au formulat

notificările nr. 433 din 09 martie 2001 și nr. 792 din 15 mai 2001, pe care

le-au trimis pârâtei SC G. SA, prin executorul judecătoresc, solicitând

restituirea în natură a construcțiilor și terenului aferent acestora ce au

aparținut S.A.R. - Fabricile A., situate în prezent în str. I., sector 2

București.

Prin Sentința civilă

nr. 1360 din 25 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, pârâta a

fost obligată să emită o decizie (dispoziție) motivată de soluționare a

notificărilor. Această sentință a fost schimbată în tot urmare a admiterii

apelului declarat de pârâtă și, în consecință, a fost respinsă cererea ca

neîntemeiată, în considerarea emiterii de către A.V.A.S. a Deciziei nr. 262 din

07 septembrie 2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent.

Prin Sentința civilă

nr. 1905 din 19 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, a fost

anulată această decizie, determinat de faptul că în mod greșit nu a fost

reținută calitatea de moștenitori a reclamanților a tuturor acționarilor membri

ai aceleiași familii și nu numai a unora dintre aceștia.

Această sentință,

deși nu s-a pronunțat în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză, are

putere în ceea ce privește calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților

în calitate de moștenitori ai antecesorilor lor care dețineau la momentul

preluării abuzive Fabricile A.

Reclamanții au

dovedit că sunt moștenitorii foștilor proprietari (acționari) ai Fabricilor A.,

depunând la dosar în copie procesul-verbal din 20 septembrie 1940, prin care

s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară provizorie a Comunei

București asupra acestor fabrici în favoarea proprietarului arătat pe verso,

respectiv frații A.

În ceea ce privește

preluarea de către stat a imobilelor fostei Societății Anonime Române, aceasta

s-a realizat în baza Legii nr. 119/1948, expres menționată de art. 2 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 10/2001, ca nefiind efectuată cu titlu valabil.

Sub aspectul cererii

de restituire în natură a acestor imobile, tribunalul a apreciat-o că

neîntemeiată, întrucât, pentru a se dispune restituirea efectivă a imobilelor,

se impune identificarea acestora ca amplasament.

Expertiza efectuată în

cauză și acceptată de părți nu a putut determina care este terenul solicitat de

reclamanți și în ce măsură el este deținut de pârâtă, în condițiile în care pe

locul imobilului solicitat a fi restituit se află mai multe imobile, printre

care și un bloc de locuințe.

S-a conchis, că, deși

în cauză este îndeplinită ipoteza din teza a II-a a art. 18 lit. a) din Legea

nr. 10/2001, restituirea în natură nu este posibilă, impunându-se stabilirea

unei despăgubiri în echivalent bănesc.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 914A din 20 decembrie

2011, în majoritate, a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți L.N.,

F.C., F.C.C., L.(fostă F.) I., D.T.V. și C.A.; a schimbat în parte sentința

civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a restituit în natură

apelanților-reclamanți suprafața de 26.652,5 mp, teren și construcțiile

existente pe acesta, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză

și schița anexă întocmită de expertul I.I.D., în chenarul A.B.C.D.E.F.2.I.I.J.K.L.M.D.P.R.S.T.U.V.W.G.Ol.Z.Zl.A,

reținând, în esență, următoarele.

La dosarul cauzei,

s-a depus certificatul de grefă eliberat de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală în Dosarul nr.

8995/1/2001 din care rezultă că prin Decizia nr. 3666 din 11 iunie 2010, Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare formulată de

reclamanți împotriva Deciziei nr. 5070 din 30 aprilie 2009 a aceleiași

instanțe, pe care a anulat-o și, rejudecând, a admis recursul declarat

împotriva Deciziei nr. 385A din 12 mai 2008 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Față de această

soluție, criticile din întâmpinare privind inadmisibilitatea prezentei acțiuni

în raport de considerentele deciziilor civile nr. 385/A din 12 mai 2008 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, și nr. 5070 din 30 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care au fost, între

timp, desființate, au rămas fără obiect.

Curtea a constatat

că, prin sentința atacată, s-a stabilit definitiv calitatea reclamanților de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii în baza art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 18

lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001.

Intimata nu a

declarat apel împotriva acestor constatări ale primei instanțe și nici nu a

aderat la apelul contestatorilor pentru a repune în discuție în fața instanței

de apel calitatea lor de membrii asociați ai aceleiași familii.

