ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 08.07.2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4234/2010

HOTĂRÂRE

08.07.2010

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4234/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin decizia civilă nr. 12/A din 26

mai 2009 Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanta B.D.M. împotriva sentinței civile nr. 761 din data de 19

decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

dosarul nr. 3440/2002, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC A. SA.

A fost obligată reclamanta B.D.M. să

plătească intimatei-pârâte SC A. SA cheltuielile de judecată în valoare de

6.715,90 lei (RON, avansate la prima judecată a apelului.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3440/2003

la Tribunalul București reclamanta B.D.M. a chemat-o în judecată pe pârâta SC

A. SA solicitând ca instanța să pronunțe o hotărâre prin care să dispună

anularea deciziei nr. 481 din data de 30 iulie 2003 emisă de societatea pârâtă,

precum și obligarea acesteia la restituirea, în natură, a imobilului situat în

București, sectorul 4, compus din terenul în suprafață de 6.770 mp. și din construcțiile

situate pe acesta, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de chemare în

judecată s-a arătat că reclamanta a formulat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001

o notificare, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului menționat

mai sus, întemeindu-se pe calitatea de moștenitoare a fostului proprietar A.D.,

precum și pe inexistența unui titlu valabil de preluare în favoarea Statului

român, de la care imobilul a fost dobândit de către societatea pârâtă, potrivit

Certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr. 99/1999.

a. Prin sentința civilă nr. 761 din

data de 19 decembrie 2003 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta B.D.M. în contradictoriu cu

pârâta SC A. SA.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că imobilul solicitat de către reclamantă a trecut în

proprietatea U.R.S.S., ca activ german, cu titlu de despăgubiri de război, în

baza Conferinței de la Postdam din 12 septembrie 1944 , fără ca reclamanta să

poată demonstra existența unei prevederi legale în sensul că la data la care

U.R.S.S. nu ar mai avea nevoie de bun, acesta ar urma să revină în proprietatea

autorului reclamantei.

Pe această bază, s-a apreciat că nu s-ar

putea trage decât concluzia că bunul a fost abandonat pe teritoriul României,

ceea ce ar face aplicabile dispozițiile art. 477 C. civ. privind preluarea

bunurilor vacante și fără stăpân.

În consecință, s-a mai reținut că

dispozițiile Legii nr.10/2001 nu sunt aplicabile imobilului care a făcut

obiectul notificării formulată de reclamantă, deoarece Conferința de la Postdam, ca temei al preluării bunului, este anterioară datei de 6 martie 1945, iar

beneficiarul preluării nu a fost statul român ori o altă persoană juridică din

dreptul intern, ci Uniunea Sovietică.

Nu s-a făcut dovada că participarea statului

român la capitalul social al societății comerciale pârâte este cel puțin egală

cu valoarea imobilului în discuție, dovadă esențială pentru a se justifica

incidența dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca dispoziție

legală de natură să fundamenteze măsura reparatorie a restituirii în natură,

măsură solicitată de către reclamantă.

b. Soluționând apelul, prin decizia

nr. 279 A din data de 18 mai 2004, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă

și litigii de muncă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta

reclamantă B.D.M. și a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata sumei de

67.159.000 lei (ROL) cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel s-a întemeiat, în esență, pe considerentele sentinței apelate,

după cum urmează:

Temeiul preluării bunului de la

autorul reclamantei îl reprezintă prevederile Conferinței de la Postdam.

Certificatul de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenului eliberat în favoarea societății pârâte a fost

emis în virtutea caracterului său declarativ, instanța de apel apreciind că

dreptul de proprietate s-a născut în patrimoniul societății comerciale încă de

la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990.

Au fost menținute considerentele din

sentința apelată privind necompetența instanțelor învestite cu verificarea

aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la cercetarea legalității

operațiunilor de privatizare.

c. Prin decizia civilă nr. 5974 din

data de 16 iunie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă B.D.M.

și a casat decizia susmenționată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea

apelului la Curtea de Apel București.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța supremă a reținut că prima critică formulată de recurenta-reclamantă

este întemeiată, întrucât situația juridică a imobilului, astfel cum este

relevată ea de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu permite să se

conchidă, așa cum au făcut-o instanțele de fond, că imobilul ar fi fost preluat

de un stat terț înainte de 6 martie 1945 și că, pentru acest motiv, nu ar fi

făcut obiectul unei preluări abuzive din partea statului român în sensul art. 2

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, prin Decizia nr. 8868 din 5

iunie 1945 a Directorului C.A.S.B.I., I.A. București, cu sediul în sector 4 (poziția

nr. 1 din Anexa nr.1 la decizie) a fost trecută în administrarea și

supravegherea Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor.

