ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 999/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 999/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

data de 05 iunie 2007, sub nr. 20350/3/2007, reclamanții D.I., N.N. și

Ț.A. au chemat în judecată pe pârâții SC M. SA, Orașul Voluntari prin primar

și Municipiul București prin primarul general, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să constate că pârâții nu dețin un titlu valabil de

proprietate asupra suprafeței de teren de 4.442 mp situată în Voluntari, jud.

Ilfov; să constate inexistența în patrimoniul pârâților a dreptului de

proprietate asupra terenului menționat; să constate existența în patrimoniul

reclamanților a dreptului de proprietate asupra terenului și să dispună, în

principal, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul în suprafață de 4.442 mp situat în Voluntari, jud. Ilfov, iar

în subsidiar obligarea pârâților să le restituie terenul menționat.

La data de 03 martie 2008, a formulat cerere

de intervenție în interes propriu G.I., prin care a solicitat să se constate

caracterul abuziv al Decretului Prezidențial nr. 223 din 23 octombrie 1984, să

se constate nulitatea absolută a exproprierii terenului în suprafață de 5.190

mp realizată în baza Decretului Prezidențial nr. 223 din 23 octombrie 1984, să

se constate că imobilul teren în suprafață de 4.442 mp situat în Voluntari,

jud. Ilfov, ce face obiectul prezentului litigiu, nu face obiectul legilor

speciale de reparații - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001

și Legea nr. 247/2005, să se constate inexistența în patrimoniul pârâtelor a

dreptului de proprietate asupra terenului menționat, să se constate existența

în patrimoniul reclamanților și al intervenientei a dreptului de proprietate

asupra terenului în suprafață de 4.442 mp situat în Voluntari, jud. Ilfov și să

fie obligate pârâtele să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

terenul menționat.

Prin încheierea de la termenul din 04 martie 2008,

tribunalul a încuviințat,în principiu, cererea de intervenție în interes

propriu formulată de intervenienta G.I. iar la termenul din 15 aprilie 2008, a

admis excepția inadmisibilității capătului al doilea din acțiune, întemeiat pe

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, a respins excepția autorității de

lucru judecat invocată de pârâta SC M. SA și a unit cu fondul excepția lipsei

calității procesuale pasive a celor trei pârâți.

La termenul din 16 septembrie 2008, ca urmare

a decesului reclamantului Țărăscu Alexandru survenit la data de 10 iunie 2008,

au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, Ț.M., B.F. și Ț.V.

(conform certificatului de moștenitor din 17 septembrie 2008).

Prin sentința civilă nr. 1052 din 14 mai 2012,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Orașul Voluntari și Municipiul București, cu privire

la capătul de cerere în revendicare, întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și a respins acest capăt de cerere din acțiunea precizată și din cererea de

intervenție în interes propriu, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC M. SA; a respins, ca neîntemeiat,

capătul de cerere în revendicare, întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ.

din acțiunea precizată, formulată de reclamanții D.I., N.N., Ț.V., Ț.M. și

B.F., în contradictoriu cu pârâta SC M. SA; a respins, ca neîntemeiată, cererea

de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta în interes propriu

G.I.; a respins, ca inadmisibil, capătul al doilea din acțiunea precizată,

întemeiat pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994; a respins, ca

neîntemeiată, cererea reclamanților și a intervenientei în interes propriu de

obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată; au fost obligați reclamanții

și intervenienta în interes propriu la plata către pârâta SC M. SA a sumei de

9.307,77 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 august 1948, de

Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, Ț.C. a dobândit dreptul de proprietate

asupra terenului în suprafață totală de 14.850 mp situat în com. Colentina,

sat. Pipera.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat

din 25 septembrie 1948, de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, I.A.Ț. a dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 9.900 mp, situat în

com. Colentina, sat. Pipera, jud. Ilfov.

Potrivit certificatului de moștenitor din 1981,

de pe urma defunctei Ț.I. au rămas ca moștenitori D.I., I.I., Ț.C., Ț.A. și N.N.,

iar de pe urma defunctului Ț.C. au rămas ca moștenitori D.I., I.I., Ț.A. și N.N.

De asemenea, de pe urma defunctei I.I. a

rămas ca unică moștenitoare intervenienta în interes propriu G.I. (născută I.I.),

situație în care tribunalul a constatat că reclamanții și intervenienta în

interes propriu au făcut dovada calității de moștenitori ai foștilor

proprietari, Ț.C. și Ț.I.

Prin Decretul nr. 223 din 23 octombrie 1984,

a fost expropriată suprafața de teren de 43.095 mp, în scopul realizării unei

zone de siguranță la Î.M. București; în tabelul cuprinzând proprietarii ale

căror imobile au fost expropriate prin Decretul nr. 223/1984, figurează D.I.,

I.I., Ț.A. și N.N., cu o suprafață de 5.190 mp teren expropriat, situat în

București, satul Voluntari, com. Voluntari, Sectorul Agricol Ilfov.

Prin certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor din 08 octombrie 1998, pârâtei SC M. SA i-a fost

atribuit terenul în suprafață de 65.095 mp situat în București, sector 2.

Astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 1458 din 29 noiembrie 1999 a Curții

de Apel București, secția de contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin Decizia

nr. 3564 din 05 decembrie 2000 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a

dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 08

octombrie 1998, emis de M.I.C. în favoarea pârâtei SC M. SA, în limita a 43.095

mp.

Tribunalul a constatat că atât cererea

principală, astfel cum a fost precizată, cât și cererea de intervenție în

interes propriu au ca obiect principal obligarea pârâților la lăsarea în

deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 4.442 mp, situat în

Voluntari, jud. Ilfov.

