ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10232/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10232/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra recursului civil de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 28 iulie 2004, sub

nr. 1390/2004, reclamantele C.M. și A.M.D. au chemat în judecată pe pârâta S.N.P.P.

SA, solicitând anularea deciziei nr. 144 din 2 iulie 2004 emisă de aceasta și

obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de admitere a notificărilor privind

suprafețele de 3200 mp, 1529 mp, 510 mp și 3512 mp, situate în Moinești.

Prin sentința civilă nr. 161 din 23

februarie 2005 a aceleiași instanțe, s-a respins, ca nefondată, contestația.

În pronunțarea acestei hotărâri,

Tribunalul a constatat că reclamantele au dovedit dreptul de proprietate al

autorului acestora, C.I., asupra terenurilor în litigiu, în baza actului de

partaj voluntar încheiat la 15 iulie 1898. În prezent, terenurile sunt ocupate,

parțial, de Stadionul sportiv Moinești și, parțial, de căi de acces între

sondele de exploatare aparținând intimatei.

Din actele dosarului rezultă că

terenul cu privire la care notificatorul a afirmat că este construit stadionul

sportiv nu a fost expropriat, ci a fost pus la dispoziție de Consiliul popular

Moinești, potrivit scrisorii nr. 3200/1953, prin care acesta se obliga, față de

proprietarii imobilelor, să le atribuie alte terenuri în schimb, din

proprietatea statului.

În concluzie, nu se poate reține

existența unei preluări abuzive a terenului, de către stat, titularul dreptului

de proprietate din acel moment, C.N., primind despăgubiri de 349 lei, dar nu

pentru preluarea imobilului, ci pentru distrugerea culturilor de trifoi ce

ocupau suprafața de 1756 mp, și nu de 3512 mp.

Statutul juridic al terenului

sus-menționat este reglementat de Legea nr. 18/1991, după cum rezultă și din

titlul de proprietate emis în favoarea autorului reclamantelor, în anul 1994,

prin care acestuia i s-a reconstituit dreptul de proprietate pe suprafața din

extravilan. Comisia de aplicare a acestei legi nu a putut reconstitui dreptul

de proprietate pe vechiul amplasament întrucât art. 42 alin. (3) din Legea nr. 18/1991

preciza că nu pot fi atribuite suprafețele de teren pe care s-au efectuat

investiții, altele decât îmbunătățiri funciare.

În ceea ce privește terenurile ce au

destinația de drum de acces între sondele de exploatare care fac legăturile

între Moinești și Leorda, conform adresei nr. 4120/1992 a Schelei de Petrol

Moinești, acestea nu figurează în anexele la decretele de expropriere ce au

vizat respectivele imobile, situație în care, de asemenea, nu poate fi pusă în

discuție preluarea lor în mod abuziv.

Pe de altă parte, din planul de situație

întocmit la 20 septembrie 1995, de Consiliul popular Bacău, rezultă că autorul

reclamantelor avea în proprietate 42.183 mp fâneață și 6224 mp pădure, situate

în extravilan.

Terenul din extravilan cu destinația

de fâneață, pe care erau configurate alte două drumuri cu destinație de acces

la sonde, a făcut obiectul contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

213 din 13 februarie 2001, încheiat între autorul reclamantelor și numita C.E.

În raport de data vânzării terenului

și cea a depunerii notificării, rezultă că terenurile revendicate nu pot forma

obiectul retrocedării atât timp cât au făcut obiectul unei înstrăinări

anterioare.

Referitor la caracterul de

complinire al prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 față de

celelalte acte normative din domeniul imobiliar, după cum menționează Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, acesta are un domeniu

strict determinat, condiționat, pe de-o parte, de existența terenului în litigiu

în intravilanul localității și de caracterul disponibil al imobilului, și, pe

de altă parte, caracterul de complinire devine aplicabil numai în cazul cererilor

privind restituirea în natură a terenurilor, nu și în cazul celor privind

acordarea de despăgubiri prin echivalent.

Ca atare, terenurile în litigiu cad

sub incidența dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiindu-le

aplicabil acest act normativ.

Pârâta nu este în măsură să acorde

despăgubirile solicitate prin notificarea formulată de autorul reclamantelor și

motivat de faptul că acestea au ca obiect sume de bani, iar, conform art. 36 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în acest caz, competența soluționării cererii revine

prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul.

Împotriva acestei sentințe civile au

declarat apel reclamantele, iar prin decizia civilă nr. 151 din 28 februarie 2008

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis calea de atac

exercitată de acestea, a fost schimbată în totalitate hotărârea atacată, în

sensul că s-a admis contestația, s-a anulat în parte decizia nr. 144 din 2

iulie 2004 a S.N.P. P. SA, în ceea ce privește terenul de 3513 mp, situat în

incinta Stadionului sportiv Moinești, identificat prin raportul de expertiză

întocmit de ing. P.D., pentru care apelantele reclamante urmează a primi

despăgubiri în cuantumul stabilit de același raport de expertiză. A fost

obligată intimata pârâtă S.N.P. P. SA să emită decizie în acest sens.

Curtea de Apel a reținut, din

concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, că prima parcelă ce face

obiectul judecății se află în intravilanul municipiului Moinești, pe care se

află stadionul local, și are o suprafață de 3513 mp, cu vecinătățile menționate

în raport.

În ceea ce privește celelalte două

terenuri, cu destinația „drum de acces”, în suprafață de 510 mp și, respectiv,

1520 mp, acestea sunt incluse într-o suprafață de 6 ha, ce a constituit obiectul judecății inițiate de apelante și soluționate prin sentința civilă nr.

259 din 8 decembrie 1995 a Curții de Apel Bacău, în sensul obligării

Prefecturii la reconstituirea dreptului de proprietate.