Printre bunurile aparținând acestei

întreprinderi se afla și terenul împreună construcția formată din parter și

etaj, situate la sediul societății menționate și pe numele acesteia în cartea

funciară, în temeiul unor succesive contracte de vânzare-cumpărare și ordonanțe

de adjudecare la licitație publică.

Această decizie a fost emisă în

temeiul prevederilor art. 2 din Legea 1945 prin care s-a înființat C.A.S.B.I.,

în aplicarea prevederilor Conferinței de la Postdam privitoare la preluarea, cu titlu de despăgubiri de război, a bunurilor statelor inamice și resortisanților

acestora, persoane fizice și persoane juridice.

Ulterior, în temeiul art. 1 din

Decretul-lege nr. 182/1946 publicat în Monitorul nr. 70 din 23 martie 1946

(fila 65 din dosarul nr. 3440/2003 al Tribunalului București, secția a V-a

civilă), „toate activele germane, aflătoare pe teritoriul României: acțiunile,

activele societăților pe acțiuni, activele întreprinderilor industriale și

comerciale și a altor întreprinderi, averea mobilă și imobilă, orice alte bunuri,

precum și drepturile și interesele aparținând persoanelor juridice și

persoanelor fizice germane, care în conformitate cu hotărârile Conferinței de la Postdam, au trecut în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, se predau

instituțiunilor împuternicite de Guvernul U.R.S.S., indicate de Comisia Aliată

de Control din România."

Totodată, conform art. 2 alin. (1)

din același act normativ, predarea către Uniunea Sovietică a activelor germane s-a

efectuat potrivit listelor întocmite de comisia înființată prin Decretul-lege

nr. 91 din 9 februarie 1945.

La data de 23 august 1944 a fost repusă în vigoare Constituția din 1923, ale cărei dispoziții garantau proprietatea

privată, permițând exproprierea numai pentru utilitate publică, cu o justă și

prealabilă despăgubire. Aceste dispoziții reiterau, la nivel constituțional,

prevederile art. 481 C. civ.

Or, în raport cu cele mai sus expuse,

s-a apreciat că nu se poate stabili în ce mod a dobândit U.R.S.S. dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, dat fiind faptul că prevederile

Conferinței de la Postdam, ca izvor de drept internațional public, nu pot fi

creditate cu acest efect juridic.

Includerea imobilului în lista anexă

a deciziei emise de Directorul C.A.S.B.I. nu are nici ea o asemenea relevanță,

deoarece marchează doar trecerea bunului în administrarea și supravegherea

acestei instituții, iar Decretul-lege nr. 182/1946 se referă, în terminis,

numai la predarea către U.R.S.S. a bunurilor preluate în administrare și

supraveghere identificate de C.A.S.B.I.

Instanța de recurs a constatat că

instanța de apel, ca și prima instanță, nu a examinat valabilitatea actului de

preluare a imobilului de către Uniunea Sovietică, analiză esențială pentru a

cerceta în ce măsură Statul Român, a cărui intrare în posesie, ulterioară datei

de 6 martie 1945, este un fapt de necontestat, a preluat un bun abandonat de un

proprietar sau, dimpotrivă, un bun abandonat de un posesor nelegitim. În acest

ultim caz, ar rezulta că Statul Român a intrat în posesia bunului nelegitim.

Ar rezulta deci că Statul a intrat

în posesia bunului fără niciun titlu valabil, adresa nr. 6234/1377 din 21

februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția

Patrimoniului Proprietății - Cadastru fiind pe deplin edificatoare în această

direcție, iar o astfel de preluare ar viza un imobil care, în realitate, nu

ieșise din patrimoniul autorului reclamantei.

În acest mod, ar fi atrasă incidența

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dat fiind faptul că ar fi întrunite ambele

condiții pe care instanța de apel le-a privit ca nefiind îndeplinite în speță -

preluarea imobilului abuziv și, în particular, fără titlu valabil, de către

Statul Român, neinteresând că preluarea nu s-a făcut direct de la proprietarul

originar și plasarea momentului preluării după data de 6 martie 1945.