Această instanță nu s-a pronunțat în mod

distinct asupra solicitărilor reclamanților și intervenientei vizând: constatarea

caracterului abuziv al Decretului nr. 223/1984, constatarea nulității absolute

a acestuia, constatarea faptului că pârâții nu dețin un titlu valabil asupra

imobilului, constatarea inexistenței în patrimoniul pârâților, respectiv a

existenței în patrimoniul reclamanților a dreptului de proprietate asupra

acestui imobil și constatarea că imobilul nu face obiectul legilor speciale de

reparație, apreciind că, față de modalitatea în care au fost formulate

cererile de chemare în judecată, și de temeiul de drept invocat, reclamanții și

intervenienta au investit instanța cu soluționarea unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.).

Prin urmare, tribunalul s-a pronunțat numai

cu privire la cele două capete de cerere în realizare ale acțiunii principale,

astfel cum acestea au fost precizate de apărătorul reclamanților la termenul de

judecată din 18 septembrie 2007, și anume: acțiune în revendicare în

condițiile art. 480 C. civ. și cerere de restituire a terenului în baza art. 35

din Legea nr. 33/1994, cu privire la aceasta din urmă fiind admisă excepția

inadmisibilității, potrivit încheierii din data de 15 aprilie 2008.

În vederea comparării titlurilor de

proprietate ale părților, tribunalul a analizat inclusiv valabilitatea titlului

pârâților, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, și a constatat că Decretul nr.

223/1984 contravenea Constituției din anul 1965, dispozițiilor art. 480 și 481 C.

civ., precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului, ratificată de

Statul Român, acte normative care garantau proprietatea privată și instituiau,

ca unică excepție, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, însă numai

cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Or, în speță, din probele administrate a

rezultat că reclamanților și autoarei intervenientei nu le-au fost acordate

despăgubiri pentru exproprierea terenului în suprafață de 5.190 mp, așadar

imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cu nerespectarea dispozițiilor

legale și constituționale de la acea dată.

Având în vedere că reclamanții și

intervenienta în interes propriu revendică suprafața de 4.442 mp, teren situat

în str. E.I.N., iar din probele administrate rezultă că acesta este deținut de

pârâta SC M. SA (ca urmare a renumerotării imobilelor de pe str. E.I.N.),

Tribunalul București a apreciat că această pârâtă are calitate procesuală

pasivă, fiind posesorul imobilului revendicat; în consecință, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților Orașul Voluntari, reprezentat prin primar, și Municipiul București,

reprezentat prin primarul general, cu privire la capătul de cerere în

revendicare (întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ.) a fost admisă,

tribunalul reținând că, din probele administrate, nu rezultă că acești pârâți

ar deține suprafața de teren revendicată de 4.442 mp, situată în Voluntari,

jud. Ilfov, numai pârâta SC M. SA având calitatea de posesor al terenului cu

privire la care reclamanții pretind un drept de proprietate.

Astfel, potrivit concluziilor răspunsului la

obiecțiunile formulate la raportul de expertiză topografică întocmit de

expertul F.R., coroborate cu înscrisurile administrate în cauză (istoric de rol

poștal) și cu aspectele menționate în raportul de expertiză topografică întocmit

de expertul Z.F., terenul deținut în prezent de pârâta SC M. SA este situat pe

str. E.I.N., în timp ce suprafața de 5.190 mp teren expropriat de la reclamanți

era situată (din care li s-a retrocedat o suprafață de 748 mp teren).

De asemenea, conform istoricului de rol

fiscal al imobilului, rezultă că a figurat ca titular de rol fiscal autorul

reclamanților și al intervenientei în nume propriu, Ț.C., clădirea fiind

demolată în anul 1985.

Ambii experți care au fost desemnați în cauză

pentru efectuarea expertizelor topografice au precizat că nu se poate stabili

identitatea între suprafața de teren expropriată de la reclamanți prin Decretul

nr. 223/1984 și terenul deținut de pârâta SC M. SA, astfel cum a fost restrânsă

suprafața din certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 08

octombrie 1998.

Conform adresei emise de Instituția primarului

Orașului Voluntari, terenul situat în Voluntari, a fost preluat de stat în

perioada 1959-1960 astfel: suprafața de 22.000 mp a fost preluată prin Decretul

CS nr. 362/1977 în vederea înființării SC M. SA, iar suprafața de 43.095 mp a

fost preluată în baza Decretului Prezidențial nr. 223/1984, aflându-se în

administrarea Î.M. la data de 01 ianuarie 1990.

În consecință, Tribunalul a constatat că

reclamanții și intervenienta nu au făcut dovada faptului că există identitate

între terenul proprietatea autorilor acestora și terenul deținut de pârâta SC

M. SA, situat pe str. E.I.N., respectiv a împrejurării că suprafața de teren

revendicată de 4.442 mp ar fi situată în incinta pârâtei SC M. SA. De asemenea,

din probele administrate nu rezultă amplasamentul exact al terenului în

suprafață de 748 mp, restituit reclamanților din suprafața expropriată de 5.190

mp, expertul Z.F. menționând faptul că retrocedarea acestei suprafețe nu s-a

făcut pe baza unei expertize prin reconstituirea vechiului amplasament.

Însă, conform mențiunilor contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 24 noiembrie 1997, reclamantele N.N. și D.I. au înstrăinat

terenul în suprafață de 94,96 mp, situat în Voluntari, jud. Ilfov (din totalul

de 748 mp, teren dobândit prin certificatul de atestare a dreptului de

proprietate din 16 martie 1995 eliberat de Prefectura Municipiului București).

Rezultă așadar că terenul retrocedat în suprafață de 748 mp era situat pe str.

E.I.N., cu toate că terenul expropriat de la reclamanți prin Decretul nr. 223/1984,

în suprafață de 5.190 mp, era situat, potrivit anexei decretului.

Împrejurarea că în Anexa nr. 38 a Hotărârii nr.

586 din 28 iulie 2004 emisă de Comisia Județeană Ilfov se menționează suprafața

de 4.442 mp, precum și denumirea pârâtei SC M. SA nu dovedește faptul că pârâta

ar poseda terenul revendicat de reclamanți și intervenientă, atât timp cât

experții nu au putut stabili cu exactitate acest aspect.

