ÎCCJ, decizie (scj.ro #81788)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81788) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Imobil preluat de statul sovietic ca activ german cu

titlu de despăgubire de război în baza hotărârilor Convenției

de la Potsdam și intrat ulterior în patrimoniul Statului Român, în baza

unui titlu valabil, prin cumpărare. Inaplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de

proprietate.

Index alfabetic :

notificare

-

imobil

-

titlu valabil

-

despăgubire de război

Legea

nr. 10/2001, art. 1, art. 2

Legea nr. 213/1998, art. 6

Nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 unui imobil, fostă

proprietate a unei persoane fizice de naționalitate și

cetățenie germană, imobil preluat ca fond industrial, în baza

Legii nr. 182/1946, de către Casa de Administrare și Supraveghere a

Bunurilor Inamice, înființată  în respectarea prevederilor

Convenției de armistițiu intervenită la data de 12 septembrie

1944 între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice,

Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și, mai apoi, predat

statului sovietic în temeiul Decretului lege nr. 182/1946 privitor la predarea

activelor germane, trecute în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice în

baza hotărârilor Convenției de la Potsdam, iar, ulterior, intrat în

proprietatea Statului Român prin cumpărare de la statul sovietic.

În atare condiții, cum fostul proprietar a fost deposedat de

imobil de către statul sovietic, în baza unor acte normative care nu

impuneau plata unor despăgubiri către persoanele fizice ori juridice

germane proprietare ale imobilelor, ci dimpotrivă, stabileau că

preluarea unor astfel de bunuri aparținând cetățenilor germani

se realizează cu titlu de despăgubire de război datorată de

Germania către U.R.S.S., rezultă că imobilul a intrat în

patrimoniul Statului Român în temeiul unui titlu valabil și nu în mod

abuziv, fapt ce fundamentează concluzia potrivit căreia imobilul nu

intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care sunt

aplicabile doar cu privire la preluările abuzive de imobile efectuate de

statul comunist român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Secția I

civilă, decizia nr.7428 din 5 decembrie 2012

Prin decizia nr.481/2003, S.C. A. S.A. a respins

notificarea formulată de B.M.D. și a statuat, în temeiul art.27

alin.(2) din Legea nr.10/2001, că petenta trebuie să se adreseze

A.P.A.P.S. București pentru a obține măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul notificat.

În motivarea deciziei s-a reținut că SC A. SA

este o societate comercială privatizată integral din anul 1993,

că aceasta este titulara dreptului de proprietate asupra întregului teren

în suprafață de 13.726 m.p., situat în București, conform

mențiunilor certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor emis de Ministerul Industriilor, că acest teren este afectat

de construcții, în care se desfășoară neîntrerupt

activitatea fabricii, complet modernizată și reutilată de

către actualul proprietar.

Prin cererea înregistrată la data de 12 august 2003,

reclamanta B.D.M. a cerut anularea deciziei menționate și obligarea

pârâtei SC A. SA să îi restituie în natură imobilul compus din

suprafața de 6.770 mp teren și construcții, invocând

incidența prevederilor art. 2, pct. 2 din Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că

imobilul a fost preluat de Statul Român fără un titlu valabil din

patrimoniul autorului său A.D. și este deținut nelegal de

pârâtă, raportului juridic dedus judecății nefiindu-i aplicabile

prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a

reținut prin decizia contestată.

Reclamanta a susținut, referitor la teren, că

titlul invocat de pârâtă, anume certificatul emis de Ministerul

Industriilor, nu este de natură să îi ateste dobândirea valabilă

a dreptului de proprietate, acest certificat fiind emis doar în vederea

privatizării societății, iar referitor la construcții,

că atât timp cât nu a probat că ar fi fost privatizate cu respectarea

legii, pârâta nu poate invoca un drept valabil de proprietate asupra acestora,

caz în care este îndreptățită la restituirea în natură a

acestor imobile.

Prin sentința civilă nr.761/2003,

Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, cererea.

Instanța a reținut că deposedarea

autorului reclamantei de imobil, nu s-a realizat de Statul Român, ci de Uniunea

Republicilor Socialiste Sovietice

,

imobilul fiind considerat activ

german și preluat de statul sovietic ca despăgubire de război,

în baza celor statuate la Conferința de la Potsdam.

S-a reținut că imobilul în litigiu a fost

proprietatea Întreprinderii A. București, că, potrivit

mențiunilor deciziei nr.8868 a directorului Casei de Administrare și

Supraveghere a Bunurilor Inamice

(pe viitor, C.A.S.B.I.)

, publicată

în Monitorul Oficial nr.128/1945, această întreprindere a fost

încadrată în prevederile Legii nr.91/1945 și, mai apoi, a intrat sub

incidența dispozițiilor Legii nr.182/1946

,

acte normative în

baza cărora activele germane care, potrivit Convenției de la Potsdam

au trecut în proprietatea U.R.S.S., au fost inventariate de Statul Român

și predate instituțiilor împuternicite de Guvernul U.R.S.S., indicate

de Comisia Aliată de Control din România.

S-a mai reținut că reclamanta nu a probat

împrejurările în baza cărora imobilul în litigiu a reintrat ulterior

în proprietatea Statului Român, motiv pentru care se prezumă că

acesta a fost abandonat de către U.R.S.S, situație în care, în

temeiul dispozițiilor art.477 și 646 C.civ., a intrat în proprietatea

Statului Român, ca bun vacant și fără stăpân.

Instanța a statuat, totodată, că

indiferent de momentul deposedării, data Convenției de la Potsdam, 12

septembrie 1944, ori data preluării efective de către U.R.S.S.,

imobilul în litigiu nu cade în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, caz în

care raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile

prevederile art. 2 raportat la art.1 din Legea nr.10/2001, invocate de

reclamantă.