- Și cea de-a doua critică formulată

de recurenta-reclamantă este întemeiată, dat fiind faptul că instanțele s-au

limitat să examineze aplicabilitatea dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, ajungând la o concluzie negativă în această privință.

S-a mai reținut că temeiul de drept

al notificării formulate de reclamantă l-a reprezentat art. 27 alin. (1) din

Legea nr .10/2001 în forma în care aceasta era în vigoare la data soluționării

notificării, dispoziție potrivit căreia imobilele preluate cu titlu valabil și

evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate cu respectarea

legii nu oferă persoanei îndreptățite decât dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent, acordate de instituția publică implicată în procesul de

privatizare.

Or, așa cum însăși societatea pârâtă

a subliniat în mod constant pe parcursul judecării cauzei, privatizarea

acesteia s-a încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii reparatorii

speciale, astfel încât dispozițiile art. 20 alin. (1) din această lege nu pot

constitui temeiul unei soluții de restituire în natură.

Instanța de apel nu a examinat însă

chestiunea incidenței dispoziției art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în

forma în vigoare atât la data soluționării notificării, cât și la data

judecării acțiunii în primă instanță și în faza apelului, dispoziție aplicabilă

tocmai societăților comerciale privatizate. Această chestiune apare ca

esențială în condițiile în care interpretarea per a contrario a dispoziției

citate relevă că imobilele preluate fără titlu valabil, chiar dacă sunt

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea

legii - ceea ce recurenta-reclamantă oricum contestă - sunt susceptibile de

restituire în natură, „reactivând" principiul care domină legea specială

reparatorie.

- În legătură cu acest din urmă

aspect se relevă a fi întemeiată și cea de-a treia critică formulată la adresa

deciziei recurate, neputând fi acceptat considerentul, îmbrățișat de ambele

instanțe de fond, în sensul că existența certificatului de atestare a dreptului

de proprietate atestă apartenența imobilului la patrimoniul societății pârâte

de o manieră ce nu ar fi putut fi cenzurată decât pe calea acțiunii în nulitate

cu regim special, pusă la dispoziție de legea reparatorie [art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 în forma sa actuală].

Certificatul de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenului nu poate crea ori constata, cu efect

retroactiv, un drept de proprietate, relevanța sa juridică depinzând de

existența unui titlu valabil de preluare a imobilului în favoarea statului,

privit ca autor al societății comerciale rezultate din reorganizarea, în

temeiul Legii nr. 15/1990, a fostei întreprinderi de stat.

Astfel, certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0259/1993 a fost emis

de Ministerul Industriilor la 23 iunie 1993 în favoarea societății comerciale

cu capital de stat înființată prin H.G. nr. 1200/1990 sub denumirea A. SA.

(fila 7 dosar nr. 3440/2003). Or, în cauză nu s-a dovedit modalitatea în care

pârâta, ca societate comercială integral privatizată așa cum a susținut

constant, a dobândit ea însăși dreptul de proprietate asupra terenului de

16.502 mp înscris în certificat, întrucât deși au fost invocate dispozițiile

art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu s-a probat și titlul în baza căruia A. SA

deținea respectivul teren la data intrării în vigoare a legii. Textul legal

evocat statuează că „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt

proprietatea acesteia, cu excepția celor deținute cu alt titlu".

S-a apreciat, așadar, că în cauză

era necesar să se stabilească și ce titlu deținea SC A. SA în anul 1990 asupra

terenului.

În acest context, instanța de recurs

a reținut și faptul că, în măsura în care în anul 1990, SC A. SA ca unitate cu

capital de stat, avea doar un drept de administrare asupra terenului în

discuție, dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu erau de natură a-i

constitui un drept de proprietate asupra respectivului teren și, prin urmare,

acesta trebuia dovedit prin probe.

De asemenea, s-a mai reținut că prin

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 138 din 3 februarie 1993 fostul

F.P.S. a transmis Asociației „A. - Programul acțiunilor salariaților" un

număr de 12.146 acțiuni reprezentând 32% din capitalul social total (filele 109

-115 dosar nr. 3440/2003), iar modalitatea, data și procedura în care respectiva

societate a devenit integral privatizată nu s-a probat în cauză.