În consecință, acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., formulată de reclamanți și

intervenienta în interes propriu, a fost respinsă.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

tribunalul a respins cererea reclamanților și a intervenientei de acordare a

cheltuielilor de judecată și i-a obligat pe aceștia la plata către pârâta SC

M. SA a sumei de 9.307,77 lei, reprezentând onorariul de avocat.

Apelul declarat de apelanții-reclamanți B.F.,

D.I., N.N., Ț.M. și Ț.V., împotriva sentinței civile nr. 1052 din 14 mai 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admis prin Decizia

civilă nr. 517/A din 9 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, care a desființat, în parte, sentința apelată

și a trimis Tribunalului București, spre rejudecare, cererea principală

formulată de reclamanți în contradictoriu cu SC M. SA având ca obiect

revendicarea suprafeței deținută de această pârâtă, astfel cum a fost

identificată prin raportul de expertiză, cu supliment, întocmit în apel de

expertul B.C., delimitată între pct. 10-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21, pe

schița anexă aflată la fila 1.204 dosar apel. Au fost păstrate celelalte

dispoziții ale sentinței și au fost compensate cheltuielile de judecată

efectuate în apel de recurenți și de intimata - pârâtă SC M. SA.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a

constatat că sunt nefondate criticile referitoare la soluția de admitere a excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Orașul Voluntari și Municipiul

București, având în vedere că, potrivit probelor administrate atât în fața

primei instanțe cât și în fața instanței de apel, acești doi pârâți nu sunt

deținătorii vreunei suprafețe de teren din cea revendicată de reclamanții și intervenienta

din prezenta cauză, și anume suprafața de 4.442 mp teren situat în București.

Prin urmare, rămâne irelevant sub aspectul

calității procesuale pasive a acestor doi pârâți faptul că nu s-a putut

determina în prezenta cauză cine ar deține această suprafață de teren, atât

timp cât cei doi pârâți chemați în judecată nu sunt deținători.

Cu referire la solicitarea făcută de

apelanți prin concluziile orale puse în față curții de apel de a se

constata totuși calitatea procesuală pasivă a acestor doi pârâți și

de a se soluționa în contradictoriu cu ei cel puțin cererea de constatare

a calității lor de proprietari, instanța de apel a arătat că instanța

de fond nu a înțeles să soluționeze, în mod distinct, un asemenea

capăt de cerere (considerând că aceasta este numai o chestiune prejudicială

față de cererea de revendicare), iar reclamanții nu au formulat critici de

apel sub acest aspect.

În ceea ce privește soluția dată în

contradictoriu cu pârâta SC M. SA, s-a reținut că prin probele administrate în

apel (respectiv înscrisurile comunicate de Biroul de carte funciară și raportul

de expertiză, cu supliment, întocmit de expertul B.C.) a rezultat că o

suprafață de 1.341 mp, delimitată în schița anexă aflată la fila 1.204 dos.

apel între pct. 10-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21, se suprapune cu terenul

revendicat în prezenta cauză, fiind inclusă în terenul înscris în evidențele de

carte funciară pe numele pârâtei SC M. SA.

Expertul a arătat că restul suprafeței de

teren revendicat în cauză până la suprafața de 4.442 mp nu se află în deținerea

pârâtei SC M. SA.

În consecință, curtea de apel a constatat că

s-a dovedit identitatea dintre SC M. SA și deținătorul terenului revendicat,

pentru suprafața de 1.341 mp și, deci, pentru această suprafață de teren SC M.

SA are calitate procesuală pasivă.

Cu privire la soluția dată de tribunal în

contradictoriu cu pârâta SC M. SA s-a reținut că tribunalul, care la pag.8 alin.

penultim din sentință, a menționat că această pârâtă are calitate

procesuală pasivă, „fiind posesorul imobilului revendicat”, a respins această

cerere ca neîntemeiată, arătând în motivare că „reclamanții și intervenienta nu

au făcut dovada faptului că există identitate între terenul proprietatea

autorilor acestora și terenul deținut de pârâta SC M. SA”, respectiv că nu se

dovedește faptul că pârâta ar poseda terenul revendicat, atâta timp cât

experții nu au putut dovedi cu exactitate acest aspect.

Așadar singurele considerații avute în vedere

de către tribunal au fost în sensul că nu există identitate între terenul

revendicat și terenul deținut de această pârâtă, că această pârâtă nu este

deținător al terenului revendicat, chestiune care conturează lipsa legitimării

pasive în cadrul cererii în revendicare, iar nu fondul acestei cereri (care

presupune analiza drepturilor sau situațiilor juridice ale părților pe fondul

lor în sensul de a stabili ce drepturi invocă părțile, care este

preferabilitatea acestor drepturi, în urma aplicării unor criterii de

comparație sau a unor dispoziții legale care tranșează astfel de litigii),

pentru ca în final să se concluzioneze preferabilitatea drepturilor unei din

părți.

Or, în cauză tribunalul nu a purces la

această analiză pe fond a drepturilor deduse judecății, nu a analizat situația

juridică a acestora pentru a argumenta în sensul că dreptul de proprietate și

posesia s-ar cuveni vreuneia din părți în temeiul oricărui criteriu sau

raționament pe care l-ar fi considerat relevant, ci s-a oprit doar la

chestiunea identității între terenul revendicat și terenul deținut de această

pârâtă, care tocmai pentru că ținea de o excepție procesuală, a blocat

peremptoriu analiza pe fond.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că

tribunalul a soluționat de fapt cauza în contradictoriu cu SC M. SA, fără a

intra în cercetarea fondului, situație în care, în raport de dispoz.art. 297 C.

proc. civ., aplicabil cauzei în forma anterioara Legii nr. 202/2010 (față de

data declanșării litigiului și de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 202/2010),

a apreciat că se impune desființarea parțială a sentinței apelate, cu trimitere

spre rejudecarea cererii principale formulate de reclamanți în contradictoriu

cu SC M. SA, în ceea ce privește suprafața menționată mai sus ca fiind

deținută de această pârâtă.

