Decizia nr. 3666/2010 — ÎCCJ, Secția I civilă — contestație în anulare

Nu au fost pe deplin lămurite împrejurările de fapt ale cauzei, cu consecințe directe asupra aplicării corecte a legii. Instanța de apel și-a întemeiat soluția pe simple înscrisuri provenite de la apelant, al cărui interes era acela de a nu se aplica dispozițiile art. 21.

Aceste înscrisuri erau mult ulterioare perioadei avută în vedere de legiuitor (data intrării în vigoare a legii - 14 februarie 2001) și nu reprezentau evidențe primare din acea perioadă. Au fost înlăturate fără motivare înscrisuri provenind de la Ministerul Finanțelor, potrivit cărora valoarea de inventar a celor 8 terenuri deținute de pârâtă depășea cu puțin valoarea acțiunilor deținute de stat; în consecință, valoarea de inventar a unui singur teren era mult mai mică decât cea indicată de pârâtă. Procedând în acest fel, instanța de apel a soluționat părtinitor cauza, lipsind părțile de un proces echitabil în sensul Convenției Europene.

Instanța de apel a greșit și pentru că nu a stabilit valoarea de inventar a terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a putea verifica, conform Normelor metodologice, care este valoarea acestuia în raport cu valoarea cotei neprivatizate, fără a omite dispozițiile art. 35 din O.U.G. nr. 88/1997, potrivit căruia societățile comerciale care se privatizează nu includ valoarea terenurilor în structura capitalului social și nici nu îl pot înscrie în patrimoniu. De asemenea greșit, instanța de apel nu a menționat care sunt criteriile avute în vedere la stabilirea și evaluarea terenului, preluând ca atare susținerile pârâtei. Soluția dată în apel nu se întemeiază pe înscrisuri provenind de la autorități neutre (ex. M.F.) sau pe o expertiză contabilă care ar fi stabilit valoarea de inventar a terenului la 14 februarie 2001, conform Normelor metodologice de aplicare a legii, de asemenea ignorate.

