ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7428/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7428/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei constată

următoarele:

Prin decizia nr. 481

din 30 iulie 2003, SC A. SA a respins notificarea înregistrată din 20 iulie 2001,

formulată de B.M.D., astfel cum a aceasta a fost completată la 30 ianuarie 2003,

17 martie 2003, 2 aprilie 2003, 29 aprilie 2003 și 18 iunie 2003 și a statuat, în

temeiul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că petenta trebuie să se adreseze

A.P.A.P.S. București pentru a obține măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul

notificat.

În motivarea deciziei

s-a reținut că SC A. SA este o societate comercială privatizată integral din anul

1993, că aceasta este titulara dreptului de proprietate asupra întregului teren

în suprafață de 13.726 m.p., situat în București, conform mențiunilor certificatului

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor,

că acest teren este afectat de construcții (ateliere de producție, magazii, etc.)

în care se desfășoară neîntrerupt activitatea fabricii, complet modernizată și reutilată

de către actualul proprietar L.B.V. (Olanda), care deține 97% din capitalul social,

3% aparținând altor acționari persoane fizice și private, cu precizarea că la adresa

mai sus indicată se află și sediul societății.

Prin cererea înregistrată

la data de 12 august 2003, reclamanta B.D.M. a cerut anularea deciziei menționate

și obligarea pârâtei SC A. SA să îi restituie în natură imobilul compus din suprafața

de 6.770 m.p. teren și construcții, situat în municipiul București, str. Ș.V., invocând

incidența prevederilor art. 2, pct. 2 din Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererii,

reclamanta a susținut că imobilul a fost preluat de statul român fără un titlu valabil

din patrimoniul autorului său A.D. și este deținut nelegal de pârâtă, raportului

juridic dedus judecății nefiindu-i aplicabile prevederile art. 27 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a reținut prin decizia contestată.

Reclamanta a susținut,

referitor la teren, că titlul invocat de pârâtă, anume certificatului emis de Ministerul

Industriilor, nu este de natură să îi ateste dobândirea valabilă a dreptului de

proprietate, acest certificat fiind emis doar în vederea privatizării societății,

iar referitor la construcții, că atâta timp cât nu a probat că ar fi fost privatizate

cu respectarea legii, pârâta nu poate invoca un drept valabil de proprietate asupra

acestora, caz în care este îndreptățită la restituirea în natură a acestor imobile.

Prin sentința civilă

nr. 761 din 19 decembrie 2003, Tribunalul București, secția a V –a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, cererea.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut că deposedarea autorului reclamantei de imobilul în litigiu

nu s-a realizat de statul român, ci de Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice

(pe viitor, U.R.S.S.), imobilul fiind considerat activ german și preluat de statul

sovietic ca despăgubire de război, în baza celor statuate la Conferința de la Postdam.

În fundamentarea concluziei

menționate, instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea Întreprinderii

A. București, că, potrivit mențiunilor deciziei directorului Casei de Administrare

și Supraveghere a Bunurilor Inamice (pe viitor, C.A.S.B.I.), publicată în M.

Of. nr. 128/08.06.1945, această întreprindere a fost încadrată în prevederile Legii

nr. 91/1945 și, mai apoi, a intrat sub incidența dispozițiilor Legii nr. 182/1946

(fabrica fiind indicată în Anexa 1, pct. 1), acte normative în baza cărora activele

germane care, potrivit Convenției de la Potsdam au trecut în proprietatea U.R.S.S.,

au fost inventariate de statul român și predate instituțiilor împuternicite de Guvernul

U.R.S.S., indicate de Comisia Aliată de Control din România.

Instanța a mai reținut

că reclamanta nu a probat împrejurările în baza cărora imobilul în litigiu a reintrat

ulterior în proprietatea statului român, motiv pentru care se prezumă că acesta

a fost abandonat de către U.R.S.S, situație în care, în temeiul dispozițiilor

art. 477 și 646 C. civ., a intrat în proprietatea statului român, ca bun vacant

și fără stăpân.

Instanța a statuat, totodată,

că indiferent de momentul deposedării, data desfășurării Convenției de la Postdam,

12 septembrie 1944, ori data preluării efective de către U.R.S.S., imobilul în litigiu

nu cade în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, caz în care raportului juridic

dedus judecății nu îi sunt aplicabile prevederile art. art. 2 raportat la art. 1

din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamantă drept temei de drept al pretenției

de retrocedare.

Instanța a reținut, totodată,

că raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile nici prevederile

art. 20 din Legea nr. 10/2001 invocate de reclamantă, în cauză nefiind probat că,

la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul român ar fi fost acționar

majoritar al societății pârâte sau, după caz, minoritar dar având un pachet de acțiuni

a cărui valoare să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului

în litigiu.

Cât privește apărarea

reclamantei, potrivit căreia privatizarea societății pârâte s-ar fi realizat cu

nerespectarea prevederilor legale, instanța a reținut că nu poate fi verificată

pe cale incidentală în procesul pendinte, ci, doar pe cale separată, în cadrul procedurii

prevăzute de dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 279/A/18 mai 2004, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii

de muncă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași

considerente reținute și de prima instanță.

Instanța de apel a mai

reținut și că nu poate primi apărarea reclamantei, potrivit căreia deposedarea autorului

său A.D. de imobilul în litigiu s-ar fi realizat de statul român, cât timp nu a

probat că statul sovietic ar fi restituit autorului său imobilul la sfârșitul războiului,

pentru ca, ulterior, acesta să fie preluat abuziv de statul român.

