ÎCCJ, decizie (scj.ro #81788)

Imobil preluat de statul sovietic ca activ german cu titlu de despăgubire de război în baza hotărârilor Convenției de la Potsdam și intrat ulterior în patrimoniul Statului Român, în baza unui titlu valabil, prin cumpărare. Inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : notificare - imobil - titlu valabil - despăgubire de război Legea nr. 10/2001, art. 1, art. 2 Legea nr. 213/1998, art. 6 Nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 unui imobil, fostă proprietate a unei persoane fizice de naționalitate și cetățenie germană, imobil preluat ca fond industrial, în baza Legii nr. 182/1946, de către Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, înființată în respectarea prevederilor Convenției de armistițiu intervenită la data de 12 septembrie 1944 între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și, mai apoi, predat statului sovietic în temeiul Decretului lege nr. 182/1946 privitor la predarea activelor germane, trecute în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice în baza hotărârilor Convenției de la Potsdam, iar, ulterior, intrat în proprietatea Statului Român prin cumpărare de la statul sovietic.

În atare condiții, cum fostul proprietar a fost deposedat de imobil de către statul sovietic, în baza unor acte normative care nu impuneau plata unor despăgubiri către persoanele fizice ori juridice germane proprietare ale imobilelor, ci dimpotrivă, stabileau că preluarea unor astfel de bunuri aparținând cetățenilor germani se realizează cu titlu de despăgubire de război datorată de Germania către U.R.S.S., rezultă că imobilul a intrat în patrimoniul Statului Român în temeiul unui titlu valabil și nu în mod abuziv, fapt ce fundamentează concluzia potrivit căreia imobilul nu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care sunt aplicabile doar cu privire la preluările abuzive de imobile efectuate de statul comunist român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Secția I civilă, decizia nr.7428 din 5 decembrie 2012 Prin decizia nr.481/2003, S.C.

A. S.A. a respins notificarea formulată de B.M.D. și a statuat, în temeiul art.27 alin.(2) din Legea nr.10/2001, că petenta trebuie să se adreseze A.P.A.P.S. București pentru a obține măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat. În motivarea deciziei s-a reținut că SC A. SA este o societate comercială privatizată integral din anul 1993, că aceasta este titulara dreptului de proprietate asupra întregului teren în suprafață de 13.726 m.p., situat în București, conform mențiunilor certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor, că acest teren este afectat de construcții, în care se desfășoară neîntrerupt activitatea fabricii, complet modernizată și reutilată de către actualul proprietar.

Prin cererea înregistrată la data de 12 august 2003, reclamanta B.D.M. a cerut anularea deciziei menționate și obligarea pârâtei SC A. SA să îi restituie în natură imobilul compus din suprafața de 6.770 mp teren și construcții, invocând incidența prevederilor art. 2, pct. 2 din Legea nr. 10/2001. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că imobilul a fost preluat de Statul Român fără un titlu valabil din patrimoniul autorului său A.D. și este deținut nelegal de pârâtă, raportului juridic dedus judecății nefiindu-i aplicabile prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a reținut prin decizia contestată.

Reclamanta a susținut, referitor la teren, că titlul invocat de pârâtă, anume certificatul emis de Ministerul Industriilor, nu este de natură să îi ateste dobândirea valabilă a dreptului de proprietate, acest certificat fiind emis doar în vederea privatizării societății, iar referitor la construcții, că atât timp cât nu a probat că ar fi fost privatizate cu respectarea legii, pârâta nu poate invoca un drept valabil de proprietate asupra acestora, caz în care este îndreptățită la restituirea în natură a acestor imobile. Prin sentința civilă nr.761/2003, Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea. Instanța a reținut că deposedarea autorului reclamantei de imobil, nu s-a realizat de Statul Român, ci de Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice , imobilul fiind considerat activ german și preluat de statul sovietic ca despăgubire de război, în baza celor statuate la Conferința de la Potsdam.

S-a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea Întreprinderii A. București, că, potrivit mențiunilor deciziei nr.8868 a directorului Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice (pe viitor, C.A.S.B.I.) , publicată în Monitorul Oficial nr.128/1945, această întreprindere a fost încadrată în prevederile Legii nr.91/1945 și, mai apoi, a intrat sub incidența dispozițiilor Legii nr.182/1946 , acte normative în baza cărora activele germane care, potrivit Convenției de la Potsdam au trecut în proprietatea U.R.S.S., au fost inventariate de Statul Român și predate instituțiilor împuternicite de Guvernul U.R.S.S., indicate de Comisia Aliată de Control din România.

S-a mai reținut că reclamanta nu a probat împrejurările în baza cărora imobilul în litigiu a reintrat ulterior în proprietatea Statului Român, motiv pentru care se prezumă că acesta a fost abandonat de către U.R.S.S, situație în care, în temeiul dispozițiilor art.477 și 646 C.civ., a intrat în proprietatea Statului Român, ca bun vacant și fără stăpân. Instanța a statuat, totodată, că indiferent de momentul deposedării, data Convenției de la Potsdam, 12 septembrie 1944, ori data preluării efective de către U.R.S.S., imobilul în litigiu nu cade în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, caz în care raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile prevederile art. 2 raportat la art.1 din Legea nr.10/2001, invocate de reclamantă.