Astfel, s-a validat

cu autoritate de lucru judecat că aceștia sunt moștenitorii acționarilor

înscriși în procesul-verbal din anul 1940 și că aceștia din urmă sunt membri ai

aceleiași familii, în sensul art 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Conform acestui din

urmă text, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când persoana

îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a

activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care

persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate

erau membri ai aceleiași familii.

Din interpretarea per

a contrario a prevederii legale suscitate, rezultă că nu sunt exceptate de la

restituirea în natură, în baza art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,

persoanele îndreptățite asociate care erau membri ai aceleiași familii.

Imobilul a fost

preluat la stat în baza Legii nr. 119/1948 și figurează înscris în listele

anexe ale acestuia, astfel cum rezultă din înscrisul eliberat de Arhivele

Statului.

Or, imobilele

preluate la stat în baza Legii nr. 119/1948, privind naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de

transporturi, figurează printre imobilele preluate abuziv, indicate în mod

expres în art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Același imobil a fost

preluat și fără titlu de stat, în sensul art. 6 alin. (3) din Legea nr.

213/1998, întrucât pentru acesta statul nu a acordat despăgubiri

proprietarilor.

Or, conform art. 8

din Constituția Republici Populare Române din 13 aprilie 1948, proprietatea

particulară și dreptul de moștenire erau recunoscute și garantate prin lege,

iar potrivit art. 10 din același act normativ, pot fi făcute exproprieri pentru

cauză de utilitate publică pe baza unei legi, dar cu o dreaptă despăgubire

stabilită de justiție.

În dosar, nu s-au

produs nici un fel de dovezi precum că justiția ar fi stabilit despăgubiri, iar

statul le-ar fi achitat proprietarilor imobilului.

Așa fiind, devin

incidente cauzei dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, potrivit

cărora: "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat".

Drept urmare,

imobilul aparținând Fabricilor A. fiind preluat la stat în baza unei legi

neconstituționale în raport de Constituția în vigoare de la data preluării nu a

intrat cu titlu valabil în proprietatea acestuia.

Întrucât analiza

preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului în proprietatea statului ține de

interpretarea și aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 10/2001, pronunțarea

separată asupra acestui capăt de cerere prin dispozitiv a fost apreciată ca

rămasă fără obiect.

Din raportul de

expertiză topografică întocmit de expert I.I.D., astfel cum a fost completat

după admiterea obiecțiunilor, rezultă că terenul în litigiu a fost identificat

conform actelor de proprietate ale reclamanților și conform planurilor de

situație din anii 1911, 1938 și 1958, care au fost transpuse peste incinta

actuală a SC G. SA.

SC G. SA deține, în

prezent, suprafața de 26.652,5 mp din suprafața totală de 32.207 mp situată în

București, str. I., sector 2, fostă proprietatea Fabricilor A. Restul

suprafeței de 1672 mp teren preluat după trecerea imobilului în proprietatea

statului și aflat în posesia SC G. SA, nu a aparținut Fabricilor A. Pe terenul

ocupat de SC G. SA nu au fost identificate blocuri de locuințe și nici detalii de

sistematizare.

Din același raport de

expertiză, dar și din raportul de expertiză întocmit de expert l.N.,

specialitatea construcții civile industriale, agricole și evaluare proprietății

imobiliare, rezultă că o parte din construcțiile expropriate se regăsesc și în

prezent pe teren, iar o altă parte reprezintă construcții edificate după anul

1948, fiind în ruină, iar gradul de uzură în timp și a stării fizice este

depășit din punct de vedere tehnic.

În planul de situație

au fost individualizate atât construcțiile edificate înaintea anului 1948, cât

și cele de după anul 1948. În prezent, valoarea bunului în funcție și de noile

construcții realizate (teren 28.305,06 mp, plus construcțiile vechi și

construcțiile noi de după anul 1948) este de 180.289.300 RON, din care o

pondere considerabilă o reprezintă valoarea terenului, respectiv 154.545.300

RON.

Conform art. 21 din

Legea nr. 10/2001, (1) Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod

abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în

vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie

națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept

public, vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare.

(2) Prevederile alin.

(1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică

centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat

minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau

părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a

imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

În apel, reclamanții

și-au transmis drepturile succesorale către alte persoane, respectiv L.N.,

F.C., F.C.C., L.(fostă F.)I., D.T.V. și C.A., astfel încât Curtea a constatat

transmiterea drepturilor procesuale către aceștia.

