ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 311/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Primul ciclu procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 14 aprilie 2006, sub nr. 5808/300/2006, reclamantele C.D.M. și C.C.I. au chemat-o în judecată pe pârâta SC Ț.B.S. SA, solicitând instanței să constate că parcelele de teren cu numerele actuale 22, 24 și 26, situate pe Str. Oradea, sector 2 București, au trecut în proprietatea statului în mod abuziv, cu încălcarea legii și să dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și posesie aceste terenuri. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că părinții lor, M. și I.N.C., au dobândit în proprietate terenul în suprafață de 440 mp, compus din parcelele 21 și 23 din terenul situat în B-dul General D. Lambru, fost Șos.

Colentina, prin contractul de vindere din 20 septembrie 1939. Ulterior, aceștia au cumpărat și terenul în suprafață de 220 mp, parcela 22 din Șos. Colentina, prin contractul din 20 februarie 1940. Aceste terenuri au trecut în proprietatea statului, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, în mod abuziv, tatăl lor fiind condamnat politic, la 20 ani muncă silnică, prin sentința nr. 754 din 27 iulie 1950. S-a mai arătat că pârâta a primit în folosință terenurile în anul 1971 pentru ca, ulterior, în baza Legii nr. 15/1991, ele să fie trecute în proprietatea acesteia; pârâta a fost notificată în baza Legii nr. 10/2001, dar nu a restituit terenurile. La data de 09 noiembrie 2006, reclamantele și-au precizat cererea, arătând că înțeleg să se judece cu pârâta SC G.M.T.P.

SRL, deoarece aceasta a cumpărat de la pârâta SC Ț.B.S. SA terenurile revendicate, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 2000 și actul adițional din 22 mai 2001. Pârâta SC G.M.T.P. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamante, ca neîntemeiată, arătând că este cumpărător de bună-credință, vânzătoarea având titlu legal de proprietate. Prin sentința civilă nr. 3942 din 17 mai 2007, Judecătoria Sectorului 2 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția Civilă, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., având în vedere că valoarea terenului revendicat de reclamante - stabilită prin expertiza topografică efectuată în cauză - se ridică la 1.318.680 RON.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, la data de 06 iulie 2007, sub nr. 25055/3/2007. Prin sentința civilă nr. 1373 din 25 octombrie 2007, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis, în parte, acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamantele C.D.M. și C.C.I., în contradictoriu cu pârâta SC G.M.T.P. SRL, a constatat că terenul în suprafață de 490 mp, identificat prin punctele 2, 3, 8, 9 din schița anexă la raportul de expertiză topo efectuat de expertul I.I., a fost preluat de către stat abuziv, a obligat pârâta să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie terenul menționat, a respins, ca fiind neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate reclamantelor terenul în suprafață de 220 mp, identificat prin punctele 3, 4, 7, 8 din aceeași schiță și a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare, numiții M. și I.N.C. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 440 mp, situat în București, B-dul General D. Lambru, compus din parcelele nr. 21 și 23. Prin contractul de vânzare-cumpărare, numiții M. și I.N.C. au mai dobândit în proprietate un teren în suprafață de 220 mp, situat în București, Calea Colentinei, format din parcela nr. 22. Prin decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei s-a constat că terenurile situate în București, Str. Oradea, sector 2, proprietatea numiților M. și I.N.C., au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951.

Prin decizia nr. 67542/147/1961, parcelele de teren menționate au fost transmise în folosința Sfatului Popular Raional, pentru ca, ulterior, să fie transmise în administrarea SC S. SA. SC T.B.S. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 26.684 mp, situat în București, Șos. Colentina sector 2, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Prin contractul de schimb autentificat sub nr. 13 544/1994 de Notariatul de Stat al Sectorului 2, SC T.B.S. SA a transmis în proprietate numitelor L.M.F. și M.I. un teren în suprafață de 200 mp, situat în București, Str. Oradea, iar acestea din urmă au transmis în proprietate celei dintâi un teren în suprafață de 200 mp, situat în București, str. Oradea sector 2. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, L.M.F.

și M.I. au vândut numiților I.V. și I.F. terenul în suprafață de 200 mp, situat în București, Str. Oradea sector 2. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2026/2000 de BNP I.M., SC T.B.S. SA i-a vândut pârâtei SC G.M.T.P. SRL terenul în suprafață de 26.684 mp, situat în București, Sos. Colentina, sector 2. Prin certificatul de moștenitor s-a constatat că de pe urma defuncților C.I. și C.M. au rămas, ca moștenitori legali, C.C.I., C.D.M. și V.S.I. Prin certificatul de calitate de moștenitor s-a constatat că de pe urma defunctei V.S.I. au rămas, ca moștenitoare legale, cele doua reclamante. Prin sentința civilă nr. 470/2003 a Tribunalului București a fost obligată SC T.B.S.

