ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 311/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 311/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 14 aprilie 2006, sub nr. 5808/300/2006,

reclamantele C.D.M. și C.C.I. au chemat-o în judecată pe pârâta SC Ț.B.S.

SA,

solicitând instanței

să constate că parcelele de teren cu numerele actuale 22, 24 și 26, situate pe

Str. Oradea, sector 2 București, au trecut în proprietatea statului în mod

abuziv, cu încălcarea legii și să dispună obligarea pârâtei să le lase în

deplină proprietate și posesie aceste terenuri.

În motivarea cererii, reclamantele au

arătat că părinții lor, M. și I.N.C., au dobândit în proprietate terenul în

suprafață de 440 mp, compus din parcelele 21 și 23 din terenul situat în B-dul

General D. Lambru, fost Șos. Colentina, prin contractul de vindere din 20

septembrie 1939. Ulterior, aceștia au cumpărat și terenul în suprafață de 220

mp, parcela 22 din Șos. Colentina, prin contractul din 20 februarie 1940.

Aceste terenuri au trecut în proprietatea statului, prin aplicarea Decretului nr.

111/1951, în mod abuziv, tatăl lor fiind condamnat politic, la 20 ani muncă

silnică, prin sentința nr. 754 din 27 iulie 1950.

S-a mai arătat

că pârâta a primit în folosință terenurile în anul 1971

pentru ca, ulterior, în baza Legii nr. 15/1991, ele să fie trecute în

proprietatea

acesteia; pârâta a fost notificată în baza Legii nr. 10/2001,

dar nu a restituit terenurile.

La data de 09

noiembrie 2006, reclamantele și-au precizat cererea, arătând că înțeleg să se

judece cu pârâta SC G.M.T.P. SRL,

deoarece

aceasta a cumpărat de la pârâta SC Ț.B.S. SA terenurile revendicate, prin

contractul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 2000 și actul adițional din 22

mai 2001.

Pârâta SC G.M.T.P.

SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii

formulate de reclamante, ca neîntemeiată, arătând că este cumpărător de

bună-credință, vânzătoarea având titlu legal de proprietate.

Prin sentința

civilă nr. 3942 din 17 mai 2007, Judecătoria Sectorului 2 a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București

- Secția Civilă, în raport de

prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., având în vedere că valoarea

terenului revendicat de reclamante - stabilită prin expertiza topografică

efectuată în cauză - se ridică la 1.318.680 RON.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, la data de

06 iulie 2007, sub nr. 25055/3/2007.

Prin sentința civilă nr. 1373 din 25

octombrie 2007, Tribunalul București

-

Secția a IV-a Civilă a admis, în parte, acțiunea astfel cum a fost precizată de

reclamantele C.D.M. și C.C.I., în contradictoriu cu pârâta SC G.M.T.P. SRL, a

constatat că terenul în suprafață de 490 mp, identificat prin punctele 2, 3, 8,

9 din schița anexă la raportul de expertiză topo efectuat de expertul I.I., a

fost preluat de către stat abuziv, a obligat pârâta să lase reclamantelor în

deplină proprietate și posesie terenul menționat, a respins, ca fiind

neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei să lase în deplină

proprietate reclamantelor terenul în suprafață de 220 mp, identificat prin

punctele 3, 4, 7, 8 din aceeași schiță și a obligat pârâta să plătească

reclamantelor suma de 250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare, numiții M.

și I.N.C. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de

440 mp, situat în București, B-dul General D. Lambru, compus din parcelele nr. 21

și 23.

Prin contractul de vânzare-cumpărare,

numiții M. și I.N.C. au mai dobândit în proprietate un teren în suprafață de

220 mp, situat în București, Calea Colentinei, format din parcela nr. 22.

Prin decizia civilă nr. 400/1961 a

Tribunalului Capitalei s-a constat că terenurile situate în București, Str.

Oradea, sector 2, proprietatea numiților M. și I.N.C., au trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951.

Prin decizia nr. 67542/147/1961,

parcelele de teren menționate au fost transmise în folosința Sfatului Popular

Raional, pentru ca, ulterior, să fie transmise în administrarea SC S. SA.

SC T.B.S. SA a dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului în suprafața de 26.684 mp, situat în București,

Șos. Colentina sector 2, conform certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor.

Prin contractul de schimb autentificat

sub nr. 13 544/1994 de Notariatul de Stat al Sectorului 2, SC T.B.S. SA a

transmis în proprietate numitelor L.M.F. și M.I. un teren în suprafață de 200

mp, situat în București, Str. Oradea, iar acestea din urmă au transmis în

proprietate celei dintâi un teren în suprafață de 200 mp, situat în București,

str. Oradea sector 2.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, L.M.F. și M.I. au vândut

numiților I.V. și I.F. terenul în suprafață de 200 mp, situat în București,

Str. Oradea sector 2.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 2026/2000 de BNP I.M., SC T.B.S. SA i-a vândut pârâtei SC

G.M.T.P. SRL terenul în suprafață de 26.684 mp, situat în București, Sos.

Colentina, sector 2.

Prin certificatul de moștenitor s-a

constatat că de pe urma defuncților C.I. și C.M. au rămas, ca moștenitori

legali, C.C.I., C.D.M. și V.S.I. Prin certificatul de calitate de moștenitor

s-a constatat că de pe urma defunctei V.S.I. au rămas, ca moștenitoare legale,

cele doua reclamante.

Prin sentința civilă nr. 470/2003 a

Tribunalului București a fost obligată SC T.B.S. SA să emită o decizie în

privința cererii de restituire în natură a terenurilor revendicate de cele doua

reclamante, formate din parcelele 20, 22 și 24.