În consecință, situația lor

juridică, fiind rezolvată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu mai

poate fi luată în discuție a doua oară, pe calea prezentei judecăți. În acest

sens, instanța a avut în vedere și cererea de renunțare formulată expres, dar

neluată în discuție, precum și suplimentul la notele scrise.

Pentru argumentele prezentate, a

fost menținută soluția pronunțată prin decizia contestată privind terenurile indicate

mai sus.

În ceea ce privește terenul în

suprafață reală de 2423 mp, pe care se află amplasat Depozitul de țiței Albotești,

și acesta a făcut obiectul unui alt litigiu, soluția pronunțată formând

obiectul executării silite. Și cu privire la acest teren, prin concluziile

scrise, avocatul apelantelor arată că nu insistă în realizarea pretențiilor în

legătură cu imobilul respectiv.

În consecință, apelantele reclamante

sunt îndreptățite la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru terenul

în suprafață de 3513,1 mp, identificat prin raportul de expertiză ing. P.D.,

aflat în incinta stadionului local. Cuantumul despăgubirilor datorate pentru

terenul ce nu poate fi restituit în natură este cel stabilit în aceeași

expertiză.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs SC P. SA, criticând-o pentru următoarele motive:

I. Instanța de apel a depășit

atribuțiile puterii judecătorești, obligând pe recurentă la acordarea

despăgubirilor bănești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).

Conform Legii nr. 10/2001, unitatea

deținătoare a imobilului nu este titulara obligației de plată a măsurilor

reparatorii prin echivalent, ci are doar obligația de a propune acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în sensul art. 26 din

același act normativ.

Potrivit art. 13 din Capitolul III,

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța de apel putea, doar, să constate că

apelantele sunt sau nu îndreptățite la măsuri reparatorii și nu să se pronunțe

cu privire la cuantumul despăgubirilor întrucât stabilirea acestui cuantum

intră în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

II. Instanța a acordat mai mult

decât ce s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

În raport de principiul

disponibilității, reclamantul este cel care determină cadrul procesual, în

speță, obiectul cauzei constituindu-l anularea deciziei nr. 144 din 2 iulie 2004

și obligarea recurentei la emiterea unei decizii prin care să admită notificările

formulate privind suprafețele de teren în litigiu.

Prin decizia contestată, recurenta a

respins cele două notificări nr. 665/E/2001 și nr. 423/2001, care aveau ca

obiect solicitarea expresă de acordare, cu titlu de despăgubiri, a sumei de

400.000.000 lei vechi.

În consecință, în eventualitatea

unei soluții favorabile, suma propusă a fi acordată reclamantelor nu putea fi

mai mare decât cea pretinsă prin notificare și prin contestație, recurenta

neputând fi obligată la plata sumei de 518.152,73 lei noi, instanța de apel

acordând mai mult decât ceea ce s-a cerut.

III. Hotărârea recurată nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Decizia a fost dată cu încălcarea

art. 261 pct. 3 și 5 C. proc. civ.

Simplele afirmații ale instanței de

apel nu pot constitui, în sensul legii, o motivare, hotărârea fiind, astfel,

lovită de nulitate.

Curtea avea obligația de a răspunde

la toate motivele și mijloacele de apărare invocate de P., în cuprinsul deciziei

nefiind arătate apărările părții respective, ceea ce ar putea duce la concluzia

că pârâta nu a înțeles să-și exercite drepturile procedurale în fazele

procesuale anterioare.

Pe de altă parte, față de imobilul

pretins ca fiind ocupat de Parcul de țiței Albotești, s-a învederat instanței

de apel că acesta a făcut obiectul unei alte notificări formulate de C.I..

Împotriva deciziei de respingere nr. 143/2004, emisă de recurentă, reclamantele

au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, contestație înregistrată pe rolul Tribunalului

București, sub nr. 1389/2004 și respinsă de această instanță. Soluția a fot

confirmată în căile de atac, prin decizia nr. 5775 din 18 septembrie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, fiind respins, în mod irevocabil, recursul contestatoarelor.

Cu privire la acest imobil, sunt

incidente prevederile art. 163 și art. 166 C. proc. civ.

În mod nereal, instanța de apel a

concluzionat că soluția pronunțată de Înalta Curte formează obiectul executării

silite împotriva P., ceea ce reprezintă un motiv străin cauzei.

Mai susține recurenta că decizia

recurată este și insuficient motivată.

IV. Hotărârea a fost dată cu

aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, instanța nu a indicat

textele de lege pe care s-a sprijinit soluția adoptată de aceasta.

De asemenea, nu a procedat la

aplicarea dispozițiilor art. 129 și art. 130 din același Cod, nestabilind

împrejurările de fapt ale cauzei în concordanță cu situația reală a imobilelor

revendicate.

Curtea de Apel nu a verificat actele

din care rezultă că, la data cererilor formulate în condițiile Legii nr. 10/2001,

imobilele se aflau în deplina proprietate a notificatorului.

Pentru drumurile de acces la sonde,

înscrisurile dovedesc că aceste imobile au fost situate în extravilan și au

avut statutul de terenuri supuse reglementărilor fondului funciar, ceea ce

atrage incidența art.8 din actul normativ sus-menționat.

În cuprinsul deciziei recurate, instanța

de apel a constatat că situația terenurilor respective a fost rezolvată

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fără să menționeze, însă, că prin

aceasta s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii

fondului funciar.

Contrar propriilor constatări, Curtea

a decis că cele două terenuri trebuie să formeze obiectul expertizei tehnice,

prin care acestea să fie identificate, iar expertul să stabilească dacă au fost

acordate terenuri în compensare, în condițiile Legilor fondului funciar, precum

și valoarea fiecărui teren.

Or, această din urmă împrejurare

evidențiază prezența motivelor contradictorii în cazul deciziei recurate, motiv

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește imobilul de 3512

mp, situat în Moinești, acesta a fost identificat prin notificările formulate

de C.I., cu următoarele vecinătăți: la Nord – drumul județean; la Sud – C.I. ; la Est – V.C.; la Vest – I.I.

