ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3666/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3666/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

contestației în anulare de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, sub nr. 32030/3 din 24

septembrie 2007, S.H.M.A., B.A.M.F., B.D. (B.D.B.), B.A. (B.P.A.I.), A.C., M.Y.B.

au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, (1.) pârâta SC G. SA să fie

obligată să se pronunțe, prin decizie motivată, asupra notificării formulată de

reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001; (2.) a se constata preluarea abuzivă,

de către stat, a imobilelor fostei Societăți Anonime Române Fabricile A. (în

continuare Fabrica A.); (3.) obligarea pârâtei la restituirea în natură a

imobilului teren în suprafață de 32.107 m.p. situat în București, str. I.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că au notificat pârâta, în termen, cu privire la restituirea

în natură a imobilelor care au fost în proprietatea Fabricii A., însă, în mod nejustificat,

aceasta nu a dat curs solicitării, reclamanții având calitatea de persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, ca moștenitori ai foștilor acționari ai Fabricii A. și, totodată,

moștenitori ai aceleiași familii.

Preluarea Fabricii

A. s-a făcut în temeiul Legii nr. 119/1948, prin decizia Ministerului Industriei

nr. 7153/1948, ipoteză prevăzută chiar de legiuitor în art. 2 alin. (1) lit. a)

ca reprezentând situație de preluare abuzivă. Mai mult, un act administrativ cu

caracter normativ nu putea să reprezinte o preluare legală care să confere statului

un titlu valabil de preluare, au mai susținut reclamanții.

În consecință,

sunt îndreptățiți la restituire în natură, conform art. 9 și 21 din Legea nr. 10/2001.

Art. 29 nu este aplicabil în speță, întrucât nu sunt întrunite cumulativ ambele

condiții, așa cum acestea au fost evidențiate de practica instanței supreme, respectiv

preluarea proprietății cu titlu valabil și existența acesteia în patrimoniul unei

societăți privatizate, cu respectarea condițiilor legale, au mai susținut reclamanții.

La primul termen

de judecată, din 25 octombrie 2007, reclamanții au modificat capătul al treilea

al acțiunii, în sensul că au solicitat și restituirea în natură a construcțiilor

edificate pe terenul în litigiu.

Urmare a acestei

precizări, instanța a disjuns primul capăt de cerere, capetele 2 și 3 ale aceleiași

cereri formând un nou dosar, iar reclamanții au precizat și că solicită ca pârâta

să fie obligată să răspundă celor două notificări ce i-au fost adresate în temeiul

Legii nr. 10/2001.

La același termen,

instanța a respins și excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată,

invocată de pârâtă, considerând că dreptul de a cere pârâtei să răspundă notificării

nu este supus vreunui termen prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Cât privește cererea

reclamanților, precizată și în urma disjungerii, prin sentința nr. 1360 din 25 octombrie

2007 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, aceasta a fost admisă, pârâta

fiind obligată să emită decizie motivată care să constituie răspuns la notificările

din 9 martie 2001 și din 15 mai 2001, conform dispozițiilor prevăzute de Legea

nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut

că reclamanții au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificările menționate,

pe care le-au comunicat pârâtei prin executor judecătoresc, solicitându-i restituirea

în natură a imobilelor și terenului aferent acestora, ce au aparținut S.A.R.-Fabricile

A., situate, în prezent, în str. I.

Din probele administrate,

prima instanță a apreciat că pârâta nu a respectat dispozițiile art. 23 din Legea

nr. 10/2001 și nici Normele metodologice de aplicare unitară aprobate prin H.G.

nr. 498/2003.

Prevederile menționate

dispun în sensul că, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau

de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să

se pronunțe prin decizie motivată asupra cererii, persoana îndreptățită având dreptul

să-și susțină cererea în fața organelor de conducere ale unității deținătoare, în

acest scop fiind invitată în scris, precum și că termenul de 60 de zile se poate

proroga cu acordul persoanei îndreptățite, expres sau tacit, dacă unitatea deținătoare

comunică, în termenul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă

pentru emiterea deciziei.

Totodată, Tribunalul

a apreciat că adresa din 6 aprilie 2001 emisă de pârâtă, nu constituie un răspuns

la notificările reclamanților în sensul art. 25, deoarece nu reprezintă o decizie

motivată.