Prin raportul de expertiza topo

efectuat de expertul Ionescu Ion a fost identificat terenul care a aparținut

autorilor reclamantelor, compus din parcelele 21, 22, 23, actualmente parcelele

20, 22, 24, situat în București, Str. Oradea sector 2. Prin același raport de

expertiză s-a concluzionat că pârâta SC G.M.T.P. SRL ocupă în prezent terenul

format din parcelele 22, 24 și 26, în timp ce parcela 20 este ocupată de L.M.F.

și M.I.

Tribunalul a apreciat că parcelele 21,

22 și 23, ce au aparținut autorilor reclamantelor, sunt identice cu parcelele

20, 22, 24, acest aspect reieșind atât din raportul de expertiză efectuat în

cauza și din adresa nr. 3 84/2001 a Primăriei Sectorului 2, cât și din decizia

civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei, din care rezultă că terenurile

proprietatea autorilor reclamantelor erau compuse din parcelele 20, 22, 24.

Instanța de fond a constatat că

acțiunea reclamantelor este neîntemeiată în privința terenului în suprafață de

220 mp, situat în București, Str. Oradea sector 2, parcela 26, această parcelă

fiind, în prezent proprietatea SC G.M.T.P. SRL, SC T.B.S. SA dobândind

proprietatea acestui teren prin contractul de schimb.

Terenul în suprafață de 220 mp, situat

inițial în parcela 21, în prezent parcela 20, ce a aparținut autorilor

reclamantelor, este actualmente proprietatea soților I., conform contractului

de vânzare - cumpărare.

Tribunalul a

mai constatat ca terenurile în litigiu au fost preluate de stat prin decizia

civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei, care a fost pronunțată în baza

Decretului nr. 111/1951, titlu nevalabil, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din

Legea nr. 10/2001, astfel încât primul capăt de cerere este întemeiat, terenul

în suprafață de 440 mp, identificat prin punctele 2, 3, 8, 9 din schița anexă

la raportul de expertiză topo efectuat de expertul I.I., fiind preluat de stat

în mod abuziv.

În ceea ce

privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că, întrucât

atât reclamantele, cât și pârâta pretind a avea dreptul de proprietate asupra

imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâta are și posesia bunului în

prezent, trebuie procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre

ele este preferabil.

În speța

dedusă judecății, titlul autorilor reclamantelor este anterior, cu dată mai

veche (1939-1940), față de cel al pârâtei (2000), iar acest titlu de

proprietate provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de titlul de

proprietate al pârâtei, care provine de la SC Ț.B. SA, care, la rândul ei, l-a

dobândit de la un neproprietar - statul, astfel încât titlul reclamantelor este

preferabil.

Această

soluție dă, în opinia tribunalului, expresie optimă și principiului echității,

întrucât principiul garantării dreptului de proprietate, consacrat de toate

Constituțiile române, ar fi grav atins în cazul unei respingeri a acțiunii în

revendicare formulată de către reclamante, al căror patrimoniu nu a fost

niciodată părăsit de dreptul de proprietate, împotriva unei pârâte, în al cărei

patrimoniu nu a existat niciodată dreptul de proprietate.

Adoptarea punctului de vedere al

pârâtei, în sensul respingerii acțiunii, ar genera perpetuarea situației

juridice create prin abuz și violență morală de către regimul comunist,

contrazicând textele constituționale și prevederile internaționale, conform

cărora „nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa".

În ceea ce privește susținerile

pârâtei SC G.M.T.P. SRL, în sensul că a fost cumpărătoare de bună-credință,

tribunalul a avut în vedere că singurele modalități care fac dovada certă a

dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea și

ocupațiunea. În lipsa unei asemenea probe, o acțiune în revendicare se rezolvă

prin compararea titlurilor reclamantelor și pârâtei. Dacă atât reclamantele cât

și pârâta au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, urmează a se

da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

În cazul de față, titlul

subdobânditorului de bună-credință provine de la SC Ț.B.S. SA, care a dobândit

imobilul de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil, în

raport cu titlul adevăratului proprietar, pentru că, prin ipoteză, trecerea

bunului în posesiunea statului a fost abuzivă. Rezultă că, în urma comparării

titlurilor proprietarului deposedat abuziv și subdobânditorului de

bună-credință, acțiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate

invoca, în favoarea sa, uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a

proprietății.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut

că înscrierea în cartea funciara a dreptului de proprietate asupra terenului

are efect de opozabilitate față de terți; astfel fiind, nu pot fi primite

apărările pârâtei, în sensul preferabilității titlului său ca urmare a

înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantele C.C.I. și C.D.M.,

solicitând

admiterea acestuia și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul

admiterii acțiunii în revendicare și cu privire la parcela situată în

București, str. Oradea sector 2 și obligării pârâtei la plata tuturor

cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului de avocat suportat pentru

susținerea apărării la fondul cauzei.

În dezvoltarea motivelor de apel,

reclamantele au arătat, în esență, că, deși au probat realizarea prin act

notarial a schimbului intervenit între parcela situată pe str. Oradea sectorul

2 București, proprietatea autorilor lor, și parcela situată pe str. Oradea

sectorul 2 București, proprietatea soților I.V. și F., instanța nu a făcut

aplicarea principiului subrogației reale cu titlu particular și a respins

cererea de restituire a parcelei situată pe str. Oradea sectorul 2 București;

asupra cheltuielilor de judecată, măsura urmează a fi schimbată atât în raport

cu soluția care va fi pronunțată în apel, cât și cu înscrisurile doveditoare pe

care le vor depune la dosar.

În ședința publică din 20 mai 2008,

reclamantele au formulat un motiv suplimentar de apel, susținând că tribunalul

nu și-a motivat hotărârea și în raport cu excepția nulității absolute parțiale

a titlului de proprietate invocat de către pârâtă, astfel cum a fost

argumentată prin notele de ședință depuse la dosarul de fond la termenul din 15

martie 2007 (filele 279-282), în acest fel fiind încălcate dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora instanța trebuia să expună motivele

pentru care s-au înlăturat cererile părților, consecința fiind și încălcarea

dreptului reclamantelor la apărare, ca și a dreptului la un proces echitabil.