SA să emită o decizie în privința cererii de restituire în natură a terenurilor revendicate de cele doua reclamante, formate din parcelele 20, 22 și 24. Prin raportul de expertiza topo efectuat de expertul Ionescu Ion a fost identificat terenul care a aparținut autorilor reclamantelor, compus din parcelele 21, 22, 23, actualmente parcelele 20, 22, 24, situat în București, Str. Oradea sector 2. Prin același raport de expertiză s-a concluzionat că pârâta SC G.M.T.P. SRL ocupă în prezent terenul format din parcelele 22, 24 și 26, în timp ce parcela 20 este ocupată de L.M.F. și M.I.

Tribunalul a apreciat că parcelele 21, 22 și 23, ce au aparținut autorilor reclamantelor, sunt identice cu parcelele 20, 22, 24, acest aspect reieșind atât din raportul de expertiză efectuat în cauza și din adresa nr. 3 84/2001 a Primăriei Sectorului 2, cât și din decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei, din care rezultă că terenurile proprietatea autorilor reclamantelor erau compuse din parcelele 20, 22, 24. Instanța de fond a constatat că acțiunea reclamantelor este neîntemeiată în privința terenului în suprafață de 220 mp, situat în București, Str. Oradea sector 2, parcela 26, această parcelă fiind, în prezent proprietatea SC G.M.T.P. SRL, SC T.B.S. SA dobândind proprietatea acestui teren prin contractul de schimb.

Terenul în suprafață de 220 mp, situat inițial în parcela 21, în prezent parcela 20, ce a aparținut autorilor reclamantelor, este actualmente proprietatea soților I., conform contractului de vânzare - cumpărare. Tribunalul a mai constatat ca terenurile în litigiu au fost preluate de stat prin decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei, care a fost pronunțată în baza Decretului nr. 111/1951, titlu nevalabil, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, astfel încât primul capăt de cerere este întemeiat, terenul în suprafață de 440 mp, identificat prin punctele 2, 3, 8, 9 din schița anexă la raportul de expertiză topo efectuat de expertul I.I., fiind preluat de stat în mod abuziv.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că, întrucât atât reclamantele, cât și pârâta pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâta are și posesia bunului în prezent, trebuie procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil. În speța dedusă judecății, titlul autorilor reclamantelor este anterior, cu dată mai veche (1939-1940), față de cel al pârâtei (2000), iar acest titlu de proprietate provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de titlul de proprietate al pârâtei, care provine de la SC Ț.B. SA, care, la rândul ei, l-a dobândit de la un neproprietar - statul, astfel încât titlul reclamantelor este preferabil.

Această soluție dă, în opinia tribunalului, expresie optimă și principiului echității, întrucât principiul garantării dreptului de proprietate, consacrat de toate Constituțiile române, ar fi grav atins în cazul unei respingeri a acțiunii în revendicare formulată de către reclamante, al căror patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate, împotriva unei pârâte, în al cărei patrimoniu nu a existat niciodată dreptul de proprietate. Adoptarea punctului de vedere al pârâtei, în sensul respingerii acțiunii, ar genera perpetuarea situației juridice create prin abuz și violență morală de către regimul comunist, contrazicând textele constituționale și prevederile internaționale, conform cărora „nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa". În ceea ce privește susținerile pârâtei SC G.M.T.P.

SRL, în sensul că a fost cumpărătoare de bună-credință, tribunalul a avut în vedere că singurele modalități care fac dovada certă a dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea și ocupațiunea. În lipsa unei asemenea probe, o acțiune în revendicare se rezolvă prin compararea titlurilor reclamantelor și pârâtei. Dacă atât reclamantele cât și pârâta au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil. În cazul de față, titlul subdobânditorului de bună-credință provine de la SC Ț.B.S. SA, care a dobândit imobilul de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil, în raport cu titlul adevăratului proprietar, pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesiunea statului a fost abuzivă.

Rezultă că, în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv și subdobânditorului de bună-credință, acțiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate invoca, în favoarea sa, uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietății. Pe de altă parte, tribunalul a reținut că înscrierea în cartea funciara a dreptului de proprietate asupra terenului are efect de opozabilitate față de terți; astfel fiind, nu pot fi primite apărările pârâtei, în sensul preferabilității titlului său ca urmare a înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele C.C.I.

și C.D.M., solicitând admiterea acestuia și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii în revendicare și cu privire la parcela situată în București, str. Oradea sector 2 și obligării pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului de avocat suportat pentru susținerea apărării la fondul cauzei. În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantele au arătat, în esență, că, deși au probat realizarea prin act notarial a schimbului intervenit între parcela situată pe str. Oradea sectorul 2 București, proprietatea autorilor lor, și parcela situată pe str. Oradea sectorul 2 București, proprietatea soților I.V.