Pârâta nu a respectat

art. 27 și art. 28 din Legea nr. 10/2001, a mai reținut prima instanță, potrivit

Cărora unitatea notificată este obligată ca în termen de 30 de zile de la primirea

notificării să identifice unitatea deținătoare și să trimită notificarea și înscrisurile

unității respective pentru ca aceasta din urmă să emită decizia motivată care să

constituie răspuns la notificare.

Apelul formulat

de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel București, secția

a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 385/A din

22 mai 2008, în sensul schimbării în tot a sentinței și respingerii cererii de chemare

în judecată, ca neîntemeiată.

Instanța de apel

a reținut că prin decizia nr. 262 din 7 septembrie 2007 emisă de A.V.A.S., depusă

ca act nou în apel, s-a stabilit, urmare a notificării nr. N1/2001 formulată de

aceeași reclamanți, că aceștia sunt moștenitori ai foștilor acționari ai Fabricilor

A. S.A.R., pentru care legea specială acordă măsuri reparatorii prin echivalent,

imobilul în litigiu fiind evidențiat în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate;

în consecință, dosarul a fost trimis comisiei interne de evaluare în vederea stabilirii

cuantumului măsurilor reparatorii.

Din înscrisurile

administrate, instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția impusă

de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru obținerea restituirii în natură.

În perioada 15 martie 2001 - 31 decembrie 2001 statul era acționar minoritar cu

o cotă de 39,8834% din capitalul social, iar valoarea acțiunilor la nivelul anului

2001 a fost de 2.368.576.000 ROL, în timp ce numai valoarea terenului deținut de

pârâtă era de 3.268.268.328 ROL.

Criticile pârâtei

referitoare la lipsa calității de persoane îndreptățite pentru unii dintre reclamanți,

nu au mai fost analizate de instanța de apel față de recunoașterea expresă a acestei

calități prin decizia A.V.A.S. depusă în apel.

Reclamanții au

formulat, în termen legal, recurs împotriva acestei decizii. Invocând în drept pct.

7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., criticile au fost astfel structurate:

pe deplin lămurite împrejurările de fapt ale cauzei, cu consecințe directe asupra

aplicării corecte a legii.

Instanța de apel

și-a întemeiat soluția pe simple înscrisuri provenite de la apelant, al cărui interes

era acela de a nu se aplica dispozițiile art. 21.

erau mult ulterioare perioadei avută în vedere de legiuitor (data intrării în vigoare

a legii - 14 februarie 2001) și nu reprezentau evidențe primare din acea perioadă.

Au fost înlăturate

fără motivare înscrisuri provenind de la Ministerul Finanțelor, potrivit cărora

valoarea de inventar a celor 8 terenuri deținute de pârâtă depășea cu puțin valoarea

acțiunilor deținute de stat; în consecință, valoarea de inventar a unui singur teren

era mult mai mică decât cea indicată de pârâtă.

Procedând în acest

fel, instanța de apel a soluționat părtinitor cauza, lipsind părțile de un proces

echitabil în sensul Convenției Europene.

apel a greșit și pentru că nu a stabilit valoarea de inventar a terenului la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a putea verifica, conform Normelor

metodologice, care este valoarea acestuia în raport cu valoarea cotei neprivatizate,

fără a omite dispozițiile art. 35 din O.U.G. nr. 88/1997, potrivit căruia societățile

comerciale care se privatizează nu includ valoarea terenurilor în structura capitalului

social și nici nu îl pot înscrie în patrimoniu.

De asemenea greșit,

instanța de apel nu a menționat care sunt criteriile avute în vedere la stabilirea

și evaluarea terenului, preluând ca atare susținerile pârâtei. Soluția dată în apel

nu se întemeiază pe înscrisuri provenind de la autorități neutre (ex. M.F.) sau

pe o expertiză contabilă care ar fi stabilit valoarea de inventar a terenului la

14 februarie 2001, conform Normelor metodologice de aplicare a legii, de asemenea

ignorate.

formulate prin cererea introductivă privind inaplicabilitatea în speță a art. 29

din Legea nr. 10/2001, pentru neîndeplinirea cumulativă a condițiilor cerute de

textul legal menționat, așa cum acestea sunt evidențiate în practica instanței supreme,

recurenții-reclamanți au arătat că în speță nu este îndeplinită condiția preluării

cu titiu valabil a imobilului în litigiu, imobilul fiind preluat în baza Legii

nr. 119/1948, preluare calificată ca abuzivă chiar de Legea nr. 10/2001. În consecință,

conform art. 21 și art. 9 din lege, se impune restituirea în natură.