Împotriva

aceleiași sentințe a declarat apel și pârâta SC G.M.T.P. SRL,

solicitând admiterea apelului,

schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii capetelor de

cerere în constatare și în revendicare, în principal, ca inadmisibile și, în

subsidiar, ca neîntemeiate, cu înlăturarea obligației pârâtei de plată a

cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de apel,

pârâta SC G.M.T.P. SRL a arătat, în principal, că acțiunea este inadmisibilă,

întrucât, în cauză, nu s-a respectat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001,

pârâta nefiind notificată de către reclamante în condițiile art. 21 din Legea nr.

10/2001 (actualul articol 22), pentru că numai în procedura reglementată de

această lege se puteau soluționa aspecte ce țin de titlul statului și numai în

cazul în care pârâta nu și-ar fi executat obligația de a soluționa notificarea

în termenul legal reclamantele se puteau adresa instanței de judecată, în acest

sens pronunțându-se și înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite, prin

decizia nr. XX din 19 martie 2007.

În subsidiar,

pârâta a apreciat că acțiunea este neîntemeiată, întrucât instanța nu putea da

preferință titlului autorilor reclamantelor și nu putea înlătura apărările sale

cu privire la buna-credință, la această interpretare opunându-se art. 45 din

Legea nr. 10/2001, care a instituit un criteriu de preferabilitate în favoarea

dobânditorilor de bună - credință, criteriu care paralizează acțiunea în

revendicare a fostului proprietar pentru imobilele ce intră sub incidența acestei

legi.

Astfel, preferabilitatea titlurilor de

proprietate ale dobânditorilor de bună - credință a fost recunoscută, în mod

constant, pentru raționamente ce țin de siguranța și stabilitatea raporturilor

juridice civile, în jurisprudența constantă a înaltei Curți de Casație și

Justiție, pârâta invocând, în susținerea acestui raționament, și cauza Raicu

împotriva României, în care s-a constatat încălcarea art. l al Primului

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În același

sens, pârâta a arătat că buna - credință și legalitatea titlului de proprietate

pe care îl deține nu mai pot face obiect de analiză în fața instanței de

judecată, acesta fiind consolidat și recunoscut definitiv prin expirarea

termenului legal, prevăzut în mod special și derogatoriu de art. 45 alineat

final (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001.

La data dobândirii imobilului de către

pârâtă, vânzătorul nu fusese notificat cu o cerere de restituire a acestuia; la

aceeași dată, nu era înregistrată o cerere pe rolul instanței de judecată și nu

s-a avut cunoștință de vreo intenție sau cerere a reclamantelor de retrocedare

a imobilului, astfel încât, la data vânzării, SC S. SA a deținut un titlu de

proprietate perfect valabil, care fusese transcris în Registrul de Carte Funciară.

Un argument suplimentar l-a constituit

faptul că SC S. SA a fost privatizată prin contractul de vânzare-cumpărare

acțiuni, aflat la dosarul cauzei, astfel încât sunt incidente dispozițiile art.

29 din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care reclamantele aveau

posibilitatea legală să obțină despăgubiri, cu respectarea procedurii prevăzută

de această lege.

Prin decizia civilă nr. 431/A din 03

iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția

a Ill-a Civilă și pentru Cauze cu

Minori și de Familie,

în

dosarul nr. 25055/3/2007, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate

reclamantele C.D.M. și C.C.I. și de pârâta SC G.M.T.P. SRL.

Cu privire la apelul exercitat de

reclamantele C.D.M. și C.C.I., instanța de apel a reținut următoarele:

Primul motiv de critică este combătut

de ansamblul probator administrat în cauză, respectiv raportul de expertiză

topografică efectuat de expertul I.I. și adresa nr. 384/2001 a Primăriei

Sectorului 2 București, din care rezultă că terenul ce a aparținut autorilor

reclamantelor, C.I. și C.M., era compus din parcelele 21, 22, 23, actualmente

parcelele 20, 22 și 24, situate în București, str. Oradea, sector 2.

Aceleași probe converg la concluzia că

pârâta SC G.M.T.P. SRL ocupă, în prezent, terenul format din parcelele 22, 24

și 26, în timp ce parcela 20 este ocupată de L.M.F. și M.I. Astfel, terenul în

suprafață de 220 mp, ce formează parcela, aflat, în prezent, în proprietatea SC

G.M.T.P. SRL, nu a aparținut autorilor reclamantelor, SC T.B.S. SA dobândind

proprietatea asupra acestui teren prin contractul de schimb, iar terenul pe

care-l revendică reclamantele, situat inițial în parcela 21, în prezent parcela

20, ce a aparținut autorilor acestora, este proprietatea soților I., conform

contractului de vânzare-cumpărare.

Cum reclamantele

C.D.M. și C.C.I.

nu au

reușit să facă dovada că parcela situată în București, str. Oradea sector 2 le

aparține, acest motiv de apel apare ca vădit nefondat.

Asupra motivului de apel, prin care se

invocă, în esență, nerespectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

constând în faptul că instanța de fond nu și-a motivat hotărârea și în raport

cu excepția nulității absolute parțiale a titlului de proprietate, titlu

exhibat de către pârâtă, Curtea a reținut că hotărârea trebuie să cuprindă

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, acestea fiind premisele

silogismului juridic care conduc și legitimează soluția pronunțată de instanță,

constituind, totodată, elemente obligatorii ce permit analiza legalității și,

după caz, a temeiniciei hotărârii pronunțate, de către instanțele superioare.