Reiterând susținerile formulate prin cererea introductivă privind inaplicabilitatea în speță a art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru neîndeplinirea cumulativă a condițiilor cerute de textul legal menționat, așa cum acestea sunt evidențiate în practica instanței supreme, recurenții-reclamanți au arătat că în speță nu este îndeplinită condiția preluării cu titiu valabil a imobilului în litigiu, imobilul fiind preluat în baza Legii nr. 119/1948, preluare calificată ca abuzivă chiar de Legea nr. 10/2001. În consecință, conform art. 21 și art. 9 din lege, se impune restituirea în natură. Ulterior, recurenții au formulat precizări la recurs, în sensul că în speță își găsește deplină aplicabilitate Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 prin care s-a constatat că abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 încalcă dispoziții constituționale. Astfel, dacă s-ar considera că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 21, urmează a se da eficiență deciziei Curții Constituționale și a se constata că prevalează restituirea în natură întrucât preluarea imobilului s-a realizat fără titlu valabil. Totodată, s-a precizat că decizia A.V.A.S. de propunere despăgubiri și respingerea restituirii în natură a fost anulată de tribunal, precum și că terenul revendicat nu era inclus în capitalul social, așa încât și din acest punct de vedere hotărârea Curții de apel este nelegală. Printr-un al doilea rând de precizări la recurs, s-a invocat jurisprudența instanței supreme referitoare la speranța legitimă a posibilității redobândirii în natură a imobilului, care constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sau, cel puțin, un element al dreptului de proprietate. La data formulării notificării recurenții au dobândit o speranță legitimă constând în aceea că vor beneficia de dispozițiile art. 7, 9 și urm. din Legea nr. 10/2001, fără a li se putea opune art. 27. Recursul a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5070 din 30 aprilie 2009, reținându-se că s-a făcut dovada calității de persoane îndreptățite a reclamanților și că restituirea în natură nu este posibilă, imobilul fiind evidențiat în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate. S-a mai reținut și că potrivit deciziei din 7 septembrie 2007 emisă de A.V.A.S. s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în valoare de 14.005.552 RON și s-a înaintat dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin intrarea în vigoare a acestui act normativ, instanței nu îi mai revin obligațiile la care se referă recurenții, s-a mai reținut în motivarea instanței supreme. Împotriva hotărârii pronunțată în recurs, reclamanții au formulat prezenta contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) fraza finală C. proc. civ. Criticile au vizat următoarele aspecte: - deși s-a reținut susținerea recurenților în sensul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, motivul nu a fost cercetat, nefăcându-se nici o referire la acesta, nici direct, nici implicit. - s-a reținut că A.V.A.S. a propus acordarea de despăgubiri, cu nesocotirea mențiunii recurenților în sensul că decizia respectivă a fost anulată de instanța de judecată. - a fost ignorată decizia Curții Constituționale prin care s-a constatat că abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sunt încălcate dispoziții constituționale, fiind repuse în vigoare dispozițiile vechi ale textului normativ. - nu au fost cercetate motivele 2 și 3 de recurs, reținându-se o situație inexistentă în realitate și anume aceea că s-a propus acordarea de despăgubiri, fără a se sesiza că acea decizie a fost anulată în instanță, rezultând, în acest fel, că reclamanții nu beneficiază nici de despăgubiri, nici de restituirea în natură. Analizând contestația în anulare, instanța reține următoarele: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. Contestația de față este întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) fraza finală C. proc. civ., ce are în vedere ipoteza în care, respingând recursul, instanța a omis să cerceteze unul din motivele de modificare sau casare. Examinând lucrările dosarului, considerentele hotărârii prin care a fost respins recursul și motivarea contestației în anulare, redate și în precedent, se constată că nu a fost analizat unul din motivele de recurs, și anume, cel prin care s-a criticat aplicarea în cauză a art. 29 din Legea nr. 10/2001, în locul art. 21 din aceeași lege. În cererea de recurs s-a susținut, pe de o parte, că nu s-a ținut seama de valoarea de inventar a imobilului de la data intrării în vigoare a legii, singura care se putea compara cu valoarea cotei neprivatizate a societății comerciale deținătoare, iar, pe de altă parte, s-a susținut că, pentru a fi aplicabil art. 29 din Legea nr. 10/2001 trebuie îndeplinite două condiții: imobilul să fi fost preluat cu titlu valabil și să fie deținut de o societate comercială privatizată. În situația în care doar una din condiții este îndeplinită procedura măsurilor reparatorii este guvernată de dispozițiile art. 21 din lege, respectiv se impune restituirea în natură. Or, în speță, prima condiție nu este îndeplinită, imobilul fiind preluat abuziv în baza Legii nr. 119/1948, caz în care restituirea în natură este obligatorie. Mai mult, în sprijinul acestui motiv de recurs, recurenții au invocat ulterior și Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 care a constatat că abrogarea sintagmei „cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, este neconstituțională. Judecând recursul, Înalta Curte a omis să analizeze acest motiv. Faptul că instanța de recurs a amintit într-o singură frază că „restituirea în natură nu este posibilă, imobilul fiind evidențiat în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate" nu echivalează cu o motivare, deoarece nu dezleagă problema de drept pusă în discuție, respectiv a întrunirii cumulative a condițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară modificării. În ceea ce privește pretinsa nelegalitate a deciziei din perspectiva raportului care trebuie să existe între valoarea capitalului deținut de stat la data intrării în vigoare a legii și valoarea imobilului notificat, în considerentele deciziei nu există nicio referire la această critică. Pentru aceste considerente, contestația în anulare va fi admisă, iar decizia nr. 5070 din 30 aprilie 2009 a acestei instanțe va fi anulată, cu consecința rejudecării recursului, în limita motivului omis. Analizând acest motiv, Înalta Curte constată următoarele: Într-adevăr, legea specială de reparație nr. 10/2001 instituie principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor, așa cum rezultă din art. 7 și

Printre situațiile de excepție în care restituirea în natură nu este posibilă se numără și cea reglementată de art. 29 din Legea nr. 10/2001 modificată, fost art. 27 din forma inițială a legii. Potrivit textului menționat, în forma de la data intrării în vigoare a legii și, respectiv, de la data notificării, în cazul în care imobilul a fost preluat cu titlu și este deținut de o societate comercială privatizată, măsurile reparatorii se pot acorda numai în echivalent, iar obligația de a soluționa notificarea incumbă entității care a efectuat privatizarea și nu unității deținătoare. Excluderea din textul inițial a sintagmei „cu titlu valabil" prin Legea nr. 247/2005 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, așa cum corect au arătat recurenții. De asemenea, recurenții au susținut constant, chiar prin cererea introductivă de instanță, că imobilul nu a fost preluat de stat cu titlu valabil și că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001. Intimata SC G. SA a susținut în apel că, în realitate, sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și că, deși reclamanții susțin că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, nu arată argumentele pentru care susțin această ipoteză. Curtea de apel a admis apelul pârâtei și a respins cererea de chemare în judecată împotriva acesteia, limitându-se la a reține că imobilul este deținut de o societate comercială privatizată și că în perioada 15 martie 2001 - 31 decembrie 2001 statul era acționar minoritar. Or, pentru a stabili dacă în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, trebuie să se verifice: dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu valabil și care era situația juridică a unității deținătoare la data intrării în vigoare a legii. De asemenea, în aplicarea art. 21 din lege, interesează proporția dintre capitalul social deținut de stat la data intrării în vigoare a legii, dar și raportul dintre acesta și valoarea imobilului, la același moment de referință. Cum aceste verificări nu pot fi făcute direct în recurs, iar Înalta Curte poate doar să aplice legea la situația de fapt care a fost pe deplin stabilită, ceea ce în speță nu s-a realizat, în baza art. 304 pct. 9 și 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.