Intimata a susținut

că, în anul 2001, SC G. SA era privatizată în proporție de circa 60% și că

numai valoarea de inventar a construcțiilor era de 5.942.235.013 RON, cu mult

mai mare decât valoarea acțiunilor deținute de către stat. Astfel, A.V.A.S. era

acționar minoritar deținând un procent de 39,8% din acțiuni, iar valoarea

acestora era de 2.368.576.000 RON. Valoarea terenului la data formulării

notificării era de 3.268.268.328 RON. Prin urmare, și valoarea terenului era

mai mare decât valoarea acțiunilor deținute de către stat.

Curtea a constatat,

din înscrisul cu număr de ieșire 572034 emis de Oficiul Registrului Comerțului

de pe lângă Tribunalul București, că SC G. SA figura înscrisă la Oficiul

Registrului Comerțului la data de 1 ianuarie 2001 cu un capital subscris de

5.938.750.000 Rol și cu un capital vărsat în același cuantum. Valoarea unei

acțiuni fiind de 1000 Rol, rezultă că avea un număr de 5.938.750 acțiuni

nominative.

Conform mențiunilor

din 13 august 2001, asociatul unic avea un aport subscris și vărsat de

3.562.773.000 Rol, iar APAPS un aport subscris și vărsat de 2.368.576.000 Rol.

Contestatorii au

pretins că intimata nu a obținut certificat de atestare a dreptului de

proprietate pentru teren, iar aceasta nu a produs probe în sens contrar, deși

avea interesul să o facă.

În raport de

susținerile intimatei, de adresa nr. J 40/487/1991 și de concluziile scrise,

cât și de înscrierile de la Oficiul Registrului Comerțului, potrivit cărora

valoarea întregului capital subscris și vărsat era de 5.938.750.000 RON

(5.999.970.000 RON), Curtea a reținut că în capitalul SC G. SA nu era inclusă

valoarea terenului în suprafață de 26.652,5 mp.

Conform art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca

regii autonome și societăți comerciale, bunurile din patrimoniul societății

comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt

titlu.

În baza acestui text,

societățile comerciale au devenit proprietarele bunurilor aflate la data

intrării în vigoare a legii în administrarea lor, cu excepția terenurilor. Cu

privire la acestea, ulterior, în baza H.G. nr. 834/1991, s-au emis certificate

de atestare a dreptului de proprietate în favoarea societăților comerciale.

Conform art. 32

2

din Ordonanța nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, în

vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, capitalul social al

societăților comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor se majorează de drept cu valoarea

terenurilor menționate în certificat. Administratorii sunt obligați să

înregistreze majorarea capitalului social la registrul comerțului în termen de

60 de zile de la data emiterii certificatului.

Această majorare a

capitalului social nu a avut loc până la data de 11 noiembrie 2003, când statul

și-a vândut toate acțiunile în valoare totală de 3.026.868 mii RON,

reprezentând 45,88% din valoarea capitalului social subscris. Astfel, terenul a

rămas în proprietatea statului, atâta vreme cât intimata nu a obținut

certificat de atestare a dreptului de proprietate în conformitate cu H.G. nr.

834/1991.

Construcțiile vechi

plus terenul rămas în proprietatea statului reprezintă o valoare egală cu

valoarea imobilului a cărui restituire se solicită, căci contestatorii nu au

cerut decât restituirea imobilului intrat la stat de la autorii lor.

S-a concluzionat, că

dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care condiționează

restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de o valoare a acțiunilor sau

a părților sociale deținute de stat mai mare sau egală cu valoarea

corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură se solicită, nu

înlătură restituirea în natură a imobilului din litigiu.

Dispozițiile art. 29

din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost "reînviate" după

pronunțarea deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, prevăd că pentru

imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în patrimoniul unor societăți

comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și

(2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a

imobilelor solicitate.

Curtea de apel a

reținut că după intrarea în vigoare a deciziei Curții Constituționale,

distincția dintre imobile preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, ce se

aflau în patrimoniul societăților comerciale la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, din cuprinsul art. 29 din Legea nr. 10/2001, permite, ca și

anterior modificării acestei prevederi legale, restituirea în natură a

imobilelor preluate fără titlu valabil la stat.

Astfel, se acordă

eficiență, spiritului Legii nr. 10/200, ce instituie regula restituirii în

natură a imobilului, astfel cum rezultă din prevederile art. 7 din acest act

normativ.

În acest context,

Curtea, în opinie majoritară, reținând că intimata nu are certificat de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, că acesta nu este afectat

de detalii de sistematizare, iar construcțiile noi și vechi se află în stare

avansată de degradare, a dispus restituirea în natură a imobilului constând din

teren și construcții, către reclamanți.

