ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4234/2010

Prin decizia civilă nr. 12/A din 26 mai 2009 Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B.D.M. împotriva sentinței civile nr. 761 din data de 19 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. 3440/2002, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC A. SA. A fost obligată reclamanta B.D.M. să plătească intimatei-pârâte SC A. SA cheltuielile de judecată în valoare de 6.715,90 lei (RON, avansate la prima judecată a apelului. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3440/2003 la Tribunalul București reclamanta B.D.M.

a chemat-o în judecată pe pârâta SC A. SA solicitând ca instanța să pronunțe o hotărâre prin care să dispună anularea deciziei nr. 481 din data de 30 iulie 2003 emisă de societatea pârâtă, precum și obligarea acesteia la restituirea, în natură, a imobilului situat în București, sectorul 4, compus din terenul în suprafață de 6.770 mp. și din construcțiile situate pe acesta, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că reclamanta a formulat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 o notificare, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului menționat mai sus, întemeindu-se pe calitatea de moștenitoare a fostului proprietar A.D., precum și pe inexistența unui titlu valabil de preluare în favoarea Statului român, de la care imobilul a fost dobândit de către societatea pârâtă, potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr. 99/1999.

a. Prin sentința civilă nr. 761 din data de 19 decembrie 2003 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta B.D.M. în contradictoriu cu pârâta SC A. SA. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că imobilul solicitat de către reclamantă a trecut în proprietatea U.R.S.S., ca activ german, cu titlu de despăgubiri de război, în baza Conferinței de la Postdam din 12 septembrie 1944 , fără ca reclamanta să poată demonstra existența unei prevederi legale în sensul că la data la care U.R.S.S. nu ar mai avea nevoie de bun, acesta ar urma să revină în proprietatea autorului reclamantei. Pe această bază, s-a apreciat că nu s-ar putea trage decât concluzia că bunul a fost abandonat pe teritoriul României, ceea ce ar face aplicabile dispozițiile art. 477 C. civ.

privind preluarea bunurilor vacante și fără stăpân. În consecință, s-a mai reținut că dispozițiile Legii nr.10/2001 nu sunt aplicabile imobilului care a făcut obiectul notificării formulată de reclamantă, deoarece Conferința de la Postdam, ca temei al preluării bunului, este anterioară datei de 6 martie 1945, iar beneficiarul preluării nu a fost statul român ori o altă persoană juridică din dreptul intern, ci Uniunea Sovietică. Nu s-a făcut dovada că participarea statului român la capitalul social al societății comerciale pârâte este cel puțin egală cu valoarea imobilului în discuție, dovadă esențială pentru a se justifica incidența dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca dispoziție legală de natură să fundamenteze măsura reparatorie a restituirii în natură, măsură solicitată de către reclamantă.

b. Soluționând apelul, prin decizia nr. 279 A din data de 18 mai 2004, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă B.D.M. și a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 67.159.000 lei (ROL) cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel s-a întemeiat, în esență, pe considerentele sentinței apelate, după cum urmează: Temeiul preluării bunului de la autorul reclamantei îl reprezintă prevederile Conferinței de la Postdam. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului eliberat în favoarea societății pârâte a fost emis în virtutea caracterului său declarativ, instanța de apel apreciind că dreptul de proprietate s-a născut în patrimoniul societății comerciale încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990.

Au fost menținute considerentele din sentința apelată privind necompetența instanțelor învestite cu verificarea aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la cercetarea legalității operațiunilor de privatizare. c. Prin decizia civilă nr. 5974 din data de 16 iunie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă B.D.M. și a casat decizia susmenționată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel București.

Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut că prima critică formulată de recurenta-reclamantă este întemeiată, întrucât situația juridică a imobilului, astfel cum este relevată ea de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu permite să se conchidă, așa cum au făcut-o instanțele de fond, că imobilul ar fi fost preluat de un stat terț înainte de 6 martie 1945 și că, pentru acest motiv, nu ar fi făcut obiectul unei preluări abuzive din partea statului român în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001. Astfel, prin Decizia nr. 8868 din 5 iunie 1945 a Directorului C.A.S.B.I., I.A. București, cu sediul în sector 4 (poziția nr. 1 din Anexa nr.1 la decizie) a fost trecută în administrarea și supravegherea Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor.