și F., instanța nu a făcut aplicarea principiului subrogației reale cu titlu particular și a respins cererea de restituire a parcelei situată pe str. Oradea sectorul 2 București; asupra cheltuielilor de judecată, măsura urmează a fi schimbată atât în raport cu soluția care va fi pronunțată în apel, cât și cu înscrisurile doveditoare pe care le vor depune la dosar. În ședința publică din 20 mai 2008, reclamantele au formulat un motiv suplimentar de apel, susținând că tribunalul nu și-a motivat hotărârea și în raport cu excepția nulității absolute parțiale a titlului de proprietate invocat de către pârâtă, astfel cum a fost argumentată prin notele de ședință depuse la dosarul de fond la termenul din 15 martie 2007 (filele 279-282), în acest fel fiind încălcate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., potrivit cărora instanța trebuia să expună motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților, consecința fiind și încălcarea dreptului reclamantelor la apărare, ca și a dreptului la un proces echitabil. Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâta SC G.M.T.P. SRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii capetelor de cerere în constatare și în revendicare, în principal, ca inadmisibile și, în subsidiar, ca neîntemeiate, cu înlăturarea obligației pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de apel, pârâta SC G.M.T.P.

SRL a arătat, în principal, că acțiunea este inadmisibilă, întrucât, în cauză, nu s-a respectat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, pârâta nefiind notificată de către reclamante în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 (actualul articol 22), pentru că numai în procedura reglementată de această lege se puteau soluționa aspecte ce țin de titlul statului și numai în cazul în care pârâta nu și-ar fi executat obligația de a soluționa notificarea în termenul legal reclamantele se puteau adresa instanței de judecată, în acest sens pronunțându-se și înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007. În subsidiar, pârâta a apreciat că acțiunea este neîntemeiată, întrucât instanța nu putea da preferință titlului autorilor reclamantelor și nu putea înlătura apărările sale cu privire la buna-credință, la această interpretare opunându-se art. 45 din Legea nr. 10/2001, care a instituit un criteriu de preferabilitate în favoarea dobânditorilor de bună - credință, criteriu care paralizează acțiunea în revendicare a fostului proprietar pentru imobilele ce intră sub incidența acestei legi.

Astfel, preferabilitatea titlurilor de proprietate ale dobânditorilor de bună - credință a fost recunoscută, în mod constant, pentru raționamente ce țin de siguranța și stabilitatea raporturilor juridice civile, în jurisprudența constantă a înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâta invocând, în susținerea acestui raționament, și cauza Raicu împotriva României, în care s-a constatat încălcarea art. l al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În același sens, pârâta a arătat că buna - credință și legalitatea titlului de proprietate pe care îl deține nu mai pot face obiect de analiză în fața instanței de judecată, acesta fiind consolidat și recunoscut definitiv prin expirarea termenului legal, prevăzut în mod special și derogatoriu de art. 45 alineat final (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001.

La data dobândirii imobilului de către pârâtă, vânzătorul nu fusese notificat cu o cerere de restituire a acestuia; la aceeași dată, nu era înregistrată o cerere pe rolul instanței de judecată și nu s-a avut cunoștință de vreo intenție sau cerere a reclamantelor de retrocedare a imobilului, astfel încât, la data vânzării, SC S. SA a deținut un titlu de proprietate perfect valabil, care fusese transcris în Registrul de Carte Funciară. Un argument suplimentar l-a constituit faptul că SC S. SA a fost privatizată prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, aflat la dosarul cauzei, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care reclamantele aveau posibilitatea legală să obțină despăgubiri, cu respectarea procedurii prevăzută de această lege.

Prin decizia civilă nr. 431/A din 03 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a Ill-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr. 25055/3/2007, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate reclamantele C.D.M. și C.C.I. și de pârâta SC G.M.T.P. SRL. Cu privire la apelul exercitat de reclamantele C.D.M. și C.C.I., instanța de apel a reținut următoarele: Primul motiv de critică este combătut de ansamblul probator administrat în cauză, respectiv raportul de expertiză topografică efectuat de expertul I.I. și adresa nr. 384/2001 a Primăriei Sectorului 2 București, din care rezultă că terenul ce a aparținut autorilor reclamantelor, C.I. și C.M., era compus din parcelele 21, 22, 23, actualmente parcelele 20, 22 și 24, situate în București, str. Oradea, sector 2. Aceleași probe converg la concluzia că pârâta SC G.M.T.P.

SRL ocupă, în prezent, terenul format din parcelele 22, 24 și 26, în timp ce parcela 20 este ocupată de L.M.F. și M.I. Astfel, terenul în suprafață de 220 mp, ce formează parcela, aflat, în prezent, în proprietatea SC G.M.T.P. SRL, nu a aparținut autorilor reclamantelor, SC T.B.S. SA dobândind proprietatea asupra acestui teren prin contractul de schimb, iar terenul pe care-l revendică reclamantele, situat inițial în parcela 21, în prezent parcela 20, ce a aparținut autorilor acestora, este proprietatea soților I., conform contractului de vânzare-cumpărare. Cum reclamantele C.D.M. și C.C.I. nu au reușit să facă dovada că parcela situată în București, str. Oradea sector 2 le aparține, acest motiv de apel apare ca vădit nefondat.

Asupra motivului de apel, prin care se invocă, în esență, nerespectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., constând în faptul că instanța de fond nu și-a motivat hotărârea și în raport cu excepția nulității absolute parțiale a titlului de proprietate, titlu exhibat de către pârâtă, Curtea a reținut că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, acestea fiind premisele silogismului juridic care conduc și legitimează soluția pronunțată de instanță, constituind, totodată, elemente obligatorii ce permit analiza legalității și, după caz, a temeiniciei hotărârii pronunțate, de către instanțele superioare.