Nu sunt aplicabile nici prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001 invocate de reclamantă, în cauză nefiind probat că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român ar fi fost acționar majoritar al societății pârâte sau, după caz, minoritar dar având un pachet de acțiuni a cărui valoare să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului în litigiu. Cât privește apărarea reclamantei, potrivit căreia privatizarea societății pârâte s-ar fi realizat cu nerespectarea prevederilor legale, instanța a reținut că nu poate fi verificată pe cale incidentală în procesul pendinte, ci, doar pe cale separată, în cadrul procedurii prevăzute de dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.279/A/2004, Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și litigii de muncă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță. Instanța de apel a mai reținut și că nu poate primi apărarea reclamantei, potrivit căreia deposedarea autorului său A.D. de imobilul în litigiu s-ar fi realizat de Statul Român, cât timp nu a probat că statul sovietic ar fi restituit autorului său imobilul la sfârșitul războiului, pentru ca, ulterior, acesta să fie preluat abuziv de Statul Român. Prin decizia civilă nr.5974/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei, instanța a reținut că situația juridică a imobilului în litigiu nu a fost pe deplin clarificată, respectiv că, astfel cum aceasta este evidențiată prin probatoriile administrate, nu fundamentează concluzia reținută instanțele de fond, potrivit căreia imobilul în litigiu ar fi fost preluat de statul sovietic înainte de 6 martie 1945 și că acesta nu a făcut obiectul și al unei preluări abuzive din partea Statului Român, în sensul dispozițiilor art.2 din Legea nr. 10/2001. Instanța de recurs a reținut că includerea Întreprinderii A. în lista anexă a deciziei emise de Directorul C.A.S.B.I.

în temeiul prevederilor art. 2 din Legea din 1945, adoptată în aplicarea prevederilor Convenției de la Potsdam, privitoare la preluarea, cu titlu de despăgubire de război, a bunurilor aparținând statelor inamice și resortisanților acestora, marchează doar trecerea bunului în administrarea și supravegherea C.A.S.B.I, iar dispozițiile Decretului Lege nr.182/1946 se referă la predarea către U.R.S.S. a bunurilor preluate în administrare și supraveghere identificate de C.A.S.B.I.

Instanța de recurs a observat că la data de 23 august 1944 a fost repusă în vigoare Constituția din 1923, ale cărei dispoziții garantau proprietatea privată și permiteau exproprierea numai pentru o utilitate publică, cu o justă și prealabilă despăgubire, caz în care apreciază că se impunea a se examina valabilitatea actului de preluare a imobilului în litigiu de Uniunea Sovietică și, mai apoi, a se analiza în ce măsură Statul Român, a cărui intrare în posesie, ulterioară datei de 6 martie 1945 este un fapt de necontestat, l-a preluat ca bun abandonat de un proprietar sau, dimpotrivă, ca bun abandonat de un posesor nelegitim.

Instanța de recurs a statuat că se impunea a se verifica dacă preluarea de către Statul Român a imobilului după data de 6 martie 1945 viza un imobil care, în realitate, nu ieșise din patrimoniul autorului reclamantei, respectiv, dacă a fost vorba de o preluare fără un titlu valabil de către Statul Român, întrucât, în acest caz, cu privire la raportul juridic dedus judecății ar fi atrasă incidența dispozițiilor Legii nr.10/2001.

În situația reținerii de către instanța de trimitere a incidenței prevederilor Legii nr. 10/2001, instanța de recurs a statuat că nu are a examina aplicabilitatea prevederilor art.20 alin.(1) din Legea nr.10/2001, cum greșit s-a procedat în primul ciclu procesual, ci aplicabilitatea prevederilor art.27 alin.(1) din Legea nr.10/2001 în forma în care aceasta era în vigoare la data soluționării notificării, respectiv, în forma avută atât la data soluționării notificării, cât și la data judecării acțiunii în primă instanță și în faza apelului, dispoziție aplicabilă tocmai societăților comerciale privatizate. Aceasta, întrucât privatizarea sa s-a încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii reparatorii speciale, astfel încât dispozițiile art.20 alin.(1) din această lege nu pot constitui temeiul unei soluții de restituire în natură.

În acest context al analizei, instanța de recurs a reținut și că existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu atestă apartenența imobilului la patrimoniul societății pârâte de o manieră ce nu ar putea fi cenzurată decât pe calea acțiunii în nulitate cu regim special, pusă la dispoziție de legea reparatorie, relevanța sa juridică depinzând de existența unui titlu valabil al Statului Român de preluare a imobilului, privit ca autor al societății comerciale rezultate din reorganizarea, în temeiul Legii nr.15/1990, a fostei întreprinderi de stat. Această concluzie a fost fundamentată și pe faptul că, în cauză, nu s-a dovedit modalitatea în care pârâta, societate comercială integral privatizată a dobândit ea însăși dreptul de proprietate asupra terenului de 16.502 m.p.