Curtea de apel a constatat că intervenienta

nu a declarat apel împotriva sentinței tribunalului, astfel că

soluția dată asupra cererii sale de intervenție nu este afectată de

judecata acestei căi de atac; au fost compensate cheltuielile de judecată

efectuate în apel de către apelanți și intimate-pârâtă SC M. SA.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții N.N., Ț.V., D.I., B.F. și Ț.M., intervenientele M.I. și C.D.

și pârâta SC M. SA.

Recurenții - reclamanți și

intervenienți au solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de apel; în drept au invocat dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ.

I.1. În dezvoltarea motivelor de recurs,

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au arătat că

în mod greșit instanța de apel a apreciat că tribunalul a soluționat cererea

introductivă în contradictoriu cu intimata SC M. SA fără a intra în cercetarea

fondului și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe pentru

soluționarea cererii de revendicare a suprafeței deținute de către SC M. SA,

întrucât potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel poate

trimite cauza spre rejudecare numai dacă ambele părți cer acest lucru, iar

în cazul de față, părțile au solicitat reținerea cauzei, spre rejudecare.

În opinia acestor recurenți, această soluție

este nelegală din două motive.

Astfel, în primul rând, în mod greșit s-a

apreciat că prima instanță nu a soluționat fondul cauzei, limitându-se la a

face aplicarea unei admiteri voalate a excepției lipsei calității procesuale

pasive a SC M. SA, întrucât instanța fondului a fost explicită în sensul că a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC M. SA,

invocată de pârâta-intimată, iar pe fond a respins cererea de chemare în

judecată formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca neîntemeiată, cu

motivarea lipsei identității dintre dreptul pretins și cel deținut de către

pârâtă, dintr-o eroare de judecată dovedită în fața instanței de apel.

Prin urmare, prima instanță a pronunțat o

hotărâre de respingere a acțiunii bazată pe rațiuni de netemeinicie, generate

de o apreciere deficitară a probelor administrate, iar nu o soluție privată de

apanajului cercetării fondului.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar aprecia

drept corect acest raționament al instanței de apel, instanța de apel ar fi

trebuit să anuleze sentința fondului și să pășească la o veritabilă rejudecare,

în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1), teza I C. proc. civ., mai

ales în contextul în care ambele părți litigante au pus concluzii și pe fondul

pricinii, fără a solicita trimiterea cauzei spre rejudecare.

Mai mult, după cum rezultă din lecturarea

deciziei contestate, instanța de apel și-a format convingerea cu privire

la exercitarea unui drept abuziv de către intimata-pârâtă SC M. SA, asupra

suprafeței de 1.341 mp, motiv pentru care, în virtutea caracterului devolutiv

al apelului, ar fi putut să se pronunțe cu ușurință asupra cererii principale

sub acest aspect.

I.2. Prin cea de-a doua critică de recurs

subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți și intervenientele au arătat că în mod

greșit instanța de apel a apreciat că este corectă soluția instanței de

fond sub aspectul lipsei calității procesuale pasive a pârâților Orașul

Voluntari și Municipiul București, prin raportare la calitatea procesuală a

acestor doi pârâți în cererea de constatare a calității de proprietari.

În opinia recurenților, această soluție

este nelegală, întrucât contravine atât dispozițiilor art. 287 alin. (1), alin.

(2) și alin. (3), art. 292 C. proc. civ., cât și jurisprudenței constante

în aceasta materie, câtă vreme în mod constant s-a statuat că lipsa motivelor

de apel nu conduce automat la respingerea acestuia, instanța fiind obligată,

prin efectul devolutiv al apelului, să cerceteze cauza sub toate aspectele

invocate de părți în față instanței de fond.

Prin urmare, faptul că instanța de fond

"nu a înțeles" să soluționeze un asemenea capăt de cerere, nu

constituie o explicație pertinentă, atâta timp cât însăși instanța de apel

a observat că instanța de fond nu a înțeles să soluționeze mai multe

chestiuni în această cauză, aceasta fiind și rațiunea pentru care a desființat

parțial sentința apelată.

În plus, tribunalul a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a celor doi pârâți, fără a intra în cercetarea

fondului pretențiilor, iar considerentele curții de apel relativ la lipsa

"unei asemenea cereri ca atare", vin în contradicție cu cele

prin care a reținut că: " prin cererea introductivă reclamanții au

solicitat în contradictoriu cu (…) Orașul Voluntari prin primar și Municipiul

București, prin Primar să constate existența în patrimoniul reclamanților a

dreptului de proprietate asupra terenului menționat".

În ceea ce privește critica subsidiară

referitoare la inadmisibilitatea cererii în constatare, câtă vreme se află

într-o acțiune în revendicare, recurenții au invocat caracterul complex al

cadrului procesual, care tinde la acoperirea tuturor variantelor sustenabile

din punct de vedere legal, prin care recurenții pot intra în posesia terenului

uzurpat de către Statul Român.

În opinia acestor recurenți, acest motiv de

apel care, practic, a rezultat din dezbateri, nu trebuia respins întrucât, până

în față instanței de apel, nimeni nu a știut cu certitudine unde se află

terenul în litigiu și care este regimul său juridic.

Având în vedere că abia în față instanței de

apel, terenul a fost identificat parțial în posesia SC M. SA (1.341 mp), iar în

ceea ce privește restul de cca. 3.000 mp nu s-a putut stabili măsura în care se

afla sau nu în posesia Primăriei Voluntari, care nu si-a declinat expres

această calitate, limitându-se la a învedera faptul că nu a fost finalizat

procesul de inventariere al terenurilor din Voluntari, soluția corectă a

instanței de apel ar fi fost să admită apelul care a vizat și motivul greșitei

admiteri a lipsei calității procesual pasive a celor două instituții publice de

către instanța fondului și să constate că în lipsa vreunei persoane fizice sau

juridice care să figureze în vreo evidență urbanistică, funciară sau tabulară

cu un drept asupra suprafeței de 3.000 mp, recurenții-reclamanți sunt

proprietarii de drept care solicită constatarea acestei calități în

contradictoriu cu singura entitate care ar putea emite pretenții asupra

suprafeței indicate și anume Primăria Orașului Voluntari (care ar putea-o

inventaria fără drept) sau Microelectronica (care nu a reușit până la această

dată să își definitiveze cărțile funciare aferente proprietăților deținute).