Potrivit actelor de proprietate,

acest imobil se afla în proprietatea lui C.I. încă din anul 1994, împrejurare

atestată prin titlul de proprietate nr. 9767, emis în baza Legii nr. 18/1991, în

care se menționează că parcela nr. 1146/18, cu vecinătățile arătate în

notificare, are categoria de folosință arabil și este situată în extravilan.

Curtea de Apel a procedat și la o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001,

constatând că imobilele au fost preluate în mod abuziv.

Pentru drumurile de acces la sonde,

din actele dosarului rezultă că notificatorul C.I. nu figurează în anexele la

decretele de expropriere pe care le invocă ca fiind documentele ce au

determinat preluarea abuzivă.

Pentru imobilul de 3512 mp, situat

în Moinești, actele depuse la dosar nu dovedesc preluarea abuzivă. Prin

scrisoarea nr. 3200/1953 adresată S.P. Moinești, Consiliul popular al raionului

Moinești arată că proprietarilor menționați în planul de situație nr. 57/1953

urmează a li se da la schimb terenuri din proprietatea statului, în măsura în

care terenurile proprietate particulară au fost ocupate de amplasamentul bazei

sportive.

Din acest plan rezultă că terenurile

din zonă sunt de natură arabilă și erau cultivate cu grâu, lucernă și trifoi.

În document se amintește și terenul în suprafață de 1756 mp, cultivat cu

trifoi, reținut pe numele N.C. din Moinești.

Potrivit procesului verbal din 26

martie 1953, lucrările care s-au executat pentru amplasarea bazei sportive au avut

drept consecință distrugerea culturilor de grâu, lucernă și trifoi de pe unele

proprietăți adiacente. Pentru distrugerea culturii de pe suprafața de 1756 mp, N.C.

a primit despăgubiri în cuantum de 439 lei.

Registrul agricol menționează că

numitul C.C. a avut în proprietate 7,95 ha teren, dimensiune rămasă nemodificată în anii 1953-1955, inclusiv după terminarea lucrărilor de construire a

stadionului. Ca atare, nu poate fi luată în considerare diminuarea suprafeței

cu 0,35 ha, atâta vreme cât aceasta nu este certificată, fiind contrazisă de

actele dosarului și de susținerile apelantelor.

În consecință, nu se poate constata

o preluare abuzivă a imobilului, atât timp cât au fost acordate despăgubiri

pentru recolta distrusă.

De asemenea, documentele

sus-menționate atestă că a fost vorba despre un schimb de imobile pentru

terenurile ocupate de baza sportivă și Consiliul popular raional. Niciunul

dintre documente nu confirmă ocuparea terenului în litigiu de stadionul din

Moinești, ci doar acordarea despăgubirilor pentru recolta distrusă.

Din adresa Primăriei Moinești nr. 11206

din 29 iulie 2005 rezultă că, în evidențele Consiliului local, nu există

mențiuni cu privire la modalitatea de preluare a terenului de către S.P.

Curtea de Apel a făcut și o greșită

aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, considerând că

imobilul pretins ca fiind ocupat de stadion nu face obiectul acestei dispoziții

legale.

Astfel, din actul de partaj voluntar

încheiat în 1898 și actul de vânzare din 26 august 1906 rezultă că terenul

amplasat în hotarul Albotești era situat în extravilan și nu în intravilanul

localității, statutul juridic aplicabil imobilului fiind, în consecință, reglementat

de Legea nr. 18/1991.

Același statut juridic este

consemnat și în extrasul din registrul agricol de la filele 152-153 dosar fond

și în adresa Primăriei Moinești nr. 8578/2001, care detaliază categoriile de

terenuri care formau proprietatea deținută de C.C., în suprafață de 7,95 ha, din care 0,90 ha reprezenta teren arabil în vatra satului, 7 ha fânețe naturale și 0,05 ha clădiri și construcții. În consecință, procedând la aplicarea Legii fondului

funciar, rezultă că 7,90 ha au statul juridic de teren arabil și fânețe, fiind reglementate

de legislația fondului funciar.

Atât autorul reclamantelor, prin

elementele de identificare arătate în notificare, cât și planurile de

amplasament întocmite în anul 2000, ca urmare a emiterii titlului de

proprietate din anul 1994, situează terenul în litigiu în extravilan, natura

acestuia fiind de teren agricol.

Prin contestație, apelantele au

arătat că, anterior notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

au făcut demersuri în baza Legii nr. 18/1991 pentru a li se reconstitui dreptul

de proprietate asupra terenului în litigiu, împrejurare confirmată de Primăria

comunei Poduri care, prin adresa nr. 3922 din 21 iulie 2004, preciza că autorul

reclamantelor a solicitat suprafața de 6712 mp, conform Legii nr. 18/1991.

Această suprafață de teren nu i-a

fost restituită, însă, deoarece era ocupată de stadion și de depozitul de

țiței.

Pentru terenul ocupat de depozitul

de țiței Albotești, instanța supremă a respins cererea de revendicare formulată

de C.I., în temeiul Legii nr. 10/2001.

Și pe parcursul prezentei cauze, în

anul 2005, apelanta C.M. a adresat cererea nr. 19175 Comisiei locale de aplicare

a legilor fondului funciar a municipiului Moinești, solicitând retrocedarea

imobilului în suprafață de 3512 mp din punctul „Stadion”, în temeiul Legii nr. 247/2005.

În consecință, și pentru

acest teren este aplicabilă Legea nr. 18/1991, imposibilitatea reconstituirii

dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, ca efect al prevederilor art. 42

alin. (3) din această lege, nelimitând posibilitatea notificatorului ori a

succesoarelor sale de a solicita, în baza legislației fondului funciar, alte

terenuri situate în intravilanul sau extravilanul localității ori despăgubiri.