S-a mai reținut că,

pentru construcțiile noi identificate și evaluate ca atare în raportul de

expertiză întocmit în cauză, intimata are dreptul la contravaloarea acestora,

dar instanța nu le-a putut acorda în lipsa unei cereri reconvenționale

formulate în acest sens și că atâta timp cât contestația împotriva Deciziei nr.

262 din 7 septembrie 2007 emisă de A.V.A.S., prin care li s-a recunoscut

reclamanților calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri în valoare de

14.055.522 RON, echivalentul a 3.400.000 euro, corespunzător celor 49.600

acțiunii deținute de autorii lor la fostele Fabrici A., nu a fost soluționată

definitiv, judecata fiind suspendată în apel până la soluționarea cererilor de

restituire în natură a imobilului, nu se poate pune problema unei duble

reparații, cum pretinde intimata.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC G. SA., criticând-o pentru nelegalitate,

potrivit art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor

formulate a arătat următoarele;

Decizia recurată a

fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care impun

ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților.

Astfel, în apel a invocat

apărări care nu au fost analizate de instanță, iar vătămarea pe care a

suferit-o nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei, potrivit art.

105 alin. (2) C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru că

altfel ar fi privată de un grad de jurisdicție, și s-ar face verificări ce

exced competenței instanței de recurs.

Pârâta a arătat că a

comunicat reclamanților încă din anul 2001 răspunsul la notificare, în sensul

că nu este competentă să soluționeze notificarea în condițiile Legii nr.

10/2001, iar prin acțiune reclamanții susțin că nu a răspuns notificării,

insistând asupra competenței de soluționare a acesteia de către pârâta și,

astfel, contestă poziția adoptată de aceasta, solicitând soluționarea

notificării.

În aceste condiții,

reclamanții erau ținuți de termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, republicată, care a fost depășit prin înregistrarea

acțiunii pe rolul instanței de judecată în anul 2007, cu atât mai mult cu cât

nu este necesar ca răspunsul persoanei juridice notificate să poarte denumirea

de "decizie" sau "dispoziție", făcându-se trimitere la

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, care a apreciat că prin această adresă cerințele

prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 apar ca îndeplinite.

Or, acest mod de

soluționare a notificării încalcă nu numai dispozițiile procedurale menționate,

ci și dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv în cauze împotriva României.

În ceea ce privește

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, s-a arătat că instanța de

apel a reținut că prin nedeclararea de către pârâtă a apelului sau neaderarea

la apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței primei instanțe, sub acest

aspect, s-a validat cu autoritate de lucru judecat că reclamanții sunt

moștenitorii acționarilor înscriși în procesul-verbal din anul 1940 și că

aceștia din urmă sunt membrii aceleași familii, în sensul art. 18 lit. a) teza

a II-a din Legea nr. 10/2001, însă pârâta nu a avut interes să formuleze cerere

de apel sau de aderare la apel atât timp cât soluția pronunțată îi era

favorabilă, acțiunea fiind respinsă.

În aceste condiții,

în mod greșit, instanța de apel nu a analizat apărările formulate de pârâtă sub

acest aspect, nefiind nici stabilită complet situația de fapt pentru ca

instanța de recurs să dispună din perspectiva art. 314 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, republicată, asociații persoanei juridice

fostă proprietară a imobilului (sub rezerva dovedirii proprietății și calității

de moștenitori) au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, care nu

se propun de către pârâtă.

Art. 18 lit. a) din

Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent și în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana

juridică proprietară a imobilelor și activelor la data preluării acestora, cu

excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele

îndreptățite asociate erau membrii ai aceleiași familii, iar

apelanții-reclamanți nu se află în niciuna dintre situațiile de excepție la

care face trimitere acest text legal, fiind mai mulți acționari și membrii ai mai

multor familii, întrucât chiar din probele administrate în cauză rezultă, în

mod evident, că asociații menționați nu sunt membrii ai aceleiași familii.

De asemenea, s-a

arătat că, potrivit art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată,

reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor,

întrucât, pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită și implicit

pentru dovedirea calității procesuale active, reclamanții se prevalează de un

proces-verbal întocmit la data de 20 septembrie 1940 de Comisia pentru

înființarea cărților funciare în București, în care se face referire la anumite

acte de achiziționare, dar care în cea mai mare parte au un conținut ilizibil.

Or, în Muntenia nu

s-a finalizat procesul de înființare a cărților funciare, acesta continuându-se

prin sistemul de transcripțiuni și inscripțiuni până la intrarea în vigoare a

Legii nr. 7/1996 și, prin urmare, procesul-verbal în cauza nu se bucură de

efectele constitutive conferite în regim de carte funciară de Decretul-lege nr.

