ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2278/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2278/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 934 din 23 iunie 2009, a fost admisă

acțiunea astfel precizată, dispunându-se obligarea pârâtului de a

propune, în beneficiul reclamantei, măsuri reparatorii prin echivalent,

sub forma despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

pentru imobilul situat în București, sector 3, compus din: apartamentul

și cota indiviză aferentă de teren de 214 m.p.

Pentru a dispune astfel, instanța

a reținut în esență că:

Reclamanta Maftei Ana Daniela a

formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 2511 din 02 august 2001

adresată Prefecturii Municipiului București, prin care a solicitat

despăgubirea în natură pentru imobilul situat în București,

sector 3, compus din teren în suprafață de 214 mp și

construcție, care a fost demolată în anul 1989, menționându-se

că în prezent pe teren se află construite blocuri.

De asemenea, reclamanta a solicitat

despăgubiri pentru apartamentul nr. 1, situat la aceeași adresă,

care a fost confiscat abuziv în anul 1987, și pentru care nu i-a fost

acordată nici o despăgubire până în prezent.

Notificarea a fost transmisă

Primăriei Municipiului București (conform adresei din 22 august 2002 -

fila 14 din dosar) și a fost înregistrată la această

instituție sub nr. 3007/2007, nefiind soluționată până în

prezent, după cum rezultă din adresa din 05 ianuarie 2009 emisă

de pârâtă.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23,

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe,

prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii

de restituire în natură.

Art. 26 alin. (3) din lege prevede

că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere

a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi

atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la

secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se

află sediul unității deținătoare, sau, după caz,

al entității investite cu soluționarea notificării, în

termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007

dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție, publicată în M. Of. din 12 noiembrie 2007, obligatorie

potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a statuat că în aplicarea dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Cererea dedusă

judecății se circumscrie situației arătate, întrucât

notificarea reclamantei nu a fost soluționată, astfel că

titularul notificării are deschisă calea acțiunii în

justiție pentru valorificarea dreptului său la reparație. In

ceea ce privește calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, s-a reținut

că, prin actul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 1971, autorii

reclamantei – S.E. și S.G. - au cumpărat apartamentul de la parter,

compus din două camere, baie, bucătărie, oficiu, vestibul,

precum și apartamentul, situat la demisol, compus din două camere,

baie, bucătărie, pivniță, vestibul, oficiu, cu cota

indiviza aferenta de teren de 214 mp, din suprafața totală de 322 mp,

imobile situate în București, sector 4, precum și cota parte

indiviză din părțile comune ale imobilului.

Apartamentul nr. 1, situat la demisolul

imobilului aparținând numiților S.E. si S.G. a fost trecut în

proprietatea statului, cu plată, în baza Deciziei nr. 1847 din 17

noiembrie 1977 a Consiliului Primăriei Municipiului București, în

conformitate cu prevederile art. 56 din Legea nr. 4/1973, art. 30 alin. (2) din

Legea nr. 58/1974 și art. 19 din H.C.M. nr. 880/1973, astfel cum

rezultă din adresa din 24 iunie 2002 emisă de Primăria

sectorului 3 - Direcția Venituri, Impozite și taxe locale.

În adresa din 26 martie 2009

emisă de Municipiul București Consiliul Local sector 3 - Direcția

Impozite și taxe locale se menționează că din Decizia nr. 1847

din 17 noiembrie 1977 a CPMB reiese că reîncepând cu data de 01 aprilie 1974

(modificată ulterior cu data de 17 noiembrie 1977, conform Deciziei nr. 1847/1977)

s-a trecut, cu plată, în proprietatea statului locuința situată

la demisol și cota parte indiviză de 101,48 mp din terenul în

suprafață de 307,53 mp.

Din adresa din 30 iulie 2002 emisa de

SC T.A. SA rezultă că imobilul situat în sectorul 3, a fost demolat

conform Decretului de expropriere nr. 98/1989. In aceeași adresă se

menționează că pentru imobil s-au încasat, de către S.G. și

E., despăgubiri în valoare de 39.749 lei, conform procesului verbal nr. 799

din 27 octombrie 1989 și nu s-au încasat despăgubiri pentru

suprafața de teren de 107 mp.

Aceeași situație

juridică a fost evidențiată și în adresa din 20 mai 2009

emisă de Primăria Municipiului București - Direcția

Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul

Evidență Proprietății.