înscris în certificat, întrucât deși au fost invocate dispozițiile art. 20 din Legea nr.15/1990 nu s-a probat și titlul în baza căruia fosta Întreprindere A. deținea respectivul teren la data intrării în vigoare a legii și nici modalitatea în care s-a realizat privatizarea sa integrală. Instanța de recurs a statuat că, în măsura în care rejudecarea fondului, în cadrul apelului, ar reclama pronunțarea unei soluții de restituire în natură a imobilului, instanța de trimitere urmează să procedeze la identificarea imobilului în litigiu, teren și construcții, pentru ca, pe această premisă să se verifice posibilitatea și a unei restituiri efective în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr.12/A/2009, Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Instanța a reținut că raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât, potrivit probatoriului administrat, preluarea imobilului în litigiu din patrimoniul autorului reclamantei s-a făcut de statul sovietic, la data de 12 septembrie 1944, care nu l-a mai restituit ulterior, caz în care nu a existat o deposedare abuzivă a autorului reclamantei de către Statul Român. S-a mai reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu mențiunea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate de care se prevalează pârâtă S.C. A. S.A., face dovada deplină, până la proba contrarie, a dreptului său de proprietate cu privire la terenul în litigiu, dobândit în temeiul Legii nr.15/1990, încă de la intrarea în vigoare a acestui act normativ.

S-a reținut ca fiind nefondate criticile reclamantei referitoare la nerespectarea de către pârâtă a procedurii de privatizare reglementată prin dispozițiile Legii nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, însușindu-și argumentele primei instanțe care, la rândul ei, a apreciat că aceste critici puteau face obiectul unei acțiuni prin care să se tindă la anularea titlul pe care îl opune pârâta, ele neputând fi valorificate pe calea unei contestații întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr.10/2001, în limitele căreia instanța are a se pronunța, cu respectarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Instanța de apel a reținut și constatările evidențiate în rapoartele de expertiză întocmite în cauză, privind imobilele situate în București, deținute de S.C.

A. S.A. și anume, raportul de expertiză tehnică privind construcțiile și raportul de expertiză tehnică privind terenul. Prin decizia civilă nr.4234/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității de reprezentant invocată de pârâta S.C. A. S.A, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare la aceeași instanță. În motivarea hotărârii, s-a reținut că instanța de trimitere nu a respectat îndrumările date prin decizia anterioară de casare, relative la necesitatea de a se stabili în ce mod a dobândit U.R.S.S.

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv, relative la necesitatea analizării valabilității actului de predare către statul sovietic, analiză esențială pentru a se cerceta, ulterior, în ce măsură Statul Român, a cărui intrare în posesia imobilului în litigiu ulterioară datei de 6 martie 1945 este un fapt necontestat, a preluat un bun abandonat de un proprietar sau, dimpotrivă, un bun abandonat de un posesor nelegitim. S-a reținut, totodată, că instanța de trimitere nu a respectat nici îndrumările relative la necesitatea stabilirii modalității, datei și procedurii în care pârâta a devenit societate integral privatizată, relevante din punctul de vedere al analizei incidenței prevederilor art. 20 alin. (1) și 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în funcție de distincțiile detaliate în decizia de casare.

Instanța de recurs a reținut ca fiind contrare îndrumărilor date prin decizia de casare, argumentele reținute de instanța de trimitere în fundamentarea concluziilor relative la efectele juridice ale certificatului de atestare a dreptului de proprietate invocat de pârâtă, anume faptul că acesta ar face dovada deplină, până la proba contrarie, a dreptului de proprietate dobândit de pârâtă în temeiul Legii nr.15/1990, respectiv faptul că valabilitatea sa nu poate fi cenzurată decât pe calea prevăzută de art.45 alin.(2) din Legea nr.l0/2001.

În rejudecare, prin decizia civilă nr.121 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale , cu opinie majoritară, a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea și a anulat decizia nr. 481/2003 emisă de pârâta SC A. SA parțial, sub aspectul neacordării de compensații bănești, menținând dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului. Instanța a reținut că la data de 23 august 1944 erau în vigoare prevederile Constituției din 1923 care garantau, prin dispozițiile art.17 alin.(3) și art.137 alin.(3), proprietatea privată, permițând exproprierea numai pentru utilitate publică, cu o justă și prealabilă despăgubire, în același sens fiind prevederile art.481 C.civ.

În raport de aceste dispoziții legale, instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de către U.R.S.S. în mod abuziv, întrucât preluarea s-a realizat fără plata unei juste și prealabile despăgubiri către proprietarul imobilului, cu mențiunea că dispozițiile Conferinței de la Potsdam, ca izvor de drept internațional public, pe plan intern nu puteau fi derogatorii de la cele ale Constituției României. S-a reținut că, potrivit probatoriului administrat, rezultă că imobilul în litigiu s-a aflat în perioada 12 septembrie 1944 – 1 ianuarie 1947 în administrarea și controlul C.A.S.B.I pentru ca, ulterior, potrivit mențiunilor raportului din 24 septembrie 1949 a Comisiei de Lichidare a C.A.S.B.I, să se întocmească procesele-verbale de primire-predare între partea română și partea sovietică, în baza cărora imobilul a fost preluat efectiv de U.R.S.S.