Pasivitatea acestora în sensul

aplicării Legii nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, nu le conferă dreptul

de a uza de calea deschisă de Legea nr. 10/2001, atât timp cât art. 8 din

această lege exclude, din domeniul ei de reglementare, situația terenurilor ce

au făcut obiectul legilor fondului funciar.

Recurenta susține și greșita

aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Nu s-a dovedit deținerea legală a

imobilelor revendicate la data presupusei preluări a acestora.

Deși este revendicată o suprafață de

3512 mp, apelantele nu au adus dovezi care să ateste întinderea dreptului de

proprietate și că aceste dimensiuni sunt reale, mai mult, din documentele depuse

constatându-se că, în realitate, C.N. a primit despăgubiri pentru distrugerea

culturilor de trifoi ce ocupau suprafața de 1756 mp.

Potrivit actelor depuse de apelante,

rezultă că terenurile sunt amplasate în punctul Albotești, în timp ce, din alte

documente, rezultă că Stadionul sportiv este situat în punctul Micleasa și

nicidecum în hotarul Albotești (procesul verbal din 22 februarie 1951; planul

de situație nr. 57/1953; chitanța-declarație datată 11 mai 1953).

Pe de altă parte, actul de partaj

voluntar din anul 1898 a fost folosit de apelante și în dovedirea titlului de

proprietate pentru terenul de 2500 mp, ocupat de Depozitul de țiței Albotești,

acțiune care a format obiectul dosarului nr. 1389/2004. Având în vedere că

suprafața pretinsă în prezenta cauză este de 3512 mp, la care se adaugă și cei

2.500 mp, ocupați de depozit, rezultă că actul de proprietate sus-menționat, în

care se indică o suprafață de 7 stânjeni, nu atestă întinderea dreptului de

proprietate pentru suprafața totală de 6012 mp, întindere care depășește cu

mult suprafața indicată în actul de partaj voluntar.

Astfel, nu s-a dovedit deținerea

legală a terenului de 3512 mp, la momentul preluării abuzive, nici că autorul

reclamantelor a fost proprietarul terenului din punctul Micleasa și nici identitatea

de locație între imobilul revendicat, din punctul Micleasa, și cel pentru care

au fost prezentate acte de proprietate, din punctul Albotești.

Instanța de apel a încălcat și

dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, față de obligarea

recurentei la plata despăgubirilor bănești.

Dispozițiile art. 36 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, temei legal invocat de către apelante, nu mai subzistă în

forma actuală a legii, prevederea legală fiind abrogată.

Pe de altă parte, textul de lege

sus-menționat era aplicabil doar în cazul persoanelor care solicitaseră

restituirea în natură a imobilelor; or, prin notificare, au fost cerute

despăgubiri bănești.

Dispozițiile art. 10, art. 11 și art.

33 din Legea nr. 10/2001, invocate prin motivele de apel, nu sunt incidente în

speță deoarece primele două texte de lege presupun o condiție esențială care se

referă la existența construcțiilor edificate pe terenurile preluate în mod

abuziv, demolate total sau parțial, ulterior preluării. Art. 33 (art. 32 în Legea

în forma actuală) prevede obligația soluționării notificărilor care au ca obiect

construcțiile demolate numai prin dispoziția primarului unității administrativ-teritoriale,

în a cărei rază s-a aflat imobilul. O asemenea obligație nu este prevăzută de

lege și în sarcina societăților naționale sau comerciale.

În speță, terenurile în litigiu nu

au fost ocupate de construcții, iar recurenta este o societate comercială,

astfel încât dispozițiile legale enunțate mai sus nu sunt aplicabile prezentei

cauze.

Recurenta invocă și greșita aplicare

a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului, față

de cererea depusă în fața instanței de apel, la termenul din 11 octombrie 2007,

prin care apelantele au renunțat la drepturile pretinse prin acțiune privind

cele două drumuri cu destinația de drum petrolier.

În acest caz, Curtea trebuia să

procedeze la aplicarea dispozițiilor art. 247 C. proc. civ., în sensul anulării

în parte a sentinței apelate. Instanța nu a supus dezbaterii părților această

cerere, care nu îndeplinea condițiile textului de lege sus-menționat, și nu s-a

pronunțat, prin încheiere, asupra admiterii sau respingerii acesteia, deși

recurenta a invocat neregularitatea renunțării la drept.

Curtea de Apel, în urma repunerii

cauzei pe rol, a decis asupra completării raportului de expertiză efectuat în

cauză, fără să pună în dezbaterea părților acest aspect și încălcând, astfel,

dreptul de apărare al părților și principiul contradictorialității, cu atât mai

mult cu cât pârâta a invocat, la termenul din 21 februarie 2008, motivele

pentru care nu se impunea completarea raportului de expertiză. Acestea vizau

soluționarea într-un litigiu separat a notificării privind terenul pretins

ocupat de Depozitul Albotești și imposibilitatea stabilirii, pe cale judiciară

a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor.

Pe de altă parte, recurenta arată că

Stadionul sportiv este situat la Nord de drumul județean, în timp ce imobilul

pretins de autorul reclamantelor este amplasat la Sud de același drum județean. Cu toate că, la dosar, sunt precizate elementele de

identificare ale imobilului în suprafață de 3512 mp, expertul a identificat

terenul la Nord de drumul județean, fără să fi prezentat nici un act care să îi

fundamenteze această concluzie.

După cum a arătat și în obiecțiunile

la raportul de expertiză, recurenta susține că lucrarea a fost efectuată fără

consultarea actelor dosarului și fără elemente de obiectivitate.

Expertul trebuia să țină seama de

susținerile apelantei contestatoare din anul 2001, lămuritoare asupra

poziționării terenului, din care rezultă că imobilul expertizat se află la Sud de drumul 117 și nu la Nord, cum, în mod eronat, a fost identificat prin lucrarea depusă.