Întrucât deposedarea a fost

făcută pe de o parte în baza Legea nr. 4/1973, în privința

apartamentului și a cotei indivize de teren aferente acestuia, și pe

de altă parte prin expropriere, în temeiul Decretului de expropriere nr. 98/1989,

a apreciat instanța că preluarea a fost abuzivă, fiind incidente

disp. art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 11 din Legea nr. 10/2001, precum

și art. 1 pct. 1.3 lit. a) și pct. 1.4 din Normele metodologice de

aplicare a Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, imobilul intră în

domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Reclamanta are calitatea de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, fiind

moștenitoarea numiților S.G. și S.E., proprietari ai imobilului

la data preluării în mod abuziv, astfel:

La data de 14 octombrie 1990 a decedat

S.G., de pe urma acestuia rămânând în calitate de moștenitori S.E.,

soție, S.T.M. și reclamanta M.A., în calitate de fii, astfel cum

rezultă din certificatul de moștenitor din 26 august 1992 emis de

Notariatul de stat al sectorului 3, București.

La data de 09 decembrie 2000 a decedat

și S.E., moștenitorii acesteia fiind S.T.M. și reclamanta M.A.,

în calitate de fii, conform certificatului de moștenitor din 12 februarie 2001

emis de B.N.P. D.Ș.

Numai reclamanta M.E. a formulat

cerere de restituire, în temeiul Legii nr. 10/2001, având calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 3 alin. (1)

lit. a) și art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la măsura reparatorie

concretă ce urmează a fi luată în cauză, a reținut

instanța că, potrivit raportului de expertiză întocmit în

cauză, suprafața de teren în litigiu este imposibil de restituit în

natură, fiind ocupată în totalitate de domeniul public, bloc, alei

și spații verzi.

Față de această

împrejurare și având în vedere că și construcția de pe

teren a fost demolată, în aplicarea dispozițiilor art. 10 și 11

din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii vor fi acordate prin

echivalent în forma despăgubirilor, în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, pentru terenul ce nu se poate restitui în natură,

precum și pentru construcția demolată, în compunerea din actul

de vânzare cumpărare din 26 iunie 1971 de fostul Notariat de stat al

sectorului IV București, condiționat de rambursarea sumei

reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu

coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General iar prin Decizia

civilă nr. 214 din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală s-a respins apelul pentru următoarele considerente:

Afirmația apelantului în sensul

că termenul de 60 de zile reglementat prin art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 ar avea natura juridică a unui termen de recomandare este

lipsită de fundament, și în vădită contradicție cu

conținutul acestei norme juridice care pune în legătură

necesară acest termen cu obligația entității notificate de

a soluționa notificarea prin emiterea unei decizii sau dispoziții

motivate.

Interpretarea prevederilor art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 în sensul susținut de apelantă (că

termenul de 60 de zile ar fi unul de recomandare) este contrară chiar

spiritului legii speciale, care este acela al asigurării acordării cu

celeritate, de către entitățile notificate, de măsuri

reparatorii persoanelor îndreptățite, pentru o serie de abuzuri

produse de către stat în timpul regimului comunist. In măsura în care

numai s-ar recomanda entităților notificate ca activitatea de

soluționare a notificărilor să se finalizeze în cadrul unui

termen de 60 de zile, dreptul persoanelor îndreptățite de a

obține măsurile reparatorii recunoscute prin legea specială ar

fi unul expus arbitrariului, pentru că realizarea lui ar fi supusă

unui element aleatoriu reprezentat de voința/disponibilitatea

entității notificate de a emite decizia sau dispoziția motivată

la care se face referire în același text de lege.

Cât privește argumentul expus de

către apelant cu referire la necesitatea dovedirii prin acte a dreptului

de proprietate și a calității de moștenitor, potrivit cu art.

22 din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că apelantul nu relevă

o legătură concretă între această argumentare și

situația de fapt concret dedusă judecății.

Prima instanță, constatând

depășirea considerabilă a termenului legal, a analizat în fond

cererea/notificarea de acordare a măsurilor reparatorii formulată de

către reclamantă, corespunzător competențelor conferite

prin art. 26 alin. (3) raportat la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

republicată și prevederilor Deciziei nr. 20/2007 pronunțată

de înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în

interesul legii.