Instanța a constatat că, ulterior, imobilul a făcut obiectul unei convenții de revânzare intervenită între statul sovietic și Statul Român, respectiv a Acordului încheiat la data de 31 martie 1954 privind vânzarea către Republica Populară Română a părții sovietice de participare în 8 (opt) societăți româno-sovietice, întreprinderi printre care este enumerată și Fabrica A., imobilul reintrând astfel în proprietatea Statului Român. Cum însă, în cauză, nu s-a făcut dovada că pentru acest imobil autorul reclamantei ar fi fost despăgubit la momentul deposedării, condiție impusă de prevederile Constituției din 1923, instanța de apel a apreciat că raportului juridic dedus judecății îi sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Cât privește dispoziția de respingere a notificării, instanța de apel a reținut că a fost emisă de pârâtă cu respectarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-a probat condiția relativă la valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute de stat, anume ca aceasta să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. Instanța a apreciat că această dispoziție a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 24 alin. (1) din lege, în forma avută în vedere la data emiterii, potrivit cărora în cazul imposibilității restituirii în natură, deținătorul imobilului trebuie ca, în termenul prevăzut de prevederile art. 23 alin. (1) din lege, să facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

În motivarea soluției de respingere a solicitării de restituire în natură a imobilului, instanța de apel a reținut și împrejurarea că reclamanta nu deține un bun, în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene, iar criticile sale privind nelegalitatea actelor de privatizare încheiate de pârâtă, nu au fost probate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta, invocând incidența art.304 pct.9 C.proc.civ., precum și pârâta, invocând incidența prevederilor art.304 pct.6 și 9 C.proc.civ. În motivarea recursului, reclamanta a susținut că au fost interpretate și aplicate greșit prevederile Legii nr. 10/2001, cu consecința respingerii eronate a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu, pentru care s-a statuat că a fost preluat în mod abuziv din patrimoniul autorului său.

Reclamanta susține că raportului juridic dedus judecății nu îi erau aplicabile prevederile art.20 din Legea nr.10/2001, întrucât pârâta avea acționariat integral privat încă de la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr.10/2001, iar raționamentul prin analogie folosit nu era permis cât timp prin dispozițiile art.2 alin.(2) din lege nu se oferă o soluție explicită pentru imobilele preluate fără titlu valabil . Dimpotrivă, raportului juridic dedus judecății îi erau aplicabile prevederile art. 27, normă de drept ignorată de instanța de apel precum și dispozițiile art.2 alin.(2) din Legea nr.10/2001, cu privire la aplicarea căreia are un drept câștigat și nu doar o speranță legitimă, dispoziții legale în baza cărora și-a păstrat calitatea de proprietar al imobilului în litigiu avută de autorul său la data preluării.

Dispozițiile art. 2 alin. (2) din lege se constituie în elementul de legătură în interpretarea sistematică a textelor Legii nr.10/2001, fundamentând regula generală a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, consacrată și prin dispozițiile art.1 din lege, regulă care, eronat, nu a fost aplicată în procesul pendinte. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât din perspectiva prevederilor art. 20 din Constituția României, cât și din punct de vedere al noțiunilor de „bun”, „drept efectiv” și „speranță legitimă”, consacrate în jurisprudența convențională, precum și din punctul de vedere al consecințelor juridice ce se produc prin înlăturarea aplicării dispozițiilor convenționale.

Reclamanta susține că, în raport de prevederile art.2 alin.(2) din Legea nr.10/2001, are calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, fiind titulara unui drept efectiv cu privire la un bun pentru care Statul Român nu deține un titlu valabil, astfel cum corect a statuat curtea de apel. În atare condiții, cum pârâta nu deține un bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O, se impunea restituirea în natură a imobilului în litigiu și nu acordarea de despăgubiri, soluție care conduce la concluzia lipsei unei protecții a dreptului său de proprietate sub standardele dreptului intern.

Reclamanta susține și că pârâta, care afirmă un drept în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate provenind de la un neproprietar, Statul Român, solicită în realitate protecția unei speranțe legitime și nu a unui drept actual, cu mențiunea că pârâta are un remediu efectiv de rezolvare a problemei, anume calea acțiunii în regres în vederea reparării prejudiciilor suferite prin restituirea imobilului în favoarea sa. Reclamanta susține că și în ipoteza în care s-ar reține că jurisprudența CEDO protejează ambele părți litigante, în sensul că recunoaște că ambele au un bun în sensul Convenției, se impune concluzia potrivit căreia soluția ar trebui pronunțată potrivit regulilor dreptului comun, și nu potrivit legii speciale anume a Legii nr.10/2001.

Într-o asemenea ipoteză, în raport de prevederile Codului civil referitoare la uzucapiune, ale Legii nr.15/1990, prin care se instituie posibilitatea dobândirii de către societățile înființate doar a bunurilor dobândite cu titlu de proprietar de fostele întreprinderi (aspect statuat cu caracter obligatoriu prin decizia de casare) și ale Legii nr.10/2001, reclamanta susține că se impunea concluzia că este îndreptățită la restituirea în natură. În argumentarea acestei concluzii, reclamanta înțelege să invoce și un criteriu subsidiar, al protecției celor două interese (potrivit căruia mecanismul de despăgubire prin echivalent a proprietarilor deposedați de stat nu este eficient, dreptul lor neputând fi protejat în timp ce pârâta are la îndemână acțiunea în regres, caz în care interesul ei este protejat cu suficiență) precum și criteriul echității.