Cu privire la cuantumul stabilit

prin raportul de expertiză, Curtea avea obligația să observe că imobilul

evaluat este situat în Moinești, județul Bacău, în timp ce expertul topo a

folosit, ca temei, hotărârea Consiliului general al municipiului București nr. 97/2006,

ceea ce reprezintă un motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

V. Recurenta susține și încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ.

În mod neîntemeiat, instanța de apel

a respins excepția nulității completării raportului de expertiză, invocată de

această parte, la termenul din 21 februarie 2008, în condițiile art. 108 alin.

(3) din același Cod.

Lucrarea la fața locului s-a

efectuat cu nerespectarea art. 208 C. proc. civ., recurenta neprimind

convocarea expertului anterior efectuării lucrării.

Expertul nu a depus raportul la Biroul local pentru expertize judiciare București, completarea fiind remisă instanței direct,

prin poștă, cu încălcarea art. 22 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea

activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară.

Raportul nu respectă

nici elementele obligatorii de fond prevăzute de art. 21 din această ordonanță.

Nu sunt descrise operațiunile efectuate de expert pentru îndeplinirea

obiectivelor dispuse de instanță în executarea expertizei și pentru

fundamentarea concluziilor exprimate.

De asemenea, expertul folosește, în

lucrare, schițe despre care susține, în mod nereal, că le-a întocmit personal

(schița care reprezintă anexa nr. 1, document întocmit în februarie 2006, de

expert M.M., la expertiza efectuată în dosarul nr. 1389/2004, care avea ca

obiect terenul ocupat de Depozitul de țiței Albotești).

Planul de amplasament al Stadionului,

care reprezintă anexa 2, a fost întocmit de un alt expert, în anul 2003, și

depus la Oficiul județean de cadastru al județului Bacău.

Vătămarea recurentei prin întocmirea

expertizei în condițiile arătate mai sus constă în obligarea acesteia la plata

despăgubirilor în cuantum de 518.152,73 lei.

Și raportul de expertiză întocmit în

mai 2007 a fost efectuat cu nerespectarea dispozițiilor art. 97 C. proc. civ.,

împrejurare care a generat nulitatea lucrării de care, însă, Curtea nu a ținut

seama.

Recurenta pârâtă a solicitat

modificarea în tot a deciziei recurate.

În dosar au depus întâmpinare

intimatele-reclamante, care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat.

Pe parcursul procesului, intimatele

reclamante au solicitat introducerea în cauză a Municipiului Moinești,

reprezentat de Consiliul local al municipiului Moinești, ca urmare a

înstrăinării, de către recurentă, a imobilului ce face obiectul acestui litigiu

(Stadionul Moinești), în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 690 din 5 iunie 2007, de BNP „C.D.”. Vânzarea-cumpărarea s-a realizat

în baza hotărârii nr. 28 din 29 martie 2007 a Consiliului local al municipiului

Moinești, de aprobare a achiziționării, printre altele, și a acestui teren.

Față de cererea Municipiului

Moinești nr. 14196 din 8 decembrie 2009, prin care acesta a arătat că nu-și

însușește criticile recurentei și a solicitat respingerea cererii de

introducere în cauză formulată de intimatele reclamante, instanța a dispus

continuarea litigiului în limitele cadrului procesual inițial, cu atât mai mult

cu cât prezintă relevanță, în ceea ce privește calitatea de „unitate

deținătoare a imobilului” pretins în temeiul Legii nr. 10/2001, persoana

juridică care invoca sau exercita un drept real în legătură cu bunul respectiv

la data intrării în vigoare a acestei legi (14 februarie 2001). Or, în speță,

această persoană juridică este recurenta SC P. SA

Analizând decizia civilă recurată

din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 9

și 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

I. Criticile privind greșita

obligare a pârâtei la plata despăgubirilor bănești, conform deciziei recurate, și

stabilirea valorii acestora, de către instanța de apel nu se circumscriu

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., ci celui de

modificare reglementat de pct. 9 din același text de lege.

Astfel, sintagma „depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești” se referă la incursiunea autorității judecătorești

în sfera activității puterii executive sau legislative, așa cum a fost

consacrată de Constituție sau de o lege organică, în sensul că instanța

săvârșește acte care intră în atribuțiile acestor autorități.

Obligarea pârâtei la emiterea unei decizii

de plată a despăgubirilor într-un cuantum determinat este rezultatul

interpretării și aplicării dispozițiilor legale în materie, iar atunci când

procedează la aceste operațiuni, instanța exercită atribuțiile puterii

judecătorești în limitele lor, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 4 C.

proc. civ.

Referitor la obligarea pârâtei de a

emite decizie privind despăgubirile cuvenite reclamantelor, în primul rând, nu

rezultă cu claritate, nici din dispozitiv, nici din considerentele hotărârii, dacă

instanța a vizat plata efectivă a sumei de bani respective, de către SC P. SA,

sau doar emiterea unei dispoziții care să consemneze modalitatea de reparație

și limitele ei valorice.

Din dispozitivul deciziei rezultă că

intimata pârâtă trebuie să emită decizie în sensul primirii, de către

reclamante, a despăgubirilor, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză

întocmit de inginer P.D. Nu reiese dacă instanța de apel a avut în vedere ca

pârâta să achite, în mod concret, suma de bani stabilită în expertiză către

apelante sau ca acestea să beneficieze de despăgubiri, în limitele valorice

arătate în raport, dar în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

și anume conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, în partea de

argumentare a hotărârii se arată că terenul de 3513 mp, situat în intravilanul

municipiului Moinești, este ocupat de stadionul local și, pentru acest imobil

care nu poate fi restituit în natură, reclamantele sunt îndreptățite la

despăgubiri, în cuantumul indicat în expertiză.