Nu sunt aplicabile nici prevederile art. 20 din Legea nr.

10/2001 invocate de reclamantă, în cauză nefiind probat că, la

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român ar fi fost

acționar majoritar al societății pârâte sau, după caz,

minoritar dar având un pachet de acțiuni a cărui valoare să fie

mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului în

litigiu.

Cât privește apărarea reclamantei, potrivit

căreia privatizarea societății pârâte s-ar fi realizat cu

nerespectarea prevederilor legale, instanța a reținut că nu

poate fi verificată pe cale incidentală în procesul pendinte, ci,

doar pe cale separată, în cadrul procedurii prevăzute de

dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.279/A/2004, Curtea de Apel

București, Secția a VII-a civilă și litigii de muncă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru

aceleași considerente reținute și de prima instanță.

Instanța de apel a mai reținut și că

nu poate primi apărarea reclamantei, potrivit căreia deposedarea

autorului său A.D. de imobilul în litigiu s-ar fi realizat de Statul Român,

cât timp nu a probat că statul sovietic ar fi restituit autorului său

imobilul la sfârșitul războiului, pentru ca, ulterior, acesta să

fie preluat abuziv de Statul Român.

Prin decizia civilă nr.5974/2006, Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția civilă și de

proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamantă, a

casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei, instanța a reținut că situația

juridică a imobilului în litigiu nu a fost pe deplin clarificată,

respectiv că, astfel cum aceasta este evidențiată prin

probatoriile administrate, nu fundamentează concluzia reținută

instanțele de fond, potrivit căreia imobilul în litigiu ar fi fost

preluat de statul sovietic înainte de 6 martie 1945 și că acesta nu a

făcut obiectul și al unei preluări abuzive din partea Statului

Român, în sensul dispozițiilor art.2 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de recurs a reținut că includerea

Întreprinderii A. în lista anexă a deciziei emise de Directorul C.A.S.B.I.

în temeiul prevederilor art. 2 din Legea din 1945, adoptată în aplicarea

prevederilor Convenției de la Potsdam,

privitoare la preluarea, cu

titlu de despăgubire de război, a bunurilor aparținând statelor

inamice și resortisanților acestora, marchează doar trecerea

bunului în administrarea și supravegherea C.A.S.B.I, iar dispozițiile

Decretului Lege nr.182/1946 se referă la predarea către U.R.S.S. a

bunurilor preluate în administrare și supraveghere identificate de

C.A.S.B.I.

Instanța de recurs a observat că la data de 23

august 1944 a fost repusă în vigoare Constituția din 1923, ale

cărei dispoziții garantau proprietatea privată și permiteau

exproprierea numai pentru o utilitate publică, cu o justă și

prealabilă despăgubire, caz în care apreciază că se impunea

a se examina valabilitatea actului de preluare a imobilului în litigiu de

Uniunea Sovietică și, mai apoi, a se analiza în ce măsură

Statul Român, a cărui intrare în posesie, ulterioară datei de 6

martie 1945 este un fapt de necontestat, l-a preluat ca bun abandonat de un

proprietar sau, dimpotrivă, ca bun abandonat de un posesor nelegitim.

Instanța de recurs a statuat că se impunea a se verifica dacă

preluarea de către Statul Român a imobilului după data de 6 martie

1945 viza un imobil care, în realitate, nu ieșise din patrimoniul

autorului reclamantei, respectiv, dacă a fost vorba de o preluare

fără un titlu valabil de către Statul Român, întrucât, în acest

caz, cu privire la raportul juridic dedus judecății ar fi atrasă

incidența dispozițiilor Legii nr.10/2001.

În situația reținerii de către instanța de trimitere a

incidenței prevederilor Legii nr. 10/2001, instanța de recurs a

statuat că nu are a examina aplicabilitatea prevederilor art.20 alin.(1)

din Legea nr.10/2001, cum greșit s-a procedat în primul ciclu procesual,

ci aplicabilitatea prevederilor art.27 alin.(1) din Legea nr.10/2001 în forma

în care aceasta era în vigoare la data soluționării notificării,

respectiv, în forma avută atât la data soluționării

notificării, cât și la data judecării acțiunii în

primă instanță și în faza apelului, dispoziție

aplicabilă tocmai societăților comerciale privatizate.

Aceasta, întrucât privatizarea sa s-a încheiat înainte de intrarea în vigoare a

legii reparatorii speciale, astfel încât dispozițiile art.20 alin.(1) din

această lege nu pot constitui temeiul unei soluții de restituire în

natură.

În acest context al analizei, instanța de recurs a reținut și

că existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu

atestă apartenența imobilului la patrimoniul societății

pârâte de o manieră ce nu ar putea fi cenzurată decât pe calea

acțiunii în nulitate cu regim special, pusă la dispoziție de legea

reparatorie, relevanța sa juridică depinzând de existența unui

titlu valabil al Statului Român de preluare a imobilului, privit ca autor al

societății comerciale rezultate din reorganizarea, în temeiul Legii

nr.15/1990, a fostei întreprinderi de stat.

Această concluzie a fost fundamentată și pe faptul că, în

cauză, nu s-a dovedit modalitatea în care pârâta, societate

comercială integral privatizată a dobândit ea însăși

dreptul de proprietate asupra terenului de 16.502 m.p. înscris în certificat, întrucât

deși au fost invocate dispozițiile art. 20 din Legea nr.15/1990 nu

s-a probat și titlul în baza căruia fosta Întreprindere A.

deținea respectivul teren la data intrării în vigoare a legii și

nici modalitatea în care s-a realizat privatizarea sa integrală.