Reclamanta invocă inaplicabilitatea prevederilor art. 45 (fost 50) alin. (2) din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecății și, respectiv, încălcarea prevederilor art. 18 din lege. În fine, reclamanta susține că împrejurarea că pârâta era la data notificării o întreprindere cu capital privat nu împiedica, în raport de prevederile art.27 din lege, restituirea în natură a imobilului, dat fiind că eventuala valabilitate a procesului de privatizare nu este de natură să confere titlului pârâtei un caracter valabil, întrucât privatizarea prin vânzarea pachetului de acțiuni nu are semnificația unui transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul societății privatizate.

Momentul transferului dreptului de proprietate este anterior privatizării, întrucât dobândirea construcțiilor s-a făcut ex lege prin reorganizarea societății pârâte, cu mențiunea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea acesteia are doar un rol declarativ și nu de act de înstrăinare, acesta fiind întocmit la data de 23 iunie 1993, adică anterior efectuării actelor de privatizare. Reclamanta susține că, întrucât fiind o societate cu capital de stat la momentul „dobândirii” pârâta nu poate invoca buna credință, cu mențiunea că acționarul său unic, Statul Român, trebuie considerat de rea credință atât la momentul înființării cât și la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Totodată, reclamanta invocă nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare, obligație statuată prin dispozițiile art. 315 C.proc.civ. de către instanța de trimitere, respectiv a celor relative la faptul că statul nu a fost niciodată proprietarul imobilului în litigiu și la faptul că „nu era necesară formularea unui capăt de cerere distinct de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate sau a actelor de privatizare.”. La data de 1 martie 2012, reclamanta și-a completat recursul prin critici și argumente suplimentare, invocând incidența prevederilor art. 304 pct.8 și pct. 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea criticilor suplimentare, reclamanta susține că, în realitate, contrar celor stabilite de instanța de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a stabilit niciodată criterii de preferabilitate între cauza proprietarului deposedat nelegal în perioada comunistă și un eventual dobânditor de bună credință, caz în care „dispoziția din Legea nr. 10/2001 care impune restituirea în natură este categoric convențională”, critică în cadrul căreia face o prezentare a deciziei în interesul legii nr. 33/2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și a cauzei pilot Maria Athanasiu ș.a. contra României. Mai apoi, reclamanta susține că pârâta A. nu are un bun actual protejabil prin refuzul restituirii în natură, în sensul Convenției, nicio dispoziție din menționata cauză pilot neafirmând aceasta.

În motivarea recursului, pârâta susține că a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, în raport de situația de fapt reținută, incidența acestui act normativ raportului juridic dedus judecății era exclusă. Potrivit împrejurărilor statuate de instanțele de fond, imobilul în litigiu a fost preluat de statul sovietic cu titlu de despăgubire de război datorată de Germania și nu de România, cum eronat s-a reținut, în baza hotărârilor Convenției de Potsdam, transpuse de Statul Român prin Decretul lege nr. 182 din 21 martie 1946, preluare care este una cu titlu valabil.

Cât privește redobândirea imobilului în litigiu de către Statul Român, pârâta susține, potrivit acelorași împrejurări de fapt statuate de instanța de apel, că aceasta s-a realizat prin cumpărare, în anul 1954, în baza Acordului privind vânzarea către Republica Populară Română a părții sovietice de participație în 8 societăți româno-sovietice, pentru un preț considerabil, societăți printre care s-a numărat și Întreprinderea A. Pârâta critică ca fiind nelegală constatarea instanței de apel potrivit căreia cât timp preluarea imobilului de statul sovietic s-a realizat fără plata vreunei despăgubiri, aceasta era abuzivă în sensul prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 și contravenea dispozițiilor Constituției din 1923, argumentat de faptul că dispozițiile Conferinței de Potsdam, ca izvor de drept internațional public, nu pot fi derogatorii de la cele ale Constituției României.

Aceasta, întrucât, documentele Conferinței de la Potsdam au fost ratificate de Statul Român, care doar a indisponibilizat imobilul care aparținea fondului de comerț al unei societăți comerciale deținute de un cetățean german în vederea predării statului sovietic, imobil pentru care Statul Român nu avea obligația de plată a unor despăgubiri către statul sovietic. Referitor la dispozițiile constituționale interne, pârâta învederează că, dată fiind starea de război, acestea au fost suspendate prin Decretul-lege nr. 2052/1940, acestea fiind repuse parțial în vigoare prin Decretul regal nr. 1626/1944, exclusiv însă cu privire la drepturile și îndatoririle cetățenilor români.

Cum Statul Român a intrat, ulterior, în proprietatea imobilului în litigiu prin răscumpărarea lui de la statul sovietic, pârâta critică ca fiind neverosimilă constatarea instanței de apel potrivit căreia Statul Român ar mai datora o despăgubire pentru acest imobil în favoarea fostului proprietar deposedat de statul sovietic. Acest fapt ar echivala cu instituirea în sarcina Statului Român a unei obligații de plată către cetățenii germani a unor despăgubiri de război, datorate de Germania, ceea ce nu este permis.