Pentru aceste considerente și în

raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța a admis

recursul și, în temeiul art. 312 alin. (3) prima teză C. proc. civ. a casat

decizia atacată, întrucât, deși aceasta, la fel ca hotărârea pronunțată în

primă instanță, oferă o dezlegare de fond cauzei, nu a fost pronunțată în

condițiile stabilirii tuturor împrejurărilor de fapt necesare soluționării

pricinii, nepermițând, prin urmare, Înaltei Curți să se pronunțe asupra

fondului, în temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc. civ.

Totodată, s-a dispus ca, în cadrul

rejudecării după casare, instanța de trimitere, în temeiul art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., rejudecând apelul, să califice modul în care bunul a fost preluat

de la autorul reclamantei, în raport cu dispozițiile Constituției din anul 1923

și ale Codului civil, acte normative în vigoare la data preluării bunului de

către statul terț, urmând să tragă din această calificare consecințele ce se

impun pe planul examinării valabilității intrării statului român în posesia

aceluiași imobil, precum și să examineze și celelalte aspecte evidențiate cu

ocazia analizării recursului.

Totodată, în măsura în care

rejudecarea fondului, în cadrul apelului, ar reclama pronunțarea unei soluții

de restituire în natură a imobilului solicitat prin notificare, instanța de

apel urmează să dispună efectuarea unei expertize tehnice imobiliare având ca

obiectiv identificarea acestui imobil, atât a terenului, cât și a construcții

situate pe acesta, pentru ca pe această premisă să se verifice posibilitatea

unei restituiri efective în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

d. Rejudecând cauza, în apel, după

casare, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

- În baza Conferinței de la Postdam, Anexa 1, prin Anexa 1 pct.1 a Legii nr. 182/1946 s-a reglementat predarea activelor

germane către U.R.S.S., printre care se regăsea și Întreprinderea Industrială „A.",

în patrimoniul căreia se afla și imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

În decizia nr. 8.868 a C.A.S.B.I., invocată de către apelantă, se menționează

că întreprinderea Industrială „A." a fost încadrată în prevederile Legii

nr. 91 din 10 februarie 1945.

Ca urmare, imobilului a cărui

restituire în natură se solicită nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din

Legea nr. 10/2001, întrucât data preluării acestuia în patrimoniul URSS este

data de 12 septembrie 1944, astfel că acest imobil nu se încadrează în ipoteza

textului.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10 din 8 februarie 2001, imobilele preluate în mod abuziv de

stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în

baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în

natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în

condițiile acestei legi.

Ca urmare, textul de lege suscitat

vizează exclusiv perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, referindu-se numai

la imobilele preluate de Statul Român, situație în care nu se regăsește

imobilul în discuție.

Totodată, Legea nr. 91 din 10

februarie 1945, fiind anterioară regimului instaurat la 6 martie 1945, nu face

parte dintre actele normative vizate de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Deși apelanta-reclamantă susține că

imobilul a fost restituit după război autorului său, A.D., aceasta nu-și

probează în niciun mod susținerile, din probele administrate în cauză

nerezultând că U.R.S.S. ar fi procedat la restituirea acest imobil.

Față de împrejurarea că imobilul în

litigiu nu se regăsește înscris în evidențele Primăriei Municipiului București,

s-a apreciat că acest bun nu a intrat în posesia Statului Român, considerându-se

că nu pot fi reținute susținerile apelantei-reclamante, precum că aceasta ar

constitui o dovadă a faptului că Statul Român ar fi preluat, fără titlu, bunul

respectiv.

- Curtea a mai avut în vedere și

dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:

„(1) Imobilele - terenuri și

construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o

societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană

juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere

ale unității deținătoare.

(2) Prevederile alin. (1) sunt

aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau

locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al

unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale

deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a

cărui restituire în natură este cerută.".

Din interpretarea sistematică,

logico juridică, a textelor de lege suscitate, rezultă că imobilul supus

judecății nu poate fi restituit în natură, cât timp, la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta nu era deținut de către o societate

comercială la care Statul sau o autoritate a administrației publice centrale

sau locale este acționar sau asociat majoritar ori este acționar sau asociat

minoritar, în condițiile în care valoarea acțiunilor sau părților sociale

deținute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului

respectiv.

Ori, în speță, nu s-au făcut dovezi

în sensul că imobilul solicitat a se restitui se află în ipoteza textului,

întrucât din materialul probator administrat în cauză nu a rezultat că Statul

Român ar fi fost acționar sau asociat majoritar ori acționar sau asociat

minoritar, iar valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare

sau egală cu valoarea imobilului.