Instanța de recurs a statuat că, în măsura în care rejudecarea

fondului, în cadrul apelului, ar reclama pronunțarea unei soluții de

restituire în natură a imobilului, instanța de trimitere urmează

să procedeze la identificarea imobilului în litigiu, teren și

construcții, pentru ca, pe această premisă să se verifice

posibilitatea și a unei restituiri efective în raport cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.12/A/2009, Curtea de Apel

București, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamantă.

Instanța a reținut că raportului juridic

dedus judecății nu îi sunt aplicabile prevederile art. 1 din Legea

nr. 10/2001, întrucât, potrivit probatoriului administrat, preluarea imobilului

în litigiu din patrimoniul autorului reclamantei s-a făcut de statul

sovietic, la data de 12 septembrie 1944, care nu l-a mai restituit ulterior,

caz în care nu a existat o deposedare abuzivă a autorului reclamantei de

către Statul Român.

S-a mai reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, cu mențiunea că certificatul de atestare a

dreptului de proprietate de care se prevalează pârâtă S.C. A. S.A.,

face dovada deplină, până la proba contrarie, a dreptului său de

proprietate cu privire la terenul în litigiu, dobândit în temeiul Legii

nr.15/1990, încă de la intrarea în vigoare a acestui act normativ.

S-a reținut ca fiind nefondate criticile reclamantei referitoare la

nerespectarea de către pârâtă a procedurii de privatizare

reglementată prin dispozițiile Legii nr.99/1999 privind unele

măsuri pentru accelerarea reformei economice, însușindu-și

argumentele primei instanțe care, la rândul ei, a apreciat că aceste

critici puteau face obiectul unei acțiuni prin care să se tindă

la anularea titlul pe care îl opune pârâta, ele neputând fi valorificate pe

calea unei contestații întemeiată pe dispozițiile art. 24 din

Legea nr.10/2001, în limitele căreia instanța are a se pronunța,

cu respectarea principiului disponibilității care guvernează

procesul civil.

Instanța de apel a reținut și constatările evidențiate

în rapoartele de expertiză întocmite în cauză, privind imobilele

situate în București, deținute de S.C. A. S.A. și anume,

raportul de expertiză tehnică privind construcțiile și

raportul de expertiză tehnică privind terenul.

Prin decizia civilă nr.4234/2010, Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția civilă și de

proprietate intelectuală a respins, ca nefondată, excepția

lipsei calității de reprezentant invocată de pârâta S.C. A. S.A,

a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia și a trimis

cauza, spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea hotărârii, s-a reținut că instanța de

trimitere nu a respectat îndrumările date prin decizia anterioară de

casare, relative la necesitatea de a se stabili în ce mod a dobândit U.R.S.S.

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv, relative la

necesitatea analizării valabilității actului de predare

către statul sovietic, analiză esențială pentru a se

cerceta, ulterior, în ce măsură Statul Român, a cărui intrare în

posesia imobilului în litigiu ulterioară datei de 6 martie 1945 este un

fapt necontestat, a preluat un bun abandonat de un proprietar sau,

dimpotrivă, un bun abandonat de un posesor nelegitim.

S-a reținut, totodată, că instanța de trimitere nu a

respectat nici îndrumările relative la necesitatea stabilirii

modalității, datei și procedurii în care pârâta a devenit

societate integral privatizată, relevante din punctul de vedere al

analizei incidenței prevederilor art. 20 alin. (1) și 27 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, în funcție de distincțiile detaliate în

decizia de casare.

Instanța de recurs a reținut ca fiind contrare

îndrumărilor date prin decizia de casare, argumentele reținute de

instanța de trimitere în fundamentarea concluziilor relative la efectele

juridice ale certificatului de atestare a dreptului de proprietate invocat de

pârâtă, anume faptul că acesta ar face dovada deplină, până

la proba contrarie, a dreptului de proprietate dobândit de pârâtă în

temeiul Legii nr.15/1990, respectiv faptul că valabilitatea sa nu poate fi

cenzurată decât pe calea prevăzută de art.45 alin.(2) din Legea

nr.l0/2001.

În rejudecare, prin decizia civilă nr.121 din 20

decembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale

,

cu opinie majoritară, a admis apelul declarat de

reclamantă și a schimbat sentința apelată, în sensul

că a admis în parte cererea și a anulat decizia nr. 481/2003

emisă de pârâta SC A. SA parțial, sub aspectul neacordării de

compensații bănești, menținând dispoziția de

respingere a cererii de restituire în natură a imobilului.

Instanța a reținut că la data de 23 august 1944 erau în

vigoare prevederile Constituției din 1923 care garantau, prin

dispozițiile art.17 alin.(3) și art.137 alin.(3), proprietatea

privată, permițând exproprierea numai pentru utilitate publică,

cu o justă și prealabilă despăgubire, în același sens

fiind prevederile art.481 C.civ.

În raport de aceste dispoziții legale, instanța a reținut

că imobilul în litigiu a fost preluat de către U.R.S.S. în mod

abuziv, întrucât preluarea s-a realizat fără plata unei juste și

prealabile despăgubiri către proprietarul imobilului, cu

mențiunea că dispozițiile Conferinței de la Potsdam, ca

izvor de drept internațional public, pe plan intern nu puteau fi

derogatorii de la cele ale Constituției României.

S-a reținut că, potrivit probatoriului administrat, rezultă

că imobilul în litigiu s-a aflat în perioada 12 septembrie 1944 – 1

ianuarie 1947 în administrarea și controlul C.A.S.B.I pentru ca, ulterior,

potrivit mențiunilor raportului din 24 septembrie 1949 a Comisiei de Lichidare

a C.A.S.B.I, să se întocmească procesele-verbale de primire-predare

între partea română și partea sovietică, în baza cărora

imobilul a fost preluat efectiv de U.R.S.S.