Printre bunurile aparținând acestei întreprinderi se afla și terenul împreună construcția formată din parter și etaj, situate la sediul societății menționate și pe numele acesteia în cartea funciară, în temeiul unor succesive contracte de vânzare-cumpărare și ordonanțe de adjudecare la licitație publică. Această decizie a fost emisă în temeiul prevederilor art. 2 din Legea 1945 prin care s-a înființat C.A.S.B.I., în aplicarea prevederilor Conferinței de la Postdam privitoare la preluarea, cu titlu de despăgubiri de război, a bunurilor statelor inamice și resortisanților acestora, persoane fizice și persoane juridice.

Ulterior, în temeiul art. 1 din Decretul-lege nr. 182/1946 publicat în Monitorul nr. 70 din 23 martie 1946 (fila 65 din dosarul nr. 3440/2003 al Tribunalului București, secția a V-a civilă), „toate activele germane, aflătoare pe teritoriul României: acțiunile, activele societăților pe acțiuni, activele întreprinderilor industriale și comerciale și a altor întreprinderi, averea mobilă și imobilă, orice alte bunuri, precum și drepturile și interesele aparținând persoanelor juridice și persoanelor fizice germane, care în conformitate cu hotărârile Conferinței de la Postdam, au trecut în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, se predau instituțiunilor împuternicite de Guvernul U.R.S.S., indicate de Comisia Aliată de Control din România." Totodată, conform art. 2 alin. (1) din același act normativ, predarea către Uniunea Sovietică a activelor germane s-a efectuat potrivit listelor întocmite de comisia înființată prin Decretul-lege nr. 91 din 9 februarie 1945. La data de 23 august 1944 a fost repusă în vigoare Constituția din 1923, ale cărei dispoziții garantau proprietatea privată, permițând exproprierea numai pentru utilitate publică, cu o justă și prealabilă despăgubire.

Aceste dispoziții reiterau, la nivel constituțional, prevederile art. 481 C. civ. Or, în raport cu cele mai sus expuse, s-a apreciat că nu se poate stabili în ce mod a dobândit U.R.S.S. dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, dat fiind faptul că prevederile Conferinței de la Postdam, ca izvor de drept internațional public, nu pot fi creditate cu acest efect juridic. Includerea imobilului în lista anexă a deciziei emise de Directorul C.A.S.B.I. nu are nici ea o asemenea relevanță, deoarece marchează doar trecerea bunului în administrarea și supravegherea acestei instituții, iar Decretul-lege nr. 182/1946 se referă, în terminis, numai la predarea către U.R.S.S. a bunurilor preluate în administrare și supraveghere identificate de C.A.S.B.I.

Instanța de recurs a constatat că instanța de apel, ca și prima instanță, nu a examinat valabilitatea actului de preluare a imobilului de către Uniunea Sovietică, analiză esențială pentru a cerceta în ce măsură Statul Român, a cărui intrare în posesie, ulterioară datei de 6 martie 1945, este un fapt de necontestat, a preluat un bun abandonat de un proprietar sau, dimpotrivă, un bun abandonat de un posesor nelegitim. În acest ultim caz, ar rezulta că Statul Român a intrat în posesia bunului nelegitim. Ar rezulta deci că Statul a intrat în posesia bunului fără niciun titlu valabil, adresa nr. 6234/1377 din 21 februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniului Proprietății - Cadastru fiind pe deplin edificatoare în această direcție, iar o astfel de preluare ar viza un imobil care, în realitate, nu ieșise din patrimoniul autorului reclamantei.

În acest mod, ar fi atrasă incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dat fiind faptul că ar fi întrunite ambele condiții pe care instanța de apel le-a privit ca nefiind îndeplinite în speță - preluarea imobilului abuziv și, în particular, fără titlu valabil, de către Statul Român, neinteresând că preluarea nu s-a făcut direct de la proprietarul originar și plasarea momentului preluării după data de 6 martie 1945. - Și cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă este întemeiată, dat fiind faptul că instanțele s-au limitat să examineze aplicabilitatea dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ajungând la o concluzie negativă în această privință.