Prin decizia civilă

nr. 5974 din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei,

instanța a reținut că situația juridică a imobilului în litigiu nu a fost pe deplin

clarificată, respectiv că, astfel cum aceasta este evidențiată prin probatoriile

administrate, nu fundamentează concluzia reținută instanțele de fond, potrivit

căreia imobilul în litigiu ar fi fost preluat de statul sovietic înainte de 6 martie

1945 și că acesta nu a făcut obiectul și al unei preluări abuzive din partea statului

român, în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Anume, instanța de recurs

a reținut că, în fapt, includerea Întreprinderii A. în lista anexă a deciziei emise

de Directorul C.A.S.B.I. în temeiul prevederilor art. 2 din Legea din 1945, adoptată

în aplicarea prevederilor Convenției de la Postdam, privitoare la preluarea, cu

titlu de despăgubire de război, a bunurilor aparținând statelor inamice și resortisanților

acestora, marchează doar trecerea bunului în administrarea și supravegherea C.A.S.B.I,

iar dispozițiile Decretului - Lege nr. 182/1946 se referă la predarea către U.R.S.S.

a bunurilor preluate în administrare și supraveghere identificate de C.A.S.B.I.

Instanța de recurs a observat

că la data de 23 august 1944 a fost repusă în vigoare Constituția din 1923, ale

cărei dispoziții garantau proprietatea privată și permiteau exproprierea numai pentru

o utilitate publică, cu o justă și prealabilă despăgubire, caz în care apreciază

că se impunea a se examina valabilitatea actului de preluare a imobilului în litigiu

de Uniunea Sovietică și, mai apoi, a se analiza în ce măsură statul român, a cărui

intrare în posesie, ulterioară datei de 6 martie 1945 este un fapt de necontestat,

l-a preluat ca bun abandonat de un proprietar sau, dimpotrivă, ca bun abandonat

de un posesor nelegitim.

Anume, instanța de recurs

a statuat că se impunea a se verifica dacă preluarea de către statul român a imobilului

în litigiu după data de 6 martie 1945 viza un imobil care, în realitate, nu ieșise

din patrimoniul autorului reclamantei, respectiv, dacă a fost vorba de o preluare

fără un titlu valabil de către statul român a imobilului în litigiu, întrucât, în

acest caz, cu privire la raportul juridic dedus judecății ar fi atrasă incidența

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În situația reținerii

de către instanța de trimitere a incidenței prevederilor Legii nr. 10/2001, instanța

de recurs a statuat că nu are a examina aplicabilitatea prevederilor art. 20

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cum greșit s-a procedat în primul ciclu procesual,

ci aplicabilitatea prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma

în care aceasta era în vigoare la data soluționării notificării, respectiv, în forma

avută atât la data soluționării notificării, cât și la data judecării acțiunii în

primă instanță și în faza apelului, dispoziție aplicabilă tocmai societăților comerciale

privatizate.

Aceasta, întrucât, cum

însăși societatea pârâtă a subliniat în mod constant pe parcursul judecării cauzei,

privatizarea sa s-a încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii reparatorii

speciale, astfel încât dispozițiile art. 20 alin. (1) din această lege nu pot constitui

temeiul unei soluții de restituire în natură.

În acest context al analizei,

instanța de recurs a reținut și că existența certificatului de atestare a dreptului

de proprietate nu atestă apartenența imobilului la patrimoniul societății pârâte

de o manieră ce nu ar putea fi cenzurată decât pe calea acțiunii în nulitate cu

regim special, pusă la dispoziție de legea reparatorie art. 45 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 în forma sa actuală, relevanța sa juridică depinzând de existența unui

titlu valabil al statului român de preluare a imobilului, privit ca autor al societății

comerciale rezultate din reorganizarea, în temeiul Legii nr. 15/1990, a fostei întreprinderi

de stat.

Această concluzie a fost

fundamentată și pe faptul că în cauza pendinte nu s-a dovedit modalitatea în care

pârâta, societate comercială integral privatizată așa cum a susținut constant, a

dobândit ea însăși dreptul de proprietate asupra terenului de 16.502 m.p. înscris

în certificat, întrucât deși au fost invocate dispozițiile art. 20 din Legea

nr. 15/1990 nu s-a probat și titlul în baza căruia fosta Întreprindere A. deținea

respectivul teren la data intrării în vigoare a legii și nici modalitatea în care

s-a realizat privatizarea sa integrală.

Totodată, instanța de

recurs a statuat că, în măsura în care rejudecarea fondului, în cadrul apelului,

ar reclama pronunțarea unei soluții de restituire în natură a imobilului solicitat

prin notificare, instanța de trimitere urmează să procedeze la identificarea imobilului

în litigiu, teren și construcții, pentru ca, pe această premisă să se verifice posibilitatea

și a unei restituiri efective în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 12A/26 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamantă.

În motivarea deciziei,

instanța a reținut, în esență, că raportului juridic dedus judecății nu îi sunt

aplicabile prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât, potrivit probatoriului

administrat, preluarea imobilului în litigiu din patrimoniul autorului reclamantei

s-a făcut de statul sovietic, la data de 12 septembrie 1944, care nu l-a mai restituit

ulterior, caz în care nu a existat o deposedare abuzivă a autorului reclamantei

de către statul român.

Instanța a reținut, totodată,

că raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile prevederile art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu mențiunea că certificatul de atestare a dreptului

de proprietate de care se prevalează pârâtă SC A. SA, face dovada deplină, până

la proba contrarie, a dreptului său de proprietate cu privire la terenul în litigiu,

dobândit în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice

de stat ca regii autonome și societăți comerciale, încă de la intrarea în vigoare

a acestui act normativ.