Realizând o analiză a modului în care

imobilul a fost preluat de către stat și constatând că, în virtutea art. 2 alin.

(1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu a fost preluat de stat

în mod abuziv, prin decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei,

decizie ce a avut la bază Decretul nr. 111/1951, instanța de fond a considerat,

implicit, că nu se mai impune examinarea excepției nulității absolute parțiale

a titlului de proprietate exhibat de către pârâtă, excepție invocată de către

reclamante prin notele de ședință depuse la filele 279-282, dosar fond.

În același sens, Curtea a reținut că

nu mai este actual interesul reclamantelor de a invoca acest motiv de apel,

câtă vreme s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, iar, în operațiunea

comparării de titluri, instanța de fond a dat preferință titlului lor, în

raport cu titlu pârâtei, tribunalul ținând seama, în mod corect, de limitele

învestirii, determinate de efectul introducerii cererii de chemare, care are

natura unei cereri în revendicare, prin compararea unor titluri valabile,

obiectul cauzei nefiind schimbat de reclamante pe parcursul judecății în fond a

cererii.

Cum apelul exercitat de reclamante

urma a fi respins, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, în

această etapă procesuală și, în integralitatea lor, pentru etapa judecății în

fond a cauzei, a apărut, în mod evident, nefondată.

Referitor la

apelul declarat de pârâta SC G.M.T.P. SRL, Curtea a reținut următoarele:

În ceea ce

privește inadmisibilitatea cererii în constatare și a celei în revendicare

formulată de reclamante, a apreciat că această inadmisibilitate nu poate fi

primită. Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu s-a restrâns

posibilitatea persoanelor îndreptățite de a formula, pe calea dreptului comun,

o acțiune în revendicare; în acest sens, în speța dedusă judecății nu poate fi

aplicat principiul specialia generalibus derogant, întrucât procedura

instituită de Legea nr. 10/2001 (art. 21), ca lege specială, are ca premisă

deținerea imobilului, la data intrării în vigoare a normei legale invocate, de

către persoanele juridice prevăzute în art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

ipoteză ce nu se regăsește în speță.

Astfel, în ipoteza în care imobilul în

litigiu nu se mai află în posesia unei unități deținătoare, cum dispune art. 20

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât a fost înstrăinat, rezultă că nici

notificarea și nici declanșarea procedurii prealabile administrative nu mai

sunt posibile, per a contrario, impunerea unei proceduri prealabile vizând

procedurile de restituire echivalând cu o îngrădire a dreptului de acces la o

instanță independentă și imparțială, drept de acces reglementat ca o componentă

materială a dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, sunt inaplicabile Deciziile nr.

XX din 19 martie 2007 și nr. 53 din 04 iunie 2007, pronunțate de înalta Curte

de Casație și Justiție - Secții Unite, decizii invocate de pârâtă în susținerea

apelului, întrucât bunul imobil nu se mai află în deținerea unei persoane

juridice din cele enumerate în art. 21 alicul din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește fondul cauzei,

Curtea, referindu-se la criticile de netemeinicie și nelegalitate formulate de

pârâta SC G.M.T.P. SRL, a apreciat că premisa analizei o constituie faptul că

imobilul în litigiu a fost preluat de la autorii reclamantelor, C.I. și C.M.,

în baza deciziei civile nr. 400 din 12 martie 1961 a Tribunalului Capitalei -

Colegiul 5, decizie pronunțată în aplicarea Decretului nr. 111/1951, pe care

însăși Legea nr. 10/2001, în art. 2 alin. (1) lit. e), îl califică a fi un titlu

nevalabil, titlul originar de proprietate al reclamantelor constând într-un act

translativ de proprietate cu titlu oneros încheiat în anul 1939.

În același sens, titlul pârâtei îl

constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP I.M., prin care

vânzătoarea SC Ț.B.S. SA, care dobândise dreptul de proprietate asupra

terenului în suprafață de 26.684 mp, situat în București, Șos. Colentina,

sector 2, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor, a vândut pârâtei SC G.M.T.P. SRL terenul menționat.

În acest context, pornindu-se de la

premisa preluării imobilului în cauză, iară titlu valabil, de către stat,

precum și cea a menținerii contractului de vânzare-cumpărare, care nu a fost

desființat până în prezent, și dând eficiență principiului disponibilității

care guvernează procesul civil, în sensul constatării că instanța a fost

învestită, sub aspect obiectiv, cu o acțiune în revendicare prin comparare de

titluri, Curtea a apreciat ca inaplicabil art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

care, în opinia pârâtei, ar institui un criteriu de preferință în favoarea

subdobânditorului de bună-credință cu titlu oneros a bunului imobil, într-o

cerere în revendicare, ca efect al incidenței articolului 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce se aplică prioritar,

în ipoteza în care dispozițiile interne conțin norme contradictorii, în temeiul

acțiunii combinate a art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția

României.

Astfel, în jurisprudența constantă a

Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată împotriva României, s-a statuat

că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință,

chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv,

a dreptului de proprietate al foștilor proprietari, combinată cu lipsa totală a

unei despăgubiri proporționale constituie o privare de proprietate contrară art.

l din Primul Protocol Adițional

la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Străin contra României).

Prin urmare, Curtea a observat că

reclamantele se află în posesia titlului originar de proprietate asupra

imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect

retroactiv și nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării

imobilului de către stat, recunoscându-li-se, implicit, existența valabilă și

neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în patrimoniul

lor; că pârâtă se află, de asemenea, în posesia unui titlu nedesființat,

însă, viciul care afectează titlul autorului său, ce a preluat imobilul de la

stat, care era un non dominus și nu putea transmite în mod valabil ceea ce nu

avea, radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să

împiedice recunoașterea preferabilității titlului pârâtei, în raport cu cel al

reclamantelor.