115/1938.

Mai mult, reclamanții

au depus la dosarul cauzei acte de vânzare-cumpărare nelizibile dar din care se

poate totuși observa ca sunt pe numele unor persoane fizice și nu pe numele

societății comerciale, indicată ca proprietar la data trecerii în proprietatea

statului. Această împrejurare a fost stabilită definitiv prin Deciziile nr.

741/A și nr. II/A, pronunțate de Curtea de Apel București în Dosarul nr.

3439/2000, respectiv nr. 2994/2000, în sensul ca patrimoniul acționarilor ca și

persoane fizice nu se poate confundă cu patrimoniul societății, astfel încât

acționarii ca și persoane fizice nu au calitate procesuală activă să solicite

restituirea bunurilor societății comerciale, ci numai aceasta.

Potrivit art. 304

pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel a făcut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor legale incidente, în ceea ce privește calitatea de

persoane îndreptățite a reclamanților și drepturile aferente acestora.

În analiza calității

de persoane îndreptățite a reclamanților, fără a se analiza apărările pârâtei,

s-au reținut considerentele sentinței primei instanțe sub acest aspect, cu

referire la Sentința civilă nr. 1905 din 19 decembrie 2008 pronunțată de

Tribunalul București.

Or, soluționarea

cauzei în acest sens este total greșită, fiind făcută cu referire la

considerentele unei hotărâri judecătorești care nu îi este opozabilă, nefiind

pronunțată în contradictoriu cu aceasta și, mai mult, această sentință nu este

definitivă și irevocabilă.

Întrucât reclamanții

nu sunt membrii ai aceleiași familii, pentru considerentele arătate mai sus,

sunt incidente dispozițiile art. 31 din lege, care prevăd că persoanele arătate

la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, iar măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute la alin. (1) se propun, după stabilirea valorii recalculate a

acțiunilor, prin decizia motivată a Autorității pentru Valorificarea Activelor

Statului, astfel că, în aceste condiții, este exclusă restituirea în natură a

imobilului.

S-a mai arătat, că

în prezenta cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 21

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate dispune restituirea în

natură.

Astfel, în condițiile

în care numai valoarea construcțiilor este vizibil mult mai mare decât valoarea

acțiunilor statului, ca acționar minoritar, situație reținută și în motivarea

deciziei recurate, se constată că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor legale sus-menționate.

Deși s-a reținut

incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

greșit nu s-a arătat care sunt argumentele pentru care se aplică și

dispozițiile art. 29, fost 27, din aceeași lege.

Oricum, în speță,

s-au aplicat greșit dispozițiile art. 29 din lege, astfel cum au fost declarate

ca fiind neconstituționale, în ceea ce privește nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului în litigiu, iar în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, pentru că acest act normativ, potrivit propriilor

prevederi, este înlăturat dacă imobilul face obiectul unei legi speciale și, în

consecință, se solicită să se constate că nu au suport legal considerentele

deciziei pronunțate în apel prin care se analizează valabilitatea titlului de

preluare a imobilului în litigiu în raport de aceste dispoziții legale, cu atât

mai mult cu cât, în acțiune, reclamanții au făcut trimitere la dispozițiile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care au în vedere imobilele

naționalizate prin Legea nr. 119/1948, text de lege ce are în vedere "

imobilele preluate în mod abuziv", iar această noțiune vizează atât imobilele

preluate cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu valabil.

În acest context,

simpla invocare a art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu justifica o

preluare fără titlu a imobilului în litigiu, iar în aceste condiții cererea de

chemare în judecată nu este motivată sub acest aspect, neconstituind bază de

analiză nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de apel.

Imobil în litigiu a

intrat în patrimoniul SC G. SA în baza Legii nr. 15/1990, privind reorganizarea

unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, conform

căreia "Bunurile din patrimonial societății comerciale sunt proprietatea

acesteia".

În acest context, s-a

arătat că nu se impune restituirea în natură a imobilelor deținute de

societățile comerciale care fac obiectul privatizării, conform Legii nr.

99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.

S-a conchis, că, în

cauză, sunt incidente dispozițiile art. 29 din lege, ceea ce a fost recunoscut

de către A.V.A.S., care a emis Decizia nr. 262 din 7 septembrie 2007, prin care

li s-au acordat contestatorilor despăgubiri în valoare de 14.055.522 RON,

echivalentul a 3.400.000 euro, această situație fiind consemnată și în finalul

considerentelor deciziei recurată, și, chiar și în ipoteza în care nu sunt

îndeplinite cerințele art. 29 din lege, nu se impune automat restituirea în

natură a imobilului.