Instanța de apel a

reținut, totodată, ca

fiind nefondate criticile reclamantei referitoare la nerespectarea de către pârâtă

a procedurii de privatizare reglementată prin dispozițiile Legii nr. 99/1999 privind

unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, însușindu-și argumentele primei

instanțe care, la rândul ei, a apreciat că aceste critici puteau face, eventual,

obiectul unei acțiuni prin care să se tindă la anularea titlul pe care îl opune

pârâta, ele neputând fi valorificate pe calea unei contestații întemeiată pe dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 10/2001, în limitele căreia instanța are a se pronunța, cu

respectarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Instanța de apel a reținut

și constatările evidențiate în rapoartele de expertiză întocmite în cauză, privind

imobilele situate în str. Ș.V., deținute de S.C. A. – S.A. și anume, raportul de

expertiză tehnică judiciară privind construcțiile, întocmit de d-na expert Ș.V.

și raportul de expertiză tehnică judiciară privind terenul, întocmit de dl. expert

G.C.

Prin decizia civilă

nr. 4234 din 8 iulie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității de

reprezentant invocată de pârâta S.C. A. S.A, a admis recursul declarat de reclamantă,

a casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea hotărârii

s-a reținut că instanța de trimitere nu a respectat îndrumările date prin decizia

anterioară de casare, relative la necesitatea de a se stabili în ce mod a dobândit

U.R.S.S. dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv, relative

la necesitatea analizării valabilității actului de predare către statul sovietic,

analiză esențială pentru a se cerceta, ulterior, în ce măsură statul român, a cărui

intrare în posesia imobilului în litigiu ulterioară datei de 6 martie 1945 este

un fapt necontestat, a preluat un bun abandonat de un proprietar sau, dimpotrivă,

un bun abandonat de un posesor nelegitim.

S-a reținut, totodată,

că instanța de trimitere nu a respectat nici îndrumările relative la necesitatea

stabilirii modalității, datei și procedurii în care pârâta a devenit societate integral

privatizată, relevante din punctul de vedere al analizei incidenței prevederilor

art. 20 alin. (1) și (27) alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în funcție de distincțiile

detaliate în decizia de casare.

Instanța de recurs a reținut,

de asemenea, ca fiind contrare îndrumărilor date prin decizia de casare, argumentele

reținute de instanța de trimitere în fundamentarea concluziilor relative la efectele

juridice ale certificatului de atestare a dreptului de proprietate invocat de pârâtă,

anume faptul că acesta ar face dovada deplină, până la proba contrarie, a dreptului

de proprietate dobândit de pârâtă în temeiul Legii nr. 15/1990, respectiv faptul

că valabilitatea sa nu poate fi cenzurată decât pe calea prevăzută de art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, constatând

că instanța de trimitere nu s-a conformat obligațiilor statuate prin decizia de

casare, în raport de prevederile art. 304 pct. 5 și art. 315 C. proc. civ., instanța

de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, la dosarul

cauzei s-au depus în copie, următoarele înscrisuri: adresa din 3 octombrie 2011

a A.V.A.S., adresa din 05 septembrie 2011 a Ministerului Afacerilor Externe și Acordul

privind vânzarea către Republica Populară Română a părții sovietice de participare

în 8 (opt) societăți româno-sovietice.

Prin decizia civilă

nr. 121 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cu opinie majoritară,

a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentința apelată, în sensul

că a admis în parte cererea și a anulat decizia nr. 481 din 30 iulie 2003 emisă

de pârâta SC A. SA parțial, sub aspectul neacordării de compensații bănești,

menținând dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului.

În motivarea hotărârii,

instanța a reținut că la data de 23 august 1944 erau în vigoare prevederile Constituției

din 1923 care garantau, prin dispozițiile art. 17 alin. (3) și art. 137 alin.

(3), proprietatea privată, permițând exproprierea numai pentru utilitate publică,

cu o justă și prealabilă despăgubire, în același sens fiind prevederile art. 481

C. civ.

În raport de aceste dispoziții

legale, instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de către U.R.S.S.

în mod abuziv, întrucât preluarea s-a realizat fără plata unei juste și prealabile

despăgubiri către proprietarul imobilului, cu mențiunea că dispozițiile Conferinței

de la Potsdam, ca izvor de drept internațional public, pe plan intern nu puteau

fi derogatorii de la cele ale Constituției României.

În argumentarea concluziei

reținute, instanța a reținut, în fapt, că, potrivit probatoriului administrat în

cauză, rezultă că imobilul în litigiu s-a aflat în perioada 12 septembrie 1944 –

1 ianuarie 1947 în administrarea și controlul C.A.S.B.I. pentru ca, ulterior, potrivit

mențiunilor raportului din 24 septembrie 1949 a Comisiei de Lichidare a C.A.S.B.I.,

să se întocmească procesele-verbale de primire-predare între partea română și partea

sovietică, în baza cărora imobilul a fost preluat efectiv de U.R.S.S.

Instanța a constatat,

totodată, că, ulterior, imobilul a făcut obiectul unei convenții de revânzare intervenită

între statul sovietic și statul român, respectiv a Acordului încheiat la data de

31 martie 1954 privind vânzarea către Republica Populară Română a părții sovietice

de participare în 8 (opt) societăți româno-sovietice, întreprinderi printre care

este enumerată și Fabrica „A.”, imobilul reintrând astfel în proprietatea statului

român.

Cum însă, în cauză, nu

s-a făcut dovada că pentru acest imobil autorul reclamantei ar fi fost despăgubit

la momentul deposedării, condiție impusă de prevederile Constituției din 1923, instanța

de apel a apreciat că raportului juridic dedus judecății îi sunt incidente prevederile

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Cât privește dispoziția

de respingere a notificării contestată în cauză, instanța de apel a reținut că a

fost emisă de pârâtă cu respectarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001,

întrucât nu s-a probat condiția relativă la valoarea acțiunilor sau părților sociale

deținute de stat, anume ca aceasta să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare

a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

Instanța a apreciat că

această dispoziție a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 24 alin. (1) din

lege, în forma avută în vedere la data emiterii, potrivit cărora în cazul imposibilității

restituirii în natură, deținătorul imobilului trebuie ca, în termenul prevăzut de

prevederile art. 23 alin. (1) din lege, să facă o ofertă de restituire prin echivalent,

corespunzătoare valorii imobilului.