- Cât privește Certificatul de

atestare a dreptului de proprietate de care se prevalează intimata-pârâtă SC A.

SA, Curtea a apreciat că acesta face dovada deplină, până la proba contrarie, a

dreptului de proprietate al acestei societăți, dobândit în temeiul Legii nr. 15

din 7 august 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii

autonome și societăți comerciale, încă de la intrarea în vigoare a acestui act

normativ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20

alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 15/1990, capitalul social al societăților

comerciale constituite potrivit art. 17 este deținut integral de statul român

sub formă de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a

societății și va fi vărsat în întregime la data constituirii societății; bunurile

din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția

celor dobândite cu alt titlu.

Ca urmare, sub acest aspect,

criticile apelantei-reclamante nu pot fi primite, întrucât sunt nefondate.

- Curtea a apreciat că sunt

nefondate, astfel că au fost înlăturate ca atare, și criticile referitoare la

nerespectarea de către societatea intimată a procedurii de privatizare

reglementată prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru

accelerarea reformei economice.

În acest sens, Curtea, însușindu-și

argumentele primei instanțe, la rândul ei a apreciat că aceste susțineri ale

apelantei-reclamante puteau face, eventual, obiectul unei acțiuni prin care să

se tindă a se anula titlul pe care îl opune societatea intimată-pârâtă, aceste

critici neputând fi, deci, valorificate pe calea unei contestații întemeiată pe

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Ori, potrivit principiului

disponibilității, prima instanță a analizat numai cererea cu care a fost

investită și anume, contestația împotriva deciziei emisă de SC A. SA,

pronunțându-se numai cu privire la ceea ce s-a solicitat prin petitul acțiunii.

- Aspectele rezultate din rapoartele

de expertiză întocmite în cauză privind imobilele situate în sectorul 4

București deținute de SC A. SA și anume raportul de expertiză tehnică judiciară

privind construcțiile întocmit de d-na expert S.V .(filele 292 -315 din dosarul

de apel) și raportul de expertiză tehnică judiciară privind terenul întocmit de

dl. expert G.C. (filele 423 -436 din dosarul de apel) nu fac decât să

întărească cele reținute mai sus - dispunându-se efectuarea expertizelor

tehnice de specialitate, atât pentru a se respecta indicațiile date de instanța

de recurs, cât și pentru a clarifica situația de fapt a imobilului compus din

teren și construcții a cărui restituire se cere.

Apreciind că apelanta-reclamantă a

căzut în pretenții, Curtea, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a

obligat-o pe aceasta să plătească suma de 6.715,90 lei (RON) ce a fost

solicitată de aceasta din urmă, reprezentând cheltuieli de judecată avansate la

prima judecată a apelului.

Împotriva deciziei de apel a formulat

cerere de recurs reclamanta, criticând-o pentru motive ce se circumscriu

dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., după cum urmează.

Prin decizia de recurs pronunțată în

cauză s-a recomandat instanței de apel ca la rejudecarea cauzei să aibă în

vedere următoarele:

a. Să se clarifice modul în care

bunul a fost preluat de la autorul reclamantei în raport cu dispozițiile

Constituției din 1923 și ale Codului civil, acte normative în vigoare la data

preluării acestuia de către statul terț, urmând să tragă din această calificare

consecințele ce se impun pe planul examinării valabilității intrării Statului

român în posesia aceluiași imobil și să se examineze și celelalte aspecte

evidențiate cu ocazia analizării recursului.

În mod greșit s-a reținut că

imobilul nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 motivat de

faptul că imobilul a trecut în proprietate URSS în temeiul Conferinței de la Postdam din data de 12 septembrie 1944, înainte de 6 martie 1945.

Prin decizia de recurs pronunțată

anterior în cauză s-a reținut că prevederile Conferinței de la Postdam, ca izvor de drept internațional, nu pot fi considerate ca temei legal în baza căruia

URSS să fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

În ceea ce privește modul de

preluare a imobilului s-au încălcat dispozițiile art. 9 și art. 17 din

Constituția din 1923 și ale art. 481 C. civ. - autorul neprimind nicio

despăgubire pentru proprietatea sa.

Potrivit adresei nr. 6234/1377 din 21

februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului București, imobilul a intrat în

proprietate statului fără titlu valabil, astfel că acesta nu a ieșit niciodată

din patrimoniul autorului său.