Ulterior, recurenții

au formulat precizări la recurs, în sensul că în speță își găsește deplină aplicabilitate

Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 prin care s-a constatat că abrogarea

sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 încalcă dispoziții constituționale.

Astfel, dacă s-ar

considera că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 21, urmează a se da eficiență

deciziei Curții Constituționale și a se constata că prevalează restituirea în natură

întrucât preluarea imobilului s-a realizat fără titlu valabil.

Totodată, s-a

precizat că decizia A.V.A.S. de propunere despăgubiri și respingerea restituirii

în natură a fost anulată de tribunal, precum și că terenul revendicat nu era inclus

în capitalul social, așa încât și din acest punct de vedere hotărârea Curții de

apel este nelegală.

Printr-un al doilea

rând de precizări la recurs, s-a invocat jurisprudența instanței supreme referitoare

la speranța legitimă a posibilității redobândirii în natură a imobilului, care constituie

un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

sau, cel puțin, un element al dreptului de proprietate. La data formulării notificării

recurenții au dobândit o speranță legitimă constând în aceea că vor beneficia de

dispozițiile art. 7, 9 și urm. din Legea nr. 10/2001, fără a li se putea opune

art. 27.

Recursul a fost

respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, prin decizia nr. 5070 din 30 aprilie 2009, reținându-se că s-a făcut

dovada calității de persoane îndreptățite a reclamanților și că restituirea în natură

nu este posibilă, imobilul fiind evidențiat în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate. S-a mai reținut și că potrivit deciziei din 7 septembrie 2007 emisă

de A.V.A.S. s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în valoare de 14.005.552

RON și s-a înaintat dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

conform art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin intrarea în vigoare

a acestui act normativ, instanței nu îi mai revin obligațiile la care se referă

recurenții, s-a mai reținut în motivarea instanței supreme.

Împotriva hotărârii

pronunțată în recurs, reclamanții au formulat prezenta contestație în anulare întemeiată

pe dispozițiile art. 318 alin. (1) fraza finală C. proc. civ.

Criticile au vizat

următoarele aspecte:

- deși s-a reținut

susținerea recurenților în sensul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil,

motivul nu a fost cercetat, nefăcându-se nici o referire la acesta, nici direct,

nici implicit.

- s-a reținut

că A.V.A.S. a propus acordarea de despăgubiri, cu nesocotirea mențiunii recurenților

în sensul că decizia respectivă a fost anulată de instanța de judecată.

- a fost ignorată

decizia Curții Constituționale prin care s-a constatat că abrogarea sintagmei „imobilele

preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

sunt încălcate dispoziții constituționale, fiind repuse în vigoare dispozițiile

vechi ale textului normativ.

- nu au fost

cercetate motivele 2 și 3 de recurs, reținându-se o situație inexistentă în realitate

și anume aceea că s-a propus acordarea de despăgubiri, fără a se sesiza că acea

decizie a fost anulată în instanță, rezultând, în acest fel, că reclamanții nu beneficiază

nici de despăgubiri, nici de restituirea în natură.

Analizând contestația

în anulare, instanța reține următoarele:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în cazurile

și în condițiile expres prevăzute de lege.

Contestația de

față este întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) fraza finală C. proc. civ.,

ce are în vedere ipoteza în care, respingând recursul, instanța a omis să cerceteze

unul din motivele de modificare sau casare.

Examinând lucrările

dosarului, considerentele hotărârii prin care a fost respins recursul și motivarea

contestației în anulare, redate și în precedent, se constată că nu a fost analizat

unul din motivele de recurs, și anume, cel prin care s-a criticat aplicarea în cauză

a art. 29 din Legea nr. 10/2001, în locul art. 21 din aceeași lege.