În motivarea soluției

de respingere a solicitării de restituire în natură a imobilului, instanța de apel

a reținut și împrejurarea că reclamanta nu deține un bun, în accepțiunea jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, iar criticile sale privind nelegalitatea actelor

de privatizare încheiate de pârâtă nu au fost probate.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanta, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

precum și pârâta, invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ.

Pârâta a declarat recurs

și împotriva încheierii de ședință din data de 29 noiembrie 2011, invocând incidența

prevederilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

reclamanta a susținut că, în cauză, au fost interpretate și aplicate greșit prevederile

Legii nr. 10/2001, cu consecința respingerii eronate a cererii de restituire în

natură a imobilului în litigiu, pentru care s-a statuat că a fost preluat în mod

abuziv din patrimoniul autorului său.

În fundamentarea acestei

critici, reclamanta susține că raportului juridic dedus judecății nu îi erau aplicabile

prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001 (întrucât pârâta avea acționariat integral

privat încă de la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

iar raționamentul prin analogie folosit nu era permis cât timp prin dispozițiile

art. 2 alin. (2) din lege nu se oferă o soluție explicită pentru imobilele preluate

fără titlu valabil, ceea ce constituie un vid legislativ, respectiv, nu era adecvat,

cât timp premisele de rațiune sunt diferite, în sensul că dispozițiile art. 20 se

referă la imobilele preluate abuziv, în timp ce imobilul în litigiu este preluat

fără titlu valabil).

Reclamanta susține că,

dimpotrivă, raportului juridic dedus judecății îi erau aplicabile prevederile

art. 27, normă de drept ignorată de instanța de apel precum și dispozițiile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu privire la aplicarea căreia are un drept

câștigat și nu doar o speranță legitimă, dispoziții legale în baza cărora și-a păstrat

calitatea de proprietar al imobilului în litigiu avută de autorul său la data preluării,

calitate pe care urmează să o exercite după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești

de restituire.

Reclamanta susține, totodată,

că dispozițiile art. 2 alin. (2) din lege se constituie în elementul de legătură

în interpretarea sistematică a textelor Legii nr. 10/2001, fundamentând regula generală

a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, consacrată și prin

dispozițiile art. 1 din lege, regulă care, eronat, nu a fost aplicată în procesul

pendinte.

Reclamanta susține că

instanța de apel a interpretat și aplicat greșit și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, atât din perspectiva prevederilor art. 20 din Constituția

României, cât și din punct de vedere al noțiunilor de „bun”, „drept efectiv” și

„speranță legitimă”, consacrate în jurisprudența convențională, precum și din punctul

de vedere al consecințelor juridice ce se produc prin înlăturarea aplicării dispozițiilor

convenționale.

În dezvoltarea criticii

reclamanta susține că, în raport de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

are calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, fiind titulara unui drept

efectiv cu privire la un bun pentru care statul român nu deține un titlu valabil,

astfel cum corect a statuat curtea de apel.

În atare condiții, cum

pârâta nu deține un bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O, reclamanta susține că

se impunea restituirea în natură a imobilului în litigiu și nu acordarea de despăgubiri,

soluție care conduce la concluzia lipsei unei protecții a dreptului său de

proprietate sub standardele dreptului intern.

Reclamanta susține și

că pârâta, care afirmă un drept în temeiul certificatului de atestare a dreptului

de proprietate provenind de la un neproprietar, statul român, solicită în realitate

protecția unei speranțe legitime și nu a unui drept actual, cu mențiunea că pârâta

are un remediu efectiv de rezolvare a problemei, anume calea acțiunii în regres

în vederea reparării prejudiciilor suferite prin restituirea imobilului în favoarea

sa.

Reclamanta invocă și jurisprudența

Curții Europene prin care s-a condamnat înstrăinarea de către stat a unor bunuri

care nu i-au aparținut, precum și jurisprudența instanțelor naționale sub acest

aspect, contradictorie și imprevizibilă.

Reclamanta susține că

și în ipoteza în care s-ar reține că jurisprudența C.E.D.O. protejează ambele părți

litigante, în sensul că recunoaște că ambele au un bun în sensul Convenției, se

impune concluzia potrivit căreia soluția ar trebui pronunțată potrivit regulilor

dreptului comun, și nu potrivit legii speciale anume a Legii nr. 10/2001.

Într-o asemenea ipoteză,

în raport de prevederile C. civ. referitoare la uzucapiune (care confirmă implicit

că simpla dobândire cu bună credință nu este creatoare de drept), ale Legii nr.

15/1990, prin care se instituie posibilitatea dobândirii de către societățile înființate

doar a bunurilor dobândite cu titlu de proprietar de fostele întreprinderi (aspect

statuat cu caracter obligatoriu prin decizia de casare) și ale Legii nr. 10/2001

(prin care nu se instituie un criteriu de preferabilitate pentru pârâtă), reclamanta

susține că se impunea concluzia că este îndreptățită la restituirea în natură.

În argumentarea acestei

concluzii reclamanta înțelege să invoce și un criteriu subsidiar, al protecției

celor două interese (potrivit căruia mecanismul de despăgubire prin echivalent a

proprietarilor deposedați de stat nu este eficient, dreptul lor neputând fi protejat

în timp ce pârâta are la îndemână acțiunea în regres, caz în care interesul ei este

protejat cu suficiență) precum și criteriul echității (potrivit căruia se impune

a se avea în vedere că a așteptat zece ani rezolvarea pretenției sale în principal

din cauza pârâtei care a refuzat să accepte aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001

or „aplicarea surogatului despăgubirilor va aplica sine die satisfacția dreptului”,

răstimp în care pârâta a avut în mod nelegitim interesul satisfăcut.)