Pârâta subliniază existența unor inadvertențe în considerentele deciziei recurate, cum ar fi cea relativă la motivele care au condus la adoptarea Legii nr. 91/1945, act normativ adoptat în baza Convenție de armistițiu din 12 septembrie 1944 (și prin care România s-a obligat să indisponibilizeze bunurile aparținând Germaniei, Ungariei sau naționalităților lor, pe teritoriul României) și nu a documentelor Conferinței de la Potsdam, care s-a desfășurat în perioada 16 iulie 1945 - 2 august 1945 și care au fost transpuse pe plan intern prin Decretul lege nr. 182/1946 privitor la predarea activelor germane trecute în proprietatea predarea activelor germane, trecute in proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste in baza hotărârilor Conferinței de la Potsdam.

În subsidiar, în condițiile reținerii incidenței prevederilor Legii nr. 10/2001 cu privire la raportul juridic dedus judecății, pârâta susține că reclamanta nu a îndeplinit corect procedura administrativă prevăzută de această lege de reparație, întrucât, în raport de prevederile art. 27 din lege, notificarea se impunea a fi adresată instituției publice care a efectuat privatizarea societății și nu, în mod direct, societății privatizate integral la momentul intrării în vigoare a legii de reparație, aspect confirmat implicit, prin considerentele reținute de instanța de apel relative la incidența dispozițiilor Titlului VII al Legii nr.247/2005. Pârâta susține, totodată, că atâta timp cât reclamanta nu a solicitat acordarea de despăgubiri, ci doar restituirea în natură a terenului și a construcțiilor deținute de autorul său, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, fiind incidente astfel prevederile art. 304 pct. 6 C.proc.civ.

Analizând recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte a constatat că este fondat din punct de vedere al motivului prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., pentru următoarele considerente: În drept, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „ Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.” Potrivit prevederilor art. 6 alin.(1) din Legea nr. 213/1998, „ Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Potrivit alin. (2) și (3) ale aceluiași articol „ Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.” iar „ Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.” În interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanțele judecătorești învestite cu soluționarea unor cereri de restituire în natură au a verifica și a se pronunța cu privire la valabilitatea titlului statului cu privire la imobilele intrate în patrimoniul său în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și, totodată, a statua dacă imobilele a căror restituire se solicită fac sau nu obiect al unor legi speciale de reparație.

Obligația unor astfel de verificări subzistă și în cadrul proceselor declanșate în baza legilor speciale de reparație, cum este și Legea nr. 10/2001. Așa fiind, învestite cu soluționarea unei contestații formulate în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanțele judecătorești sunt abilitate să verifice și să stabilească dacă preluarea imobilului a cărui restituire se solicită a fost realizată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către Statul Român și dacă aceasta a fost abuzivă, în înțelesul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 ori, dimpotrivă, dacă preluarea s-a realizat de stat în afara perioadei de referință menționate sau, după caz, deși s-a realizat în perioada de referință a legii, s-a făcut în baza unui titlu valabil.

În speța supusă analizei, se constată că reclamanta a dedus judecății o contestație întemeiată pe prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin care a pretins că este îndreptățită, în condițiile speciale impuse de această lege de reparație, la restituirea în natură a imobilului în litigiu, și nu o acțiune în revendicare, pe calea dreptului comun, caz în care judecata cauzei se desfășoară doar în limitele impuse de prevederile legii de reparație. Relativ la împrejurările de fapt ale cauzei, potrivit concluziilor instanțelor de fond, necontestate de părțile litigante, imobilul în litigiu, situat în municipiul București, compus din teren în suprafață de 6.770 mp și construcții, a fost proprietatea Întreprinderii „ A., Fabrica de ciorapi, societate în nume colectiv, A.D.

Comp .”, situație confirmată și prin mențiunile procesului verbal nr. 41503/1941 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București. Fabrica A. a fost preluată în administrarea C.A.S.B.I. ca fond industrial , fostă proprietate a unei persoane fizice A.D., cetățean german , în baza Legii nr. 182/1946 și mai apoi predată statului sovietic, reprezentat prin Administrația Bunurilor Sovietice din România, în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 388/1946, administrație sub controlul căreia a trecut din administrarea C.A.S.B.I.

în mod efectiv la începutul anului 1947, după ce la firma individuală nr. 1188/1940 s-a făcut mențiunea cuvenită, înregistrată sub nr. 26143 din 7 octombrie 1946. Relativ la situația acestei firme industriale, este de observat că indisponibilizarea sa s-a realizat și pe perioada 12 septembrie 1944 – 1 ianuarie 1947, pentru ca, ulterior, prin decizia nr. 8868 a directorului CASBI, publicată în Monitorul Oficial nr. 28 din 8 iunie 1945, aceasta să fie declarată ca fiind încadrată în prevederile Legii nr. 91/1945 și, pe cale de consecință, să fie trecută sub controlul și administrarea C.A.S.B.I., activele firmei fiind predate în proprietate statului sovietic.