În opinia recurenților-reclamanți

această soluție se circumscrie dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.P.C., care

permit instanței de apel să judece fondul pretențiilor deduse judecații, chiar

dacă tribunalul nu a făcut acest lucru.

I.3. Prin cea de-a treia critică de recurs

subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la

„greșita încadrare a intervenientelor C.D. și M.I., (moștenitoarele defunctei G.I.)”,

s-a arătat că sentința Tribunalului București a fost comunicată reclamantei G.I.,

după decesul acesteia, aspect care a devenit cunoscut după începerea judecății

în apel. Moștenitoarele acestei reclamante au formulat o cerere de intervenție

în locul autoarei comune, solicitând practic repunerea în termenul de apel,

pentru aceleași motive invocate de către ceilalți apelanți.

Această situație de fapt, a justificat

participarea activă a intervenientelor apelante la judecarea apelului, iar

coparticiparea procesuală care izvorăște din raporturile juridice de

indiviziune succesorală existente între recurenți, le conferă acestora o

legitimitate procesuala egală cu a celorlalți apelanți-recurenți.

În consecință, este greșită soluția instanței

de apel, care a reținut că intervenienta nu a declarat apel împotriva sentinței

tribunalului, astfel că soluția dată asupra cererii sale de intervenție nu este

afectată de judecata acestei căi de atac.

II. În dezvoltarea motivului de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți și intervenienți au arătat că instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

S-a arătat că acest motiv de recurs, vizează

in extenso, întregul raționament al instanței de apel, care deși a

conștientizat realitatea obiectivă generată de posesia abuzivă și disimulată

exercitată de către SC M. SA asupra suprafeței de 1.341 mp și lipsa vreunui

proprietar sau posesor aparent asupra diferenței de cca. 3.000 mp, situate în

Voluntari, jud. Ilfov, totuși a refuzat să pronunțe o hotărâre care să tranșeze

definitiv această situație.

Recurenții au făcut o trecere în revistă

a elementelor probatorii pe baza cărora au concluzionat că este evident faptul

că cel puțin în ceea ce privește suprafața de cca. 3.000 mp nimeni nu exercită

niciun drept asupra acestui teren, care aparține de drept recurenților-reclamanți,

după ce chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus anularea

Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate din 08 octombrie 1998

emis de M.E.C., cu efectul repunerii părților în situația anterioară

exproprierii abuzive survenită prin efectul Decretului Prezidențial nr. 223/1984.

În opinia acestora, instanța de apel trebuia

să interpreteze toate probele, adresele, expertizele precum și toate actele

dosarului, consolidate de apărările formulate în sensul de a le recunoaște

calitatea de proprietari asupra terenului "fără stăpân aparent" în

suprafața de cea 3.000 mp, precum și asupra suprafeței de 1.341 mp deținuta în

mod abuziv de către intimata-recurentă SC M. SA.

Recurenta-pârâtă SC M. SA a declarat recurs

atât împotriva Deciziei nr. 517/A din 9 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, cât și împotriva încheierii

interlocutorii din data de 14 iunie 2013 prin care a fost respinsă excepția

tardivității formulării și motivării apelului declarat de către apelanții D.I.,

N.N., T.M., T.V. și B.F., solicitând, în principal: admiterea recursului

și modificarea deciziei în sensul admiterii excepției tardivității

formulării și motivării apelului declarant de apelanții D.I., N.N., Ț.M., Ț.V.

și B.F. și, pe cale de consecință, respingerea acestui apel ca fiind

formulat și motivat tardiv, cu obligarea intimaților-apelanți, în solidar, la

plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei în apel și

recurs.

În subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat

admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei recurate în sensul

respingerii, ca nefondat, a apelului formulat de apelanții D.I., N.N., T.M., T.V.

și B.F. (cu consecința menținerii, în tot, a sentinței civile nr. 1052 din

14 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă) și

obligarea intimaților-apelanți, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de soluționarea cauzei în apel și recurs.

Cu referire la încheierea interlocutorie prin

care a fost respinsă excepția tardivității formulării și motivării apelului

declarat de către apelanții D.I., N.N., Ț.M., Ț.V. și B.F.,

recurenta-pârâtă a arătat că, la data de 19 decembrie 2012, sentința civilă nr.

1052 din 14 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a fost comunicată la domiciliul procesual ales al acestor apelanți, respectiv

la S.C.A., C.R.P., act procedural pe care îl apreciază a fi corect îndeplinit

de către instanță având în vedere că intimații-apelanți nu au comunicat

instanței schimbarea domiciliului procesual și nu a înștiințat partea

potrivnică prin scrisoare recomandată, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art.

98 C. proc. civ.

Prin urmare, de la data de 19 decembrie 2012

a început să curgă termenul de 15 zile, atât pentru declararea apelului cât și

pentru motivarea acestuia.

La data de 27 decembrie 2012, S.C.A., C.R.P.

a depus o cerere prin care a declarat apel nemotivat, învederând instanței

că nu îi mai reprezintă pe apelanții D.I., N.N., Ț.M., Ț.V. și B.F.

La data de 22 decembrie 2012, sentința civilă

nr. 1052 din 14 mai 2012 a fost recomunicată și la domiciliile

intimaților-apelanți D.I., N.N., Ț.M., Ț.V. și B.F., la dosar

aflându-se dovezile de comunicare a hotărârii.

