ÎCCJ, decizie (scj.ro #81981)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81981) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în revendicare a unui imobil aflat în

proprietatea unei misiuni diplomatice. Citarea misiunii diplomatice.

Cuprins pe materii

. Drept civil. Drept de proprietate. Acțiune în

revendicare a unui imobil aflat în proprietatea unei misiuni diplomatice.

Citarea misiunii diplomatice.

Index alfabetic

.

Drept civil.

-

Acțiune în revendicare a unui imobil aflat în proprietatea unei misiuni

diplomatice.

-

Citarea misiunii diplomatice.

Legea nr. 10/2001

Convenția cu privire la

relațiile diplomatice, semnată la Viena la  18 aprilie 1961

și ratificată de România prin Decretul nr. 556/1968

.

Nulitatea relativă, potrivit regimului juridic al

nulităților,  poate fi invocată numai de partea pretins

lezată prin actul procedură anulabil.

Neobservarea dispozițiilor legale privitoare la

citarea

părților

- menite să asigure dreptul la apărare și contradictorialitatea

dezbaterilor - sunt sancționate cu nulitatea relativă, în

înțelesul art.105 alin. 2 C. pr. civ, iar cea care justifică interes

în invocarea unei asemenea nulități este doar partea față

de care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, singura care ar

putea suferi o vătămare în acest caz.

Invocarea în recurs a neregularității

procedurii de citare a celorlalte părți, nefiind de ordine

publică, nu poate fi analizată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

În atare condiții, trimiterea unei citații la

sediul misiunii, prin agentul procedural, poate constitui, potrivit art.22 al

Convenției cu privire la relațiile diplomatice, semnată la Viena

la  18 aprilie 1961 și ratificată de România prin Decretul nr.

556/1968, o încălcare a inviolabilității sediului.

Pentru acest considerent, înștiințarea unei

misiuni diplomatice despre existența unui litigiu în care este parte, se

dispune pe canale diplomatice, prin intermediul Ministerului Justiției

.

2.

Așa cum se arată în expunerea de motive a

Convenției Națiunilor Unite asupra Imunității de

Jurisdicție a Statelor și Bunurilor, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. prin rezoluția nr.59/38 din 2 decembrie 2004:

„Statele părți (...), considerând că

imunitățile de jurisdicție ale statelor și bunurilor

acestora constituie un principiu general acceptat în dreptul internațional

cutumiar, (...) convinse de faptul că o convenție

internațională asupra imunităților de jurisdicție ale

statelor și bunurilor acestora ar întări preeminența dreptului

și securității juridice, în special în interiorul raporturilor

dintre state și persoanele fizice și juridice (...), au convenit

asupra adoptării Convenției cu privire la imunitățile de

jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora.

Însă, potrivit art.30 pct.1, Convenția va

intra în vigoare în cea de-a 30-a zi următoare datei depozitării la

Secretariatul general al O.N.U. a celui de-al 30-lea instrument de ratificare,

acceptare, aprobare sau aderare, or, până în prezent acest document a fost

semnat de 28 de state și ratificat de 4.

Chiar dacă România a semnat și ratificat

documentul, pentru motivul anterior arătat, el nu a intrat încă în

vigoare, așa încât nu poate fi avut în vedere la soluționarea unei

cauze care privește raporturile dintre un stat și persoane fizice, în

legătură cu proprietatea asupra unui imobil situat pe teritoriul altui

stat.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia nr. 4082 din 18 mai 2007.

Prin

acțiunea înregistrată la 8 martie 2005 și completată

ulterior, reclamanții C.M. și C.N.G. au chemat în judecată pe

pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, municipiul

București prin primarul general, Federația Rusă

reprezentată prin Ambasada rusă la București și

Reprezentanța comercială a Federației Ruse, solicitând instanței

să constate inexistența dreptului de proprietate al Statului Român

asupra imobilului, construcție și teren, situat în București,

să constate inexistența dreptului de proprietate al pârâtei

Federația Rusă asupra aceluiași imobil și să oblige pe

pârâta Federația Rusă la restituirea imobilului către reclamanți.

Prin

sentința nr. 5763 din 7 iunie 2005, Judecătoria sectorului 1

București și-a declinat competența judecării cauzei în

favoarea Tribunalul București, reținând că valoarea imobilului este

de 8.576.288.675 lei, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 2 pct. 1

lit. b C. pr. civ.

