ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5794/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București la data de 15 ianuarie 2007 reclamanții S.E., P.M.R., I.D.M. și F.S.G. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București obligarea acestuia la măsuri reparatorii prin echivalent sau acordarea unor despăgubiri bănești la valoarea de piață pentru imobilul din București, sector 3 compus din teren în suprafață de 75 mp și construcție. În drept au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001. În motivare au arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12227 din 29 aprilie 1926 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, autorul lor I.F. a dobândit acest imobil.

Reclamanții S.E. și P.M.R. sunt fiicele lui I.F., iar reclamanții F.S.G. și I.D.M. sunt nepoți de fiu. Imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950. S-a mai arătat că prin notificarea nr. 127/2001 adresată Prefecturii municipiului București s-a solicitat restituirea în natură a imobilului. Această notificare a fost trimisă pârâtei , care până la data introducerii acțiunii nu a soluționat-o. Prin sentința civilă nr. 298 din 27 martie 2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să emită o dispoziție motivată ca răspuns la notificarea reclamanților. Apelul reclamanților declarat împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 655 din 12 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a desființat sentința trimițând cauza spre rejudecare.

În rejudecare Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1830 din 3 decembrie 2008 a admis acțiunea așa cum a fost precizată la data de 28 mai 2008. A constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil. A obligat pârâtul să emită dispoziție motivată cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12227 din 29 aprilie 1926 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, numitul F.I. a dobândit imobilul situat în București, în suprafață și cu vecinătățile menționate în act.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 531 din 11 iulie 1985 de pe urma defunctului F.I. au rămas ca moștenitori S.E. și F.S.I.S., în calitate de fii, numita P.M.R., fiică, fiind străină de succesiune prin neacceptare. La data de 2 iulie 2000 a decedat numitul F.S.I.S., calitatea de moștenitori având-o conform certificatului de moștenitor nr. 199 din 3 noiembrie 2000 F.S.G., soție supraviețuitoare și I.D.M., fiică. Imobilul în cauză a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 conform anexei la Decret poziția 2704 pentru București, de pe numele fostului proprietar F.I. In termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/ 2010 reclamanții au notificat C.G.M.B.

Întrucât entitatea notificată nu a răspuns la notificare reclamanții au sesizat instanța de judecată în vederea soluționării cererii, modificată la termenul de judecată din data de 28 mai 2008 în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent sau compensarea cu un alt teren egal valoric, fie acordarea de despăgubiri bănești la valoarea de piață a imobilului.

Tribunalul a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/ 2001, fiind moștenitorii fostului proprietar al imobilului preluat de stat fără titlu în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/ 1950, fără prealabilă și justă despăgubire și a stabilit natura măsurilor reparatorii de care aceștia beneficiază, reținând că pârâta nu dispune de bunuri sau servicii care ar putea fi acordate prin compensare, respectiv s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent . S-a reținut incidența dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247 din 2005, iar pârâta a fost obligată să emită o dispoziție motivată conținând propunerea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu.

Împotriva acestei sentințe pârâtul Municipiul București reprezentat de Primarul General a declarat apel susținând că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10 din 2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii. Așadar instanța nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată. Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10 din 2001 pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: data depunerii notificării sau data depunerii actelor doveditoare.

Articolul 23.1 din H.G. nr. 250 din 2007 definește ce se înțelege prin acte doveditoare. În speță reclamanții nu au făcut dovada că au depus odată cu notificarea o parte din aceste acte, așa cum rezultă din răspunsul la adresa nr. 6918 din 3 martie 2008 și anume istoricul de rol fiscal și situația juridică de la ICRAL-ul de sector în original. Prin decizia nr. 53 A din 22 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că prin decizia nr. 655 din 12 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual s-a admis apelul reclamanților S.E., P.M.R., I.D.M.

și F.S.G. împotriva sentinței civile nr. 298 din 27 martie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, care a fost desființată, cauza fiind trimisă la Tribunalul București pentru ca instanța de fond să soluționeze ea însăși notificarea în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10 din 2001. Curtea a apreciat că lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege reprezintă o soluție implicită de respingere a notificării, iar în lipsa intervenției instanței de judecată în acest mod drepturile reclamanților devin iluzorii, fiind avută în vedere și decizia nr. XX din 19 martie 2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, în care se arată că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare echivalează cu refuzul de restituire, care trebuie cenzurat de instanță.