Astfel, întrucât ambele părți

litigante dețin un titlu asupra bunului imobil în litigiu și au un „bun",

în sensul autonom al dispozițiilor convenționale, în conflictul dintre ele,

Curtea a recunoscut, astfel cum a făcut-o și instanța de fond, preferabilitatea

titlului înfățișat de reclamante, ca fiind cel originar și mai bine

caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în

condiții de perfectă legalitate.

Din cele

expuse, rezultă că buna-credință a cumpărătoarei la momentul contractării cu SC

Ț.B.S. SA nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a

adevăraților titulari ai dreptului de proprietate, implicit a încălcării art. l

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât înlăturarea legii speciale invocate de către pârâtă s-a realizat, prin

chiar efectul dispozițiilor convenționale, aplicate în mod direct în cauză, cu

consecința unică, posibilă prin raționamentul enunțat, a înlăturării

preferabilității contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a produs

privarea de proprietate a adevăraților titulari ai dreptului de proprietate și

care împiedică redobândirea posesiei de către aceștia.

Un argument suplimentar, care răspunde

argumentului pârâtei, în sensul incidenței Legii nr. 10/2001, act normativ ce

ar putea conduce la despăgubirea prin echivalent a adevăraților proprietari,

este acela conform căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat

constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin

Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent,

într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri

vechilor proprietari deposedați de imobilele lor și că această lege nu ia în

calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, înainte de

intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza

Porțeanu contra României, paragraf 34).

În aceste

condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie pentru

privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantelor,

constatare ce interesează în cererea în revendicare, prin prisma argumentelor

din prezenta hotărâre, luând în considerare și ansamblul demersurilor

întreprinse de foștii proprietari ai imobilului pentru a afla situația juridică

a acestuia, încă din anul 1968 și, ulterior, de moștenitorii acestora, precum

și obligațiile pozitive pe care le are statul pe tărâmul respectării dreptului

de proprietate.

Astfel, Curtea

a reținut că buna-credință a pârâtei cumpărătoare, ca atitudine subiectivă

manifestată de aceasta la momentul perfectării contractului de

vânzare-cumpărare, exhibat ca titlu în cauză, deși poate salvgarda, în anumite

condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând

valora în sine (per se) un titlu de proprietate de natură să anihileze forța

juridică a titlului reclamantelor. Convingerea pârâtei cu privire la calitatea

statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acesteia, poate

constitui un argument pentru salvarea contractului de vânzare-cumpărare de la

sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a

vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii

acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a

valorii de circulație a bunului (în acest sens fiind relevantă cauza Raicu

contra României), însă, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii

în revendicare.

În acest context, invocarea cauzei

Raicu contra României de către pârâta SC G.M.T.P. SRL în cadrul acțiunii în

revendicare, prin compararea titlurilor, nu reprezintă un argument valid și

adecvat, pentru că ipoteza din această cauză este distinctă de cea din cauza

dedusă judecății, constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil

reglementat de articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și,

implicit, a articolului 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului fiind determinată, în cauza Raicu, de exercitarea

recursului în anulare, deci, a unei căi extraordinare de atac, de către un

oficial al statului, procurorul general, terț față de proces, împotriva unei

hotărâri definitive și irevocabile, prin care se constatase valabilitatea unui

contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, de natură

să afecteze securitatea raporturilor juridice și fără ca reclamanta din acea

cauză să primească o indemnizare proporțională pentru privarea de bun.

În același sens, instanța a apreciat

că argumentele Curții Europene din cauza Raicu contra României nu pot fi

transpuse mutatis mutandis în cadrul cererii pendinte, principiul securității

raporturilor juridice, care nu este unul absolut și nu se poate întemeia pe

precaritate, neputând prevala asupra dreptului de proprietate al foștilor

proprietari, cărora li s-a recunoscut, cu efect retroactiv și nerevocabil,

dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, prin efectul constatării

nevalabilității titlului statului, care nu putea vinde ceea ce nu avea și al

comparării a două titluri, unul originar, încheiat în anul 1939 și celălalt

încheiat în anul 2000, care a preluat toate viciile titlului nevalabil al

statului. Tot astfel, nu se poate concluziona că, prin cauza Raicu contra

României, Curtea Europeană ar fi dat prevalentă bunei-credințe a chiriașilor

cumpărători ai imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989, în defavoarea

foștilor proprietari, o asemenea interpretare încălcând principiul subsidiarității,

care decurge din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia instanțele naționale sunt

primele chemate să interpreteze și să aplice dreptul intern, în care este

inclusă Convenția și Protocoalele sale adiționale, acestea fiind cele mai bine

plasate pentru examinarea în drept și în fapt a cauzelor cu care sunt

învestite, Curtea neputând specula asupra soluției litigiilor în favoarea uneia

sau alteia dintre părți și având o competență limitată în analiza dreptului

intern, acestei instanțe de contencios european revenindu-i sarcina de a

analiza dacă există sau nu o încălcare a drepturilor pretinse (cauza Buzescu c.

României, par. 63, cauza Lungoci contra României, par. 37).

Astfel, ipotezele fiind distincte în

speța dedusă judecății și în cauza Raicu, nu poate fi valorificat raționamentul

Curții Europene din această cauză, pentru a se da preferabilitate titlului

subdobânditorului de bună-credință, în raport cu foștii proprietari, care nu și-au

pierdut niciodată dreptul de proprietate din patrimoniul lor, neexistând, până

în prezent, nicio cauză pronunțată împotriva României, prin care să se constate

că admiterea unei acțiuni în revendicare de drept comun, prin comparare de

titluri, exercitată de acești proprietari reprezintă o ingerință nejustificată

în dreptul de proprietate al subdobânditorilor și, implicit, o încălcare a art.

l din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care să constituie un precedent obligatoriu pentru instanțele naționale, în

virtutea dispozițiilor art. 46 din Convenție.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantele C.C.I. și C.D.M., cât și

pârâta SC G.M.T.P. SRL.