Prin

sentința civilă nr. 74 din 19 ianuarie 2006, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Federația Rusă

prin Ambasada rusă, reprezentanța comercială a Federației

Ruse și Municipiul București prin primar general, respingând

acțiunea împotriva acestor pârâți pentru lipsa calității

procesuale pasive; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice; a admis excepția inadmisibilității

acțiunii astfel cum a fost precizată și a respins acțiunea

reclamanților ca inadmisibilă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut

următoarele:

Imobilul

este proprietatea altui stat, respectiv a Federației Ruse, potrivit

Decretului nr. 337/27 august 1959, prin care s-a autorizat Ministerul

Afacerilor Externe să efectueze, pentru Statul Român, un schimb de imobile.

Statul

român a primit în schimbul imobilului în cauză, pe cel care se afla în

proprietatea U.R.S.S. și era situat în București, B-dul M. nr. 4.

Potrivit

susținerilor reclamanților, în raport de Convenția cu privire la

relațiile diplomatice încheiate la Viena în anul 1961, ratificată de

România prin Decretul nr.556/1968, nu se poate reține imunitatea de

jurisdicție a Federației Ruse și a Reprezentanței

Comerciale a Federației Ruse, întrucât dispozițiile ce

reglementează imunitatea jurisdicțională se referă la

imunitățile și privilegiile recunoscute misiunii diplomatice,

iar imunitatea jurisdicțională diplomatică prevăzută

de Convenția de la Viena nu se aplică litigiilor care au obiect

drepturi reale imobiliare, referitoare la imobile proprietatea altui stat.

Tribunalul a arătat că nu se poate reține nici aplicabilitatea

prevederilor Convenției de la Viena din 1962, privind imunitatea

jurisdicțională a statelor, întrucât România nu este parte la

această convenție  prin ratificare și deci, nu face parte

din dreptul intern conform art. 11 din Constituție.

În atare

situație, nu este de reținut calitatea procesuală pasivă a

pârâtelor Federația Rusă prin Ambasada Rusiei ce îndeplinește

funcția de reprezentare a Federației Ruse și Reprezentanța

Comercială a Federației Ruse, în calitate de posesoare a imobilului,

în considerarea faptului că imobilul este proprietatea altui stat și

se aplică principiul suveranității statelor.

În

concluzie, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este singurul

pârât care poate avea calitate procesuală pasivă în cauză,

determinat de faptul că subiectul principal al actelor succesive de

naționalizare și, ulterior de schimb, este Statul Român, titularul

aparent al dreptului pretins.

În

raport de acest pârât, acțiunea reclamanților este inadmisibilă

pentru că reclamanții nu mai pot învesti instanțele de

judecată cu o acțiune în revendicare de drept comun, după

intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, care este o lege specială de

reparație pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989.

În

temeiul acestui act normativ, reclamanții erau obligați să

parcurgă procedura administrativă prealabilă, iar decizia sau

dispoziția de soluționare a notificării urma să fie

după caz, supusă controlului instanțelor de judecată,

conform art. 24 din Legea nr.10/2001

Admiterea excepției inadmisibilității acțiunii nu

încalcă dreptul de acces la o instanță reglementat de art. 6 din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și

libertăților fundamentale, pentru că acesta nu interzice

instituirea unor proceduri administrative prealabile, câtă vreme decizia

unui asemenea organ este supusă controlului unei instanțe de

judecată.

Prin

decizia civilă nr. 346 din 8 septembrie 2006, Curtea de Apel

București - secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanți împotriva sentinței.

Pentru a

decide astfel, curtea de apel, la data de 19 mai 2006, a pus în discuția

părților inadmisibilitatea cererii formulată împotriva

Federației Ruse, deoarece în baza principiului de drept internațional

al egalității statelor ce cuprinde și egalitatea de statut

juridic - nici un stat nu poate fi supus jurisdicției unei instanțe

judecătorești străine; statul străin și bunurile

aflate pe teritoriul străin se bucură de imunitate de

jurisdicție. De aceea, litigiul nu este de competența

instanțelor române.