Realizând o analiză a modului în care imobilul a fost preluat de către stat și constatând că, în virtutea art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, prin decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei, decizie ce a avut la bază Decretul nr. 111/1951, instanța de fond a considerat, implicit, că nu se mai impune examinarea excepției nulității absolute parțiale a titlului de proprietate exhibat de către pârâtă, excepție invocată de către reclamante prin notele de ședință depuse la filele 279-282, dosar fond.

În același sens, Curtea a reținut că nu mai este actual interesul reclamantelor de a invoca acest motiv de apel, câtă vreme s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, iar, în operațiunea comparării de titluri, instanța de fond a dat preferință titlului lor, în raport cu titlu pârâtei, tribunalul ținând seama, în mod corect, de limitele învestirii, determinate de efectul introducerii cererii de chemare, care are natura unei cereri în revendicare, prin compararea unor titluri valabile, obiectul cauzei nefiind schimbat de reclamante pe parcursul judecății în fond a cererii. Cum apelul exercitat de reclamante urma a fi respins, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, în această etapă procesuală și, în integralitatea lor, pentru etapa judecății în fond a cauzei, a apărut, în mod evident, nefondată.

Referitor la apelul declarat de pârâta SC G.M.T.P. SRL, Curtea a reținut următoarele: În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii în constatare și a celei în revendicare formulată de reclamante, a apreciat că această inadmisibilitate nu poate fi primită. Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu s-a restrâns posibilitatea persoanelor îndreptățite de a formula, pe calea dreptului comun, o acțiune în revendicare; în acest sens, în speța dedusă judecății nu poate fi aplicat principiul specialia generalibus derogant, întrucât procedura instituită de Legea nr. 10/2001 (art. 21), ca lege specială, are ca premisă deținerea imobilului, la data intrării în vigoare a normei legale invocate, de către persoanele juridice prevăzute în art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, ipoteză ce nu se regăsește în speță.

Astfel, în ipoteza în care imobilul în litigiu nu se mai află în posesia unei unități deținătoare, cum dispune art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât a fost înstrăinat, rezultă că nici notificarea și nici declanșarea procedurii prealabile administrative nu mai sunt posibile, per a contrario, impunerea unei proceduri prealabile vizând procedurile de restituire echivalând cu o îngrădire a dreptului de acces la o instanță independentă și imparțială, drept de acces reglementat ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, sunt inaplicabile Deciziile nr. XX din 19 martie 2007 și nr. 53 din 04 iunie 2007, pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite, decizii invocate de pârâtă în susținerea apelului, întrucât bunul imobil nu se mai află în deținerea unei persoane juridice din cele enumerate în art. 21 alicul din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea, referindu-se la criticile de netemeinicie și nelegalitate formulate de pârâta SC G.M.T.P. SRL, a apreciat că premisa analizei o constituie faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de la autorii reclamantelor, C.I. și C.M., în baza deciziei civile nr. 400 din 12 martie 1961 a Tribunalului Capitalei - Colegiul 5, decizie pronunțată în aplicarea Decretului nr. 111/1951, pe care însăși Legea nr. 10/2001, în art. 2 alin. (1) lit. e), îl califică a fi un titlu nevalabil, titlul originar de proprietate al reclamantelor constând într-un act translativ de proprietate cu titlu oneros încheiat în anul 1939. În același sens, titlul pârâtei îl constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP I.M., prin care vânzătoarea SC Ț.B.S.

SA, care dobândise dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 26.684 mp, situat în București, Șos. Colentina, sector 2, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, a vândut pârâtei SC G.M.T.P. SRL terenul menționat.

În acest context, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză, iară titlu valabil, de către stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare-cumpărare, care nu a fost desființat până în prezent, și dând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil, în sensul constatării că instanța a fost învestită, sub aspect obiectiv, cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, Curtea a apreciat ca inaplicabil art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care, în opinia pârâtei, ar institui un criteriu de preferință în favoarea subdobânditorului de bună-credință cu titlu oneros a bunului imobil, într-o cerere în revendicare, ca efect al incidenței articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce se aplică prioritar, în ipoteza în care dispozițiile interne conțin norme contradictorii, în temeiul acțiunii combinate a art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția României.

Astfel, în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată împotriva României, s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a dreptului de proprietate al foștilor proprietari, combinată cu lipsa totală a unei despăgubiri proporționale constituie o privare de proprietate contrară art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Străin contra României).

Prin urmare, Curtea a observat că reclamantele se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv și nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, recunoscându-li-se, implicit, existența valabilă și neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în patrimoniul lor; că pârâtă se află, de asemenea, în posesia unui titlu nedesființat, însă, viciul care afectează titlul autorului său, ce a preluat imobilul de la stat, care era un non dominus și nu putea transmite în mod valabil ceea ce nu avea, radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului pârâtei, în raport cu cel al reclamantelor.

