ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2278/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 934 din 23 iunie 2009, a fost admisă acțiunea astfel precizată, dispunându-se obligarea pârâtului de a propune, în beneficiul reclamantei, măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în București, sector 3, compus din: apartamentul și cota indiviză aferentă de teren de 214 m.p. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că: Reclamanta Maftei Ana Daniela a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 2511 din 02 august 2001 adresată Prefecturii Municipiului București, prin care a solicitat despăgubirea în natură pentru imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în suprafață de 214 mp și construcție, care a fost demolată în anul 1989, menționându-se că în prezent pe teren se află construite blocuri.

De asemenea, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru apartamentul nr. 1, situat la aceeași adresă, care a fost confiscat abuziv în anul 1987, și pentru care nu i-a fost acordată nici o despăgubire până în prezent. Notificarea a fost transmisă Primăriei Municipiului București (conform adresei din 22 august 2002 - fila 14 din dosar) și a fost înregistrată la această instituție sub nr. 3007/2007, nefiind soluționată până în prezent, după cum rezultă din adresa din 05 ianuarie 2009 emisă de pârâtă. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Art. 26 alin. (3) din lege prevede că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. din 12 noiembrie 2007, obligatorie potrivit art. 329 C. proc.

civ., s-a statuat că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Cererea dedusă judecății se circumscrie situației arătate, întrucât notificarea reclamantei nu a fost soluționată, astfel că titularul notificării are deschisă calea acțiunii în justiție pentru valorificarea dreptului său la reparație. In ceea ce privește calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, s-a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 1971, autorii reclamantei – S.E.

și S.G. - au cumpărat apartamentul de la parter, compus din două camere, baie, bucătărie, oficiu, vestibul, precum și apartamentul, situat la demisol, compus din două camere, baie, bucătărie, pivniță, vestibul, oficiu, cu cota indiviza aferenta de teren de 214 mp, din suprafața totală de 322 mp, imobile situate în București, sector 4, precum și cota parte indiviză din părțile comune ale imobilului. Apartamentul nr. 1, situat la demisolul imobilului aparținând numiților S.E. si S.G. a fost trecut în proprietatea statului, cu plată, în baza Deciziei nr. 1847 din 17 noiembrie 1977 a Consiliului Primăriei Municipiului București, în conformitate cu prevederile art. 56 din Legea nr. 4/1973, art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 și art. 19 din H.C.M.

nr. 880/1973, astfel cum rezultă din adresa din 24 iunie 2002 emisă de Primăria sectorului 3 - Direcția Venituri, Impozite și taxe locale. În adresa din 26 martie 2009 emisă de Municipiul București Consiliul Local sector 3 - Direcția Impozite și taxe locale se menționează că din Decizia nr. 1847 din 17 noiembrie 1977 a CPMB reiese că reîncepând cu data de 01 aprilie 1974 (modificată ulterior cu data de 17 noiembrie 1977, conform Deciziei nr. 1847/1977) s-a trecut, cu plată, în proprietatea statului locuința situată la demisol și cota parte indiviză de 101,48 mp din terenul în suprafață de 307,53 mp. Din adresa din 30 iulie 2002 emisa de SC T.A. SA rezultă că imobilul situat în sectorul 3, a fost demolat conform Decretului de expropriere nr. 98/1989.

In aceeași adresă se menționează că pentru imobil s-au încasat, de către S.G. și E., despăgubiri în valoare de 39.749 lei, conform procesului verbal nr. 799 din 27 octombrie 1989 și nu s-au încasat despăgubiri pentru suprafața de teren de 107 mp. Aceeași situație juridică a fost evidențiată și în adresa din 20 mai 2009 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Evidență Proprietății. Întrucât deposedarea a fost făcută pe de o parte în baza Legea nr. 4/1973, în privința apartamentului și a cotei indivize de teren aferente acestuia, și pe de altă parte prin expropriere, în temeiul Decretului de expropriere nr. 98/1989, a apreciat instanța că preluarea a fost abuzivă, fiind incidente disp.

art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 11 din Legea nr. 10/2001, precum și art. 1 pct. 1.3 lit. a) și pct. 1.4 din Normele metodologice de aplicare a Legea nr. 10/2001. Prin urmare, imobilul intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001. Reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, fiind moștenitoarea numiților S.G. și S.E., proprietari ai imobilului la data preluării în mod abuziv, astfel: La data de 14 octombrie 1990 a decedat S.G., de pe urma acestuia rămânând în calitate de moștenitori S.E., soție, S.T.M. și reclamanta M.A., în calitate de fii, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 26 august 1992 emis de Notariatul de stat al sectorului 3, București.

La data de 09 decembrie 2000 a decedat și S.E., moștenitorii acesteia fiind S.T.M. și reclamanta M.A., în calitate de fii, conform certificatului de moștenitor din 12 februarie 2001 emis de B.N.P. D.Ș. Numai reclamanta M.E. a formulat cerere de restituire, în temeiul Legii nr. 10/2001, având calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001. Cu privire la măsura reparatorie concretă ce urmează a fi luată în cauză, a reținut instanța că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, suprafața de teren în litigiu este imposibil de restituit în natură, fiind ocupată în totalitate de domeniul public, bloc, alei și spații verzi.