S-a mai reținut că temeiul de drept al notificării formulate de reclamantă l-a reprezentat art. 27 alin. (1) din Legea nr .10/2001 în forma în care aceasta era în vigoare la data soluționării notificării, dispoziție potrivit căreia imobilele preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate cu respectarea legii nu oferă persoanei îndreptățite decât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, acordate de instituția publică implicată în procesul de privatizare. Or, așa cum însăși societatea pârâtă a subliniat în mod constant pe parcursul judecării cauzei, privatizarea acesteia s-a încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii reparatorii speciale, astfel încât dispozițiile art. 20 alin. (1) din această lege nu pot constitui temeiul unei soluții de restituire în natură.

Instanța de apel nu a examinat însă chestiunea incidenței dispoziției art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare atât la data soluționării notificării, cât și la data judecării acțiunii în primă instanță și în faza apelului, dispoziție aplicabilă tocmai societăților comerciale privatizate. Această chestiune apare ca esențială în condițiile în care interpretarea per a contrario a dispoziției citate relevă că imobilele preluate fără titlu valabil, chiar dacă sunt evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea legii - ceea ce recurenta-reclamantă oricum contestă - sunt susceptibile de restituire în natură, „reactivând" principiul care domină legea specială reparatorie.

- În legătură cu acest din urmă aspect se relevă a fi întemeiată și cea de-a treia critică formulată la adresa deciziei recurate, neputând fi acceptat considerentul, îmbrățișat de ambele instanțe de fond, în sensul că existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate atestă apartenența imobilului la patrimoniul societății pârâte de o manieră ce nu ar fi putut fi cenzurată decât pe calea acțiunii în nulitate cu regim special, pusă la dispoziție de legea reparatorie [art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma sa actuală]. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu poate crea ori constata, cu efect retroactiv, un drept de proprietate, relevanța sa juridică depinzând de existența unui titlu valabil de preluare a imobilului în favoarea statului, privit ca autor al societății comerciale rezultate din reorganizarea, în temeiul Legii nr. 15/1990, a fostei întreprinderi de stat.

Astfel, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0259/1993 a fost emis de Ministerul Industriilor la 23 iunie 1993 în favoarea societății comerciale cu capital de stat înființată prin H.G. nr. 1200/1990 sub denumirea A. SA. (fila 7 dosar nr. 3440/2003). Or, în cauză nu s-a dovedit modalitatea în care pârâta, ca societate comercială integral privatizată așa cum a susținut constant, a dobândit ea însăși dreptul de proprietate asupra terenului de 16.502 mp înscris în certificat, întrucât deși au fost invocate dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu s-a probat și titlul în baza căruia A. SA deținea respectivul teren la data intrării în vigoare a legii.

Textul legal evocat statuează că „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor deținute cu alt titlu". S-a apreciat, așadar, că în cauză era necesar să se stabilească și ce titlu deținea SC A. SA în anul 1990 asupra terenului. În acest context, instanța de recurs a reținut și faptul că, în măsura în care în anul 1990, SC A. SA ca unitate cu capital de stat, avea doar un drept de administrare asupra terenului în discuție, dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu erau de natură a-i constitui un drept de proprietate asupra respectivului teren și, prin urmare, acesta trebuia dovedit prin probe. De asemenea, s-a mai reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 138 din 3 februarie 1993 fostul F.P.S.

a transmis Asociației „A. - Programul acțiunilor salariaților" un număr de 12.146 acțiuni reprezentând 32% din capitalul social total (filele 109 -115 dosar nr. 3440/2003), iar modalitatea, data și procedura în care respectiva societate a devenit integral privatizată nu s-a probat în cauză. Pentru aceste considerente și în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța a admis recursul și, în temeiul art. 312 alin. (3) prima teză C. proc. civ. a casat decizia atacată, întrucât, deși aceasta, la fel ca hotărârea pronunțată în primă instanță, oferă o dezlegare de fond cauzei, nu a fost pronunțată în condițiile stabilirii tuturor împrejurărilor de fapt necesare soluționării pricinii, nepermițând, prin urmare, Înaltei Curți să se pronunțe asupra fondului, în temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc.

civ. Totodată, s-a dispus ca, în cadrul rejudecării după casare, instanța de trimitere, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., rejudecând apelul, să califice modul în care bunul a fost preluat de la autorul reclamantei, în raport cu dispozițiile Constituției din anul 1923 și ale Codului civil, acte normative în vigoare la data preluării bunului de către statul terț, urmând să tragă din această calificare consecințele ce se impun pe planul examinării valabilității intrării statului român în posesia aceluiași imobil, precum și să examineze și celelalte aspecte evidențiate cu ocazia analizării recursului.