Motivarea incompletă și neclară a

deciziei conduce la imposibilitatea stabilirii convingerii instanței în

legătură cu modalitatea de reparație cuvenită reclamantelor și, în special, cu regimul

juridic aplicabil pentru obținerea lor, și anume despăgubiri bănești plătite

direct de pârâtă sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale,

menționate mai sus. În acest sens, insuficienta motivare a hotărârii determină

incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

care, de altfel, a fost și invocat de recurentă conform susținerilor deja

redate în precedent.

Pe de altă parte, din perspectiva

cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este real că

pârâta nu datorează, în mod efectiv, suma de bani stabilită prin expertiză, în

favoarea reclamantelor, nici sub imperiul legii în forma actuală și nici în cea

de la data intrării în vigoare.

La momentul adoptării sale (14

februarie 2001), conform art. 9 alin. (2), pentru imobilele cu altă destinație

decât cea de locuință, cum este cazul și în speță, notificările vizând terenuri

neocupate de construcții aparținând autorului reclamantelor, în cazul

imposibilității restituirii în natură, reparația prin echivalent viza acordarea

de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare,

acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital ori

compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de deținător, nu și despăgubiri

bănești.

În plus, și în cazul în care

pretențiile referitoare la despăgubiri bănești ar fi fost întemeiate

(subliniem, nu este cazul speței), acordarea lor trebuia obținută în procedura

prevăzută la Capitolul V din Lege, în care nu era implicat deținătorul bunului.

În forma actuală a actului normativ

în discuție, pentru imobile imposibil de restituit în natură, măsurile

reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii

oferite de entitatea învestită, potrivit legii, cu soluționarea notificării, cu

acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile

prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv [art. 1 alin. (2); art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 în prezent].

Referitor la atribuțiile în materie

ale deținătorului imobilului, într-adevăr, astfel cum a susținut și recurenta,

dacă forma de reparație vizează despăgubiri acordate în condițiile legii

speciale, acesta nu procedează la plata lor (nici nu ar avea cum față de

procedura ce trebuie urmată pentru obținere, reglementată prin Titlul VII din

Legea nr. 247/2005), ci la emiterea, după caz, a unei decizii sau dispoziții

motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri potrivit actului

normativ menționat.

În ceea ce privește imposibilitatea stabilirii

cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor, prin actul emis de entitatea

învestită cu soluționarea notificării, respectiv, prin hotărârea instanței, în

ipoteza sesizării acesteia, de către persoana îndreptățită, susținerile pârâtei

sunt neîntemeiate față de data emiterii deciziei contestate în prezentul dosar

(2 iulie 2004), care se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005

(25 iulie 2005).

Pentru deciziile sau dispozițiile

emise anterior adoptării actului normativ sus-menționat, față de prevederile

art. 16 din Titlul VII al legii enunțate, entitatea emitentă, dar și instanța

de judecată, în caz de contestare a acestora și în limitele învestirii, pot și

au chiar obligația de a stabili cuantumul despăgubirilor.

În acest sens, prin art. 16 alin.

(1) din Capitolul V, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedurile

administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că deciziile sau

dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a

cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației

centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume

care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite de documentația necesară, se

predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării

stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005.

În cuprinsul alin. (2) din același

articol se menționează că notificările formulate potrivit prevederilor Legii

nr. 10/2001, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la

data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces

verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de deciziile sau dispozițiile emise de entitățile

învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după

caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale conținând

propunerile motivate de acordare a despăgubirilor și de documentația necesară,

în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau

dispozițiilor, ori, după caz, a ordinelor.

După cum rezultă din cele două

alineate, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau

deja soluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea

în cuprinsul unor dispoziții sau decizii a sumelor ce urma a fi acordate ca

despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) din art. 16, și notificările

care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate și care se predau

Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de

acordare a despăgubirilor [conform alin. (2)].

Din perspectiva reglementării de

ansamblu a celor două alineate a art. 16, prin „notificări soluționate până la

data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005” nu pot fi înțelese decât cele pe

baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate, prin

care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și

cuantumul lor, neatacate în instanță, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea

nr. 10/2001, în forma anterioară modificării,

Ca atare, deciziile sau dispozițiile

care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

în urma atacării lor cu contestație, nu pot fi trimise Secretariatului Comisiei

Centrale, ci rămân supuse controlului instanțelor de judecată, sub aspectul

legalității și temeiniciei.

În măsura în care contestațiile

formulate împotriva notificărilor soluționate anterior intrării în vigoare a

actului normativ sus menționat privesc natura sau întinderea măsurilor

reparatorii, în baza principiului plenitudinii de competență, instanțele se vor

pronunța și asupra acestor aspecte, în limitele învestirii lor.

În același sens, prin Decizia nr. LII

(52) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în

interesul legii, și obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit

că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Aceasta este și ipoteza aplicabilă

în speță, dispoziția nr. 144 a S.N.P. P. SA, atacată în prezentul dosar, prin

care s-au respins notificările formulate de autorul reclamantelor, C.C.I., în

prezent decedat, a fost emisă la 2 iulie 2004, anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005.

Ca atare, în baza plenitudinii de competență,

instanța de judecată trebuia să soluționeze contestația nu numai în ceea ce

privește dreptul pretins de reclamante la măsurile reparatorii prevăzute de

Legii nr. 10/2001, dar și în legătură cu natura și întinderea acestui drept, Curtea

de Apel procedând, sub acest aspect (al stabilirii valorii despăgubirilor), în

mod corect, în limitele învestirii sale.

În ceea ce privește incidența art. 13

din capitolul III, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care ar înlătura

competența instanței în stabilirea cuantumului despăgubirilor, susținerile recurentei

sunt, în consecință, neîntemeiate, textul de lege referindu-se, printre altele,

doar la atribuția Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în

emiterea titlului de despăgubire, fără să înlăture posibilitatea instanței de a

cenzura valoarea acestora, în cazul deciziilor emise anterior intrării în

vigoare a legii arătate. Între textul de lege invocat de pârâtă și

interpretarea dată art. 16 din Titlul VII, prin decizia în interesul legii,

obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., nu există nicio

incompatibilitate deoarece, într-adevăr, Comisia Centrală rămâne, în

continuare, singura entitate competentă să emită titlul de despăgubire,

valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent fiind stabilită, după caz, de

entitatea învestită cu soluționarea notificărilor, instanța de judecată sau

Comisia Centrală, în condițiile arătate mai sus.