Reclamanta invocă, totodată,

inaplicabilitatea prevederilor art. 45 (fost 50) alin. (2) din Legea nr. 10/2001

raportului juridic dedus judecății și, respectiv, încălcarea prevederilor art. 18

din lege.

În fine, reclamanta susține

că împrejurarea că pârâta era la data notificării o întreprindere cu capital privat

nu împiedica, în raport de prevederile art. 27 din lege („în forma aplicabilă speței”)

restituirea în natură a imobilului, dat fiind că eventuala valabilitate a procesului

de privatizare nu este de natură să confere titlului pârâtei un caracter valabil,

întrucât privatizarea prin vânzarea pachetului de acțiuni nu are semnificația unui

transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul

societății privatizate.

Reclamanta susține că

momentul transferului dreptului de proprietate este anterior privatizării, întrucât

dobândirea construcțiilor s-a făcut ex lege prin reorganizarea societății pârâte,

cu mențiunea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea

acesteia are doar un rol declarativ, și nu de act de înstrăinare, acesta fiind întocmit

la data de 23 iunie 1993, adică anterior efectuării actelor de privatizare.

Reclamanta susține, totodată,

că miza identificării „dobândirii” este calificarea fără echivoc a dobânditorului

ca fiind de rea credință, întrucât fiind o societate cu capital de stat la momentul

„dobândirii” pârâta nu poate invoca buna credință, cu mențiunea că acționarul său

unic, statul român, trebuie considerat de rea credință atât la momentul înființării

cât și la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Totodată, reclamanta invocă

nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare, obligație statuată prin dispozițiile

art. 315 C. proc. civ. de către instanța de trimitere, respectiv a celor relative

la faptul că statul nu a fost niciodată proprietarul imobilului în litigiu și la

faptul că „nu era necesară formularea unui capăt de cerere distinct de anulare a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate sau a actelor de privatizare

a A.”.

La data de 1 martie 2012,

reclamanta și-a completat recursul prin critici și argumente suplimentare, invocând

incidența prevederilor art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor,

reclamanta susține că la pagina 19 alin. (4) al deciziei recurate, instanța reține

un considerent care „conține cel puțin 4 afirmații care încalcă legea”.

În dezvoltarea criticilor

suplimentare, reclamanta susține mai întâi că, în realitate, contrar celor stabilite

de instanța de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului „nu a stabilit niciodată

criterii de preferabilitate între cauza proprietarului deposedat nelegal în perioada

comunistă și un eventual dobânditor de bună credință”, caz în care „dispoziția din

Legea nr. 10/2001 care impune restituirea în natură este categoric convențională”,

critică în cadrul căreia face o prezentare a deciziei în interesul legii nr. 33/2009

a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și a cauzei pilot Maria

Athanasiu ș.a. contra României.

Mai apoi, reclamanta susține

că pârâta „A. nu are un bun actual protejabil prin refuzul restituirii în natură,

în sensul Convenției, nicio dispoziție din menționata cauză pilot neafirmând aceasta,

dimpotrivă”, respectiv că „se nesocotește sensul vădit lămurit al contractelor

de privatizare” încheiate de pârâtă în anii 1999-2000, care nu privesc imobilul

în litigiu ci au ca obiect acțiuni ale societății.

În fine, reclamanta reiterează

critica potrivit căreia instanța de apel nu s-a conformat prevederilor art. 315

C. proc. civ., în sensul că nu a respectat dispozițiile celor două decizii de casare,

potrivit cărora nu era necesară anularea titlului pârâtei „printr-o hotărâre judecătorească”,

în temeiul prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea recursului

declarat împotriva încheierii de ședință din data de 29 noiembrie 2011, pârâta susține

că a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 68 alin. (2) și art. 41 C.

proc. civ., întrucât delegația avocațială depusă de avocatul George Ilie, nesemnată

personal de reclamantă, nu poate face dovada calității de reprezentant al acesteia

date fiind circumstanțele concrete ale cauzei: reclamanta este o persoană în vârstă

de 87 de ani, nu are domiciliul în țară, ultima procură emisă de aceasta datează

din data de 22 februarie 2005 și a fost revocată expres în fața Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Relativ la excepția lipsei

capacității procesuale de folosință, pârâta susține că necesitatea invocării acesteia

a fost determinată de „anumite elemente de fapt”, pe care le dezvoltă, elemente

care, în opinia sa, impun din oficiu o reverificare a existenței capacității de

folosință a reclamantei.

În motivarea recursului

declarat împotriva deciziei nr. 121/2011, pârâta susține că a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, în raport

de situația de fapt reținută, incidența acestui act normativ raportului juridic

dedus judecății era exclusă.

În fapt, pârâta susține

că, potrivit împrejurărilor statuate de instanțele de fond, imobilul în litigiu

a fost preluat de statul sovietic cu titlu de despăgubire de război datorată de

Germania, și nu de România, cum eronat s-a reținut, în baza hotărârilor Convenției

de Potsdam, transpuse de statul român prin Decretul-lege nr. 182/1946, preluare

care este una cu titlu valabil.

Cât privește redobândirea

imobilului în litigiu de către statul român, pârâta susține, potrivit acelorași

împrejurări de fapt statuate de instanța de apel, că aceasta s-a realizat prin cumpărare,

în anul 1954, în baza Acordului privind vânzarea către Republica Populară Română

a părții sovietice de participație în 8 societăți româno-sovietice, pentru un preț

considerabil, societăți printre care s-a numărat și Întreprinderea A..

În atare condiții de fapt,

pârâta critică ca fiind nelegală constatarea instanței de apel potrivit căreia cât

timp preluarea imobilului de statul sovietic s-a realizat fără plata vreunei despăgubiri,

aceasta era abuzivă în sensul prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001

și contravenea dispozițiilor Constituției din 1923, argumentat de faptul că dispozițiile

Conferinței de Postdam, ca izvor de drept internațional public, nu pot fi derogatorii

de la cele ale Constituției României.

