ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5794/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

la Tribunalul București la data de 15 ianuarie 2007 reclamanții S.E., P.M.R.,

I.D.M. și F.S.G. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

obligarea acestuia la măsuri reparatorii prin echivalent sau acordarea unor

despăgubiri bănești la valoarea de piață pentru imobilul din București, sector

3 compus din teren în suprafață de 75 mp și construcție.

În drept au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În motivare au arătat că prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12227 din 29 aprilie 1926 de către

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, autorul lor I.F. a dobândit acest imobil.

Reclamanții S.E. și P.M.R. sunt fiicele lui I.F., iar reclamanții F.S.G. și I.D.M.

sunt nepoți de fiu. Imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv prin Decretul

nr. 92/1950. S-a mai arătat că prin notificarea nr. 127/2001 adresată

Prefecturii municipiului București s-a solicitat restituirea în natură a

imobilului. Această notificare a fost trimisă pârâtei , care până la data introducerii

acțiunii nu a soluționat-o.

Prin sentința civilă nr. 298 din 27 martie 2007

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea și a obligat

pârâtul să emită o dispoziție motivată ca răspuns la notificarea reclamanților.

Apelul reclamanților declarat împotriva acestei

sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 655 din 12 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a desființat sentința trimițând cauza

spre rejudecare.

În rejudecare Tribunalul București, secția a V-a

civilă, prin decizia nr. 1830 din 3 decembrie 2008 a admis acțiunea așa cum a fost precizată la data de 28 mai 2008. A constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în

echivalent pentru imobil. A obligat pârâtul să emită dispoziție motivată cu

propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul imposibil de

restituit în natură, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut

că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12227 din 29 aprilie

1926 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, numitul F.I. a dobândit imobilul

situat în București, în suprafață și cu vecinătățile menționate în act.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 531

din 11 iulie 1985 de pe urma defunctului F.I. au rămas ca moștenitori S.E. și F.S.I.S.,

în calitate de fii, numita P.M.R., fiică, fiind străină de succesiune prin

neacceptare.

La data de 2 iulie 2000 a decedat numitul F.S.I.S., calitatea de moștenitori având-o conform certificatului de

moștenitor nr. 199 din 3 noiembrie 2000 F.S.G., soție supraviețuitoare și I.D.M.,

fiică.

Imobilul în cauză a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 conform anexei la Decret poziția 2704 pentru București, de pe numele fostului proprietar F.I.

In termenul legal prevăzut de Legea

nr. 10/ 2010 reclamanții au notificat C.G.M.B. Întrucât entitatea notificată nu

a răspuns la notificare reclamanții au sesizat instanța de judecată în vederea

soluționării cererii, modificată la termenul de judecată din data de 28 mai

2008 în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent sau compensarea cu

un alt teren egal valoric, fie acordarea de despăgubiri bănești la valoarea de

piață a imobilului.

Tribunalul a constatat că

reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în

temeiul Legii nr. 10/ 2001, fiind moștenitorii fostului proprietar al

imobilului preluat de stat fără titlu în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/

1950, fără prealabilă și justă despăgubire și a stabilit natura măsurilor

reparatorii de care aceștia beneficiază, reținând că pârâta nu dispune de

bunuri sau servicii care ar putea fi acordate prin compensare, respectiv s-au

stabilit măsuri reparatorii în echivalent . S-a reținut incidența dispozițiilor

art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247 din 2005, iar pârâta a fost

obligată să emită o dispoziție motivată conținând propunerea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu.

Împotriva acestei sentințe pârâtul

Municipiul București reprezentat de Primarul General a declarat apel susținând

că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10 din 2001 că unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz prin

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri

reparatorii.

Așadar instanța nu se putea subroga

într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare

și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă

nu a fost finalizată.

Termenul de 60 de zile prevăzut de

art. 25 din Legea nr. 10 din 2001 pentru îndeplinirea obligației unității

deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date

de referință: data depunerii notificării sau data depunerii actelor

doveditoare.

Articolul 23.1 din H.G. nr. 250 din

2007 definește ce se înțelege prin acte doveditoare. În speță reclamanții nu au

făcut dovada că au depus odată cu notificarea o parte din aceste acte, așa cum

rezultă din răspunsul la adresa nr. 6918 din 3 martie 2008 și anume istoricul

de rol fiscal și situația juridică de la ICRAL-ul de sector în original.

Prin decizia nr. 53 A din 22

ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat

apelul.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că prin decizia nr. 655 din 12 octombrie 2007 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual s-a

admis apelul reclamanților S.E., P.M.R., I.D.M. și F.S.G. împotriva sentinței

civile nr. 298 din 27 martie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, care a fost desființată, cauza fiind trimisă la Tribunalul București pentru ca instanța de fond să soluționeze ea însăși notificarea în baza

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10 din 2001. Curtea a apreciat că lipsa

răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege reprezintă o soluție

implicită de respingere a notificării, iar în lipsa intervenției instanței de

judecată în acest mod drepturile reclamanților devin iluzorii, fiind avută în

vedere și decizia nr. XX din 19 martie 2007 dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în interesul legii, în care se arată că absența răspunsului persoanei juridice

deținătoare echivalează cu refuzul de restituire, care trebuie cenzurat de

instanță.

S-a mai reținut că în rejudecare prima

instanță a soluționat corect cererea în raport cu cele statuate cu putere de

lucru judecat prin decizia civilă nr. 655 din 12 octombrie 2007 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Municipiul București prin

primarul general nu a declarat recurs împotriva deciziei nr. 655 din 12

octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în

primul ciclu procesual.