Instanța a constatat că, ulterior, imobilul a

făcut obiectul unei convenții de revânzare intervenită între

statul sovietic și Statul Român, respectiv a Acordului încheiat la data de

31 martie 1954 privind vânzarea către Republica Populară Română

a părții sovietice de participare în 8 (opt) societăți

româno-sovietice, întreprinderi printre care este enumerată și

Fabrica A., imobilul reintrând astfel în proprietatea Statului Român.

Cum însă, în cauză, nu s-a făcut dovada că pentru acest

imobil autorul reclamantei ar fi fost despăgubit la momentul

deposedării, condiție impusă de prevederile Constituției

din 1923, instanța de apel a apreciat că raportului juridic dedus

judecății îi sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 10/2001.

Cât privește dispoziția de respingere a

notificării, instanța de apel a reținut că a fost

emisă de pârâtă cu respectarea prevederilor art. 20 din Legea nr.

10/2001, întrucât nu s-a probat condiția relativă la valoarea

acțiunilor sau părților sociale deținute de stat, anume ca

aceasta să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a

imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

Instanța a apreciat că această

dispoziție a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 24 alin.

(1) din lege, în forma avută în vedere la data emiterii, potrivit

cărora în cazul imposibilității restituirii în natură,

deținătorul imobilului trebuie ca, în termenul prevăzut de

prevederile art. 23 alin. (1) din lege, să facă o ofertă de

restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

În motivarea soluției de respingere a

solicitării de restituire în natură a imobilului, instanța de

apel a reținut și împrejurarea că reclamanta nu deține un

bun, în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene, iar

criticile sale privind nelegalitatea actelor de privatizare încheiate de

pârâtă, nu au fost probate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta,

invocând incidența art.304 pct.9 C.proc.civ., precum și pârâta,

invocând incidența prevederilor art.304 pct.6 și 9 C.proc.civ.

În motivarea recursului, reclamanta a susținut

că au fost interpretate și aplicate greșit prevederile Legii nr.

10/2001, cu consecința respingerii eronate a cererii de restituire în

natură a imobilului în litigiu, pentru care s-a statuat că a fost

preluat în mod abuziv din patrimoniul autorului său.

Reclamanta susține că raportului juridic dedus

judecății nu îi erau aplicabile prevederile art.20 din Legea

nr.10/2001, întrucât pârâta avea acționariat integral privat încă de

la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr.10/2001, iar

raționamentul prin analogie folosit nu era permis cât timp prin

dispozițiile art.2 alin.(2) din lege nu se oferă o soluție

explicită pentru imobilele preluate fără titlu valabil

.

Dimpotrivă,

raportului juridic dedus judecății îi erau aplicabile prevederile

art. 27, normă de drept ignorată de instanța de apel precum

și dispozițiile art.2 alin.(2) din Legea nr.10/2001, cu privire la

aplicarea căreia are un drept câștigat și nu doar o

speranță legitimă, dispoziții legale în baza cărora

și-a păstrat calitatea de proprietar al imobilului în litigiu

avută de autorul său la data preluării.

Dispozițiile art. 2 alin. (2) din lege se constituie

în elementul de legătură în interpretarea sistematică a textelor

Legii nr.10/2001, fundamentând regula generală a restituirii în

natură a imobilelor preluate abuziv de stat, consacrată și prin

dispozițiile art.1 din lege, regulă care, eronat, nu a fost

aplicată în procesul pendinte.

Instanța de apel a interpretat și aplicat

greșit și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, atât din perspectiva prevederilor art. 20 din Constituția

României, cât și din punct de vedere al noțiunilor de „bun”, „drept

efectiv” și „speranță legitimă”, consacrate în

jurisprudența convențională, precum și din punctul de

vedere al consecințelor juridice ce se produc prin înlăturarea

aplicării dispozițiilor convenționale.

Reclamanta susține că, în raport de prevederile

art.2 alin.(2) din Legea nr.10/2001, are calitatea de proprietar al imobilului

în litigiu, fiind titulara unui drept efectiv cu privire la un bun pentru care

Statul Român nu deține un titlu valabil, astfel cum corect a statuat

curtea de apel.

În atare condiții, cum pârâta nu deține un bun

în sensul jurisprudenței C.E.D.O, se impunea restituirea în natură a

imobilului în litigiu și nu acordarea de despăgubiri, soluție

care conduce la concluzia lipsei unei protecții a dreptului său de

proprietate sub standardele dreptului intern.

Reclamanta susține și că pârâta, care

afirmă un drept în temeiul certificatului de atestare a dreptului de

proprietate provenind de la un neproprietar, Statul Român, solicită în

realitate protecția unei speranțe legitime și nu a unui drept

actual, cu mențiunea că pârâta are un remediu efectiv de rezolvare a

problemei, anume calea acțiunii în regres în vederea reparării prejudiciilor

suferite prin restituirea imobilului în favoarea sa.

Reclamanta susține că și în ipoteza în

care s-ar reține că jurisprudența CEDO protejează ambele

părți litigante, în sensul că recunoaște că ambele au

un bun în sensul Convenției, se impune concluzia potrivit căreia

soluția ar trebui pronunțată potrivit regulilor dreptului comun,

și nu potrivit legii speciale anume a Legii nr.10/2001. Într-o asemenea

ipoteză, în raport de prevederile Codului civil referitoare la uzucapiune,

ale Legii nr.15/1990, prin care se instituie posibilitatea dobândirii de

către societățile înființate doar a bunurilor dobândite cu

titlu de proprietar de fostele întreprinderi (aspect statuat cu caracter

obligatoriu prin decizia de casare) și ale Legii nr.10/2001, reclamanta susține

că se impunea concluzia că este îndreptățită la

restituirea în natură.