Totodată, în măsura în care rejudecarea fondului, în cadrul apelului, ar reclama pronunțarea unei soluții de restituire în natură a imobilului solicitat prin notificare, instanța de apel urmează să dispună efectuarea unei expertize tehnice imobiliare având ca obiectiv identificarea acestui imobil, atât a terenului, cât și a construcții situate pe acesta, pentru ca pe această premisă să se verifice posibilitatea unei restituiri efective în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. d. Rejudecând cauza, în apel, după casare, Curtea de Apel București a reținut următoarele: - În baza Conferinței de la Postdam, Anexa 1, prin Anexa 1 pct.1 a Legii nr. 182/1946 s-a reglementat predarea activelor germane către U.R.S.S., printre care se regăsea și Întreprinderea Industrială „A.", în patrimoniul căreia se afla și imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

În decizia nr. 8.868 a C.A.S.B.I., invocată de către apelantă, se menționează că întreprinderea Industrială „A." a fost încadrată în prevederile Legii nr. 91 din 10 februarie 1945. Ca urmare, imobilului a cărui restituire în natură se solicită nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât data preluării acestuia în patrimoniul URSS este data de 12 septembrie 1944, astfel că acest imobil nu se încadrează în ipoteza textului. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10 din 8 februarie 2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile acestei legi.

Ca urmare, textul de lege suscitat vizează exclusiv perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, referindu-se numai la imobilele preluate de Statul Român, situație în care nu se regăsește imobilul în discuție. Totodată, Legea nr. 91 din 10 februarie 1945, fiind anterioară regimului instaurat la 6 martie 1945, nu face parte dintre actele normative vizate de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Deși apelanta-reclamantă susține că imobilul a fost restituit după război autorului său, A.D., aceasta nu-și probează în niciun mod susținerile, din probele administrate în cauză nerezultând că U.R.S.S. ar fi procedat la restituirea acest imobil.

Față de împrejurarea că imobilul în litigiu nu se regăsește înscris în evidențele Primăriei Municipiului București, s-a apreciat că acest bun nu a intrat în posesia Statului Român, considerându-se că nu pot fi reținute susținerile apelantei-reclamante, precum că aceasta ar constitui o dovadă a faptului că Statul Român ar fi preluat, fără titlu, bunul respectiv.

- Curtea a mai avut în vedere și dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „(1) Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.". Din interpretarea sistematică, logico juridică, a textelor de lege suscitate, rezultă că imobilul supus judecății nu poate fi restituit în natură, cât timp, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta nu era deținut de către o societate comercială la care Statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar ori este acționar sau asociat minoritar, în condițiile în care valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului respectiv.

Ori, în speță, nu s-au făcut dovezi în sensul că imobilul solicitat a se restitui se află în ipoteza textului, întrucât din materialul probator administrat în cauză nu a rezultat că Statul Român ar fi fost acționar sau asociat majoritar ori acționar sau asociat minoritar, iar valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea imobilului. - Cât privește Certificatul de atestare a dreptului de proprietate de care se prevalează intimata-pârâtă SC A. SA, Curtea a apreciat că acesta face dovada deplină, până la proba contrarie, a dreptului de proprietate al acestei societăți, dobândit în temeiul Legii nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, încă de la intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 15/1990, capitalul social al societăților comerciale constituite potrivit art. 17 este deținut integral de statul român sub formă de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societății și va fi vărsat în întregime la data constituirii societății; bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Ca urmare, sub acest aspect, criticile apelantei-reclamante nu pot fi primite, întrucât sunt nefondate. - Curtea a apreciat că sunt nefondate, astfel că au fost înlăturate ca atare, și criticile referitoare la nerespectarea de către societatea intimată a procedurii de privatizare reglementată prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.

În acest sens, Curtea, însușindu-și argumentele primei instanțe, la rândul ei a apreciat că aceste susțineri ale apelantei-reclamante puteau face, eventual, obiectul unei acțiuni prin care să se tindă a se anula titlul pe care îl opune societatea intimată-pârâtă, aceste critici neputând fi, deci, valorificate pe calea unei contestații întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Ori, potrivit principiului disponibilității, prima instanță a analizat numai cererea cu care a fost investită și anume, contestația împotriva deciziei emisă de SC A. SA, pronunțându-se numai cu privire la ceea ce s-a solicitat prin petitul acțiunii.