A arătat recurenta - pârâtă că până la primul

termen de judecată, respectiv 29 martie 2013, intimații-apelanți N.N., Ț.M.,

Ț.V. și B.F. nu au depus la dosar cerere de declarare a apelului sau de

însușire a apelului declarat de foștii reprezentanți, S.C.A., C.R.P., după cum

nu au depus nici motive de apel, în condițiile în care conform

dispozițiilor art. 287 alin. (4) C. proc. civ. „termenul pentru depunerea

motivelor de apel se socotește de la comunicarea hotărârii", iar termenul

de apel este unul imperativ, de decădere, a cărui nerespectare conduce la

respingerea acestuia, ca fiind tardiv.

În opinia acestei recurente, prima zi de

înfățișare în apel a avut loc la data de 29 martie 2013, dată la care

reclamanții, deși au fost legal citați, nu au depus motivele de

apel; în consecință, a operat sancțiunea decăderii, care are natura

unei sancțiuni procedurale, pentru lipsa de stăruință în finalizarea litigiului.

La data de 11 ianuarie 2013, intimata -

apelantă D.I., prin mandatar M.G., a solicitat din nou, recomunicarea sentinței

civile nr. 1052 din 14 mai 2012 la domiciliul mandatarului, motivând că S.C.A.

C.R.P. nu-i mai reprezintă interesele; la data de 04 februarie 2013 această

parte a declarat apel nemotivat, fără să și-l însușească pe cel declarat de

societatea de avocați.

A susținut recurenta - pârâtă că apelul

declarat de intimata-apelantă D.I., prin mandatar M.G., este tardiv întrucât

termenul de apel a curs de la data de 19 decembrie 2012 și aceasta

deoarece aceasta nu a comunicat schimbarea domiciliului procesual, sub

sancțiunea neluării în seamă conform art. 98 C. proc. civ., nu a solicitat

repunerea în termenul de apel și nici nu a făcut dovada existenței vreunei

cauze de forță majoră care să o împiedice să declare, în termen, apelul.

Însușirea apelului declarat a fost făcută de către intimații - apelanți D.I., N.N.,

Ț.M., Ț.V. și B.F., prin avocat M.S., abia în data de 10 mai 2013,

dată la care, prin aceeași cerere, au fost depuse, tardiv, și motivele de apel.

Cu privire la Decizia civilă nr. 517/A din 09

decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta este deopotrivă netemeinică

și nelegală deoarece: instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6

teza a II-a C. proc. civ.) iar hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită

a legii (art. 304 pct. 9 teza a III-a C. proc. civ.), respectiv a dispozițiilor

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 47 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

(care a modificat prevederile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991).

A susținut recurenta-pârâtă că soluția

pronunțată de instanța de apel încalcă dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. potrivit cărora: "În cazul în care se constată că, în mod greșit,

prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori

judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de

apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate

acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în

judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite

cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale

în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod

expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare (...)".

Sub un prim aspect s-a arătat că soluția

trimiterii cauzei, spre rejudecare, primei instanțe nu a fost cerută nici de

apelanții D.I., N.N., Ț.M., Ț.V. și B.F. prin apelul formulat și nici de

către intimata SC M. SA, prin întâmpinare. Astfel, prin apelul declarat în

cauză precum și prin motivele de apel formulate ulterior, apelanții D.I., N.N.,

Ț.M., Ț.V. și B.F. au solicitat instanței de apel "să procedeze la o

veritabilă rejudecare a prezentei pricini, în virtutea efectului devolutiv al

apelului declarat și pe fond, după desființarea sentinței atacate, să pronunțe

o hotărâre prin care să beneficieze de dreptul legitim de proprietate".

Așadar, în ipoteza admiterii apelului, s-ar fi impus ca însăși instanța de apel

să procedeze la rejudecarea fondului, în virtutea rolului activ aceasta

neputând să pronunțe soluția trimiterii spre rejudecare primei instanțe în

lipsa unei cereri exprese în acest sens din partea părților.

De altfel, inclusiv în considerentele

deciziei recurate se reține că apelanții au solicitat "soluționarea cauzei

pe fond" de către instanța învestită cu judecarea apelului.

Sub un alt aspect, în cauză nu este întrunită

nici condiția impusă de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ca prima instanță să

fi soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În opinia recurentei-pârâte, prima instanță a

respins în mod corect cererea având ca obiect revendicare imobiliară, în urma

cercetării fondului cauzei, pe baza materialui probator administrat în fața sa,

constând în înscrisuri și expertize, reținând netemeinicia pretențiilor

formulate de reclamanți, respectiv lipsa identității dintre terenul revendicat

în suprafață de 4.442 mp situat în strada E.I.N. și terenul aflat în

proprietatea SC M. SA.

Instanța de apel a apreciat în mod eronat că

prima instanță s-ar fi "limitat doar la chestiuni care țin tot de

calitatea procesuală pasivă și anume că SC M. SA nu este deținător al terenului

revendicat de reclamanți" conchizând că "tribunalul a soluționat de

fapt cauza în contradictoriu cu Microelectronica S.A fără a intra în cercetarea

fondului."

Așa cum rezultă din considerentele sentinței

civile nr. 1052 din 14 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, prin încheierea din data de 15 aprilie 2008, prima instanță de

judecată "a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale a celor

trei pârâți", inclusiv a SC M. SA, apreciind că pentru soluționarea

acestei excepții este necesară administrarea acelorași dovezi ca și cele pentru

dezlegarea în fond a pricinii; așadar, nu se poate aprecia că prima instanță nu

a fi făcut o analiză pe fondul pricinii.

A arătat, în continuare, recurenta-pârâtă că

pentru admiterea acțiunii în revendicare este necesară îndeplinirea cumulativă

a două condiții, respectiv: 1) dovada dreptului de proprietate al reclamanților

D.I., N.N., Ț.M., Ț.V. și B.F. asupra terenului în litigiu și 2)

identitatea dintre imobilul revendicat și cel ocupat de către pârâții Orașul

Voluntari, Municipiul București și SC M. SA.