În plus, stabilirea finală a

limitelor valorice ale despăgubirilor revine Comisiei, conform Titlului VII.

De altfel, critica din recurs

privind atribuțiile deținătorului imobilului în ceea ce privește forma de

reparație prin echivalent cuvenită reclamantelor și determinarea ei valorică este

lipsită de relevanță față de soluția care se va pronunța asupra recursului de

față și motivele casării, astfel cum vor fi redate în cele ce urmează.

Cu toate acestea, întrucât instanța

de apel va trebui să reia judecata, pentru argumentele ce se vor prezenta, ocazie

cu care va verifica dacă reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii

pentru terenul de 3512 mp, situat în municipiul Moinești, în condițiile Legii

nr. 10/2001, cele stabilite prin decizia de față, în rezolvarea primului motiv

de recurs, este necesar a fi avute în vedere de către Curtea de Apel. Cu alte

cuvinte, în ipoteza reținerii temeiniciei contestației în ceea ce privește

terenul menționat, instanța de trimitere va trebui să stabilească forma de

reparație cuvenită reclamantelor, în raport de care atribuțiile entității

învestite cu soluționarea notificării sunt cele prevăzute în art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, iar limitele valorice ale

despăgubirilor ce se vor acorda în condițiile Legii speciale nr. 247/2005

trebuie stabilite de instanță.

II. Critica privind acordarea, prin

decizia recurată, a mai mult decât s-a cerut, este, de asemenea, nerelevantă

față de casarea ce urmează a se pronunța în legătură cu această decizie,

printre altele, și pentru nulitatea expertizei întocmite de expert P.D., care a

stabilit valoarea terenului de 3513,1 mp, în discuție.

Cu toate acestea, ca și în cazul

primului motiv de recurs, analizarea susținerilor recurentei privind acordarea

de plus petita (mai mult decât s-a cerut) este importantă în situația în care,

cu ocazia rejudecării apelului, Curtea va constata dreptul reclamantelor la

măsuri reparatorii prin echivalent și, pentru argumentele deja prezentate, limitele

valorice ale despăgubirilor cuvenite.

Ipoteza sus-menționată a motivului

de recurs își găsește aplicare atunci când instanța, încălcând principiul

disponibilității părților, a acordat o sumă mai mare decât cea cerută, fără a

interveni o majorare a pretențiilor formulate.

În speță, nu poate fi vorba despre

încălcarea principiului disponibilității în raport de cuantumul despăgubirilor indicat

în notificare și de suma stabilită în expertiză, la care a făcut referire

Curtea în decizia recurată.

Valoarea de 400.000.000 lei ROL,

indicată de autorul reclamantelor în notificare, viza cuantumul despăgubirilor bănești

apreciat de acesta, formă de reparație la care nu avea dreptul; prin urmare,

suma indicată în această cerere este nerelevantă pentru stabilirea cuantumului

măsurilor reparatorii prin echivalent.

Pe de altă parte, potrivit art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [art. 21 alin. (2) în forma veche],

notificarea trebuia să cuprindă, printre alte elemente, valoarea estimată a

imobilului solicitat, ceea ce înseamnă că aceasta nu reprezenta valoarea

definitivă în limitele căreia se propunea sau se acorda măsura reparatorie în

echivalent.

În prezent, valoarea terenurilor

imposibil de restituit în natură se stabilește potrivit valorii de piață de la

data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale

de evaluare [art. 10 alin. (9), art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în

forma actuală; art. 10.8 și art. 10.9 din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001], iar determinarea finală a cuantumului

despăgubirilor revine, cum deja s-a arătat, Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în condițiile procedurii reglementate de art. 16 din Capitolul

V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În concluzie, stabilirea unei alte

valori decât cea cerută de autorul reclamantelor, prin notificare, nu

reprezintă o încălcare a principiului disponibilității, în sensul de plus

petita, Curtea având în vedere raportul de expertiză întocmit în dosarul de

apel, dar și cererea expresă a apelantelor reclamante, care au pretins suma de

518.152,73 lei, indicată în raport pentru terenul de 3513,1 mp.

Este adevărat, însă, că, pentru

argumentele ce se vor prezenta în continuare, valoarea sus-menționată nu putea

fi avută în vedere de Curte pentru determinarea limitelor în cadrul cărora urma

să fie emisă decizie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent [încălcarea

criteriilor de stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii reglementate de

art. 10 alin. (9) din Lege și art. 10.8 și art. 10.9 din Norme, dar și a

dispozițiilor procedurale privind întocmirea lucrării].

Susținerea pârâtei privind cealaltă

ipoteză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 – acordarea a ceea ce

nu s-a cerut (extra petita) nu va fi analizată de instanță întrucât partea nu a

formulat o critică în legătură cu o asemenea situație, ipoteza respectivă fiind

invocată în mod formal.

III. Criticile recurentei

referitoare la insuficienta motivare a deciziei recurate sunt, însă, întemeiate

și echivalează cu o necercetare a fondului pretențiilor deduse judecății, ceea

ce reprezintă unul dintre argumentele care vor conduce la casarea hotărârii și

trimiterea cauzei spre rejudecare în prezenta speță.

Astfel, potrivit art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Prin urmare, motivarea hotărârii

trebuie să fie clară, precisă, să se refere la probele administrate în cauză și

să fie în concordanță cu acestea, să justifice aplicarea dispozițiilor legale

în materie, răspunzând în fapt și în drept la toate pretențiile formulate, dar

și la excepțiile procesuale și apărările de fond invocate. Cu alte cuvinte,

argumentarea instanței trebuie să conducă, în mod logic și convingător, la

soluția pronunțată, în absența unei asemenea modalități de redactare privind

probele și motivele ce au generat o anumită rezolvare dată demersului părții

neputându-se exercita controlul judiciar.