Astfel, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu asupra bunului imobil în litigiu și au un „bun", în sensul autonom al dispozițiilor convenționale, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut, astfel cum a făcut-o și instanța de fond, preferabilitatea titlului înfățișat de reclamante, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate. Din cele expuse, rezultă că buna-credință a cumpărătoarei la momentul contractării cu SC Ț.B.S.

SA nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăraților titulari ai dreptului de proprietate, implicit a încălcării art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât înlăturarea legii speciale invocate de către pârâtă s-a realizat, prin chiar efectul dispozițiilor convenționale, aplicate în mod direct în cauză, cu consecința unică, posibilă prin raționamentul enunțat, a înlăturării preferabilității contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăraților titulari ai dreptului de proprietate și care împiedică redobândirea posesiei de către aceștia.

Un argument suplimentar, care răspunde argumentului pârâtei, în sensul incidenței Legii nr. 10/2001, act normativ ce ar putea conduce la despăgubirea prin echivalent a adevăraților proprietari, este acela conform căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu contra României, paragraf 34). În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantelor, constatare ce interesează în cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre, luând în considerare și ansamblul demersurilor întreprinse de foștii proprietari ai imobilului pentru a afla situația juridică a acestuia, încă din anul 1968 și, ulterior, de moștenitorii acestora, precum și obligațiile pozitive pe care le are statul pe tărâmul respectării dreptului de proprietate.

Astfel, Curtea a reținut că buna-credință a pârâtei cumpărătoare, ca atitudine subiectivă manifestată de aceasta la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, exhibat ca titlu în cauză, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora în sine (per se) un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantelor.

Convingerea pârâtei cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acesteia, poate constitui un argument pentru salvarea contractului de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (în acest sens fiind relevantă cauza Raicu contra României), însă, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare. În acest context, invocarea cauzei Raicu contra României de către pârâta SC G.M.T.P.

SRL în cadrul acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, nu reprezintă un argument valid și adecvat, pentru că ipoteza din această cauză este distinctă de cea din cauza dedusă judecății, constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil reglementat de articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, implicit, a articolului 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului fiind determinată, în cauza Raicu, de exercitarea recursului în anulare, deci, a unei căi extraordinare de atac, de către un oficial al statului, procurorul general, terț față de proces, împotriva unei hotărâri definitive și irevocabile, prin care se constatase valabilitatea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, de natură să afecteze securitatea raporturilor juridice și fără ca reclamanta din acea cauză să primească o indemnizare proporțională pentru privarea de bun.

În același sens, instanța a apreciat că argumentele Curții Europene din cauza Raicu contra României nu pot fi transpuse mutatis mutandis în cadrul cererii pendinte, principiul securității raporturilor juridice, care nu este unul absolut și nu se poate întemeia pe precaritate, neputând prevala asupra dreptului de proprietate al foștilor proprietari, cărora li s-a recunoscut, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, prin efectul constatării nevalabilității titlului statului, care nu putea vinde ceea ce nu avea și al comparării a două titluri, unul originar, încheiat în anul 1939 și celălalt încheiat în anul 2000, care a preluat toate viciile titlului nevalabil al statului.

Tot astfel, nu se poate concluziona că, prin cauza Raicu contra României, Curtea Europeană ar fi dat prevalentă bunei-credințe a chiriașilor cumpărători ai imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989, în defavoarea foștilor proprietari, o asemenea interpretare încălcând principiul subsidiarității, care decurge din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dreptul intern, în care este inclusă Convenția și Protocoalele sale adiționale, acestea fiind cele mai bine plasate pentru examinarea în drept și în fapt a cauzelor cu care sunt învestite, Curtea neputând specula asupra soluției litigiilor în favoarea uneia sau alteia dintre părți și având o competență limitată în analiza dreptului intern, acestei instanțe de contencios european revenindu-i sarcina de a analiza dacă există sau nu o încălcare a drepturilor pretinse (cauza Buzescu c. României, par. 63, cauza Lungoci contra României, par. 37). Astfel, ipotezele fiind distincte în speța dedusă judecății și în cauza Raicu, nu poate fi valorificat raționamentul Curții Europene din această cauză, pentru a se da preferabilitate titlului subdobânditorului de bună-credință, în raport cu foștii proprietari, care nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate din patrimoniul lor, neexistând,

până în prezent, nicio cauză pronunțată împotriva României, prin care să se constate că admiterea unei acțiuni în revendicare de drept comun, prin comparare de titluri, exercitată de acești proprietari reprezintă o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al subdobânditorilor și, implicit, o încălcare a art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să constituie un precedent obligatoriu pentru instanțele naționale, în virtutea dispozițiilor art. 46 din Convenție. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantele C.C.I. și C.D.M., cât și pârâta SC G.M.T.P. SRL.