Față de această împrejurare și având în vedere că și construcția de pe teren a fost demolată, în aplicarea dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii vor fi acordate prin echivalent în forma despăgubirilor, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul ce nu se poate restitui în natură, precum și pentru construcția demolată, în compunerea din actul de vânzare cumpărare din 26 iunie 1971 de fostul Notariat de stat al sectorului IV București, condiționat de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General iar prin Decizia civilă nr. 214 din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală s-a respins apelul pentru următoarele considerente: Afirmația apelantului în sensul că termenul de 60 de zile reglementat prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ar avea natura juridică a unui termen de recomandare este lipsită de fundament, și în vădită contradicție cu conținutul acestei norme juridice care pune în legătură necesară acest termen cu obligația entității notificate de a soluționa notificarea prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate.

Interpretarea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul susținut de apelantă (că termenul de 60 de zile ar fi unul de recomandare) este contrară chiar spiritului legii speciale, care este acela al asigurării acordării cu celeritate, de către entitățile notificate, de măsuri reparatorii persoanelor îndreptățite, pentru o serie de abuzuri produse de către stat în timpul regimului comunist. In măsura în care numai s-ar recomanda entităților notificate ca activitatea de soluționare a notificărilor să se finalizeze în cadrul unui termen de 60 de zile, dreptul persoanelor îndreptățite de a obține măsurile reparatorii recunoscute prin legea specială ar fi unul expus arbitrariului, pentru că realizarea lui ar fi supusă unui element aleatoriu reprezentat de voința/disponibilitatea entității notificate de a emite decizia sau dispoziția motivată la care se face referire în același text de lege.

Cât privește argumentul expus de către apelant cu referire la necesitatea dovedirii prin acte a dreptului de proprietate și a calității de moștenitor, potrivit cu art. 22 din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că apelantul nu relevă o legătură concretă între această argumentare și situația de fapt concret dedusă judecății. Prima instanță, constatând depășirea considerabilă a termenului legal, a analizat în fond cererea/notificarea de acordare a măsurilor reparatorii formulată de către reclamantă, corespunzător competențelor conferite prin art. 26 alin. (3) raportat la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată și prevederilor Deciziei nr. 20/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii.

În analiza astfel efectuată instanța de apel a avut în vedere ansamblul actelor administrate de către reclamantă, conformându-se astfel prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, stabilind în raport de aceste probe atât faptul că imobilul pentru care s-a făcut notificarea a fost preluat de către stat de la autorii reclamantei, cât și împrejurarea că reclamanta este succesoare în drepturi față de foștii proprietari. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul General al Municipiului București, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Se învederează că recurenta nu a depus actele doveditoare la data notificării, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. O primă critică se referă la faptul că nu s-au produs dovezi privind încasarea unor despăgubiri la momentul preluării imobilului. O altă critică vizează greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, care sunt exagerat de mari. În ședința publică de azi instanța a ridicat excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată de intimată prin întâmpinare. Astfel, față de excepția ridicată, Înalta Curte reține că aceasta nu este incidență în cauză în condițiile în care din cuprinsul cererii de recurs se pot desprinde critici propriu - zise de nelegalitate ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care urmează a se respinge excepția sus evocată. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ori după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și în cazul moștenitorilor cele care atestă această calitate și după caz înscrisurile care descriu imobilele și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire, decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Din interpretarea acestui text de lege rezultă că termenul de depunere a actelor doveditoare până la data soluționării notificării este unul de recomandare iar nu de decădere, astfel încât în fața instanței investite cu soluționarea contestației pot fi depuse asemenea acte.

Noțiunea de acte doveditoare la care se referă dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 a fost precizată prin Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în art. 23 lit. a) - h) în care s-au enumerat înscrisurile cu valoare probantă în dovedirea dreptului de proprietate de către persoana îndreptățită (acte translative de proprietate, acte ce atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive, acte care descriu construcția, dacă aceasta a fost demolată, expertiza judiciară sau extrajudiciară, declarații notariale pe proprie răspundere date de persoana ce se consideră îndreptățită, orice alte înscrisuri de care înțelege să se servească persoana îndreptățită.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, unitatea notificată este obligată să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la data deprecierii acesteia sau după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestor acte, să admită sau să respingă acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu. Nu există nici un temei legal pentru care considerând că actele depuse de persoana îndreptățită, nu sunt adecvate sau suficiente, unitatea notificată să refuze „sine die" soluționarea notificării și eventualul control al instanței de judecată cu privire la temeinicia și legalitatea dispoziției sau deciziei emise. Prin urmare, chiar în situația nedepunerii de către persoana îndreptățită a tuturor actelor considerate de către unitatea notificată soluția instanței de obligare a acesteia din urmă la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate, este în concordanță cu dispozițiile legale în materie.

Stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție, și a dreptului la un proces echitabil consacrat prin același articol din Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizea2ă prin posibilitatea de a sesiza instanța ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludenta și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate.

Astfel din perspectiva celor expuse, susținerile recurentului sunt nefondate nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nefondată este și critica legată de obligare la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile existenței culpei procesuale prevăzute de art. 274 C. proc. civ. Cum fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, susținerile recurentului legate de acordarea cheltuielilor de judecată, sunt nefondate și fără suport juridic, cu atât mai mult cu cât aceste cheltuieli sunt și dovedite prin actele depuse la dosar. Ca atare, criticile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a se respinge ca nefondat.

În acelați timp, constatând că prin această soluție recurentul pârâtul este, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea "căzută în pretenții", se va dispune, obligarea acestuia la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata reclamantă M.A.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității pentru nemotivarea recursului invocată de intimata reclamantă M.A.D. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului București împotriva Deciziei nr. 214/ A din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Obligă recurentul pârât să plătească intimatei reclamante M.A.D., 250 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2011.