S-a mai reținut că în momentul

pronunțării hotărârii apelate fusese dată și decizia în interesul legii nr. XX

din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie potrivit

art. 329 C. proc. civ., prin care s-a statuat că în aplicarea dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10 din 2001 instanța de judecată este

competentă să soluționeze în fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

În raport cu cele statuate prin

decizia civilă nr. 655 din 12 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, și decizia în interesul legii nr. XX din 19

martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că în mod

temeinic prima instanță a soluționat pe fond solicitarea formulată de titularul

notificării, acesta având deschisă calea acțiunii în justiție pentru

valorificarea dreptului său.

În ce privește critica potrivit

căreia reclamanții nu au făcut dovada că au depus odată cu notificarea o parte

din actele doveditoare menționate în art. 23.1 din H.G. nr. 250 din 2007 și

conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10 din 2001 instanța a găsit-o

neîntemeiată, deoarece potrivit art. 23 din Legea nr. 10 din 2001 aceste acte

doveditoare pot fi depuse până la soluționarea notificării, iar, pe de altă

parte , deoarece notificarea a fost soluționată pe fond de instanță, în cadrul

acțiunii în justiție puteau fi administrate orice probe considerate pertinente,

concludente și utile cauzei. De altfel, înscrisurile despre care se face

vorbire de către pârât (istoricul de rol fiscal și situația juridică de la ICRAL-ul de sector în original) au fost depuse la dosar (filele 38,64 și 70 dosar nr. 280/3/2008

al Tribunalului București, secția a V-a civilă) fiind avute în vedere la

pronunțarea soluției de către prima instanță .

Împotriva acestei decizii pârâtul a

declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs se

arată că potrivit art. 23 în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001 în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau

de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra

cererii de restituire în natură sau cererii de acordare de măsuri reparatorii.

Așadar termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității

deținătoare de a se pronunța are două date de referință : fie data depunerii

notificării,fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana

îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să

uzeze pentru dovedirea cererii de restituire termenul de 60 de zile curge de la

data depunerii notificării. În cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus

acte doveditoare termenul curge de la data depunerii acestora. Prin Normele

Metodologice se precizează că alături de notificare și celelalte acte trebuie

să existe o precizare a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu

mai deține probe, care condiționează entitatea deținătoare în a se pronunța cu

privire la notificare.

În capitolul I pct. 1 lit. e) din

același act normativ se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii

legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se

pretinde a fi îndreptățită.

Înscrisurile avute în vedere de

către instanță la soluționarea cauzei și considerate de instanță ca acte

doveditoare a dreptului de proprietate pot fi folosite de reclamanți în

susținerea cererii de restituire, doar dacă ele se întregesc cu înscrisuri

originale doveditoare a dreptului de proprietate pretins, care nu au fost

depuse la dosarul administrativ.

Obligația de a depune actele

doveditoare ale proprietății, precum și , în cazul moștenitorilor a actelor

care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele metodologice notificatorului,

iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în

termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest

termen a fost prelungit de legiuitor prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G.

nr. 145/2001 cu 3 luni, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și prin O.U.G. nr. 10/2003

cu două luni.

Se mai susține că reclamanții aveau

obligația să depună dovezi din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri

în momentul preluării în proprietatea statului a terenului fie prin declarații

autentificate date pe proprie răspundere sau să declare că ei sau ascendenții

lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la

restituirea imobilului, sau la plata de despăgubiri în cazul constatării

ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Dacă persoana îndreptățită a primit o

despăgubire restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței

dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau construcției

demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a

despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform

legislației în vigoare.

Termenul de 60 de zile este de recomandare,

depășirea lui poate fi sancționată cu obligarea la despăgubiri dacă persoana a

făcut dovada existenței unui prejudiciu care, în cauză nu s-a făcut. Acest

termen curge după completarea dosarului. Înscrisurile trebuie depuse până la

data soluționării notificării.

Documentația este incompletă și face imposibilă

soluționarea notificării. În speță nu este vorba de vreun refuz sau lipsa

răspunsului, ci pârâta de află într-o procedură administrativă nefinalizată.

Depășirea termenului se poate sancționa numai cu

obligarea sa la despăgubiri, dacă i se poate reține o culpă.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

republicată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie/dispoziție motivată, asupra cererii de

restituire.

Din prevederile legale citate rezultă că

termenul menționat este un termen imperativ, întrucât obligația pe care o

conține rezultă din lege și face parte dintr-o procedură

administrativ-jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.

Probele existente la dosar confirmă împrejurarea

că pârâtul nu a solicitat suplimentarea probațiunii pentru imobilul cu privire

la care reclamanții au solicitat restituirea bunului în litigiu, astfel încât

critica privind momentele de la care începe să curgă acest termen, mai precis

de la depunerea/nedepunerea actelor, nu poate fi primită.

Constatând temporizarea procedurii prevăzute de

lege în mod neîntemeiat și cu nesocotirea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001

ce impun îndeplinirea obligației de a răspunde într-un anumit termen

notificării prevăzute de legea specială, criticile pârâtului se vădesc a nu fi

fondate, motiv pentru care, în temeiul art.3 12 alin. (1) C. proc. civ.

recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei nr. 53 A din 22

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 noiembrie 2010.