Prin motivele de recurs, reclamantele au formulat, ca primă critică, nepronunțarea cu privire la neaplicarea principiului subrogației reale cu titlu particular, în raport cu contractul de schimb, arătând că instanța de apel nu a prezentat de ce a înlăturat această apărare, ci doar că reclamantele nu au reușit să facă dovada că parcela situată în București. str. Oradea sector 2 a aparținut autorilor lor. Prin efectul contractului de schimb, parcela 26 a înlocuit parcela 20, deci este proprietatea reclamantelor, ca o consecință a subrogației reale cu titlu particular, schimbul realizându-se între două parcele cu aceeași suprafață, situate în aceeași zonă, deci cu o valoare egală; valabilitatea contractului de schimb nu a fost contestată de niciuna din părți și nici nu a fost pusă în discuție de instanță, astfel că titularele dreptului real de proprietate asupra parcelei nr. 26 sunt îndreptățite să invoce aplicarea art. 1405 C. civ.

și a dispozițiilor Titlului X din Legea nr. 247/2005. Recurentele-reclamante au formulat o a doua critică prin care au invocat faptul că instanța de apel a reținut, cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., inutilitatea pronunțării, în cadrul acțiunii în revendicare, asupra excepției nulității absolute parțiale a titlului de proprietate exhibat de către pârâte. Fiind vorba de excepția nulității absolute, care nu necesită administrarea de probe noi pentru a fi soluționată, ea poate fi invocată pe tot parcursul judecății, situație în care recurentele-reclamante au înțeles să o mențină cu argumentele expuse la fond. Invocarea acestei excepții față de titlul exhibat de partea potrivnică, ca mijloc probator de apărare, în dovedirea dreptului de proprietate, este pe deplin justificată și admisibilă în condițiile art. 136, 137 C. proc.

civ. și ale art. 2 din Decretul nr. 167/1958, chiar dacă nu este apreciată ca o modificare a acțiunii introductive de instanță. Prin recursul declarat, pârâta SC G.M.T.P. SRL a formulat critici privind inadmisibilitatea capetelor de cerere în constatare și în revendicare, arătând că nu a fost notificată de către reclamante în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și că numai în procedura reglementată de acest act normativ se puteau soluționa aspecte ce țin de valabilitatea titlului statului. Numai în situația în care pârâta nu și-ar fi executat obligația de a soluționa notificarea în termenul legal, reclamantele se puteau adresa instanței de judecată, invocând în acest sens Decizia nr. XX/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a învederat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cererile de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință se formulează și se soluționează numai în condițiile strict reglementate de această lege și nu după criterii oferite de dreptul comun în materia revendicării imobiliare. Legea nouă suprimă dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, drept urmare, odată cu intrarea în vigoare a legii speciale, rămân rară aplicare normele de drept comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi (Decizia nr. LI M/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Decizia nr. XXXIII/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție).

A mai arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că Legea nr. 10/2001 nu se aplică prin necircumscrierea speței în dispozițiile sale, iar, pe de altă parte, că dispozițiile acestei legi sunt înlăturate de la aplicarea prin incidență cu prioritate a dispozițiilor Convenției; așadar, instanța a recunoscut, practic, că se aplică cu prioritate dispozițiile legii speciale în analizarea unei acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, numai că înlătură aceste prevederi în favoarea Convenției Europene a Drepturilor Omului. Totodată, instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, omițând însă a se pronunța cu privire la aplicarea prevederilor art. 29 din aceeași lege.

În ceea ce privește dispozițiile Convenției, s-a solicitat să se constate că pârâta SC G.M.T.P. SRL este deținătoarea unui drept de proprietate dobândit printr-un contract de vânzare - cumpărare nedesființat, iar restituirea imobilului către reclamante ar aduce atingere acestui drept și securității raporturilor juridice. Pe de altă parte, buna-credință și legalitatea titlului de proprietate opus de pârâtă nu mai pot face obiect de analiză în fața instanței de judecată, deoarece a fost consolidat și recunoscut definitiv prin expirarea termenului legal prevăzut de art. 45 alin. final (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001. La data la care a cumpărat imobilul recurenta - pârâtă SC G.M.T.P. SRL nu era notată în cartea funciară nicio acțiune, niciun act sau fapt juridic care să conducă la ideea că transmițătorul nu era proprietarul imobilului, aspect ce reiese și din interpretarea art. 5 din convenția încheiată cu SC S. SA.

Prin decizia civilă nr. 5870 din 21 mai 2009, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamantele C.C.I., C.D.M. și de pârâta SC G.M.T.P. SRL, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În considerentele hotărârii, instanța de recurs a reținut următoarele: Din analizarea considerentelor deciziei atacate se constată că instanța s-a limitat la a preciza că reclamantele nu au dovedit faptul că terenul în suprafață de 220 mp, ce formează parcela cu nr. 26, s-a aflat în proprietatea autorilor lor, fără să răspundă de fapt aspectelor susținute prin primul motiv de apel, conform cărora reclamantele au solicitat să se constate că, prin efectul contractului, s-ar realiza schimbul între două parcele cu valoare egală, parcela cu nr. 26 înlocuind parcela cu nr. 20 și, prin urmare, le aparține ca o consecință a subrogației reale cu titlu particular.