Instanța a solicitat înscrisuri pentru stabilirea statutului juridic al

pârâtei Reprezentanța Comercială a Federației Ruse, dar

reclamanții nu au depus la dosar acte pentru clarificarea acestui aspect,

astfel că, instanța a prezumat că reprezentanța se bucură

de aceiași imunitate de jurisdicție și nu poate răspunde în

fața instanțelor române, iar acțiunea îndreptată împotriva

persoanelor juridice menționate este inadmisibilă.

Cererea

formulată împotriva celorlalte persoane juridice române este de asemenea,

inadmisibilă, astfel cum a reținut și instanța de fond.

Referindu-se la apărarea reclamanților din faza apelului sub aspectul

inadmisibilității acțiunii formulată în baza art. 111 Cod

procedură civilă instanța  de apel precizează

următoarele: deși există și un capăt de cerere care tinde

la realizarea dreptului, acesta este formulat împotriva persoanelor juridice

străine care se află în posesia imobilului revendicat, persoane care

se bucură de imunitate de jurisdicție și în raport de care

acțiunea este inadmisibilă, deoarece nu este de competența

instanțelor române.

Acțiunea în constatare îndreptată împotriva persoanelor juridice

române este inadmisibilă în baza art. 111 Cod procedură civilă,

deoarece reclamanții pot cere realizarea dreptului în baza Legii 10/2001

și anume,  fie restituirea imobilului în natură, dacă este

posibil, sau despăgubiri.

Reclamanții au precizat în faza apelului că au sesizat instanța

pentru a se pronunța asupra nulității actelor de

naționalizare în sens larg.

Acest

capăt de cerere este lipsit de interes și de aceea inadmisibil,

deoarece Legea nr.10/2001, în vigoare la data promovării cererii,

declară ca fiind abuzive toate preluările de imobile în proprietatea

statului în perioada 1945 – 1989, indiferent dacă au fost preluate sau nu în

baza unui titlu (art. 2 lit. a și h din lege), art. 2 lit. a referindu-se

expres la imobilele preluate în baza Decretului 92/1950.

De

aceea, concluzionează curtea de apel, niciun interes juridic nu poate fi

susținut, pentru a cere instanței să pronunțe o

hotărâre prin care să stabilească ceea ce însăși

legea prevede expres și echivoc, aspect care nu a fost contestat sau pus

în discuție de către pârâți înainte sau în timpul procesului.

De

asemenea, nu există niciun folos practic pentru pronunțarea unei

asemenea hotărâri, deoarece dreptul la măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent pentru preluarea imobilului de către stat

nu poate fi recunoscut decât prin procedura specială instituită de

Legea nr.10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții.

dezvoltarea primului motiv de recurs invocat, recurenții susțin

că în faza procesuală a apelului nu a fost respectată procedura

de citare a tuturor părților din proces, încălcându-se astfel o

normă imperativă, precum și principiul esențial de drept al

contradictorialității dezbaterilor.

În acest

sens, recurenții arată că instanța a refuzat să citeze

atât Federația Rusă cât și Reprezentanța Comercială a

Federației Ruse, ceea ce poate fi interpretat și ca o

antepronunțare a instanței de apel, asupra cererii cu care a fost

învestită.

2.În

dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenții susțin

că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea

greșită a art. 1 și art. 111 Cod procedură civilă.

Recurenții susțin că au sesizat instanța cu un capăt

de imposedare, specific revendicării și că acțiunea

formulată de ei este una în realizare.

Aceasta

nu putea fi respinsă, pentru că nicăieri în Legea nr.10/2001 nu

există vreo dispoziție care să interzică sau care să

declare inadmisibilă o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Dacă legea nu declară inadmisibilă o acțiune, atunci ea

trebuie judecată de instanță, ori în speță, curtea de

apel a refuzat judecata.

De

asemenea, în mod greșit instanța de apel a considerat că

acțiunea formulată de reclamanți este lipsită de interes,

cu motivarea că însăși Legea nr.10/2001 declară ca fiind

abuzivă toate preluările de imobile în proprietatea statului în

perioada 1945 – 1989,  indiferent dacă au fost preluate sau nu în

baza unui titlu.

În acest

fel, instanța de apel  confundă grav preluarea abuzivă cu

inexistența dreptului, or, întotdeauna abuzul înseamnă exercitarea

peste măsură a unui drept existent; în schimb, inexistența

dreptului exclude abuzul.