Relativ la împrejurările deposedării autorului reclamantei, este de menționat că prin Convenția de armistițiu intervenită la data de 12 septembrie 1944 între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, România și-a recunoscut înfrângerea în cel de-al doilea război mondial și, cu începere de la 24 august 1944, ora 4 a.m. a încetat toate operațiunile militare, obligându-se (art. 8) să nu permită exportul sau exproprierea oricărei forme de proprietate (inclusiv obiecte de valoare și bani) aparținând Germaniei, Ungariei sau naționalităților lor, sau persoanelor cu reședința în teritoriile ocupate de ele (..), respectiv, obligându-se să păstreze aceste bunuri în condițiile ce se vor stabili de Înaltul Comandament Aliat.

În respectarea prevederilor Convenției de armistițiu, prin Legea nr. 91/1945 a fost înființat un organism autonom, pus sub autoritatea Ministerului Finanțelor, anume Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.), având ca principală atribuție administrarea bunurilor mobile și imobile ale persoanelor prevăzute la art. 8 din convenție. În expunerea de motive a legii se arată că România, prin Legea nr. 498/1942 privind regimul bunurilor supușilor cu care România se găsește în stare de război, a dispus măsuri privind indisponibilizarea unor astfel de bunuri și trecerea acestora sub administrare forțată și anterior semnării Convenției de armistițiu. Totodată, este de observat că prin Decretul lege nr. 182/1946 privitor la predarea activelor germane, trecute în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice în baza hotărârilor Convenției de la Potsdam, predarea către U.R.S.S.

a activelor germane prevăzute la art. 1, s-a efectuat pe bază de jurnale date de Consiliul de Miniștri, conform listelor întocmite de C.A.S.B.I., înființată prin Decretul lege nr. 91/1945. În fine, este de menționat că prin Decretul nr. 228/1948 pentru desființarea Comisiei ministeriale pentru executarea Tratatului de pace, pentru desființarea Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.) și pentru reglementarea conservării, administrării și lichidării bunurilor administrate de această Casă, bunurile germane de orice fel, aflate la acea dată sub controlul C.A.S.B.I., precum și cele care se vor mai încadra ca atare, au trecut sub controlul și supravegherea Comisiei de lichidare a C.A.S.B.I.

până la momentul predării lor către U.R.S.S., conform Legii nr. 182/1946 (art. V). Prin același decret au fost stabilite regulile aplicabile bunurilor aparținând cetățenilor austrieci, maghiari ori de altă cetățenie decât cea română, germană, austriacă sau maghiară (art. VII și art. VIII), precum și procedura în care cei îndreptățiți pot cere restituirea bunurilor prevăzute de cele două articole de lege. Relativ la împrejurările de fapt ale cauzei, astfel cum acestea erau stabilite la judecata în fond a cauzei în primele două cicluri procesuale, este de observat că activele Fabricii A., ulterior preluării de C.A.S.B.I. și predării către U.R.S.S.

au reintrat în proprietatea Statului Român, unde se regăseau la data de 22 decembrie 1989. În atare condiții, prin deciziile de casare pronunțate, instanța de recurs, reținând că reclamanta și-a întemeiat pretenția de restituire în natură pe nelegalitatea preluării imobilului de Statul Român după data de 6 martie 1945, au statuat în sarcina instanței de trimitere obligația de a verifica legalitatea indisponibilizării activelor fabricii de Statul Român, a preluării și predării acestora către statul sovietic și, respectiv, legalitatea intrării acestor active, ulterior preluării de statul sovietic, în proprietatea Statului Român.

În acest context al analizei, este de observat că nu interpretarea dispozițiilor Convenției de armistițiu intervenită la data de 12 septembrie 1944 ori cele ale Acordul asupra reparațiilor de război de la Potsdam din 17 iulie – 2 august 1945 făcea obiectul analizei instanței de trimitere, ci legalitatea indisponibilizării activelor Fabricii A. de C.A.S.B.I., persoană juridică de drept public român și, respectiv, legalitatea cedării acestora către U.R.S.S. în temeiul legislației interne, anume în temeiul dispozițiilor Legii nr. nr. 498/1942 privind regimul bunurilor supușilor cu care România se găsește în stare de război și ale Decretului lege nr. 182/1946 privitor la predarea activelor germane, trecute în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice în baza hotărârilor Convenției de la Potsdam.

Efectuarea unor astfel de verificări nu contravine normelor de drept internațional public, iar utilitatea efectuării acestor verificări era impusă de necesitatea examinării apărării invocate de reclamantă, potrivit căreia activele fabricii, după preluare, au fost abandonate de statul sovietic, reintrând astfel în proprietatea autorului său, care a fost deposedat ulterior, în mod abuziv, de statul român, după data de 6 martie 1945. Cât privește legalitatea preluării Fabricii A. de către C.A.S.B.I., se constată că indisponibilizarea activelor acestei fabrici s-a realizat în considerarea faptului că era proprietatea cetățeanului A.D., de naționalitate și cetățenie germană conform adeverinței emise de Legațiunea Germană din București la data de 31 mai 1939 (conform mențiunilor actului de adjudecare nr. 2, jurnal nr. 639/1943, Tribunalul Ilfov, secția notariat) în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 498/1942, iar predarea acestora către U.R.S.S.

s-a realizat cu respectarea condițiilor impuse de Decretul lege nr. 182/1946. Actele normative menționate, în baza cărora s-a produs deposedarea, nu impuneau plata unor despăgubiri către persoanele fizice ori juridice germane proprietare ale imobilelor, ci dimpotrivă, stabileau că preluarea unor astfel de bunuri aparținând cetățenilor germani se realizează cu titlu de despăgubire de război datorată de Germania către U.R.S.S.