În cererea de

recurs s-a susținut, pe de o parte, că nu s-a ținut seama de valoarea de inventar

a imobilului de la data intrării în vigoare a legii, singura care se putea compara

cu valoarea cotei neprivatizate a societății comerciale deținătoare, iar, pe de

altă parte, s-a susținut că, pentru a fi aplicabil art. 29 din Legea nr. 10/2001

trebuie îndeplinite două condiții: imobilul să fi fost preluat cu titlu valabil

și să fie deținut de o societate comercială privatizată. În situația în care doar

una din condiții este îndeplinită procedura măsurilor reparatorii este guvernată

de dispozițiile art. 21 din lege, respectiv se impune restituirea în natură. Or,

în speță, prima condiție nu este îndeplinită, imobilul fiind preluat abuziv în baza

Legii nr. 119/1948, caz în care restituirea în natură este obligatorie.

Mai mult, în sprijinul

acestui motiv de recurs, recurenții au invocat ulterior și Decizia Curții Constituționale

nr. 830/2008 care a constatat că abrogarea sintagmei „cu titlu valabil" din

cuprinsul art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, este neconstituțională.

Judecând recursul,

Înalta Curte a omis să analizeze acest motiv. Faptul că instanța de recurs a amintit

într-o singură frază că „restituirea în natură nu este posibilă, imobilul fiind

evidențiat în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate" nu echivalează

cu o motivare, deoarece nu dezleagă problema de drept pusă în discuție, respectiv

a întrunirii cumulative a condițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară

modificării. În ceea ce privește pretinsa nelegalitate a deciziei din perspectiva

raportului care trebuie să existe între valoarea capitalului deținut de stat la

data intrării în vigoare a legii și valoarea imobilului notificat, în considerentele

deciziei nu există nicio referire la această critică.

Pentru aceste

considerente, contestația în anulare va fi admisă, iar decizia nr. 5070 din 30 aprilie

2009 a acestei instanțe va fi anulată, cu consecința rejudecării recursului, în

limita motivului omis.

Analizând acest

motiv, Înalta Curte constată următoarele:

Într-adevăr, legea

specială de reparație nr. 10/2001 instituie principiul prevalentei restituirii în

natură a imobilelor, așa cum rezultă din art. 7 și 9.

Printre situațiile

de excepție în care restituirea în natură nu este posibilă se numără și cea reglementată

de art. 29 din Legea nr. 10/2001 modificată, fost art. 27 din forma inițială a legii.

Potrivit textului

menționat, în forma de la data intrării în vigoare a legii și, respectiv, de la

data notificării, în cazul în care imobilul a fost preluat cu titlu și este deținut

de o societate comercială privatizată, măsurile reparatorii se pot acorda numai

în echivalent, iar obligația de a soluționa notificarea incumbă entității care a

efectuat privatizarea și nu unității deținătoare.

Excluderea din

textul inițial a sintagmei „cu titlu valabil" prin Legea nr. 247/2005 a fost

declarată neconstituțională prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale,

așa cum corect au arătat recurenții.

De asemenea, recurenții

au susținut constant, chiar prin cererea introductivă de instanță, că imobilul nu

a fost preluat de stat cu titlu valabil și că în cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Intimata SC G.

SA a susținut în apel că, în realitate, sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din

Legea nr. 10/2001 și că, deși reclamanții susțin că imobilul a fost preluat fără

titlu valabil, nu arată argumentele pentru care susțin această ipoteză.

Curtea de apel

a admis apelul pârâtei și a respins cererea de chemare în judecată împotriva acesteia,

limitându-se la a reține că imobilul este deținut de o societate comercială privatizată

și că în perioada 15 martie 2001 - 31 decembrie 2001 statul era acționar minoritar.

Or, pentru a stabili

dacă în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, trebuie

să se verifice: dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu valabil

și care era situația juridică a unității deținătoare la data intrării în vigoare

a legii.

De asemenea, în

aplicarea art. 21 din lege, interesează proporția dintre capitalul social deținut

de stat la data intrării în vigoare a legii, dar și raportul dintre acesta și valoarea

imobilului, la același moment de referință.

Cum aceste verificări

nu pot fi făcute direct în recurs, iar Înalta Curte poate doar să aplice legea la

situația de fapt care a fost pe deplin stabilită, ceea ce în speță nu s-a realizat,

în baza art. 304 pct. 9 și 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va

casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația

în anulare formulată împotriva deciziei nr. 5070 din 30 aprilie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietatea intelectuală.

Anulează decizia

și rejudecând:

Admite recursul

declarat de aceleași părți împotriva deciziei nr. 385/A din 22 mai 2008 a Curții

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de apel.

Irevocabilă.

Prounțată în ședință

publică astăzi, 11 iunie 2010.