Aceasta, întrucât, documentele

Conferinței de la Postdam au fost ratificate de statul român, care doar a indisponibilizat

imobilul care aparținea fondului de comerț al unei societăți comerciale deținute

de un cetățean german în vederea predării statului sovietic, imobil pentru care

statul român nu avea obligația de plată a unor despăgubiri către statul sovietic.

Referitor la dispozițiile

constituționale interne, pârâta învederează că, dată fiind starea de război, acestea

au fost suspendate prin Decretul –lege nr. 2052/1940, acestea fiind repuse parțial

în vigoare prin Decretul regal nr. 1626 din 31 august 1944, exclusiv însă cu privire

la drepturile și îndatoririle cetățenilor români.

Cum statul român a intrat,

ulterior, în proprietatea imobilului în litigiu prin răscumpărarea lui de la statul

sovietic, pârâta critică ca fiind neverosimilă constatarea instanței de apel potrivit

căreia statul român ar mai datora o despăgubire pentru acest imobil în favoarea

fostului proprietar deposedat de statul sovietic.

Aceasta, întrucât acest

fapt ar echivala cu instituirea în sarcina statului român a unei obligații de plată

către cetățenii germani a unor despăgubiri de război, datorate de Germania, ceea

ce nu este permis.

Pârâta subliniază, totodată,

existența unor inadvertențe în considerentele deciziei recurate, cum ar fi cea relativă

la motivele care au condus la adoptarea Legii nr. 91/1945, act normativ adoptat

în baza Convenție de armistițiu din 12 septembrie 1944 (și prin care România s-a

obligat să indisponibilizeze bunurile aparținând Germaniei, Ungariei sau naționalităților

lor, pe teritoriul României) și nu a documentelor Conferinței de la Potsdam, care

s-a desfășurat în perioada 16 iulie 1945 - 2 august 1945 și care au fost transpuse

pe plan intern prin Decretul – lege nr. 182/1946 privitor la predarea activelor

germane trecute în proprietatea

predarea activelor germane, trecute in proprietatea

Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste in baza hotărârilor Conferinței de la

Potsdam.

În subsidiar, în condițiile

reținerii incidenței prevederilor Legii nr. 10/2001 cu privire la raportul juridic

dedus judecății, pârâta susține că reclamanta nu a îndeplinit corect procedura administrativă

prevăzută de această lege de reparație, întrucât, în raport de prevederile art.

27 din lege, notificarea se impunea a fi adresată instituției publice care a efectuat

privatizarea societății și nu, în mod direct, societății privatizate integral la

momentul intrării în vigoare a legii de reparație, aspect confirmat implicit, prin

considerentele reținute de instanța de apel relative la incidența dispozițiilor

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Pârâta susține, totodată,

că atâta timp cât reclamanta nu a solicitat acordarea de despăgubiri, ci doar restituirea

în natură a terenului și a construcțiilor deținute de autorul său, instanța de apel

a acordat ceea ce nu s-a cerut, fiind incidente astfel prevederile art. 304

pct. 6 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat

de pârâtă, Înalta Curte constată că este fondat din punct de vedere al motivului

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit prevederilor

art.

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra

rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea

în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.”

Potrivit prevederilor

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/19988, „Fac parte din domeniul public sau privat

al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării

lor de către stat.

Potrivit alin. (2) și

(3) ale aceluiași art. „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv

cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.”

iar „Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”

În interpretarea și aplicarea

dispozițiilor legale menționate, instanțele judecătorești învestite cu soluționarea

unor cereri de restituire în natură au a verifica și a se pronunța cu privire la

valabilitatea titlului statului cu privire la imobilele intrate în patrimoniul său

în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și, totodată, a statua dacă imobilele

a căror restituire se solicită fac sau nu obiect al unor legi speciale de reparație.

Obligația unor astfel

de verificări subzistă și în cadrul proceselor declanșate în baza legilor

speciale de reparație, cum este și Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, învestite cu

soluționarea unei contestații formulate în temeiul dispozițiilor art. 26 din

Legea nr. 10/2001, instanțele judecătorești sunt abilitate să verifice și să stabilească

dacă preluarea imobilului a cărui restituire se solicită a fost realizată

în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 de către statul român și dacă aceasta a fost abuzivă, în înțelesul

dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 ori, dimpotrivă, dacă preluarea s-a realizat

de stat în afara perioadei de referință menționate sau, după caz, deși s-a realizat

în perioada de referință a legii, s-a făcut în baza unui titlu valabil.

În speța supusă analizei,

se constată că reclamanta a dedus judecății o contestație întemeiată pe prevederile

art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin care a pretins că este îndreptățită, în condițiile

speciale impuse de această lege de reparație, la restituirea în natură a imobilului

în litigiu, și nu o acțiune în revendicare, pe calea dreptului comun, caz în care

judecata cauzei se desfășoară doar în limitele impuse de prevederile legii de reparație.

Relativ la împrejurările

de fapt ale cauzei, p

otrivit

concluziilor instanțelor de fond, necontestate de părțile litigante, imobilul în

litigiu, situat în municipiul București, str. Ș.V., compus din teren în suprafață

de 6.770 m.p. și construcții, a fost proprietatea Întreprinderii A., fabrica de

ciorapi, societate în nume colectiv, A.D. C., situație confirmată și prin mențiunile

procesului verbal nr. 41503 din 16 septembrie 1941 întocmit de Comisiunea pentru

înființarea cărților funciare în București.