În argumentarea acestei concluzii, reclamanta

înțelege să invoce și un criteriu subsidiar, al protecției

celor două interese (potrivit căruia mecanismul de despăgubire

prin echivalent a proprietarilor deposedați de stat nu este eficient,

dreptul lor neputând fi protejat în timp ce pârâta are la îndemână

acțiunea în regres, caz în care interesul ei este protejat cu

suficiență) precum și criteriul echității.

Reclamanta invocă inaplicabilitatea prevederilor

art. 45 (fost 50) alin. (2) din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus

judecății și, respectiv, încălcarea prevederilor art. 18

din lege.

În fine, reclamanta susține că împrejurarea că pârâta era la

data notificării o întreprindere cu capital privat nu împiedica, în raport

de prevederile art.27 din lege, restituirea în natură a imobilului, dat

fiind că eventuala valabilitate a procesului de privatizare nu este de

natură să confere titlului pârâtei un caracter valabil, întrucât

privatizarea prin vânzarea pachetului de acțiuni nu are semnificația

unui transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în

patrimoniul societății privatizate.

Momentul transferului dreptului de proprietate este

anterior privatizării, întrucât dobândirea construcțiilor s-a

făcut

ex lege

prin reorganizarea societății pârâte, cu

mențiunea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis

în favoarea acesteia are doar un rol declarativ și nu de act de

înstrăinare, acesta fiind întocmit la data de 23 iunie 1993, adică

anterior efectuării actelor de privatizare.

Reclamanta susține că, întrucât fiind o

societate cu capital de stat la momentul „dobândirii” pârâta nu poate invoca

buna credință, cu mențiunea că acționarul său unic,

Statul Român, trebuie considerat de rea credință atât la momentul

înființării cât și la momentul eliberării certificatului de

atestare a dreptului de proprietate.

Totodată, reclamanta invocă nerespectarea

dispozițiilor deciziei de casare, obligație statuată prin

dispozițiile art. 315 C.proc.civ. de către instanța de

trimitere, respectiv a celor relative la faptul că statul nu a fost

niciodată proprietarul imobilului în litigiu și la faptul că „nu

era necesară formularea unui capăt de cerere distinct de anulare a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate sau a actelor de

privatizare.”.

La data de 1 martie 2012, reclamanta și-a completat recursul

prin

critici și argumente suplimentare, invocând incidența prevederilor

art. 304 pct.8 și pct. 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea criticilor suplimentare, reclamanta

susține că, în realitate, contrar celor stabilite de instanța de

apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a stabilit niciodată

criterii de preferabilitate între cauza proprietarului deposedat nelegal în

perioada comunistă și un eventual dobânditor de bună

credință, caz în care „dispoziția din Legea nr. 10/2001 care

impune restituirea în natură este categoric convențională”,

critică

în cadrul căreia face o prezentare a deciziei în interesul legii nr.

33/2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție și a cauzei pilot Maria Athanasiu ș.a. contra României.

Mai apoi, reclamanta susține că pârâta A. nu

are un bun actual protejabil prin refuzul restituirii în natură, în sensul

Convenției, nicio dispoziție din menționata cauză pilot

neafirmând aceasta.

În motivarea recursului, pârâta susține că a

fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, în raport de situația de

fapt reținută, incidența acestui act normativ raportului juridic

dedus judecății era exclusă.

Potrivit împrejurărilor statuate de instanțele

de fond, imobilul în litigiu a fost preluat de statul sovietic cu titlu de

despăgubire de război datorată de Germania și nu de

România, cum eronat s-a reținut, în baza hotărârilor Convenției

de Potsdam, transpuse de Statul Român prin Decretul lege nr. 182 din 21 martie

1946, preluare care este una cu titlu valabil.

Cât privește redobândirea imobilului în litigiu de

către Statul Român, pârâta susține, potrivit acelorași

împrejurări de fapt statuate de instanța de apel, că aceasta s-a

realizat prin cumpărare, în anul 1954, în baza Acordului privind vânzarea

către Republica Populară Română a părții sovietice de

participație în 8 societăți româno-sovietice, pentru un

preț considerabil, societăți printre care s-a numărat

și Întreprinderea A.

Pârâta critică ca fiind nelegală constatarea

instanței de apel potrivit căreia cât timp preluarea imobilului de

statul sovietic s-a realizat fără plata vreunei despăgubiri,

aceasta era abuzivă în sensul prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr.

10/2001 și contravenea dispozițiilor Constituției din 1923,

argumentat de faptul că dispozițiile Conferinței de Potsdam, ca

izvor de drept internațional public, nu pot fi derogatorii de la cele ale

Constituției României.

Aceasta, întrucât, documentele Conferinței de la

Potsdam au fost ratificate de Statul Român, care doar a indisponibilizat

imobilul care aparținea fondului de comerț al unei

societăți comerciale deținute de un cetățean german în

vederea predării statului sovietic, imobil pentru care Statul Român nu

avea obligația de plată a unor despăgubiri către statul

sovietic.

Referitor la dispozițiile constituționale

interne, pârâta învederează că, dată fiind starea de

război, acestea au fost suspendate prin Decretul-lege nr. 2052/1940,

acestea fiind repuse parțial în vigoare prin Decretul regal nr. 1626/1944,

exclusiv însă cu privire la drepturile și îndatoririle

cetățenilor români.

Cum Statul Român a intrat, ulterior, în proprietatea

imobilului în litigiu prin răscumpărarea lui de la statul sovietic,

pârâta critică ca fiind neverosimilă constatarea instanței de

apel potrivit căreia Statul Român ar mai datora o despăgubire pentru

acest imobil în favoarea fostului proprietar deposedat de statul sovietic.