- Aspectele rezultate din rapoartele de expertiză întocmite în cauză privind imobilele situate în sectorul 4 București deținute de SC A. SA și anume raportul de expertiză tehnică judiciară privind construcțiile întocmit de d-na expert S.V .(filele 292 -315 din dosarul de apel) și raportul de expertiză tehnică judiciară privind terenul întocmit de dl. expert G.C. (filele 423 -436 din dosarul de apel) nu fac decât să întărească cele reținute mai sus - dispunându-se efectuarea expertizelor tehnice de specialitate, atât pentru a se respecta indicațiile date de instanța de recurs, cât și pentru a clarifica situația de fapt a imobilului compus din teren și construcții a cărui restituire se cere. Apreciind că apelanta-reclamantă a căzut în pretenții, Curtea, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., a obligat-o pe aceasta să plătească suma de 6.715,90 lei (RON) ce a fost solicitată de aceasta din urmă, reprezentând cheltuieli de judecată avansate la prima judecată a apelului. Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamanta, criticând-o pentru motive ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., după cum urmează. Prin decizia de recurs pronunțată în cauză s-a recomandat instanței de apel ca la rejudecarea cauzei să aibă în vedere următoarele: a. Să se clarifice modul în care bunul a fost preluat de la autorul reclamantei în raport cu dispozițiile Constituției din 1923 și ale Codului civil, acte normative în vigoare la data preluării acestuia de către statul terț, urmând să tragă din această calificare consecințele ce se impun pe planul examinării valabilității intrării Statului român în posesia aceluiași imobil și să se examineze și celelalte aspecte evidențiate cu ocazia analizării recursului.

În mod greșit s-a reținut că imobilul nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 motivat de faptul că imobilul a trecut în proprietate URSS în temeiul Conferinței de la Postdam din data de 12 septembrie 1944, înainte de 6 martie 1945. Prin decizia de recurs pronunțată anterior în cauză s-a reținut că prevederile Conferinței de la Postdam, ca izvor de drept internațional, nu pot fi considerate ca temei legal în baza căruia URSS să fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului. În ceea ce privește modul de preluare a imobilului s-au încălcat dispozițiile art. 9 și art. 17 din Constituția din 1923 și ale art. 481 C. civ. - autorul neprimind nicio despăgubire pentru proprietatea sa.

Potrivit adresei nr. 6234/1377 din 21 februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului București, imobilul a intrat în proprietate statului fără titlu valabil, astfel că acesta nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului său. Fiind preluat fără titlu valabil imobilul, chiar dacă este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea legii, acesta este susceptibil de restituire în natură. b. În mod greșit s-a reținut de instanța de apel că certificatul de atestare a dreptului de proprietate face dovada deplină a proprietății, până la proba contrarie. Asupra acestui aspect s-a pronunțat anterior Înalta Curte, reținând că instanța de apel nu a examinat chestiunea incidenței dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data soluționării notificării, cât și la judecata inclusiv în fața instanței de apel, dispoziții aplicabilă tocmai societăților comerciale privatizate.

S-a mai reținut de instanța supremă că, în condițiile în care interpretarea per a contrario a dispoziției citate arată că imobilele preluate fără titlu valabil, chiar dacă sunt evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea legii - ceea ce recurenta reclamantă oricum contesta - sunt susceptibile de restituire în natură, reactivând principiul care domină legea specială reparatorie. S-a considerat că nu poate fi acceptat considerentul pe care s-au întemeiat ambele instanțe, în sensul că existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate atestă apartenența imobilului la patrimoniul societății pârâte de o manieră ce nu ar fi putut fi cenzurată decât pe calea acțiunii în nulitate cu regim special puse la dispoziție de legea reparatorie - art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu poate crea ori constata cu efect retroactiv un drept de proprietate, relevanța sa juridică depinzând de existența unui titlu valabil de preluare a imobilului în favoarea statului, privit ca autor al societății comerciale rezultate din reorganizare în temeiul Legii nr. 15/1990, a fost întreprinderi de stat. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0259/1993 a fost emis de Ministerul Industriilor la 23 iunie 1993 în favoarea societății comerciale cu capital de stat înființată prin H.G. nr. 1200/1990 sub denumirea A. SA.