Reclamanții au sesizat instanța printr-un capăt de constatare a

inexistenței dreptului nu de existență a acestuia și de

exercitare a lui abuzivă.

În orice

caz, dacă s-ar fi considerat că reclamanții nu au interes,

acțiunea ar fi trebuit respinsă pe acest considerent și nu ca

inadmisibilă.

Recurenții mai susțin că, fără o hotărâre prin

care să se constate inexistența dreptului de proprietate a statului

român asupra imobilului în litigiu și, ca o consecință

constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtei

Federația Rusă asupra aceluiași imobil, ei nu-și pot

valorifica dreptul lor asupra imobilului.

Recurenții solicită, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare la curtea de apel.

Cu

ocazia dezbaterilor, recurenții au solicitat ca la pronunțarea

hotărârii, Înalta Curte să aibă în vedere și Convenția

Națiunilor Unite asupra imunității de jurisdicție a

statelor și bunurilor adoptată de Adunarea Generală a ONU prin

Rezoluția nr. 59/38/2 decembrie 2004, cu motivarea că litigiul dedus

judecății a fost inițiat după data de 2 decembrie 2004.

Recursul este nefondat .

ignoră un aspect esențial privitor la regimul juridic al

nulităților și anume, pe acela potrivit căruia nulitatea

relativă pot fi invocată numai de partea pretins lezată prin

actul procedură anulabil.

Neobservarea dispozițiilor legale privitoare la

citarea părților - menite să asigure dreptul la apărare

și contradictorialitatea dezbaterilor - sunt sancționate cu nulitatea

relativă, în înțelesul art.105 alin. 2 C. pr. civ, iar cea care

justifică interes în invocarea unei asemenea nulități este doar

partea față de care procedura de citare nu a fost legal

îndeplinită, singura care ar putea suferi o vătămare în acest

caz.

Or, în speță, recurenții invocă

neregularitatea procedurii de citare a două dintre pârâte, neregularitate

care, nefiind de ordine publică, nu poate fi analizată de Înalta

Curte la cererea recurenților.

În atare situație nu este incident motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 5 C.pr.civ.

Cum însă problema citării Ambasadei ruse la

București și Reprezentanței Comerciale a Federației Ruse

s-a pus și cu ocazia judecării recursului, Înalta Curte se va limita

să arate că, fiind vorba despre reprezentanțe diplomatice

acestea se bucură de inviolabilitatea sediului.

Potrivit art.22 al Convenției de la Viena cu privire

la relațiile diplomatice  din 1961, localurile misiunii sunt

inviolabile; nu este permis agenților statului acreditar să

pătrundă în ele decât cu consimțământului șefului

misiunii.

În atare condiții, trimiterea de citații la

sediul misiunii, prin agentul procedural, poate constitui, potrivit

uzanțelor internaționale, o încălcare a

inviolabilității sediului.

Pentru acest considerent, în recurs s-a dispus

înștiințarea celor două pârâte despre existența procesului,

pe canale diplomatice, prin intermediul Ministerului Justiției.

de recurenți vizează exclusiv soluția instanței de apel

referitoare la inadmisibilitatea capătului de cerere în constatare

îndreptat împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Sub un prim aspect, recurenții arată că au

sesizat instanța și cu un capăt de cerere specific acțiunii

în revendicare, solicitând imposedarea, ceea ce face ca acțiunea să

fie în realizare.

Această critică nu poate fi primită,

deoarece reclamanții au învestit instanța cu o acțiune

complexă, chemând în judecată mai mulți pârâți și

formulând capete de cerere distincte față de aceștia.

Astfel, capătul de cerere în revendicare a fost

formulat exclusiv împotriva pârâtelor Federația Rusă prin Ambasada sa

la București și Reprezentanța Comercială a Federației

Ruse.

Față de acestea acțiunea a fost

respinsă în temeiul unei alte excepții decât aceea a

inadmisibilității deduse din art.111 C.pr.civ., iar soluția nu a

fost criticată în recurs.

Capătul de cerere în constatarea inexistenței

dreptului de proprietate al Statului Român a fost îndreptată exclusiv

împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiului București prin primarul general.