Fiind preluat fără titlu valabil

imobilul, chiar dacă este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate cu respectarea legii, acesta este susceptibil de restituire în

natură.

b. În mod greșit s-a reținut de

instanța de apel că certificatul de atestare a dreptului de proprietate face

dovada deplină a proprietății, până la proba contrarie.

Asupra acestui aspect s-a pronunțat

anterior Înalta Curte, reținând că instanța de apel nu a examinat chestiunea incidenței

dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la

data soluționării notificării, cât și la judecata inclusiv în fața instanței de

apel, dispoziții aplicabilă tocmai societăților comerciale privatizate. S-a mai

reținut de instanța supremă că, în condițiile în care interpretarea per a

contrario a dispoziției citate arată că imobilele preluate fără titlu valabil,

chiar dacă sunt evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate cu respectarea legii - ceea ce recurenta reclamantă oricum contesta

- sunt susceptibile de restituire în natură, reactivând principiul care domină

legea specială reparatorie.

S-a considerat că nu poate fi

acceptat considerentul pe care s-au întemeiat ambele instanțe, în sensul că

existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate atestă

apartenența imobilului la patrimoniul societății pârâte de o manieră ce nu ar

fi putut fi cenzurată decât pe calea acțiunii în nulitate cu regim special puse

la dispoziție de legea reparatorie - art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu poate

crea ori constata cu efect retroactiv un drept de proprietate, relevanța sa

juridică depinzând de existența unui titlu valabil de preluare a imobilului în

favoarea statului, privit ca autor al societății comerciale rezultate din

reorganizare în temeiul Legii nr. 15/1990, a fost întreprinderi de stat.

Certificatul de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0259/1993 a fost emis de

Ministerul Industriilor la 23 iunie 1993 în favoarea societății comerciale cu

capital de stat înființată prin H.G. nr. 1200/1990 sub denumirea A. SA. Or, în

cauză nu s-a dovedit modalitatea în care pârâta ca societate comercială

integral privatizată așa cum s-a susținut constant a dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului de 16.502 mp înscris în certificat, întrucât deși

au fost invocate dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu s-a probat și

titlul în baza căruia A. SA deținea respectivul teren la data intrării în

vigoare a legii. Într-adevăr textul legal statuează că „bunurile din

patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor

deținute cu alt titlu”. Așadar, în cauză, era necesar să se stabilească și cu

ce titlu deținea SC A. SA în anul 1990 terenul în litigiu.

În măsura în care, în anul 1990, SC A.

SA ca unitate cu capital de stat avea doar un drept de administrare a terenului

în litigiu, dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu erau de natură a-i

constitui un drept de proprietate asupra respectivului teren și prin urmare

acesta trebuia dovedit cu probe.

La rejudecarea apelului intimatul-pârât

nu a depus nicio probă suplimentară prin care să demonstreze că la nivelul

anului 1990 aceasta avea un drept de proprietate asupra terenului și, implicit,

asupra construcțiilor.

c. S-a dispus efectuarea unei

expertize tehnice imobiliare având ca obiectiv identificarea acestui imobil,

atât a terenului, cât și a construcțiilor situate pe acesta pentru ca, pe

această premisă, să se verifice posibilitatea unei restituiri efective în

raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Din raportul de expertiză întocmit

de inginer S.E.V. rezultă că imobilele corpuri de clădire C2 și C4 sunt

construcții edificate înainte de anul 1946, impunându-se restituirea. Proporția

construcțiilor edificate de autorul său este mult mai mare decât cea edificată

de pârâtă.

Cu privire la construcțiile

edificate de către intimata-pârâtă, aceasta are la îndemână posibilitatea să

își recupereze contravaloarea acestora.

Sunt incidente astfel în cauză

dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. b) și art. 9 din Legea nr.

10/2001, impunându-se restituirea în natură a imobilului.

Se poate reține și situația de

excepție din art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, atrăgându-se restituirea în

natură, întrucât autorul său a fost unicul acționar al Fabricii de ciorapi A.

La ultimul termen de judecată s-a

pus problema mandatului în declararea și motivarea recursului, precum și a

însușirii recursului declarat de avocat în numele reclamantei-chestiune care se

impune a fi analizată cu prioritate.

Recursul a fost declarat în numele

reclamantei de avocat din cadrul SA C. & C., delegația de reprezentare

fiind pentru avocații L.C. și C.L.