Or, în cauză nu s-a dovedit modalitatea în care pârâta ca societate comercială integral privatizată așa cum s-a susținut constant a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 16.502 mp înscris în certificat, întrucât deși au fost invocate dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu s-a probat și titlul în baza căruia A. SA deținea respectivul teren la data intrării în vigoare a legii. Într-adevăr textul legal statuează că „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor deținute cu alt titlu”. Așadar, în cauză, era necesar să se stabilească și cu ce titlu deținea SC A. SA în anul 1990 terenul în litigiu. În măsura în care, în anul 1990, SC A. SA ca unitate cu capital de stat avea doar un drept de administrare a terenului în litigiu, dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu erau de natură a-i constitui un drept de proprietate asupra respectivului teren și prin urmare acesta trebuia dovedit cu probe.

La rejudecarea apelului intimatul-pârât nu a depus nicio probă suplimentară prin care să demonstreze că la nivelul anului 1990 aceasta avea un drept de proprietate asupra terenului și, implicit, asupra construcțiilor. c. S-a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare având ca obiectiv identificarea acestui imobil, atât a terenului, cât și a construcțiilor situate pe acesta pentru ca, pe această premisă, să se verifice posibilitatea unei restituiri efective în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Din raportul de expertiză întocmit de inginer S.E.V. rezultă că imobilele corpuri de clădire C2 și C4 sunt construcții edificate înainte de anul 1946, impunându-se restituirea. Proporția construcțiilor edificate de autorul său este mult mai mare decât cea edificată de pârâtă.

Cu privire la construcțiile edificate de către intimata-pârâtă, aceasta are la îndemână posibilitatea să își recupereze contravaloarea acestora. Sunt incidente astfel în cauză dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. b) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, impunându-se restituirea în natură a imobilului. Se poate reține și situația de excepție din art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, atrăgându-se restituirea în natură, întrucât autorul său a fost unicul acționar al Fabricii de ciorapi A. La ultimul termen de judecată s-a pus problema mandatului în declararea și motivarea recursului, precum și a însușirii recursului declarat de avocat în numele reclamantei-chestiune care se impune a fi analizată cu prioritate.

Recursul a fost declarat în numele reclamantei de avocat din cadrul SA C. & C., delegația de reprezentare fiind pentru avocații L.C. și C.L. Reclamanta-recurentă B.D.M. a formulat, ulterior declarării recursului, o cerere prin care a solicitat amânarea cauzei pentru angajarea unui avocat, cu precizarea că nu are contract cu vreun avocat care să o reprezinte în această cauză, iar avocatul C.L. nu are mandat pentru a pune concluzii în fața Înaltei Curți și pentru susținerea recursului. Din această poziție a reclamantei rezultă că este vizată reprezentarea în fața instanței de recurs și susținerea recursului, nepunând în discuție declararea recursului. Poziția reclamantei de însușire a recursului rezultă din concluziile scrise depuse la dosar.

Recursul a fost declarat în baza procurii speciale dată de reclamantă la data de 22 februarie 2005 (fila nr. 482 dosar de apel). Potrivit acestei procuri, d-na avocat C.L. este împuternicită să o reprezinte în vederea redobândirii în natură sau echivalent în baza Legii nr. 10/2001 a imobilelor situate în România, moștenite sau deținute. Din această procură rezultă că împuternicitul va semna pentru reclamantă și în numele său orice contract de asistență juridică, putând delega și alți avocați în reprezentare, va introduce în justiție sau la organele administrative orice acțiune sau demers considerat necesar, putând declara și renunța la orice cale de atac, reprezentând-o la toate instanțele care vor judecata aceste cauze.

Pentru aceste motive, se constată că nu este fondată excepția lipsei calității de reprezentat invocată de către pârâta-intimată. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, în temeiul art. 315 și art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în considerarea celor ce succed: a. - Fără a relua considerentele deciziei de recurs pronunțată anterior în cauză, acestea regăsindu-se redate pe larg mai sus, trebuie subliniat că s-a concluzionat în sensul că nu se poate stabili în ce mod a dobândit URSS dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, dat fiind faptul că prevederile Conferinței de la Postdam, ca izvor de drept internațional public, nu pot fi creditate cu acest efect juridic.