În atare împrejurări, condiția reținută ca fiind neîndeplinită de instanța de apel, relativă la neplata unei despăgubiri de către statul sovietic către autorul reclamantei la momentul deposedării de imobilul în litigiu, se constată, pe de o parte, că nu era prevăzută de actele normative în baza cărora s-a produs deposedarea de imobil iar, pe de altă parte, că ea pune în discuție legalitatea obligațiilor asumate de statele beligerante prin tratatele internaționale încheiate la finalul războiului, fapt care excede competenței de judecată a instanțelor naționale.

Concluzia mai sus arătată se impune a fi reținută și în condițiile în care prin Actul constituțional din 31 august 1944 s-a statuat cu privire la drepturile românilor, ca fiind cele recunoscute de Constituția din 1866, cu modificările ulterioare, și de Constituția din 29 martie 1923, dispoziții care nu erau incidente raportului juridic intervenit între statul german și statul sovietic, în legătură cu bunurile aparținând cetățenilor germani. Relativ la legalitatea preluării Fabricii A. de către C.A.S.B.I. și mai apoi de statul sovietic, este observat și faptul că reclamanta nu a formulat critici în acest sens prin cererea de chemare în judecată și nici pe parcursul procesului, aceasta rezumându-se să susțină că, la sfârșitul războiului, statul sovietic a restituit imobilul în litigiu autorului său A.D.

și că acesta a fost deposedat ulterior de imobil, în mod abuziv, de Statul Român, fără însă a detalia în ce condiții concrete s-a produs deposedarea de către Statul Român. Așa fiind, cum activele Întreprinderii A. au fost indisponibilizate de C.A.S.B.I.

și predate statului sovietic ca reparație de război din partea Germaniei, în concordanță cu dispozițiile Decretului lege nr. 182/1946, rezultă că raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile, cum greșit a statuat instanța de apel, prevederile Legii nr. 10/2001, prevederi care sunt incidente doar cu privire la preluările abuzive de imobile efectuate de statul comunist român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Relativ la legalitatea preluării imobilului în litigiu în patrimoniul Statului Român, se constată că în cel de-al treilea ciclu procesual, instanța de trimitere a stabilit că preluarea activelor Fabricii A. de către Statul Român s-a realizat nu prin deposedarea autorului reclamantei A.D., cum eronat s-a afirmat, ci prin cumpărare de la statul sovietic.

Anume, se constată, astfel cum a statuat și instanța de apel, că în baza Acordului privind vânzarea către Republica Populară Română a părții sovietice de participare în 8 (opt) societăți româno-sovietice evaluate la „1693 mil. lei” (prețul urmând a se definitiva în termen de 3 luni pe baza datelor din bilanț pe data de 1 ianuarie 1954), acord intervenit la data de 31 martie 1954, reprezentanții U.R.S.S. au înstrăinat Guvernului Republicii Populare Române, printre altele și 5 întreprinderi de textile sovietice, printre care și Fabrica A. În atare condiții, rezultă că activele Întreprinderii A. au intrat în patrimoniul Statului Român în baza unui titlu valabil și nu în mod abuziv, fapt ce fundamentează concluzia deja reținută potrivit căreia raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, Înalta Curte, în baza prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ. a admis recursul declarat de pârâtă și a modifica decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă și menținerii sentinței primei instanțe. În raport de critica de nelegalitate primită, Înalta Curte a constatat că nu mai este utilă soluționării cauzei analizarea și a celorlalte critici comune formulate de recurenți, relative la interpretarea și aplicarea greșită de către instanțele de fond a prevederilor art. 1, art. 2, art. 18, art. 20 alin. (1), art. 27 alin. (1) și art. 45 din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale care, astfel cum s-a statuat nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății în prezenta cauză.

De asemenea, în raport de considerentele mai sus arătate, potrivit cărora autorul reclamantei a fost deposedat de imobilul în litigiu de statul sovietic, iar acest imobil a intrat în proprietatea Statului Român în baza unui titlu valabil, Înalta Curte a constatat ca fiind inutil a mai fi analizate și criticile formulate de reclamantă privind interpretarea și aplicarea greșită a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului relative la existența sau nu unui bun în patrimoniul său ori al pârâtei ca, de altminteri, și criticile formulate de pârâtă relative la incidența prevederilor art. 304 pct. 6 C.proc.civ.

Cât privește critica comună ambelor recursuri, relativă la nerespectarea de către instanțele de fond a prevederilor art. 315 alin.(1) C.proc.civ., s-a impus a fi înlăturată motivat de faptul că, în rejudecare, instanța de apel a lămurit aspectele neclare relative la modalitatea de intrare a imobilului în litigiu în patrimoniul Statului Român și, respectiv, s-a conformat indicațiile date de instanța de casare relative la verificarea legalității preluării imobilului de către statul sovietic și, mai apoi de către Statul Român, inclusiv celei privind identificarea, prin expertiză, a imobilului în litigiu. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.