Or, prima instanță a procedat în acest sens,

verificând dacă sunt întrunite cumulativ aceste condiții, respectiv a analizat

valabilitatea titlului reclamanților "în vederea comparării titlurilor de

proprietate ale părților", apoi a administrat probe pentru a verifica cea

de-a doua condiție, respectiv dacă există identitate între imobilul revendicat

și cel ocupat de către pârâți.

În cadrul analizei pe fond a cauzei, în fața

primei instanțe au fost administrate probe cu înscrisuri și expertiză tehnică

topografică, fiind dispuse și întocmite două rapoarte de expertiză, ambele

atestând că nu există identitate între terenul expropriat de la reclamanți și

cel deținut de SC M. SA, cele două terenuri având numere poștale diferite și

aflându-se în locații diferite.

A mai arătat recurenta-pârâtă că soluția

instanței de apel este netemeinică și în ceea ce privește modalitatea de

soluționarea a pricinii privind suprafața de 1.341 mp apreciată de expertul

Burciu Constantin a se suprapune cu terenul revendicat în cauză, ipoteză

preluată ca atare de instanță din suplimentul la raportul de expertiză,

instanța de apel conchizând că "față de această probă, s-a dovedit

identitatea dintre SC M. SA și deținătorul terenului revendicat, în parte,

pentru suprafața de 1.341 mp și deci, pentru această suprafață de teren SC M.

SA are calitate procesuală pasivă în cauză".

În opinia acestei recurente, față de

dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, care au modificat

prevederile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, Comisia Județeană Ilfov

pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor este

singura competentă să dispună anularea totală sau parțială a titlurilor emise

ulterior primului titlu „în cazul existenței unei suprapuneri totale sau

parțiale ca urmare a emiterii a două sau mai multe titluri de proprietate pe

aceleași amplasamente", tot comisia județeană fiind competentă să dispună

emiterea unui nou titlu în locul celui anulat sau, după caz, să propună

acordarea de măsuri compensatorii potrivit legii privind măsurile pentru

finalizarea procesului de restituire.

Pe cale de consecință, întrucât instanțele de

judecată sunt necompetente general să soluționeze o acțiune în cazul existenței

unor suprapuneri de titluri de proprietate, în situația pendinte

recurenta-intimată SC M. SA fiind cea care a dobândit prima dreptul de

proprietate ope legis, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990,

asupra suprafeței de 65.095 mp, instanța de apel trebuia să se declare

necompetentă general în ceea ce privește soluționarea cauzei referitor la

suprafața de 1.341 mp sus-menționată.

Pe de altă parte, chiar dacă instanța de apel

ar fi apreciat că este competentă să soluționeze o astfel de cerere, comparând

titlurile de proprietate exibate de reclamanți și de pârâta SC M. SA se impunea

a observa că titlul pârâtei este preferabil având în vedere că a fost înscris,

pentru opozabilitate erga omnes, în cartea funciară a Orașului Voluntari cu

numărul cadastral, iar reclamanții nu au formulat acțiune în rectificarea

cărții funciare conform art. 907 și urm. C. civ.

A arătat, de asemenea, recurenta-pârâtă că

decizia recurată este criticabilă și sub aspectul încălcării de către instanța

de apel a limitelor devoluțiunii apelului prevăzute art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., prin raportare la criticile concrete pe care apelanții le-au adus

hotărârii primei instanțe.

Astfel, așa cum reiese din motivele de apel

formulate, apelanții-reclamanți D.I., N.N., Ț.M., Ț.V. și B.F. nu au adus

critici concrete sentinței primei instanțe și, deși sarcina probei le revenea

conform art. 1169 C. civ. de la 1864, nu și-au probat pretențiile, promovând o

acțiune vădit neîntemeiată, care a fost respinsă, ca atare, de instanța de

fond.

În plus, suplimentul la raportul de expertiză

pe baza căruia s-a concluzionat că ar exista o suprapunere de 1.341 mp între

terenul revendicat și cel aflat în proprietatea SC M. SA a fost dispus din

oficiu de instanța de apel, apelanții nefiind în măsură să indice cine sunt

deținătorii reali ai terenului revendicat și nici să solicite administrarea

unor probe adecvate pentru a-și proba pretențiile.

Pentru toate aceste considerente recurenta -

pârâtă a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și motivat.

Intimatul-pârât Orașul Voluntari, prin primar,

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca

nefondate.

A susținut acest intimat că în mod corect

atât instanța de fond cât și cea de apel au apreciat că nu are calitate

procesual pasivă, neexistând nicio dovadă că deține vreo suprafață de

teren din cea revendicată de către recurenții -reclamanți.

Cererea de recurs este scutită de plata taxei

judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997,

cu modificările ulterioare (în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată).

În faza procesuală a recursului nu au fost

administrate probe.

Analizând, cu prioritate, recursul declarat

de recurenta - pârâtă SC M. SA împotriva încheierii de ședință din 14 iunie

2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, Înalta

Curte constată că nu este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele

considerente:

Sub aspectul obiectului căii de atac, Înalta

Curte reține că potrivit mențiunilor cuprinse în încheierea de ședință din 14

iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la

acest termen de judecată a fost menținută măsura prorogării discutării excepțiilor

tardivității declarării și motivării apelului, invocate de intimata-pârâtă SC

M. SA. Excepțiile au fost soluționate și respinse de instanța de apel la data

de 27 septembrie 2013.

Cu toate acestea, având în vedere că prin

cererea de recurs s-a precizat că partea a înțeles să exercite calea de atac

împotriva încheierii interlocutorii prin care s-a respins excepția tardivității

declarării și motivării apelului declarat de apelanții-reclamanți, Înalta

Curte, examinând recursul, reține că prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, formulată

prin avocat A.R.P., reclamanții D.I., N.N. și Ț.A. și-au ales domiciliul

procesual, în vederea comunicării actelor de procedură, la sediul S.C.A.

„C.R.P.”

Împuternicirea avocațială care face dovada

contractului de mandat al avocaților din cadrul S.C.A. „C.R.P.” se regăsește la

fila 39 din dosarul primei instanțe.