Instanța de recurs a constatat, în esență, că: Instanța de apel, ca și prima instanță, nu au examinat valabilitatea actului de preluare a imobilului de către URSS, analiză esențială pentru a cerceta în ce măsură Statul român a cărui intrare în posesie ulterioară datei de 6 martie 1945 este un fapt necontestat, a preluat un bun abandonat de un proprietar sau, dimpotrivă, un bun abandonat de un posesor nelegitim. În acest caz ar rezulta că Statul român a intrat în posesia bunului fără niciun titlu valabil, adresa nr. 6234/1377 din 21 februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniului Proprietății - Cadastru, fiind pe deplin edificatoare , iar o astfel de preluare ar viza un imobil care, în realitate, nu a ieșit din patrimoniul autorului reclamantei.

În acest mod, ar fi atrasă incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 dat fiind faptul că ar fi întrunite ambele condiții pe care instanța de apel le-a privit ca nefiind îndeplinite în speță: preluarea imobilului abuziv și, în particular, fără titlu valabil de către Statul român, neinteresând că preluarea nu s-a făcut direct de la proprietarul originar și plasarea momentului preluării după data de 6 martie 1945. Fără a ține cont de dispozițiile instanței de recurs, instanța de apel s-a limitat a reține preluarea imobilului în baza Conferinței de la Postdam și neintrarea astfel în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. - În analiza posibilității restituirii în natură a imobilului, instanța a făcut referire la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 și condițiile impuse de această normă legală - deși reținuse anterior că imobilul nu intră în sfera de reglementare a acestei legi.

Instanța anterioară de recurs a reținut, în esență, că: - așa cum însăși societatea pârâtă a subliniat în mod constant pe parcursul judecării cauzei, privatizarea acesteia s-a încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii reparatorie speciale, astfel încât dispozițiile art. 20 alin. (1) din această lege nu pot constitui temeiul unei soluții de restituire în natură; s-a mai reținut totodată că modalitatea, data și procedura în care respectiva societate a devenit integral privatizată nu s-au probat în cauză. - instanța de apel nu a examinat chestiunea incidenței dispoziției art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare atât la data soluționării notificării, cât și la data judecării acțiunii în primă instanță și în faza apelului, dispoziție aplicabilă tocmai societăților comerciale privatizate.

Această chestiune apare ca esențială în condițiile în care interpretarea per a contrario a dispoziției citate relevă că imobilele preluate fără titlu valabil, chiar dacă sunt evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea legii - ceea ce recurenta-reclamantă oricum contestă - sunt susceptibile de restituire în natură, „reactivând” principiul care domină legea specială reparatorie. Așa după cum s-a subliniat și în recursul analizat prin prezenta decizie, se impune analiza cauzei din perspectiva făcută prin decizia anterioară, prin aprecierea valabilității/nevalabilității titlului de preluare și a dispozițiilor legale a căror analiză a fost impusă în cauză - în temeiul art. 315 C. proc.

civ. c. Aceeași incidență a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. poate fi reținută și cu privire la cererea vizând certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Instanța de apel a reținut că acesta face dovada deplină, până la proba contrarie, a dreptului de proprietate dobândit de societate în temeiul Legii nr. 15/1990. Aceasta în condițiile în care în decizia de recurs anterioară s-a reținut că nu poate fi acceptat considerentul, îmbrățișat de ambele instanțe, în sensul că existența acestui certificat nu poate fi cenzurată decât pe calea prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; acest act nu poate crea ori constata cu efect retroactiv un drept de proprietate, relevanța sa juridică depinzând de existența unui titlu valabil de preluare a imobilului în favoarea statului, privit ca autor al societății comerciale rezultate din reorganizarea, în temeiul Legii nr. 15/1990, a fostei întreprinderi de stat.

În egală măsură, s-a impus a se verifica și titlul cu care societatea deținea respectivul teren la data intrării în vigoare a legii - menționându-se faptul că în măsura în care în anul 1990 aceasta, ca unitate de stat, avea doar un drept de administrare asupra terenului în discuție, dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu erau în măsură să-i constituie un drept de proprietate asupra respectivului teren. c. Ultima critică nu poate fi analizată de instanța de recurs, întrucât acest lucru nu s-ar putea face decât cu privarea părților de un grad de jurisdicție și cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Constatând , prin urmare, că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 5 și art. 315 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să admită recursul formulat în cauză și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei calității de reprezentant invocată de către pârâta-intimată SC A. SA, ca nefondată. Admite recursul declarat de reclamanta B.D.M. împotriva deciziei nr. 12/A din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, decția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2010.