Decizia recurată conține o

prezentare sumară a motivelor de apel, nu și a apărărilor formulate pe

parcursul procesului, de către intimata pârâtă, instanța nerăspunzând nici

măcar criticilor arătate în calea de atac, ci rezumându-se la a arăta ce

rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză cu privire la terenul de

3513 mp, și anume că este ocupat de stadionul local, astfel încât reclamantele

sunt îndreptățite la despăgubiri în limitele valorice stabilite de expert.

În privința celorlalte terenuri (de

510 mp, 1520 mp și 2423 mp), pretinse de autorul reclamantelor prin cele două

notificări, instanța a menționat doar că au format obiectul unei alte judecăți,

situația lor juridică fiind rezolvată prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, iar pentru cel pe care este amplasat Depozitul de țiței

Albotești, hotărârea instanței a fost și pusă în executare silită.

În legătură cu aceste trei din urmă

imobile, Înalta Curte nu va mai analiza dacă motivarea instanței de apel este

conformă cu exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. deoarece, prin decizia

recurată, s-a menținut soluția instanței de fond și, implicit, cea a recurentei,

dispusă prin decizia contestată nr. 144 din 2 iulie 2004, de respingere a

pretențiilor autorului reclamantelor în legătură cu aceste imobile. Reclamantele,

la rândul lor, nu au atacat hotărârea instanței de apel în ceea ce privește

cele trei terenuri, astfel încât a rămas irevocabilă sub aspectul respingerii

notificării pentru imobilele respective, recurenta nejustificând niciun interes

în atacarea deciziei Curții de Apel în legătură cu aceste bunuri, indiferent de

argumentele invocate.

Prin urmare, pentru aceste

considerente, nici celelalte critici ale pârâtei în legătură cu terenurile

având destinația de „drum de acces”, în suprafață de 510 mp și 1520 mp, cum s-a

reținut de Curte, precum și cu terenul de 2423 mp, pe care se află depozitul de

țiței, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță, iar Curtea de Apel, cu

ocazia rejudecării cauzei se va limita exclusiv la terenul de 3513,1 mp, situat

în municipiul Moinești.

În consecință, Înalta Curte nu va

avea în vedere susținerile privind incidența dispozițiilor art. 163 și art. 166

C. proc. civ. în legătură cu terenul ocupat de depozitul de țiței și motivele

pretins străine de natura cauzei, pe care decizia atacată le-ar cuprinde în

legătură cu executarea silită a hotărârii pronunțate în ceea ce privește acest

imobil.

De asemenea, nu se va analiza

critica privind încălcarea rolului activ al instanței de apel privind

insuficienta stabilire a situației juridice reale a acestor terenuri, și anume

dacă se aflau sau nu, la data notificării, în proprietatea solicitantului,

dacă, în raport de situarea lor, atrag sau nu incidența Legii nr. 10/2001 sau a

legilor în materia fondului funciar, dacă au fost sau nu preluate abuziv de

stat în sensul legii speciale.

În plus, pentru aceleași

considerente, nu se va proceda nici la analiza criticii privind încălcarea

regulilor procedurale în materie față de cererea reclamantelor depusă în apel,

la termenul din 11 octombrie 2007 (fila 103 dosar apel), prin care acestea ar

fi renunțat la drepturile pretinse pentru terenurile de 1529 mp și 510 mp, cu

destinație de drum petrolier. Chiar dacă instanța nu s-a pronunțat asupra

cererii de renunțare la dreptul pretins și nici nu a verificat în ce măsură

această solicitare îndeplinea sau nu condițiile prevăzute de art. 247 C. proc.

civ., omisiunea respectării regulilor procedurale în acest sens, de către

Curte, nu creează niciun prejudiciu recurentei pârâte în sensul art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., la care face referire motivul de casare prevăzut de art. 304

pct. 5 din același cod.

Astfel, soluția pronunțată pe fondul

cererii de chemare în judecată, ca efect al renunțării la drept, în condițiile

art. 247 C. proc. civ., ar fi fost de respinge a cererii ca nefondată,

rezolvare dată acțiunii în legătură cu cele două terenuri și de către Curtea de

Apel, chiar dacă aceasta a ignorat solicitarea reclamantelor de la fila 103

dosar apel. Apelul fiind admis doar pentru terenul de 3513,1 mp, altul decât

cele două terenuri pentru care s-a depus cererea scrisă menționată mai sus, soluție

care rezultă cu claritate din dispozitiv, dar și din partea motivată a

hotărârii, este fără dubiu că soluția primei instanțe pentru cele două

terenuri, de respingere a contestației, a fost menținută de Curte și este

identică, din punct de vedere procedural dar și al dreptului substanțial, cu

cea care ar fi fost dată în cazul renunțării la dreptul pretins, dacă s-ar fi

avut în vedere dispozițiile art. 247 din cod.

În ceea ce privește terenul de

3513,1 mp, Curtea de Apel nu a verificat, însă, susținerile și, respectiv,

apărările părților și, prin urmare, nu a clarificat dacă, pentru acest imobil,

este incidentă sau nu Legea nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 8 din

actul normativ menționat, dacă a fost solicitat și obținut în temeiul Legii nr.

18/1991 (dacă a fost înscris în titlul de proprietate nr. 9767/1994, emis pe

numele autorului reclamantelor).

Pe de altă parte, în

ipoteza în care se reținea motivat incidența Legii nr. 10/2001, instanța trebuia

să verifice, în raport de susținerile pârâtei prezentate în întâmpinare, dacă aceasta

este deținătorului imobilului, în sensul art. 21 din actul normati