Fabrica de ciorapi A.

a fost preluată în administrarea C.A.S.B.I. ca fond industrial, fostă proprietate

a unei persoane fizice A.D., cetățean german, în baza Legii nr. 182/1946 și mai

apoi predată statului sovietic, reprezentat prin Administrația Bunurilor Sovietice

din România, în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 388/1946, administrație

sub controlul căreia a trecut din administrarea C.A.S.B.I. în mod efectiv la începutul

anului 1947, după ce la firma individuală nr. 1188/1940 s-a făcut mențiunea cuvenită,

înregistrată sub nr. 26143 din 7 octombrie 1946.

Relativ la situația acestei

firme industriale, este de observat că indisponibilizarea sa s-a realizat și pe

perioada 12 septembrie 1944 – 1 ianuarie 1947, pentru ca, ulterior, prin decizia

nr. 8868 a directorului C.A.S.B.I., publicată în M. Of. nr. 28/1945, aceasta să

fie declarată ca fiind încadrată în prevederile Legii nr. 91/1945 și, pe cale de

consecință, să fie trecută sub controlul și administrarea C.A.S.B.I., activele firmei

fiind predate în proprietate statului sovietic.

Relativ la împrejurările

deposedării autorului reclamantei, este de menționat că p

rin Convenția de armistițiu

intervenită la data de 12 septembrie 1944 între Guvernul Român, pe de o parte, și

Guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă

parte, România și-a recunoscut înfrângerea în cel de-al doilea război mondial și,

cu începere de la 24 august 1944, ora 4 a.m. a încetat toate operațiunile militare,

obligându-se (art. 8) să nu permită exportul sau exproprierea oricărei forme de

proprietate (inclusiv obiecte de valoare și bani) aparținând Germaniei, Ungariei

sau naționalităților lor, sau persoanelor cu reședința în teritoriile ocupate de

ele (..), respectiv, obligându-se să păstreze aceste bunuri în condițiile ce se

vor stabili de Înaltul Comandament Aliat.

În respectarea prevederilor

Convenției de armistițiu, prin Legea nr. 91/1945 a fost înființat un organism autonom,

pus sub autoritatea Ministerului Finanțelor, anume Casa de Administrare și Supraveghere

a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.), având ca principală atribuție administrarea bunurilor

mobile și imobile ale persoanelor prevăzute la art. 8 din convenție.

În expunerea de motive

a legii se arată că România, prin Legea nr. 498 din 3 iunie 1942 privind regimul

bunurilor supușilor cu care România se găsește în stare de război, a dispus măsuri

privind indisponibilizarea unor astfel de bunuri și trecerea acestora sub administrare

forțată și anterior semnării Convenției de armistițiu.

Totodată, este de observat

că prin Decretul – lege nr. 182/1946 privitor la predarea activelor germane, trecute

în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice în baza hotărârilor Convenției de

la Potsdam, predarea către U.R.S.S. a activelor germane prevăzute la art. 1 s-a

efectuat pe bază de jurnale date de Consiliul de Miniștri, conform listelor întocmite

de C.A.S.B.I., înființată prin Decretul-lege nr. 91/1945.

În fine, este de menționat

că prin Decretul nr. 228/1948 pentru desființarea Comisiei ministeriale pentru executarea

Tratatului de pace, pentru desființarea Casei de Administrare și Supraveghere a

Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.) și pentru reglementarea conservării, administrării

și lichidării bunurilor administrate de această Casă, bunurile germane de orice

fel, aflate la acea dată sub controlul C.A.S.B.I., precum și cele care se vor mai

încadra ca atare, au trecut sub controlul și supravegherea Comisiei de lichidare

a C.A.S.B.I. până la momentul predării lor către U.R.S.S., conform Legii nr. 182/1946

(art. V).

Prin același decret au

fost stabilite regulile aplicabile bunurilor aparținând cetățenilor austrieci, maghiari

ori de altă cetățenie decât cea română, germană, austriacă sau maghiară (art. VII

și art. VIII), precum și procedura în care cei îndreptățiți pot cere restituirea

bunurilor prevăzute de cele două articole de lege.

Relativ la împrejurările

de fapt ale cauzei, astfel cum acestea erau stabilite la judecata în fond a cauzei

în primele două cicluri procesuale, este de observat că activele Fabricii A., ulterior

preluării de C.A.S.B.I. și predării către U.R.S.S. au reintrat în proprietatea statului

român, unde se regăseau la data de 22 decembrie 1989.

În atare condiții, prin

deciziile de casare pronunțate, instanța de recurs, reținând că reclamanta și-a

întemeiat pretenția de restituire în natură pe nelegalitatea preluării imobilului

de statul român după data de 6 martie 1945, au statuat în sarcina instanței de trimitere

obligația de a verifica legalitatea indisponibilizării activelor fabricii de statul

român, a preluării și predării acestora către statul sovietic și, respectiv, legalitatea

intrării acestor active, ulterior preluării de statul sovietic, în proprietatea

statului român.

În acest context al analizei,

este de observat că nu interpretarea dispozițiilor

Convenției de armistițiu

intervenită la data de 12 septembrie 1944 ori cele ale Acordul asupra reparațiilor

de război de la Potsdam din 17 iulie – 2 august 1945 făcea obiectul analizei instanței

de trimitere, ci legalitatea indisponibilizării activelor Fabricii A. de C.A.S.B.I.,

persoană juridică de drept public român și, respectiv, legalitatea cedării acestora

către U.R.S.S. în temeiul legislației interne, anume în temeiul dispozițiilor Legii

nr. nr. 498/1942 privind regimul bunurilor supușilor cu care România se găsește

în stare de război și ale Decretului – lege nr. 182/1946 privitor la predarea activelor

germane, trecute în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice în baza hotărârilor

Convenției de la Potsdam.

Efectuarea unor astfel

de verificări nu contravine normelor de drept internațional public, iar utilitatea

efectuării acestor verificări era impusă de necesitatea examinării apărării invocate

de reclamantă, potrivit căreia activele fabricii, după preluare, au fost abandonate

de statul sovietic, reintrând astfel în proprietatea autorului său, care a fost

deposedat ulterior, în mod abuziv, de statul român, după data de 6 martie 1945.