În recurs, prin

cererea intitulată "cerere completatoare", dosar recurs, recurenta

pârâtă a invocat ca motive de recurs de ordine publică nulitatea hotărârii

apelate ca fiind dată în contradictoriu cu persoane care nu aveau calitatea de

apelanți, lipsa calității procesuale active a titularilor acțiunii care nu mai

aveau calitatea de persoane îndreptățite, deoarece își vânduseră drepturile

succesorale și excepția lipsei de interes a titularilor acțiunii, câtă vreme

aceștia nu puteau să mai aibă calitatea procesuală activă.

Cu ocazia

dezbaterilor, pârâta prin apărătorul ales a invocat faptul că decizia recurată

a fost dată cu încălcarea principiilor disponibilității și

contradictorialității.

De asemenea, s-a mai

susținut "că pentru a se reține autoritatea de lucru judecat trebuie să

existe identitate de cauză, or reclamanții și-au înstrăinat drepturile lor

înainte de cererea de chemare în judecată".

Aceste critici, în

măsura în care se constituie în excepții de ordine publică, ce pot fi invocate

și peste termenul legal de motivare a recursului, potrivit art. 306 (2) C.

proc. civ., vor fi analizate ca motive de recurs în cadrul cererii de recurs

formulate de pârâta SC G. SA.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 (3) C. proc. civ., Înalta

Curte constată următoarele:

Potrivit art. 304

pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere

"când hotărârea nu cuprinde motive pe care se sprijină sau când cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

În speță, recurenta

pârâtă invocă acest motiv de recurs cu motivarea că hotărârea recurată a fost

dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care impun ca

hotărârea să cuprindă motive de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și apărările părților,

iar vătămarea suferită nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei,

potrivit art. 105 (2) C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Așa cum a fost

enunțat mai sus, incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se impune atunci când

hotărârea recurată nu cuprinde considerentele de fapt și de drept în temeiul

cărora instanța și-a format convingerea, precum și cele pentru care aceasta a

înlăturat cererile și apărările părților.

Această critică este

nefondată, deoarece hotărârea este motivată în fapt și în drept, potrivit art.

261 (5) C. proc. civ., în cuprinsul acesteia arătându-se motivele de fapt și de

drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile și apărările pârâtei, ceea ce permite

efectuarea controlului judiciar cu privire la legalitatea hotărârii recurate pe

calea prezentului recurs.

De precizat, că, deși

invocă în susținerea acestui motiv de recurs și faptul că hotărârea recurată nu

cuprinde motivele pentru care au fost respinse cererile și apărările formulate

de pârâtă, din dezvoltarea criticilor formulate pe acest aspect se constată că

acestea vizează modul de soluționare a cererilor și apărărilor formulate de

pârâtă, ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Cu privire la motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța

constată următoarele:

În ceea ce privește

excepțiile invocate ca motive de ordine publică, atât prin cererea

completatoare, cât și cu ocazia dezbaterilor de către recurenta pârâtă, peste

termenul de motivare a recursului, se constată următoarele:

Criticile potrivit

cărora hotărârea recurată este pronunțată în contradictoriu cu persoane care nu

aveau calitatea de apelanți și că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea

principiilor disponibilității și contradictorialității nu se constituie în

motive de ordine publică, ele vizând modul de soluționare de către instanța de

apel a transmiterii calității procesuale de la titularii acțiunii, în calitate

de cedenți, către cesionarii drepturilor succesorale prin încheierea din 29

martie 2009.

Prin urmare, aceste

critici neconstituindu-se în motive de recurs de ordine publică, apar ca fiind

formulate peste termenul legal de motivare a recursului, așa cum este prevăzut

de art. 301 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Excepția lipsei

calității procesuale active a titularilor acțiunii, invocată de pârâtă cu

motivarea că aceștia au înstrăinat drepturile succesorale cu privire la

imobilele în litigiu, ce se constituie în motiv de ordine publică, se constată

că este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

În apel, la termenul

din 29 martie 2011, pârâta, prin apărătorul ales, pentru aceeași cauză, a

invocat excepția lipsei calității procesuale active a titularilor cererii de

chemare în judecată iar aceasta a făcut obiectul dezbaterilor.

