ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1750/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

16 noiembrie 2004, reclamanții D.V. și B.G. au solicitat în contradictoriu cu

pârâta Municipiul București prin primar, obligarea pârâtului să-i restituie în

natură terenul în suprafață de 240 mp situat în București, iar în subsidiar, în

cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtei să

emită dispoziție motivată prin care să facă reclamanților o ofertă de

despăgubiri bănești corespunzătoare valorii reale pentru partea care nu se

poate restitui în natură, respectiv restituirea în natură a părții de imobil

liberă de orice afectațiuni.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că imobilul menționat a aparținut tatălui său care l-a dobândit prin

actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6825 din 1 septembrie 1960, în

anul 1989 construcția fiind demolată iar terenul preluat de stat în mod abuziv

și fără acordarea vreunei despăgubiri.

Prin dispoziția nr. 3286/2004 le-a

fost respinsă cererea de restituire în natură și li s-a oferit titluri de

valoare nominală sau acțiuni la societăți comerciale pentru o valoare

echivalentă de 12.868 dolari SUA, dispoziție nelegală întrucât imobilul

solicitat poate fi restituit în natură, valoarea echivalentă stabilită este cu

mult sub valoarea reală a terenului în cauză și nu a fost stabilită valoarea

construcției demolate separat de valoarea terenului.

Prin sentința civilă nr. 573 din 2

iunie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în

parte acțiunea reclamanților și anulată dispoziția nr. 3286/2004 emisă de

Primarul General al municipiului București.

A fost obligată pârâta să emită

dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului teren în suprafață de

199,80 mp situat în București, astfel cum a fost individualizat în raportul de

expertiză și în suplimentul la raport întocmite de ing. U.I., ca și dispoziția

motivată prin care să facă reclamanților ofertă de restituire prin echivalent

corespunzătoare valorii de 116.303.336 lei a imobilului în suprafață de 20 mp

ce nu poate fi restituit în natură.

De asemenea, a fost obligată pârâta

să emită dispoziție motivată prin care să facă reclamanților ofertă de

restituire prin echivalent corespunzătoare valorii de 447.540.191 lei

reprezentând contravaloarea construcției demolate în anul 1989 situată pe

terenul menționat.

Prima instanță a reținut în esență

că în mod greșit a fost respinsă notificarea reclamanților, întrucât aceștia au

făcut dovada că terenul și construcția edificată pe acesta au aparținut

autorului lor, B.P., din proprietatea căruia au fost preluate prin expropriere

de statul român.

De asemenea, din probele

administrate în cauză a mai rezultat că sunt nereale susținerile pârâtei

privind imposibilitatea restituirii în natură a terenului, ca și cele privind

inexistența vreunei construcții pe acesta.

Ca urmare, față de stare de fapt

rezultată din probele dosarului și constatând îndeplinite cerințele art. 7,

art. 9 alin. (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în temeiul art. 24

din lege s-a reținut temeinicia acțiunii introductive.

Apelul declarat de pârâtă a fost

respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 39A din 25 ianuarie 2006 a Curții

de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, instanță care a reținut neîndeplinirea cerințelor

art. 11 pct.7 din H.G. nr. 498/2003 invocate de pârâtă, ca și nerespectarea de

către aceasta a normelor legale privind evaluarea și modul de terminare a

dispozițiilor corect reținute de prima instanță în soluționarea pretențiilor

reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, motivele căii de atac

fiind încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, pârâta a susținut că instanțele au analizat în mod greșit probatoriul

administrat în cauză și au interpretat eronat dispozițiile art. 21.1 și art. 23

alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Au susținut că instanțele trebuiau

să aibă în vedere la soluționarea cauzei, înscrisurile depuse la dosarul ce a

stat la baza emiterii dispoziției și printre care nu se regăsesc probele

reținute de instanță.

Recursul nu este fondat, potrivit

considerentelor ce succed.

În interpretarea dată de recurentă

dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 22 din lege),

prezentarea de către persoana îndreptățită a dovezilor cu privire la dreptul de

proprietate se poate face numai în faza procedurii administrative numai până la

termenul sorocit de lege, iar primirea unei astfel de dovezi este atributul

exclusiv al primarului, ele neputând fi prezentate și primite în faza

jurisdicțională de către judecătorii învestiți cu soluționarea contestațiilor

formulate împotriva deciziilor emise de primar.

Interpretarea dată de pârâtă

dispozițiilor legale menționate este greșită.

Reglementarea prin legea specială a

unei proceduri administrative a avut ca scop realizarea interesului urmărit de

legiuitor, anume soluționarea cu celeritate și într-un termen rezonabil a

cererilor formulate de persoanele îndreptățite pentru bunurile de care au fost

în mod abuziv deposedate, respectiv repararea într-un termen cât mai scurt a

prejudiciului suferit de acestea.

Este adevărat că, în scopul

finalizării procedurii administrative într-un termen rezonabil, legiuitorul a

impus părților implicate îndeplinirea, în anumite termene a unor obligații,

printre care, pentru persoana îndreptățită, a obligației de a depune acte

doveditoare ale dreptului de proprietate.

Însă, atât în etapa administrativă a

procedurii, cât și cea judiciară, instituțiile abilitate sunt îndrituite să

administreze toate dovezile necesare pentru stabilirea, printre altele, a

faptului preluării de către stat a bunului revendicat, identificarea bunului

solicitat, dacă acesta poate fi restituit în natură, valoarea echivalentă a

bunului imposibil de restituit în natură potrivit metodologiei impuse de legea

specială, sens în care sunt prevederile pct. 10 alin. (3)-(8) din H.G. nr. 498/2003

de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și care

instituie această obligație în sarcina entităților menționate, dispoziții ce se

aplică în mod corespunzător și în situația imobilelor prevăzute la art. 11 din

Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, legea impune și nu

interzice ca, în soluționarea notificării, să fie administrate toate dovezile

necesare justei soluționări a cererii persoanei îndreptățite. Odată declanșată procedura

judiciară cu privire la modul de soluționare a unor astfel de cereri în

procedura administrativă, judecătorul este îndreptățit să verifice toate

aspectele de fapt și de drept ale pricinii și să încuviințeze ori, în

condițiile art. 129 C. proc. civ. să ordone probatoriile pe care le găsește

necesare pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului.

Așa fiind, primirea de către

judecător și a altor dovezi decât cele administrate în procedura administrativă

nu se constituie într-o practică nelegală a instanțelor, ci dimpotrivă, într-un

exercițiu firesc al atribuțiilor ce-i sunt conferite de legea aplicabilă

raportului juridic dedus judecății.

Ca urmare, criticile pârâtei

analizate în limitele motivului de recurs invocat, se vădesc a nu fi fondate,

aspect ce privește și modul de soluționare a cererii privind obligarea sa la

plata cheltuielilor de judecată, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C.

proc. civ. recursul va fi respins ca atare.

În temeiul prevederilor art. 274 C.

proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată să plătească reclamantei cheltuielile

de judecată efectuate cu judecarea prezentei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul municipiul București prin primar general împotriva deciziei nr. 39/A

din 25 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă.

Obligă pe recurent la plata sume de 850

lei cheltuieli de judecată către intimata D.V.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie

2007.