Înalta Curte a reținut că nu era lipsită de interes soluționarea excepției nulității absolute parțiale a titlului de proprietate exhibat de pârâtă, deoarece în situația în care, ca urmare a admiterii excepției, s-ar fi constatat nulitatea, nu s-ar mai fi pus problema comparării titlurilor de proprietate deținute de cele două părți în litigiu, așa încât, în mod evident, se impunea ca instanța de apel să rezolve excepția formulată și susținută de reclamante. Sub aspectul criticilor formulate de pârâtă, înalta Curte a constatat că, pentru a putea verifica admisibilitatea acțiunii promovate de reclamante, se impunea ca instanța de apel să verifice și să stabilească care au fost circumstanțele care le-au pus pe reclamante în situația de a nu notifica pe pârâta SC G.M.T.P.

SRL. Astfel, era necesar să se procedeze la analiza susținerilor reclamantelor, atât cu privire la modalitatea în care SC S. SA a realizat vânzarea terenului în discuție, cât și cu privire la structura acționariatului celor două societăți comerciale și la faptul că pârâta SC G.M.T.P. SRL ar fi cunoscut situația litigioasă a imobilului. Aceste aspecte trebuiau analizate din perspectiva susținerilor reclamantelor referitoare la existența relei-credințe a pârâtei la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, relevantă în cauză, contrar opiniei instanței de apel. În acest context, trebuie menționată decizia CEDO în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist nu creează noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunul cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care, cândva, a confiscat aceste bunuri. Or, sub acest aspect, în cauza de față, circumstanțele particulare ale speței au rămas nelămurite, sens în care urmează a se proceda la stabilirea pe deplin a situației de fapt și, implicit, aplicarea dispozițiilor legale incidente. Văzând considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate concluziona în sensul că o acțiune în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă de plano, întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este necesar a se analiza în funcție de condițiile specifice ale fiecărei spețe în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Din această perspectivă se impune verificarea admisibilității acțiunii reclamantelor, aspect neanalizat de instanța de fond. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, în raport de dezlegările date, că urmează a se analiza și criticile pârâtei SC G.M.T.P. SRL referitoare la aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește dreptul său de proprietate asupra imobilului, buna sa credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, legalitatea titlului de proprietate și forța juridică a acestuia.

2. Al doilea ciclu procesual Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IlI-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie. Prin notele de ședință formulate la termenul din 09 martie 2010, pârâta, referitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare precum și autoritatea de lucru judecat în raport cu cele statuate prin sentința comercială nr. 1965/2006 a Tribunalului București. Prin decizia civilă nr. 292A din 04 mai 2010 Curtea de Apel București a admis apelurile declarate de apelantele reclamante C.C.I. și C.D.M., a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul București.

Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel formulate de părți, care fixează limitele devolutiunii în cauză, conform art. 295 C. proc. civ. și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea, reținând și considerentele deciziei de îndrumare, obligatorii din perspectiva art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat că se impune admiterea apelurilor, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul București, pentru următoarele considerente: Prin cererea formulată la data de 14 aprilie 2006, reclamantele C.D.M. și C.C.I. au chemat în judecată pe pârâta SC T.B.S. SA, solicitând instanței să constate că parcelele de teren cu numerele actuale 22, 24 și 26, situate pe Str. Oradea sector 2 București, au trecut în proprietatea statului în mod abuziv, cu încălcarea legii, și să dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și posesie aceste terenuri.

Reclamantele au notificat această pârâtă cu notificările din 20 aprilie 2001, însă nu au, primit niciun răspuns. Ulterior, la data de 09 noiembrie 2006, C.D.M. și C.C.I. au precizat cererea, arătând că înțeleg să se judece cu pârâta SC G.M.T.P. SRL, deoarece aceasta a cumpărat, de la pârâta SC T.B.S. SA, cu rea credință și cunoscând situația juridică, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 2000 și actul adițional din 22 mai 2001, terenurile revendicate. Prin decizia de casare, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de C.C.I.

și C.D.M., pe de o parte, că instanța de apel s-a limitat la a preciza că reclamantele nu au dovedit că terenul în suprafață de 220 mp, ce formează parcela cu nr. 26, s-a aflat în proprietatea autorilor lor, rară să răspundă de fapt aspectelor susținute prin primul motiv de apel, conform cărora acestea au solicitat să se constate că, prin efectul contractului, s-a realizat schimbul între două parcele cu valoare egală, parcela cu nr. 26 înlocuind parcela cu nr. 20 și, prin urmare, le aparține ca o consecință a subrogației reale cu titlu particular, iar, pe de altă parte, că nu era lipsită de interes soluționarea excepției nulității absolute parțiale a titlului de proprietate exhibat de pârâta SC G.M.T.P.