S-a mai reținut că în rejudecare prima instanță a soluționat corect cererea în raport cu cele statuate cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 655 din 12 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Municipiul București prin primarul general nu a declarat recurs împotriva deciziei nr. 655 din 12 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual. S-a mai reținut că în momentul pronunțării hotărârii apelate fusese dată și decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie potrivit art. 329 C. proc.

civ., prin care s-a statuat că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10 din 2001 instanța de judecată este competentă să soluționeze în fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În raport cu cele statuate prin decizia civilă nr. 655 din 12 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că în mod temeinic prima instanță a soluționat pe fond solicitarea formulată de titularul notificării, acesta având deschisă calea acțiunii în justiție pentru valorificarea dreptului său.

În ce privește critica potrivit căreia reclamanții nu au făcut dovada că au depus odată cu notificarea o parte din actele doveditoare menționate în art. 23.1 din H.G. nr. 250 din 2007 și conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10 din 2001 instanța a găsit-o neîntemeiată, deoarece potrivit art. 23 din Legea nr. 10 din 2001 aceste acte doveditoare pot fi depuse până la soluționarea notificării, iar, pe de altă parte , deoarece notificarea a fost soluționată pe fond de instanță, în cadrul acțiunii în justiție puteau fi administrate orice probe considerate pertinente, concludente și utile cauzei.

De altfel, înscrisurile despre care se face vorbire de către pârât (istoricul de rol fiscal și situația juridică de la ICRAL-ul de sector în original) au fost depuse la dosar (filele 38,64 și 70 dosar nr. 280/3/2008 al Tribunalului București, secția a V-a civilă) fiind avute în vedere la pronunțarea soluției de către prima instanță . Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea motivelor de recurs se arată că potrivit art. 23 în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau cererii de acordare de măsuri reparatorii.

Așadar termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța are două date de referință : fie data depunerii notificării,fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. În cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare termenul curge de la data depunerii acestora. Prin Normele Metodologice se precizează că alături de notificare și celelalte acte trebuie să existe o precizare a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, care condiționează entitatea deținătoare în a se pronunța cu privire la notificare.

În capitolul I pct. 1 lit. e) din același act normativ se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită. Înscrisurile avute în vedere de către instanță la soluționarea cauzei și considerate de instanță ca acte doveditoare a dreptului de proprietate pot fi folosite de reclamanți în susținerea cererii de restituire, doar dacă ele se întregesc cu înscrisuri originale doveditoare a dreptului de proprietate pretins, care nu au fost depuse la dosarul administrativ. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și , în cazul moștenitorilor a actelor care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele metodologice notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Acest termen a fost prelungit de legiuitor prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001 cu 3 luni, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și prin O.U.G. nr. 10/2003 cu două luni. Se mai susține că reclamanții aveau obligația să depună dovezi din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri în momentul preluării în proprietatea statului a terenului fie prin declarații autentificate date pe proprie răspundere sau să declare că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului, sau la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau construcției demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare. Termenul de 60 de zile este de recomandare, depășirea lui poate fi sancționată cu obligarea la despăgubiri dacă persoana a făcut dovada existenței unui prejudiciu care, în cauză nu s-a făcut. Acest termen curge după completarea dosarului. Înscrisurile trebuie depuse până la data soluționării notificării. Documentația este incompletă și face imposibilă soluționarea notificării.

În speță nu este vorba de vreun refuz sau lipsa răspunsului, ci pârâta de află într-o procedură administrativă nefinalizată. Depășirea termenului se poate sancționa numai cu obligarea sa la despăgubiri, dacă i se poate reține o culpă. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie/dispoziție motivată, asupra cererii de restituire. Din prevederile legale citate rezultă că termenul menționat este un termen imperativ, întrucât obligația pe care o conține rezultă din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.

Probele existente la dosar confirmă împrejurarea că pârâtul nu a solicitat suplimentarea probațiunii pentru imobilul cu privire la care reclamanții au solicitat restituirea bunului în litigiu, astfel încât critica privind momentele de la care începe să curgă acest termen, mai precis de la depunerea/nedepunerea actelor, nu poate fi primită. Constatând temporizarea procedurii prevăzute de lege în mod neîntemeiat și cu nesocotirea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 ce impun îndeplinirea obligației de a răspunde într-un anumit termen notificării prevăzute de legea specială, criticile pârâtului se vădesc a nu fi fondate, motiv pentru care, în temeiul art.3 12 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei nr. 53 A din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.