Înalta Curte subliniază că alegerea de

domiciliu și calitatea de reprezentat sunt două instituții distincte de drept

procesual care produc efecte specifice.

Alegerea domiciliului procesual este supusă

dispozițiilor art. 93 C. proc. civ, iar schimbarea acestuia trebuie adusă la

cunoștința instanței și a părții adverse, sub sancțiunea neluării în seamă, conform

dispozițiilor art. 98 din același act normativ.

În cazul particular dedus judecății, alegerea

domiciliului procesual s-a făcut atât de către reclamanții inițiali, cât și de

succesorii acestora (fila 300) la sediul cabinetului de avocatură cu care aceștia

au încheiat contract de asistență juridică.

Astfel cum rezultă din verificarea actelor de

la dosar, pe parcursul judecății în primă instanță reclamanții nu au formulat

nicio cerere prin care să învedereze că și-au schimbat domiciliul ales în

vederea comunicării actelor de procedură, după cum, până la data îndeplinirii

formalităților de comunicare a sentinței civile nr. 1052 din 14 mai 2012, nu au

adus la cunoștință instanței încetarea contractului de mandat încheiat cu S.C.A.

„C.R.P.”

Împrejurarea că pe parcursul judecății în

primă instanță au depus împuterniciri avocațiale, în virtutea cărora au

asigurat asistență judiciară pentru reclamanți, și avocatele Ș.I. (filele 392 -

396) și P.M.A. (filele 34 vol. II) nu are semnificația încetării de drept a contractului

încheiat cu S.C.A. „C.R.P.”

Înalta Curte reține că abia print-o cerere

depusă la data de 11 ianuarie 2013, reclamanta D.I., prin mandatar M.G., a

arătat, în motivarea cererii de recomunicare a sentinței, că S.C.A. „C.R.P.” nu

îi mai asigură asistență juridică. Însă, această declarație, făcută după

comunicarea sentinței, nu este de natură să afecteze valabilitatea actelor

procedurale deja efectuate.

Conform dispozițiilor art. 69 alin. (2) C.

proc. civ., avocatul care a asistat o parte la judecarea pricinii, poate

declara calea de atac împotriva hotărârii, nefiind nevoie de un acord expres al

părții în acest sens.

Or, în temeiul acestor dispoziții legale, S.C.A.

„C.R.P.” a declarat, la data de 23 decembrie 2012, apel nemotivat împotriva

sentinței civile nr. 1052 din 14 mai 2012.

Din perspectiva termenului de exercitare a

căii de atac, se constată că acest apel a fost declarat în termenul procedural

de 15 zile, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termen care a început

să curgă la data de 20 decembrie 2012 (având în vedere că reclamanții au avut

indicat un domiciliu procesual ales și au indicat persoana însărcinată cu

primirea actelor de procedură).

Se impune, de asemenea, mențiunea că părțile

sunt ținute de obligațiile impuse de art. 98 C. proc. civ. și în situația în

care domiciliul procesual ales s-a făcut la sediul avocatului, dacă pe

parcursul judecății contractul de mandat încetează.

Susținerile recurentei-pârâte în sensul că

reclamanții D.I., N.N., Ț.M., Ț.V. și B.F. aveau obligația de a-și însuși

în mod formal apelul declarat de S.C.A. „C.R.P.” sunt nefondate, dispozițiile art.

69 alin. (2) C. proc. civ., permițând, așa cum s-a arătat, avocatului care a

asistat o parte la judecarea pricinii, să declare calea de atac împotriva

hotărârii.

Partea în numele căreia s-a declarat calea de

atac poate declara că nu dorește să parcurgă judecata în calea de atac

exercitând un drept de dispoziție, dar nu are obligația de a arăta expres dacă

își însușește calea de atac atunci când aceasta a fost declarată de avocatul

care a reprezentat-o la judecata finalizată cu hotărârea atacată.

Față de împrejurarea că S.C.A. „C.R.P.” a

declarat un apel valabil și în numele reclamantei D.I., nu se mai impune

examinarea criticilor care privesc declararea unui alt apel de către această

parte, prin mandatar M.G.

În ceea ce privește consecința nemotivării

apelului, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc.

civ.: ”În cazul în care apelul nu se motivează (…) instanța de apel se va

pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță”.

Prin urmare, sancțiunea nedepunerii motivelor

de apel nu este respingerea căii de atac, ca fiind tardivă, așa cum în mod

greșit a susținut recurenta-pârâtă, ci împiedicarea apelantului de a invoca la

judecata în apel motive noi, care nu au fost avute în vedere de prima instanță.

În speță, apelanții-reclamanți au depus

motivele de apel în ședința publică de la 10 mai 2013, care, contrar

susținerilor recurentei-pârâte, a reprezentat prima zi de înfățișare în apel

având în vedere dispozițiile art. 134 C. proc. civ. și împrejurarea că la

primul termen de judecată (29 martie 2013) cauza a fost amânată la cererea

apelantei-reclamante D.I., pentru angajarea unui avocat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - pârâtă SC M. SA împotriva

încheierii interlocutorii prin care s-a respins excepția tardivității

declarării și motivării apelului declarat de apelanții-reclamanți.

Analizând recursurile declarate împotriva Deciziei

nr. 517/A din 9 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, Înalta Curte constată că atât reclamanții cât și pârâta au

formulat critici în sensul greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art.

297 alin. (1) C. proc. civ., pe care Înalta Curte examinându-le împreună le

găsește fondate pentru considerentele ce succed:

Potrivit

dispozițiilor 297 alin. (1) C. proc. civ, care prin raportare la data

înregistrării cererii de chemare în judecată și la dispozițiile art. 22 din

Legea nr. 202/2010 sunt aplicabile, așa cum a reținut și instanța de apel, în

forma anterioară modificărilor aduse prin acest act normativ, prevăd că: „În

cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul

fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care

nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va

trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.”

Reținând, așadar, că

nu era necesar ca părțile să solicite în mod expres trimiterea cauzei, spre

rejudecare, primei instanțe, Înalta Curte constată că inst