Prin motivele de recurs, reclamantele

au formulat, ca primă critică,

nepronunțarea cu privire la neaplicarea principiului subrogației reale cu titlu

particular, în raport cu contractul de schimb, arătând că instanța de apel nu a

prezentat de ce a înlăturat această apărare, ci doar că reclamantele nu au

reușit să facă dovada că parcela situată în București. str. Oradea sector 2 a

aparținut autorilor lor. Prin efectul contractului de schimb, parcela 26 a

înlocuit parcela 20, deci este proprietatea reclamantelor, ca o consecință a

subrogației reale cu titlu particular, schimbul realizându-se între două

parcele cu aceeași suprafață, situate în aceeași zonă, deci cu o valoare egală;

valabilitatea contractului de schimb nu a fost contestată de niciuna din părți

și nici nu a fost pusă în discuție de instanță, astfel că titularele dreptului

real de proprietate asupra parcelei nr. 26 sunt îndreptățite să invoce

aplicarea art. 1405 C. civ. și a dispozițiilor Titlului X din Legea nr. 247/2005.

Recurentele-reclamante

au formulat o a doua critică prin care au invocat faptul că instanța de apel a

reținut, cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., inutilitatea

pronunțării, în cadrul acțiunii în revendicare, asupra excepției nulității

absolute parțiale a titlului de proprietate exhibat de către pârâte.

Fiind

vorba de excepția nulității absolute, care nu necesită administrarea de probe

noi pentru a fi soluționată, ea poate fi invocată pe tot parcursul judecății,

situație în care recurentele-reclamante au înțeles să o mențină cu argumentele

expuse la fond. Invocarea acestei excepții față de titlul exhibat de partea

potrivnică, ca mijloc probator de apărare, în dovedirea dreptului de

proprietate, este pe deplin justificată și admisibilă în condițiile art. 136,

137 C. proc. civ. și ale art. 2 din Decretul nr. 167/1958, chiar dacă nu este

apreciată ca o modificare a acțiunii introductive de instanță.

Prin recursul declarat, pârâta SC G.M.T.P.

SRL

a formulat critici

privind inadmisibilitatea capetelor de cerere în constatare și în revendicare,

arătând că nu a fost notificată de către reclamante în condițiile art. 22 din

Legea nr. 10/2001 și că numai în procedura reglementată de acest act normativ

se puteau soluționa aspecte ce țin de valabilitatea titlului statului. Numai în

situația în care pârâta nu și-ar fi executat obligația de a soluționa

notificarea în termenul legal, reclamantele se puteau adresa instanței de

judecată, invocând în acest sens Decizia nr. XX/2007 pronunțată de înalta Curte

de Casație și Justiție.

S-a învederat că, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, cererile de restituire în natură a imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada de referință se formulează și se

soluționează numai în condițiile strict reglementate de această lege și nu după

criterii oferite de dreptul comun în materia revendicării imobiliare. Legea

nouă suprimă dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care

se referă și, drept urmare, odată cu intrarea în vigoare a legii speciale,

rămân rară aplicare normele de drept comun referitoare la imobilele ce formează

obiectul acestei legi (Decizia nr. LI M/2007 a înaltei Curți de Casație și

Justiție, precum și Decizia nr. XXXIII/2008 pronunțată de înalta Curte de

Casație și Justiție).

A mai arătat recurenta-pârâtă că

instanța de apel a reținut, pe de o parte, că Legea nr. 10/2001 nu se aplică

prin necircumscrierea speței în dispozițiile sale, iar, pe de altă parte, că

dispozițiile acestei legi sunt înlăturate de la aplicarea prin incidență cu

prioritate a dispozițiilor Convenției; așadar, instanța a recunoscut, practic,

că se aplică cu prioritate dispozițiile legii speciale în analizarea unei

acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

numai că înlătură aceste prevederi în favoarea Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Totodată, instanța de apel a făcut

trimitere la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, omițând

însă a se pronunța cu privire la aplicarea prevederilor art. 29 din aceeași

lege.

În ceea ce privește dispozițiile

Convenției, s-a solicitat să se constate că pârâta SC G.M.T.P. SRL este

deținătoarea unui drept de proprietate dobândit printr-un contract de vânzare -

cumpărare nedesființat, iar restituirea imobilului către reclamante ar aduce

atingere acestui drept și securității raporturilor juridice.

Pe de altă parte, buna-credință și

legalitatea titlului de proprietate opus de pârâtă nu mai pot face obiect de

analiză în fața instanței de judecată, deoarece a fost consolidat și recunoscut

definitiv prin expirarea termenului legal prevăzut de art. 45 alin. final (fost

art. 46) din Legea nr. 10/2001. La data la care a cumpărat imobilul recurenta -

pârâtă SC G.M.T.P. SRL nu era notată în cartea funciară nicio acțiune, niciun

act sau fapt juridic care să conducă la ideea că transmițătorul nu era

proprietarul imobilului, aspect ce reiese și din interpretarea art. 5 din

convenția încheiată cu SC S. SA.

Prin decizia civilă nr. 5870 din 21

mai 2009, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de

reclamantele C.C.I., C.D.M. și de pârâta SC G.M.T.P. SRL, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În considerentele hotărârii, instanța

de recurs a reținut următoarele:

Din analizarea considerentelor

deciziei atacate se constată că instanța s-a limitat la a preciza că

reclamantele nu au dovedit faptul că terenul în suprafață de 220 mp, ce

formează parcela cu nr. 26, s-a aflat în proprietatea autorilor lor, fără să

răspundă de fapt aspectelor susținute prin primul motiv de apel, conform cărora

reclamantele au solicitat să se constate că, prin efectul contractului, s-ar

realiza schimbul între două parcele cu valoare egală, parcela cu nr. 26

înlocuind parcela cu nr. 20 și, prin urmare, le aparține ca o consecință a

subrogației reale cu titlu particular.