Acest fapt ar echivala cu instituirea în sarcina Statului Român a unei

obligații de plată către cetățenii germani a unor

despăgubiri de război, datorate de Germania, ceea ce nu este permis.

Pârâta subliniază existența unor

inadvertențe în considerentele deciziei recurate, cum ar fi cea

relativă la motivele care au condus la adoptarea Legii nr. 91/1945, act

normativ adoptat în baza Convenție de armistițiu din 12 septembrie

1944 (și prin care România s-a obligat să indisponibilizeze bunurile

aparținând Germaniei, Ungariei sau naționalităților lor, pe

teritoriul României) și nu a documentelor Conferinței de la Potsdam,

care s-a desfășurat în perioada 16 iulie 1945 - 2 august 1945 și

care au fost transpuse pe plan intern prin Decretul lege nr. 182/1946 privitor

la predarea activelor germane trecute în proprietatea predarea activelor

germane, trecute in proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste in

baza hotărârilor Conferinței de la Potsdam.

În subsidiar, în condițiile reținerii

incidenței prevederilor Legii nr. 10/2001 cu privire la raportul juridic

dedus judecății, pârâta susține că reclamanta nu a

îndeplinit corect procedura administrativă prevăzută de

această lege de reparație, întrucât, în raport de prevederile art. 27

din lege, notificarea se impunea a fi adresată instituției publice

care a efectuat privatizarea societății și nu, în mod direct,

societății privatizate integral la momentul intrării în vigoare

a legii de reparație, aspect confirmat implicit, prin considerentele

reținute de instanța de apel relative la incidența

dispozițiilor Titlului VII al Legii nr.247/2005.

Pârâta susține, totodată, că atâta timp

cât reclamanta nu a solicitat acordarea de despăgubiri, ci doar

restituirea în natură a terenului și a construcțiilor

deținute de autorul său, instanța de apel a acordat ceea ce nu

s-a cerut, fiind incidente astfel prevederile art. 304 pct. 6 C.proc.civ.

Analizând recursul declarat de pârâtă,

Înalta Curte a constatat că este fondat din punct de vedere al motivului

prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., pentru

următoarele considerente:

În drept, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, „

Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza

Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie

în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă,

în condițiile prezentei legi.”

Potrivit prevederilor art. 6

alin.(1) din Legea nr. 213/1998, „

Fac parte din domeniul public sau privat

al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și

bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România

era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat.

Potrivit alin. (2) și (3)

ale aceluiași articol „

Bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau

de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație.”

iar „

Instanțele judecătorești sunt

competente să stabilească valabilitatea titlului.”

În interpretarea și

aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanțele

judecătorești învestite cu soluționarea unor cereri de restituire

în natură au a verifica și a se pronunța cu privire la

valabilitatea titlului statului cu privire la imobilele intrate în patrimoniul

său în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și, totodată,

a statua dacă imobilele a căror restituire se solicită fac sau

nu obiect al unor legi speciale de reparație.

Obligația unor astfel de verificări subzistă și în cadrul

proceselor declanșate în baza legilor speciale de reparație, cum este

și Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, învestite cu soluționarea unei

contestații formulate în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr.

10/2001, instanțele judecătorești sunt abilitate să

verifice și să stabilească dacă preluarea imobilului a

cărui restituire se solicită a fost realizată în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 de către Statul Român și dacă

aceasta  a fost abuzivă, în înțelesul dispozițiilor art. 2

din Legea nr. 10/2001 ori, dimpotrivă, dacă preluarea s-a realizat de

stat în afara perioadei de referință menționate sau, după

caz, deși  s-a realizat în perioada de referință a legii,

s-a făcut în baza unui titlu valabil.

În speța supusă analizei, se constată că reclamanta a dedus

judecății o contestație întemeiată pe prevederile art. 26

din Legea nr. 10/2001, prin care a pretins că este îndreptățită,

în condițiile speciale impuse de această lege de reparație, la

restituirea în natură a imobilului în litigiu, și nu o acțiune

în revendicare, pe calea dreptului comun, caz în care judecata cauzei se

desfășoară doar în limitele impuse de prevederile legii de

reparație.

Relativ la împrejurările de fapt ale cauzei, potrivit concluziilor

instanțelor de fond, necontestate de părțile litigante, imobilul

în litigiu, situat în municipiul București, compus din teren în

suprafață de 6.770 mp și construcții, a fost proprietatea

Întreprinderii „

A., Fabrica de ciorapi, societate în nume colectiv, A.D.

Comp

.”, situație confirmată și prin mențiunile

procesului verbal nr. 41503/1941 întocmit de Comisiunea pentru înființarea

cărților funciare în București.

Fabrica A. a fost preluată în administrarea

C.A.S.B.I.

ca fond industrial

,

fostă proprietate a unei persoane

fizice A.D., cetățean german

, în baza Legii nr. 182/1946 și

mai apoi predată statului sovietic, reprezentat prin Administrația

Bunurilor Sovietice din România, în baza Jurnalului Consiliului de

Miniștri nr. 388/1946, administrație sub controlul căreia a

trecut din administrarea C.A.S.B.I. în mod efectiv la începutul anului 1947,

după ce la firma individuală nr. 1188/1940 s-a făcut

mențiunea cuvenită, înregistrată sub nr. 26143 din 7 octombrie

1946.

Relativ la situația acestei firme industriale, este

de observat că  indisponibilizarea sa s-a realizat și pe

perioada 12 septembrie 1944 – 1 ianuarie 1947, pentru ca, ulterior, prin

decizia nr. 8868 a directorului CASBI, publicată în Monitorul Oficial nr.

28 din 8 iunie 1945, aceasta să fie declarată ca fiind încadrată

în prevederile Legii nr. 91/1945 și, pe cale de consecință,

să fie trecută sub controlul și administrarea C.A.S.B.I.,

activele firmei fiind predate în proprietate statului sovietic.