SRL, deoarece în situația în care, ca urmare a admiterii excepției, s-ar fi constatat nulitatea titlului pârâtei, nu s-ar mai fi pus problema comparării titlurilor de proprietate deținute de cele două părți în litigiu. Referitor la primul aspect pe care Curtea este chemată a se pronunța față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., se constată că terenul ce a aparținut autorilor reclamantelor, C.I. și C.M., era compus din parcelele 21, 22, 23, actualmente parcelele 20, 22 și 24, situate în București, str. Oradea, sector 2 (suprafață de 440 mp, compusă din parcelele 21 și 23 din terenul situat în B-dul General D. Lambru, fost Șos. Colentina, prin contractul de vindere din 20 septembrie 1939 și suprafață de 220 mp, parcela 22 din Șos.

Colentina, prin contractul din 20 februarie 1940), iar pârâtă SC G.M.T.P. SRL ocupă, în prezent, terenul format din parcelele 22, 24 și 26, în timp ce parcela 20 este deținută de I.V. și I.F. (terenul în suprafață de 220 mp, ce formează parcela nr. 26, aflat, în prezent, în proprietatea SC G.M.T.P. SRL, nu a aparținut autorilor reclamantelor, SC Ț.B.S. SA dobândind proprietatea asupra acestui teren prin contractul de schimb, în timp ce terenul pe care-l revendică reclamantele, situat inițial în parcela 21, în prezent parcela 20, ce a aparținut autorilor acestora, a devenit proprietatea numitelor L.M.F. și M.I., prin același contract de schimb, iar, ulterior, proprietatea soților I., conform contractului de vânzare-cumpărare).

Într-adevăr, prin contractul de schimb autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, SC Ț.B.S. SA a transmis în proprietate numitelor L.M.F. și M.I. un teren în suprafață de 200 mp, situat în București, Str. Oradea sector 2 (care, în prezent, în baza contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, se află în proprietatea familiei I.), iar acestea din urmă au transmis în proprietate celei dintâi un teren în suprafață de 200 mp, situat în București, str. Oradea. Prin acest schimb de terenuri, patrimoniul fiecăreia dintre părțile contractante s-a modificat, SC Ț.B.S. SA devenind proprietara imobilului situat în București, str. Oradea sector 2, în prezent parcela 26, iar L.M.F.

și M.I. proprietarele terenului. Urmare încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul solicitat de reclamantele C.D.M. și C.C.I. se afla în proprietatea cumpărătorilor I.V. și I.F., succesorii foștilor proprietari L.M.F. și M.I., iar nu în patrimoniul SC Ț.B.S. SA ori succesoarei acesteia, pârâta SC G.M.T.P. SRL. În aceste condiții este necesar a se constata dacă, prin efectul contractului, ca urmare a schimbului între două parcele cu valoare egală, parcela cu nr. 26 înlocuind parcela cu nr. 20, a avut loc o subrogație reală cu titlu particular, astfel cum susțin reclamantele C.D.M.

și C.C.I. Subrogația reală cu titlu particular presupune înlocuirea unui bun privit izolat cu un alt bun. Operațiunea nu intervine automat, ci numai dacă o lege o prevede expres sau dacă și-ar găsi temeiul în convenția părților. În speță, prin convenția încheiată la 06 iunie 1994 între SC Ț.B.S. SA, pe de o parte, și L.M.F. și M.I., pe de altă parte, că fiecare teren dobândește situația juridică a terenului pe care îl înlocuiește, ceea ce înseamnă că a intervenit o subrogație reală cu titlu particular, în temeiul căreia reclamantele sunt îndreptățite să urmărească bunul existent la această dată în patrimoniul pârâtei SC G.M.T.P. SRL. În legătură cu cel de al doilea aspect reținut de înalta Curte de Casație și Justiție, referitor la apelul exercitat de reclamantele C.C.I.

și C.D.M., cel ce vizează existența unui interes în soluționarea excepției nulității absolute parțiale a titlului de proprietate exhibat de pârâtă, determinat de situația în care, ca urmare a admiterii excepției și constatării nulității titlului, nu s-ar mai fi pune problema comparării titlurilor de proprietate deținute de cele două părți în litigiu, Curtea a avut în vedere faptul că, prin notele de ședință depuse la data de 15 martie 2007 (filele 279-282), înainte de dezbaterile asupra fondului cauzei, reclamantele C.D.M. și C.C.I. au invocat nulitatea absolută parțială a titlurilor de proprietate înfățișate de pârâta SC G.M.T.P. SRL și autoarea sa SC Ț.B.S. SA, însă numai cu privire la terenurile revendicate, iar instanță de fond nu a pus în discuție problema de drept ridicată și nici nu s-a pronunțat asupra ei, astfel cum dispune art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Potrivit textului de lege menționat, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Așadar, această norma prevede obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, toate motivele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției, precum și cele pentru care au fost înlăturate pretențiile părților în cauză, nerespectarea acestei cerințe ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Cum dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural însuși în condițiile menționate, urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări prin desființarea hotărârii apelate.

În speță, verificând conținutul sentinței apelate, Curtea a constatat că instanța de fond s-a limitat doar la a expune cererile părților formulate prin acțiune, respectiv întâmpinare, fără a face referiri la excepția nulității absolute parțiale a titlului de proprietate - contractul de vânzare cumpărare din 16 octombrie 2000 și actul adițional