Înalta Curte a

reținut că nu era lipsită de interes soluționarea excepției nulității absolute

parțiale a titlului de proprietate exhibat de pârâtă, deoarece în situația în

care, ca urmare a admiterii excepției, s-ar fi constatat nulitatea, nu s-ar mai

fi pus problema comparării titlurilor de proprietate deținute de cele două

părți în litigiu, așa încât, în mod evident, se impunea ca instanța de apel să

rezolve excepția formulată și susținută de reclamante.

Sub aspectul criticilor formulate de

pârâtă, înalta Curte a constatat că, pentru a putea verifica admisibilitatea

acțiunii promovate de reclamante, se impunea ca instanța de apel să verifice și

să stabilească care au fost circumstanțele care le-au pus pe reclamante în

situația de a nu notifica pe pârâta SC G.M.T.P. SRL.

Astfel, era

necesar să se procedeze la analiza susținerilor reclamantelor, atât cu privire

la modalitatea în care SC S. SA a realizat vânzarea terenului în discuție, cât

și cu privire la structura acționariatului celor două societăți comerciale și

la faptul că pârâta SC G.M.T.P. SRL ar fi cunoscut situația litigioasă a

imobilului.

Aceste aspecte

trebuiau analizate din perspectiva susținerilor reclamantelor referitoare la

existența relei-credințe a pârâtei la încheierea contractului de vânzare -

cumpărare, relevantă în cauză, contrar opiniei instanței de apel.

În acest

context, trebuie menționată decizia CEDO în cauza Pincova și Pine contra

Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al

legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea

vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist nu

creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să

facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei

cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunul cu bună-credință să nu

fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care,

cândva, a confiscat aceste bunuri.

Or, sub acest

aspect, în cauza de față, circumstanțele particulare ale speței au rămas

nelămurite, sens în care urmează a se proceda la stabilirea pe deplin a

situației de fapt și, implicit, aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Văzând considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate concluziona în

sensul că o acțiune în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001

este inadmisibilă de plano, întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare

acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este necesar a se analiza în funcție

de condițiile specifice ale fiecărei spețe în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea,

ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Din această perspectivă se

impune verificarea admisibilității acțiunii reclamantelor, aspect neanalizat de

instanța de fond.

Înalta Curte de Casație și Justiție a

apreciat, în raport de dezlegările date, că urmează a se analiza și criticile

pârâtei SC G.M.T.P. SRL referitoare la aplicarea dispozițiilor Convenției

Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește dreptul său de proprietate

asupra imobilului, buna sa credință la încheierea contractului de vânzare -

cumpărare, legalitatea titlului de proprietate și forța juridică a acestuia.

fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IlI-a Civilă și

pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Prin notele de ședință formulate la

termenul din 09 martie 2010, pârâta, referitor la nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare, a invocat excepția prescripției dreptului material la

acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare precum și

autoritatea de lucru judecat în raport cu cele

statuate prin sentința comercială nr. 1965/2006 a Tribunalului

București.

Prin decizia civilă nr. 292A din 04

mai 2010 Curtea de Apel București a admis apelurile declarate de apelantele

reclamante C.C.I. și C.D.M., a desființat sentința apelată și a trimis cauza

spre rejudecare primei instanțe

-

Tribunalul București.

Examinând sentința apelată, prin

prisma motivelor de apel formulate de părți, care fixează limitele devolutiunii

în cauză, conform art. 295 C. proc. civ. și analizând actele și lucrările

dosarului, Curtea, reținând și considerentele deciziei de îndrumare,

obligatorii din perspectiva art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat că se

impune admiterea apelurilor, desființarea sentinței apelate și trimiterea

cauzei spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul București, pentru

următoarele considerente:

Prin cererea formulată la data de 14

aprilie 2006, reclamantele C.D.M. și C.C.I. au chemat în judecată pe pârâta SC

T.B.S. SA, solicitând instanței să constate că parcelele de teren cu numerele

actuale 22, 24 și 26, situate pe Str. Oradea sector 2 București, au trecut în

proprietatea statului în mod abuziv, cu încălcarea legii, și să dispună

obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și posesie aceste terenuri.

Reclamantele au notificat această pârâtă cu notificările din 20 aprilie 2001,

însă nu au, primit niciun răspuns.

Ulterior, la data de 09 noiembrie 2006,

C.D.M. și C.C.I. au precizat cererea, arătând că înțeleg să se judece cu pârâta

SC G.M.T.P. SRL, deoarece aceasta a cumpărat, de la pârâta SC T.B.S. SA, cu rea

credință și cunoscând situația juridică, prin contractul de vânzare-cumpărare din

16 octombrie 2000 și actul adițional din 22 mai 2001, terenurile revendicate.

Prin decizia de casare, înalta Curte

de Casație și Justiție a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de C.C.I.

și C.D.M., pe de o parte, că instanța de apel s-a limitat la a preciza că reclamantele

nu au dovedit că terenul în suprafață de 220 mp, ce formează parcela cu nr. 26,

s-a aflat în proprietatea autorilor lor, rară să răspundă de fapt aspectelor

susținute prin primul motiv de apel, conform cărora acestea au solicitat să se

constate că, prin efectul contractului, s-a realizat schimbul între două

parcele cu valoare egală, parcela cu nr. 26 înlocuind parcela cu nr. 20 și,

prin urmare, le aparține ca o consecință a subrogației reale cu titlu

particular, iar, pe de altă parte, că nu era lipsită de interes soluționarea

excepției nulității absolute parțiale a titlului de proprietate exhibat de

pârâta SC G.M.T.P. SRL, deoarece în situația în care, ca urmare a admiterii

excepției, s-ar fi constatat nulitatea titlului pârâtei, nu s-ar mai fi pus problema

comparării titlurilor de proprietate deținute de cele două părți în litigiu.