Reclamanta-recurentă B.D.M. a

formulat, ulterior declarării recursului, o cerere prin care a solicitat

amânarea cauzei pentru angajarea unui avocat, cu precizarea că nu are contract

cu vreun avocat care să o reprezinte în această cauză, iar avocatul C.L. nu are

mandat pentru a pune concluzii în fața Înaltei Curți și pentru susținerea

recursului.

Din această poziție a reclamantei

rezultă că este vizată reprezentarea în fața instanței de recurs și susținerea

recursului, nepunând în discuție declararea recursului. Poziția reclamantei de

însușire a recursului rezultă din concluziile scrise depuse la dosar.

Recursul a fost declarat în baza

procurii speciale dată de reclamantă la data de 22 februarie 2005 (fila nr. 482

dosar de apel). Potrivit acestei procuri, d-na avocat C.L. este împuternicită

să o reprezinte în vederea redobândirii în natură sau echivalent în baza Legii

nr. 10/2001 a imobilelor situate în România, moștenite sau deținute. Din

această procură rezultă că împuternicitul va semna pentru reclamantă și în

numele său orice contract de asistență juridică, putând delega și alți avocați

în reprezentare, va introduce în justiție sau la organele administrative orice

acțiune sau demers considerat necesar, putând declara și renunța la orice cale

de atac, reprezentând-o la toate instanțele care vor judecata aceste cauze.

Pentru aceste motive, se constată că

nu este fondată excepția lipsei calității de reprezentat invocată de către

pârâta-intimată.

Analizând decizia de apel în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune casarea acesteia și

trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, în temeiul art. 315 și

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în considerarea celor ce succed:

a. - Fără a relua considerentele

deciziei de recurs pronunțată anterior în cauză, acestea regăsindu-se redate pe

larg mai sus, trebuie subliniat că s-a concluzionat în sensul că nu se poate

stabili în ce mod a dobândit URSS dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu, dat fiind faptul că prevederile Conferinței de la Postdam, ca izvor de drept internațional public, nu pot fi creditate cu acest efect juridic.

Instanța de recurs a constatat, în

esență, că:

Instanța de apel, ca și prima

instanță, nu au examinat valabilitatea actului de preluare a imobilului de

către URSS, analiză esențială pentru a cerceta în ce măsură Statul român a

cărui intrare în posesie ulterioară datei de 6 martie 1945 este un fapt

necontestat, a preluat un bun abandonat de un proprietar sau, dimpotrivă, un

bun abandonat de un posesor nelegitim. În acest caz ar rezulta că Statul român

a intrat în posesia bunului fără niciun titlu valabil, adresa nr. 6234/1377 din

21 februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția

Patrimoniului Proprietății - Cadastru, fiind pe deplin edificatoare , iar o

astfel de preluare ar viza un imobil care, în realitate, nu a ieșit din

patrimoniul autorului reclamantei.

În acest mod, ar fi atrasă incidența

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 dat fiind faptul că ar fi întrunite ambele

condiții pe care instanța de apel le-a privit ca nefiind îndeplinite în speță:

preluarea imobilului abuziv și, în particular, fără titlu valabil de către

Statul român, neinteresând că preluarea nu s-a făcut direct de la proprietarul

originar și plasarea momentului preluării după data de 6 martie 1945.

Fără a ține cont de dispozițiile

instanței de recurs, instanța de apel s-a limitat a reține preluarea imobilului

în baza Conferinței de la Postdam și neintrarea astfel în perioada de referință

a Legii nr. 10/2001.

- În analiza posibilității

restituirii în natură a imobilului, instanța a făcut referire la dispozițiile

art. 21 din Legea nr. 10/2001 și condițiile impuse de această normă legală - deși

reținuse anterior că imobilul nu intră în sfera de reglementare a acestei legi.

Instanța anterioară de recurs a

reținut, în esență, că:

- așa cum însăși societatea pârâtă a

subliniat în mod constant pe parcursul judecării cauzei, privatizarea acesteia

s-a încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii reparatorie speciale,

astfel încât dispozițiile art. 20 alin. (1) din această lege nu pot constitui

temeiul unei soluții de restituire în natură; s-a mai reținut totodată că modalitatea,

data și procedura în care respectiva societate a devenit integral privatizată

nu s-au probat în cauză.

- instanța de apel nu a examinat