Relativ la împrejurările deposedării autorului

reclamantei, este de menționat că prin

Convenția de

armistițiu intervenită la data de 12 septembrie 1944

între

Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatul

Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, România

și-a recunoscut înfrângerea în cel de-al doilea război mondial

și, cu începere de la 24 august 1944, ora 4 a.m. a încetat toate

operațiunile militare, obligându-se

(art. 8)

să nu

permită exportul sau exproprierea oricărei forme de proprietate

(inclusiv obiecte de valoare și bani) aparținând Germaniei, Ungariei

sau naționalităților lor, sau persoanelor cu reședința

în teritoriile ocupate de ele (..), respectiv, obligându-se să păstreze

aceste bunuri în condițiile ce se vor stabili de Înaltul Comandament

Aliat.

În respectarea prevederilor Convenției de

armistițiu, prin Legea nr. 91/1945 a fost înființat un organism

autonom, pus sub autoritatea Ministerului Finanțelor, anume Casa de

Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice

(C.A.S.B.I.),

având ca principală atribuție administrarea bunurilor mobile și

imobile ale persoanelor prevăzute la art. 8 din convenție.

În expunerea de motive a legii se arată că

România, prin Legea nr. 498/1942 privind regimul bunurilor supușilor cu

care România se găsește în stare de război, a dispus măsuri

privind indisponibilizarea unor astfel de bunuri și trecerea acestora sub

administrare forțată și anterior semnării Convenției

de armistițiu.

Totodată, este de observat că prin

Decretul

lege nr. 182/1946 privitor la predarea activelor germane, trecute în

proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice în baza hotărârilor

Convenției de la Potsdam, predarea către U.R.S.S. a activelor germane

prevăzute la art. 1, s-a efectuat pe bază de jurnale date de

Consiliul de Miniștri, conform listelor întocmite de C.A.S.B.I.,

înființată prin Decretul lege nr. 91/1945.

În fine, este de menționat că prin Decretul nr.

228/1948 pentru desființarea Comisiei ministeriale pentru executarea

Tratatului de pace, pentru desființarea Casei de Administrare și

Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.) și pentru reglementarea

conservării, administrării și lichidării bunurilor

administrate de această Casă, bunurile germane de orice fel, aflate

la acea dată sub controlul C.A.S.B.I., precum și cele care se vor mai

încadra ca atare, au trecut sub controlul și supravegherea Comisiei de

lichidare a C.A.S.B.I. până la momentul predării lor către

U.R.S.S., conform Legii nr. 182/1946 (art. V).

Prin același decret au fost stabilite regulile

aplicabile bunurilor aparținând cetățenilor austrieci, maghiari

ori de altă cetățenie decât cea română, germană,

austriacă sau maghiară (art. VII și art. VIII), precum și

procedura în care cei îndreptățiți pot cere restituirea

bunurilor prevăzute de cele două articole de lege.

Relativ la împrejurările de fapt ale cauzei, astfel cum acestea erau

stabilite la judecata în fond a cauzei în primele două cicluri procesuale,

este de observat că activele Fabricii A., ulterior preluării de

C.A.S.B.I. și predării către U.R.S.S. au reintrat în

proprietatea Statului Român, unde se regăseau la data de 22 decembrie

1989.

În atare condiții, prin deciziile de casare pronunțate, instanța

de recurs, reținând că reclamanta și-a întemeiat pretenția

de restituire în natură pe nelegalitatea preluării imobilului de

Statul Român după data de 6 martie 1945, au statuat în sarcina

instanței de trimitere obligația de a verifica legalitatea

indisponibilizării activelor fabricii de Statul Român, a preluării

și predării acestora către statul sovietic și, respectiv,

legalitatea intrării acestor active, ulterior preluării de statul

sovietic, în proprietatea Statului Român.

În acest context al analizei, este de observat că nu interpretarea

dispozițiilor

Convenției de armistițiu intervenită la

data de 12 septembrie 1944

ori cele ale

Acordul asupra reparațiilor

de război de la Potsdam din

17 iulie – 2 august 1945

făcea obiectul analizei

instanței de trimitere, ci legalitatea indisponibilizării activelor

Fabricii A. de C.A.S.B.I., persoană juridică de drept public român

și, respectiv, legalitatea cedării acestora către U.R.S.S. în

temeiul legislației interne, anume în temeiul dispozițiilor Legii nr.

nr. 498/1942 privind regimul bunurilor supușilor cu care România se

găsește în stare de război și ale Decretului lege nr.

182/1946 privitor la predarea activelor germane, trecute în proprietatea

Uniunii Republicilor Sovietice în baza hotărârilor Convenției de la

Potsdam.

Efectuarea unor astfel de verificări nu contravine normelor de drept

internațional public, iar utilitatea efectuării acestor

verificări era impusă de necesitatea examinării

apărării invocate de reclamantă, potrivit căreia activele

fabricii, după preluare, au fost abandonate de statul sovietic, reintrând

astfel în proprietatea autorului său, care a fost deposedat ulterior, în

mod abuziv, de statul român, după data de 6 martie 1945.

Cât privește legalitatea preluării Fabricii A. de către

C.A.S.B.I., se constată că indisponibilizarea activelor acestei

fabrici s-a realizat în considerarea faptului că era proprietatea

cetățeanului A.D., de naționalitate și cetățenie

germană conform adeverinței emise de Legațiunea Germană din

București la data de 31 mai 1939 (conform mențiunilor actului de

adjudecare nr. 2, jurnal nr. 639/1943, Tribunalul Ilfov, secția notariat)

în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 498/1942, iar predarea

acestora către U.R.S.S. s-a realizat cu respectarea condițiilor

impuse de Decretul  lege nr. 182/1946.