Referitor la primul aspect pe care

Curtea este chemată a se pronunța față de prevederile art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., se constată că terenul ce a aparținut autorilor reclamantelor, C.I.

și C.M., era compus din parcelele 21, 22, 23, actualmente parcelele 20, 22 și

24, situate în București, str. Oradea, sector 2 (suprafață de 440 mp, compusă

din parcelele 21 și 23 din terenul situat în B-dul General D. Lambru, fost Șos.

Colentina, prin contractul de vindere din 20 septembrie 1939 și suprafață de

220 mp, parcela 22 din Șos. Colentina, prin contractul din 20 februarie 1940),

iar pârâtă SC G.M.T.P. SRL ocupă, în prezent, terenul format din parcelele 22,

24 și 26, în timp ce parcela 20 este deținută de I.V. și I.F. (terenul în

suprafață de 220 mp, ce formează parcela nr. 26, aflat, în prezent, în

proprietatea SC G.M.T.P. SRL, nu a aparținut autorilor reclamantelor, SC Ț.B.S.

SA dobândind proprietatea asupra acestui teren prin contractul de schimb, în

timp ce terenul pe care-l revendică reclamantele, situat inițial în parcela 21,

în prezent parcela 20, ce a aparținut autorilor acestora, a devenit

proprietatea numitelor L.M.F. și M.I., prin același contract de schimb, iar,

ulterior, proprietatea soților I., conform contractului de vânzare-cumpărare).

Într-adevăr, prin contractul de schimb

autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, SC Ț.B.S. SA a transmis în

proprietate numitelor L.M.F. și M.I. un teren în suprafață de 200 mp, situat în

București, Str. Oradea sector 2 (care, în prezent, în baza contractul de

vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, se află

în proprietatea familiei I.), iar acestea din urmă au transmis în proprietate

celei dintâi un teren în suprafață de 200 mp, situat în București, str. Oradea.

Prin acest schimb de terenuri,

patrimoniul fiecăreia dintre părțile contractante s-a modificat, SC Ț.B.S. SA

devenind proprietara imobilului situat în București, str. Oradea sector 2, în prezent

parcela 26, iar L.M.F. și M.I. proprietarele terenului.

Urmare încheierii contractului de

vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, la

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul solicitat de

reclamantele C.D.M. și C.C.I. se afla în proprietatea cumpărătorilor I.V. și I.F.,

succesorii foștilor proprietari L.M.F. și M.I., iar nu în patrimoniul SC Ț.B.S.

SA ori succesoarei acesteia, pârâta SC G.M.T.P. SRL.

În aceste condiții este necesar a se

constata dacă, prin efectul contractului, ca urmare a schimbului între două

parcele cu valoare egală, parcela cu nr. 26 înlocuind parcela cu nr. 20, a avut

loc o subrogație reală cu titlu particular, astfel cum susțin reclamantele C.D.M.

și C.C.I.

Subrogația reală cu titlu particular

presupune înlocuirea unui bun privit izolat cu un alt bun. Operațiunea nu

intervine automat, ci numai dacă o lege o prevede expres sau dacă și-ar găsi

temeiul în convenția părților.

În speță, prin convenția încheiată la

06 iunie 1994 între SC Ț.B.S. SA, pe de o parte, și L.M.F. și M.I., pe de altă

parte, că fiecare teren dobândește situația juridică a terenului pe care îl

înlocuiește, ceea ce înseamnă că a intervenit o subrogație reală cu titlu

particular, în temeiul căreia reclamantele sunt îndreptățite să urmărească

bunul existent la această dată în patrimoniul pârâtei SC G.M.T.P. SRL.

În legătură cu cel de al doilea aspect

reținut de înalta Curte de Casație și Justiție, referitor la apelul exercitat

de reclamantele C.C.I. și C.D.M., cel ce vizează existența unui interes în

soluționarea excepției nulității absolute parțiale a titlului de proprietate

exhibat de pârâtă, determinat de situația în care, ca urmare a admiterii

excepției și constatării nulității titlului, nu s-ar mai fi pune problema comparării

titlurilor de proprietate deținute de cele două părți în litigiu, Curtea a avut

în vedere faptul că, prin notele de ședință depuse la data de 15 martie 2007

(filele 279-282), înainte de dezbaterile asupra fondului cauzei, reclamantele C.D.M.

și C.C.I. au invocat nulitatea absolută parțială a titlurilor de proprietate

înfățișate de pârâta SC G.M.T.P. SRL și autoarea sa SC Ț.B.S. SA, însă numai cu

privire la terenurile revendicate, iar instanță de fond nu a pus în discuție

problema de drept ridicată și nici nu s-a pronunțat asupra ei, astfel cum

dispune art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit textului de lege menționat,

hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Așadar, această norma prevede

obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, toate motivele

de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției, precum și cele

pentru care au fost înlăturate pretențiile părților în cauză, nerespectarea

acestei cerințe ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

Cum dispozițiile art. 261 alin. (1) C.

proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu

nulitatea actului procedural însuși în condițiile menționate, urmează a se

înlătura consecințele acestei încălcări prin desființarea hotărârii apelate.

În speță, verificând conținutul

sentinței apelate, Curtea a constatat că instanța de fond s-a limitat doar la a

expune cererile părților formulate prin acțiune, respectiv întâmpinare, fără a

face referiri la excepția nulității absolute parțiale a titlului de proprietate

- contractul de vânzare cumpărare din 16 octombrie 2000 și actul adițional