În legătură cu acest capăt de cerere

corect a stabilit curtea de apel că este inadmisibil, în raport de

prevederile Legii nr.10/2001, care ar fi permis reclamanților să

acționeze pentru realizarea dreptului, câtă vreme ei tind să

reintre în posesia unui imobil despre care pretind că a fost preluat de

stat fără niciun titlu în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

Chiar dacă, așa cum susțin

recurenții, nu există o dispoziție expresă în Legea

nr.10/2001 care să declare inadmisibilă o acțiune intentată

pe dreptul comun, Înalta Curte a constatat că, în speță, nu s-a

pus problema inadmisibilității unei acțiuni în realizare

întemeiată pe dreptul comun, ci a cererii în constatare, în

condițiile în care se putea cere realizarea dreptului.

Existența acțiunii în realizare întemeiată

pe actul normativ special a fost dedusă din dispozițiile care

reglementează câmpul de aplicare al acestei legii, în care intră,

așa cum corect a arătat curtea de apel, atât imobilele preluate în

baza unui titlu, cât și cele preluate fără niciun titlu, toate

fiind declarate abuzive de art.2 al legii.

Mai mult, în cazul imobilelor preluate fără un

titlu valabil, legea prevede în art.2 alin. 2  că persoana

deposedată își păstrează calitatea de proprietar avută

la data preluării.

Or, în speță se pretinde de către

reclamanți că imobilul a fost preluat de stat fără un titlu

valabil, în baza Decretului nr.337/1959, care nu a fost niciodată

publicat.

Recurenții nu justifică de ce imobilul în

litigiu nu intră în câmpul de aplicare al Legii nr.10/2201 și de ce

nu au încercat să-și realizeze dreptul, solicitând fie restituirea în

natură, fie măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul acestui act

normativ.

Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a arătat că Convenția nu impune statelor

contractante vreo obligație specifică de reparare a

nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi

ratificat Convenția, după cum nu restrânge nici libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie

bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice

Convenția (Cauza Păduraru contra României).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat

că în mod legal curtea de apel a considerat inadmisibil capătul de

cerere în constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului

Român asupra imobilului.

Recurenții au mai criticat decizia curții de

apel pentru greșita reținere a imunității de

jurisdicție a pârâtelor Federația Rusă și

Reprezentanța Comercială a Federației Ruse, arătând că

în cauză trebuia aplicată Convenția Națiunilor Unite asupra

Imunității de Jurisdicție a Statelor și Bunurilor,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluția nr.59/38

din 2 decembrie 2004.

Acest motiv de nelegalitate a deciziei nu a fost

însă invocat nici prin cererea de recurs și nici ulterior, în

termenul de motivare a recursului prevăzut de art.303 C.pr.civ.

De asemenea, nu poate fi considerat doar o simplă

dezvoltare a unuia din motivele invocate în termen, deoarece vizează

soluția dată unor capete de cerere neatacată inițial.

În fine, pentru a verifica dacă invocata

convenție internațională nu conține prevederi a căror

nerespectare să poată constitui motiv de recurs de ordine

publică, trebuie să se verifice mai întâi dacă aceasta a intrat

sau nu în vigoare.

Sub acest aspect, Înalta Curte a constatat că,

așa cum se arată în expunerea de motive a Convenției:

„Statele părți (...), considerând că

imunitățile de jurisdicție ale statelor și bunurilor

acestora constituie un principiu general acceptat în dreptul internațional

cutumiar, (...) convinse de faptul că o convenție

internațională asupra imunităților de jurisdicție ale

statelor și bunurilor acestora ar întări preeminența dreptului

și securității juridice, în special în interiorul raporturilor

dintre state și persoanele fizice și juridice (...), au convenit

asupra adoptării Convenției cu privire la imunitățile de

jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora.

Potrivit art.30 pct.1, Convenția va intra în

vigoare în cea de-a 30-a zi următoare datei depozitării la

Secretariatul general al O.N.U. a celui de-al 30-lea instrument de ratificare,

acceptare, aprobare sau aderare, or, până în prezent acest document a fost

semnat de 28 de state și ratificat de 4.

Chiar dacă România a semnat și ratificat

documentul, pentru motivul anterior arătat, el nu a intrat încă în

vigoare, așa încât nu poate fi avut în vedere la soluționarea cauzei

care privește raporturile dintre un stat și persoane fizice, în

legătură cu proprietatea asupra unui imobil situat pe teritoriul

altui stat.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte a

respins recursul ca nefondat.