Cât privește legalitatea

preluării Fabricii A. de către C.A.S.B.I., se constată că indisponibilizarea activelor

acestei fabrici s-a realizat în considerarea faptului că era proprietatea cetățeanului

A.D., de naționalitate și cetățenie germană conform adeverinței emise de Legațiunea

Germană din București la data de 31 mai 1939 în concordanță cu dispozițiile Legii

nr. nr. 498/1942, iar predarea acestora către U.R.S.S. s-a realizat cu respectarea

condițiilor impuse de Decretul – lege nr. 182/1946.

Actele normative menționate,

în baza cărora s-a produs deposedarea, nu impuneau plata unor despăgubiri către

persoanele fizice ori juridice germane proprietare ale imobilelor, ci dimpotrivă,

stabileau că preluarea unor astfel de bunuri aparținând cetățenilor germani

se realizează cu titlu de despăgubire de război datorată de Germania către U.R.S.S.

În atare împrejurări,

condiția reținută ca fiind neîndeplinită de instanța de apel, relativă la neplata

unei despăgubiri de către statul sovietic către autorul reclamantei la momentul

deposedării de imobilul în litigiu, se constată, pe de o parte, că nu era prevăzută

de actele normative în baza cărora s-a produs deposedarea de imobil iar, pe de altă

parte, că ea pune în discuție legalitatea obligațiilor asumate de statele beligerante

prin tratatele internaționale încheiate la finalul războiului, fapt care excede

competenței de judecată a instanțelor naționale.

Concluzia mai sus arătată

se impune a fi reținută și în condițiile în care prin Actul constituțional din 31

august 1944 s-a statuat cu privire la drepturile românilor, ca fiind cele recunoscute

de Constituția din 1866, cu modificările ulterioare, și de Constituția din 29 martie

1923, dispoziții care nu erau incidente raportului juridic intervenit între statul

german și statul sovietic, în legătură cu bunurile aparținând cetățenilor germani.

Relativ la legalitatea

preluării Fabricii A. de către C.A.S.B.I. și mai apoi de statul sovietic, este observat

și faptul că reclamanta nu a formulat critici în acest sens prin cererea de chemare

în judecată și nici pe parcursul procesului, aceasta rezumându-se să susțină că,

la sfârșitul războiului, statul sovietic a restituit imobilul în litigiu autorului

său A.D. și că acesta a a fost deposedat ulterior de imobil, în mod abuziv, de statul

român, fără însă a detalia în ce condiții concrete s-a produs deposedarea de către

statul român.

Așa fiind, cum activele

Întreprinderii A. au fost indisponibilizate de C.A.S.B.I. și predate statului sovietic

ca reparație de război din partea Germaniei, în concordanță cu dispozițiile Decretului

lege nr. 182/1946, rezultă că raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile,

cum greșit a statuat instanța de apel, prevederile Legii nr. 10/2001, prevederi

care sunt incidente doar cu privire la preluările abuzive de imobile efectuate de

statul comunist român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Relativ la legalitatea

preluării imobilului în litigiu în patrimoniul statului român, se constată că în

cel de-al treilea ciclu procesual, instanța de trimitere a stabilit că preluarea

activelor Fabricii A. de către statul român s-a realizat nu prin deposedarea autorului

reclamantei A.D., cum eronat s-a afirmat, ci prin cumpărare de la statul sovietic.

Anume, se constată, astfel

cum a statuat și instanța de apel, că în baza Acordului privind vânzarea către Republica

Populară Română a părții sovietice de participare în 8 (opt) societăți româno-sovietice

evaluate la „1.693 mil. RON” (prețul urmând a se definitiva în termen de 3 luni

pe baza datelor din bilanț pe data de 1 ianuarie 1954), acord intervenit la data

de 31 martie 1954, reprezentanții U.R.S.S. au înstrăinat Guvernului Republicii Populare

Române, printre altele și 5 întreprinderi de textile sovietice, printre care și

Fabrica de ciorapi A.

În atare condiții, rezultă

că activele Întreprinderii A. au intrat în patrimoniul statului român în baza unui

titlu valabil și nu în mod abuziv, fapt ce fundamentează concluzia deja reținută

potrivit căreia raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile prevederile

Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, Înalta Curte,

în baza prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează a admite recursul declarat

de pârâtă și a modifica decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat

de reclamantă și menținerii sentinței primei instanțe.

În raport de critica de

nelegalitate primită, Înalta Curte constată că nu mai este utilă soluționării cauzei

analizarea și a celorlalte critici comune formulate de recurenți, relative la interpretarea

și aplicarea greșită de către instanțele de fond a prevederilor art. 1, art. 2,

art. 18, art. 20 alin. (1), art. 27 alin. (1) și art. 45 din Legea nr. 10/2001,

dispoziții legale care, astfel cum s-a statuat nu sunt aplicabile raportului juridic

dedus judecății în prezenta cauză.

De asemenea, în raport

de considerentele mai sus arătate, potrivit cărora autorul reclamantei a fost deposedat

de imobilul în litigiu de statul sovietic, iar acest imobil a intrat în proprietatea

statului român în baza unui titlu valabil, Înalta Curte constată ca fiind inutil

a mai fi analizate și criticile formulate de reclamantă relative la interpretarea

și aplicarea greșită a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului relative

la existența sau nu unui bun în patrimoniul său ori al pârâtei ca, de altminteri,

și criticile formulate de pârâtă relative la incidența prevederilor art. 304

pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește critica comună

ambelor recursuri, relativă la nerespectarea de către instanțele de fond a prevederilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se impune a fi înlăturată motivat de faptul că,

în rejudecare, instanța de apel a lămurit aspectele neclare relative la modalitatea

de intrare a imobilului în litigiu î