Actele normative menționate, în baza cărora s-a produs deposedarea,

nu impuneau plata unor despăgubiri către persoanele fizice ori

juridice germane proprietare ale imobilelor, ci dimpotrivă, stabileau

că preluarea unor astfel de bunuri aparținând cetățenilor

germani se realizează cu titlu de despăgubire de război

datorată de Germania către U.R.S.S.

În atare împrejurări, condiția reținută ca fiind

neîndeplinită de instanța de apel, relativă la neplata unei

despăgubiri de către statul sovietic către autorul reclamantei

la momentul deposedării de imobilul în litigiu, se constată, pe de o

parte, că nu era prevăzută de actele normative în baza

cărora s-a produs deposedarea de imobil iar, pe de altă parte,

că ea pune în discuție legalitatea obligațiilor asumate de

statele beligerante prin tratatele internaționale încheiate la finalul

războiului, fapt care excede competenței de judecată a

instanțelor naționale.

Concluzia mai sus arătată se impune a fi reținută și

în condițiile în care prin Actul constituțional din 31 august 1944

s-a statuat cu privire la drepturile românilor, ca fiind cele recunoscute de

Constituția din 1866, cu modificările ulterioare, și de

Constituția din 29 martie 1923, dispoziții care nu erau incidente

raportului juridic intervenit între statul german și statul sovietic, în

legătură cu bunurile aparținând cetățenilor germani.

Relativ la legalitatea preluării Fabricii A. de către C.A.S.B.I.

și mai apoi de statul sovietic, este observat și faptul că

reclamanta nu a formulat critici în acest sens prin cererea de chemare în

judecată și nici pe parcursul procesului, aceasta rezumându-se

să susțină că, la sfârșitul războiului, statul

sovietic a restituit imobilul în litigiu autorului său A.D. și

că acesta a fost deposedat ulterior de imobil, în mod abuziv, de Statul

Român, fără însă a detalia în ce condiții concrete s-a

produs deposedarea de către Statul Român.

Așa fiind, cum activele Întreprinderii A. au fost indisponibilizate de

C.A.S.B.I. și predate statului sovietic ca reparație de război

din partea Germaniei, în concordanță cu dispozițiile Decretului

lege nr. 182/1946, rezultă că raportului juridic dedus

judecății nu îi sunt aplicabile, cum greșit a statuat

instanța de apel, prevederile Legii nr. 10/2001, prevederi care sunt

incidente doar cu privire la preluările abuzive de imobile efectuate de

statul comunist român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Relativ la legalitatea preluării imobilului în litigiu în patrimoniul

Statului Român, se constată că în cel de-al treilea ciclu procesual,

instanța de trimitere a stabilit că preluarea activelor Fabricii A.

de către Statul Român s-a realizat nu prin deposedarea autorului

reclamantei A.D., cum eronat s-a afirmat, ci prin cumpărare de la statul

sovietic.

Anume, se constată, astfel cum a statuat și

instanța de apel, că în baza Acordului privind vânzarea către

Republica Populară Română a părții sovietice de participare

în 8 (opt) societăți româno-sovietice evaluate la „1693 mil. lei”

(prețul urmând a se definitiva în termen de 3 luni pe baza datelor din

bilanț pe data de 1 ianuarie 1954), acord intervenit la data de 31 martie

1954, reprezentanții U.R.S.S. au înstrăinat Guvernului Republicii

Populare Române, printre altele și 5 întreprinderi de textile sovietice,

printre care și Fabrica A.

În atare condiții, rezultă că activele

Întreprinderii A. au intrat în patrimoniul Statului Român în baza unui titlu

valabil și nu în mod abuziv, fapt ce fundamentează concluzia deja

reținută potrivit căreia raportului juridic dedus

judecății nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, Înalta Curte, în baza prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

a admis recursul declarat de pârâtă și a modifica decizia

recurată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă

și menținerii sentinței primei instanțe.

În raport de critica de nelegalitate primită, Înalta

Curte a constatat că nu mai este utilă soluționării cauzei

analizarea și a celorlalte critici comune formulate de recurenți, relative

la interpretarea și aplicarea greșită de către

instanțele de fond a prevederilor art. 1, art. 2, art. 18, art. 20 alin.

(1), art. 27 alin. (1) și art. 45 din Legea nr. 10/2001, dispoziții

legale care, astfel cum s-a statuat nu sunt aplicabile raportului juridic dedus

judecății în prezenta cauză.

De asemenea, în raport de considerentele mai sus

arătate, potrivit cărora autorul reclamantei a fost deposedat de

imobilul în litigiu de statul sovietic, iar acest imobil a intrat în

proprietatea Statului Român în baza unui titlu valabil, Înalta Curte a

constatat ca fiind inutil a mai fi analizate și criticile formulate de

reclamantă privind interpretarea și aplicarea greșită a

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului relative la

existența sau nu unui bun în patrimoniul său ori al pârâtei ca, de

altminteri, și criticile  formulate de pârâtă relative la

incidența prevederilor art. 304 pct. 6 C.proc.civ.

Cât privește critica comună ambelor recursuri,

relativă la nerespectarea de către instanțele de fond a

prevederilor art. 315 alin.(1) C.proc.civ., s-a impus a fi înlăturată

motivat de faptul că, în rejudecare, instanța de apel a lămurit

aspectele neclare relative la modalitatea de intrare a imobilului în litigiu în

patrimoniul Statului Român și, respectiv, s-a conformat indicațiile

date de instanța de casare relative la verificarea legalității

preluării imobilului de către statul sovietic și, mai apoi de

către Statul Român, inclusiv celei privind identificarea, prin

expertiză, a imobilului în litigiu.

Așa fiind, pentru considerentele arătate,

Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.