Or, câtă vreme

excepția lipsei calității procesuale active a titularilor cererilor de chemare

în judecată a fost invocată în apel și a făcut obiectul dezbaterilor în fața

instanței, pârâta avea deschisă, asupra modului de soluționare a acestei

excepții, calea recursului împotriva încheierii de la termenul respectiv odată

cu recursul declarat împotriva hotărârii instanței de apel și nu mai putea să

invoce aceeași excepție ca motiv de ordine publică direct în recurs, astfel că

sancțiunea este aceea a neprimirii și analizării sale.

Excepția lipsei de

interes a titularilor acțiunii invocată de recurenta-pârâtă ca motiv de ordine

publică, peste termenul legal de motivare a recursului, cu motivarea că aceștia

nu puteau să mai aibă calitate procesuală activă este neîntemeiată, pentru

următoarele considerente:

Contractul de

drepturi succesorale încheiat între titularii acțiunii, în calitate de cedenți

și intimații reclamanți din prezentul recurs, a antrenat în sarcina cedenților

nu numai transmiterea drepturilor succesorale, ci și obligația de a transmite

cesionarilor inclusiv fizic bunurile ce formează obiectul drepturilor

succesorale.

De aceea, titularii

acțiunii au interes în promovarea acțiunii, câtă vreme notificările formulate

de aceștia în temeiul Legii nr. 10/2001 și înaintate către pârâtă, nu au fost

soluționate în termen legal, iar excepția lipsei de interes în persoana

acestora este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

Critica formulată de

pârâtă potrivit căreia "pentru a susține autoritatea de lucru judecat

trebuie să existe identitate de cauză, or reclamanți și-au înstrăinat

drepturile succesorale înainte de cererea de chemare în judecată",

formulată cu ocazia dezbaterilor, deși se constituie în motiv de ordine

publică, nu va fi primită și analizată, întrucât, pe de o parte, nu s-a

precizat hotărârea în raport de care se invocă această excepție,iar pe de altă

parte, se constată că, prin încheierea din 24 noiembrie 2008, Tribunalul

București, secția a V-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat,

invocată de pârâtă, în raport de Decizia nr. 363/A din 8 iunie 2006 a Curții de

Apel București, pronunțată într-o acțiune în revendicare, fără ca pârâta să

formuleze apel împotriva acesteia, astfel că aceasta nu poate veni și invoca

direct în recurs aceeași excepție.

În ceea ce privește

celelalte critici formulate în termenul legal de motivare a recursului de către

pârâtă, se constată următoarele:

Recurenta pârâtă a

susținut că în anul 2001 a răspuns notificărilor formulate de titularii

acțiunii, cu motivarea că nu este competentă să soluționeze notificările în

condițiile Legii nr. 10/2001 și că nu este necesar că răspunsul său să poarte

denumirea de "decizie" sau "dispoziție", potrivit

jurisprudenței Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că reclamanții erau

ținuți în promovarea acțiunii de termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 (3)

din Legea nr. 10/2001, republicată, care a fost depășit prin înregistrarea

acțiunii pe rolul instanței de judecată în anul 2007.

Deși nu arată expres,

recurenta pârâtă a invocat excepția tardivității acțiunii în raport de art. 26

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, excepție neîntemeiată, pentru cele ce

succed:

Potrivit art. 26 (3)

din Legea nr. 10/2001, republicată "Decizia sau, după caz, dispoziția

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30

de zile de la comunicare."

Însă, în speță, față

de dispozițiile acestui text de lege, nu poate fi primită susținerea pârâtei

potrivit căreia a soluționat notificările formulate de reclamanți în anul 2001,

iar reclamanții erau ținuți în promovarea acțiunii pendinte de termenul de 30

de zile prevăzut de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme aceasta a

înaintat reclamanților o adresă prin care le-a adus la cunoștință că nu este

competentă să soluționeze notificările formulate de reclamanți în condițiile

Legii nr. 10/2001 și nu le-a comunicat reclamanților modul de soluționare pe

fond a notificărilor formulate de aceștia privind cererea de restituire în

natură a imobilului în litigiu, încât să se pună problema formulării în termen

a contestației împotriva modului de soluționare a notificărilor, în condițiile

art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001.

De aceea, critica

formulată de recurenta pârâtă, în sensul că decizia recurată a fost dată cu

aplicarea greșită a prevederilor art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

Mai mult, se constată

că instanțele de fond și apel, în lipsa soluționării notificărilor formulate de

reclamanți în termenul legal, ceea ce echivalează cu refuzul restituirii

imobilului în litigiu, sunt competente să soluționeze pe fond acțiunea

reclamanților, potrivit Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, obligatorie

pentru instanțe, potrivit art. 329 (3) C. proc. civ., asigurând astfel dreptul

reclamanților la un proces echitabil.

Prin urmare, nu poate

fi primită susținerea pârâtei potrivit căreia prin acest mod de soluționare a

cauzei se încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește

criticile formulate de pârâtă privind modul de soluționare a notificărilor

formulate de reclamanți, în temeiul Legii nr. 10/2001, nr. 433/2001 și nr.

792/2001, prin care aceștia au solicitat pârâtei SC G. SA restituirea în natură

a construcțiilor și a terenului aferent acestora, ce au aparținut SAR Fabricile

A., situate în prezent în str. I., sector 2 București, de către instanțele de

fond și apel, se constată următoarele:

Prezenta acțiune este

promovată în temeiul Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație, iar

verificarea titlului cu care imobilul a fost preluat se face în raport de acest

act normativ cu caracter special.

Imobilul în litigiu,

fiind preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948, pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi,

a fost preluat de stat abuziv, așa cum au reținut instanțele de fond și apel,

potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Cu privire la

valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, instanța de apel

a reținut că "analiza preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului în

proprietatea statului ține de interpretarea și aplicabilitatea art. 29 din

Legea nr. 10/2001, iar pronunțarea asupra acestui capăt de cerere rămâne fără

obiect", însă a analizat îndreptățirea reclamanților la restituirea în

natură a imobilului în litigiu atât în raport de dispozițiile art. 21, cât și

în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Or, ipotezele

reglementate de aceste dispoziții legale vizează situații juridice diferite ale

unităților deținătoare la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Astfel, art. 21 din

Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează restituirea în natură a

imobilelor preluate de stat abuziv și deținute la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, 14 februarie 2001, de o regie autonomă, o societate sau

companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale era acționar ori asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept

public, iar dispozițiile art. 29 din același act normativ reglementează

restituirea în natură a imobilelor preluate de stat abuziv și deținute la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de către o societate comercială

privatizată, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001.

Prin urmare,

dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată,

reglementează regimul juridic al imobilelor deținute de o societate care nu era

integral privatizată la data intrării în vigoare a acestui act normativ și la

care statul era acționar ori asociat majoritar, iar dispozițiile art. 29 din

Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv

de stat și deținute de o societate comercială, altele decât cele de la art. 21

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, integral privatizată la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

regimul juridic al imobilului în litigiu, se constată că acesta era deținut de

către pârâta SC G. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care nu

era o societate integral privatizată, întrucât statul era acționar la aceasta,

privatizarea integrală realizându-se în anul 2003, în urma încheierii

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 11 noiembrie 2003 cu

Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului, prin

care aceasta din urmă a vândut către pârâtă un număr de 3.026.868 acțiuni, cu o

valoare nominală de 1000 RON fiecare, reprezentând 45,8822% din valoarea

capitalului social subscris.

Prin urmare, imobilul

în litigiu intră sub incidența dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001,

republicată, și nu a dispozițiilor art. 29 din același act normativ, astfel că

instanțele de fond și apel trebuiau să verifice îndreptățirea reclamanților la

restituirea în natură a imobilului în litigiu în raport de această dispoziție

legală.

Cu privire la

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea în natură a

imobilului în litigiu, în calitate de moștenitori ai foștilor acționari ai

persoanei juridice care deținea imobilul în litigiu la data preluării abuzive

de către stat, la dovada dreptului de proprietate, precum și la natura

măsurilor reparatorii la care reclamanții sunt îndreptățiți, se constată că

instanțele de fond și apel nu au stabilit pe deplin situația de fapt, pentru ca

instanța de recurs să poată face o corectă aplicare a legii, în sensul art. 314

C. proc. civ.

Astfel, obiectul prezentului

litigiu îl constituie restituirea în natură a imobilului compus din construcții

și teren situat în București, str. I., sector 2, imobil ce constă în Fabricile

A., cu motivarea că acesta a fost preluat abuziv de stat, în temeiul Legii nr.

119/1948, prin decizia Ministerului Industriei nr. 7153/1948, iar acționari ai

persoanei juridice care deținea imobilul la data preluării abuzive de către

stat erau antecesorii reclamanților, care erau membrii ai aceleiași familii.

Potrivit art. 18

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 "Măsurile reparatorii se stabilesc

numai în echivalent și în următoarele cazuri: a) persoana îndreptățită era

asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data

preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana

îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri

ai aceleiași familii".

Deci, pentru

restituirea în natură a imobilului în litigiu trebuia ca reclamanții să facă

dovada că sunt