În analiza astfel efectuată

instanța de apel a avut în vedere ansamblul actelor administrate de

către reclamantă, conformându-se astfel prevederilor art. 22 din

Legea nr. 10/2001, stabilind în raport de aceste probe atât faptul că

imobilul pentru care s-a făcut notificarea a fost preluat de către

stat de la autorii reclamantei, cât și împrejurarea că reclamanta

este succesoare în drepturi față de foștii proprietari.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul Primarul General al Municipiului București,

solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost

formulat.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se învederează că recurenta

nu a depus actele doveditoare la data notificării, fiind astfel

încălcate dispozițiile art. 22 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

O primă critică se

referă la faptul că nu s-au produs dovezi privind încasarea unor

despăgubiri la momentul preluării imobilului.

O altă critică vizează

greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, care sunt

exagerat de mari.

În ședința publică de

azi instanța a ridicat excepția nulității recursului pentru

nemotivare, invocată de intimată prin întâmpinare.

Astfel, față de

excepția ridicată, Înalta Curte reține că aceasta nu este

incidență în cauză în condițiile în care din cuprinsul

cererii de recurs se pot desprinde critici propriu - zise de nelegalitate ce se

circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care

urmează a se respinge excepția sus evocată.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001

actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ori după caz, ale

calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum

și în cazul moștenitorilor cele care atestă această

calitate și după caz înscrisurile care descriu imobilele și

orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire,

decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data

soluționării notificării.

Din interpretarea acestui text de lege

rezultă că termenul de depunere a actelor doveditoare până la

data soluționării notificării este unul de recomandare iar nu de

decădere, astfel încât în fața instanței investite cu

soluționarea contestației pot fi depuse asemenea acte.

Noțiunea de acte doveditoare la

care se referă dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 a fost

precizată prin Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în art.

23 lit. a) - h) în care s-au enumerat înscrisurile cu valoare probantă în

dovedirea dreptului de proprietate de către persoana

îndreptățită (acte translative de proprietate, acte ce

atestă deținerea proprietății de către persoana

îndreptățită sau ascendentul acesteia la data preluării

abuzive, acte care descriu construcția, dacă aceasta a fost

demolată, expertiza judiciară sau extrajudiciară,

declarații notariale pe proprie răspundere date de persoana ce se

consideră îndreptățită, orice alte înscrisuri de care

înțelege să se servească persoana îndreptățită.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001

republicată, unitatea notificată este obligată să

soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la data deprecierii

acesteia sau după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei

acestor acte, să admită sau să respingă acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu.

Nu există nici un temei legal

pentru care considerând că actele depuse de persoana

îndreptățită, nu sunt adecvate sau suficiente, unitatea

notificată să refuze „sine die" soluționarea

notificării și eventualul control al instanței de judecată

cu privire la temeinicia și legalitatea dispoziției sau deciziei

emise.

Prin urmare, chiar în situația

nedepunerii de către persoana îndreptățită a tuturor

actelor considerate de către unitatea notificată soluția

instanței de obligare a acesteia din urmă la emiterea unei decizii

sau dispoziții motivate, este în concordanță cu

dispozițiile legale în materie.

Stabilirea obligației pentru

instanță de a soluționa o contestație întemeiată pe

Legea nr. 10/2001 doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii

administrative ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la

justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție, și a

dreptului la un proces echitabil consacrat prin același articol din

Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Or, un proces echitabil presupune un

tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la

justiție nu se realizea2ă prin posibilitatea de a sesiza

instanța ci și prin dreptul recunoscut părților de a

propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum

și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludenta

și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare

pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia

soluția pe probele administrate.

Astfel din perspectiva celor expuse,

susținerile recurentului sunt nefondate nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nefondată este și critica

legată de obligare la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile

existenței culpei procesuale prevăzute de art. 274 C. proc. civ.

Cum fundamentul acordării

cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală,

susținerile recurentului legate de acordarea cheltuielilor de

judecată, sunt nefondate și fără suport juridic, cu atât

mai mult cu cât aceste cheltuieli sunt și dovedite prin actele depuse la

dosar.

Ca atare, criticile recurentului nu se

circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care

recursul urmează a se respinge ca nefondat.

În acelați timp, constatând

că prin această soluție recurentul pârâtul este, în sensul art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea "căzută în pretenții",

se va dispune, obligarea acestuia la plata sumei de 250 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată, către intimata reclamantă M.A.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității pentru nemotivarea recursului invocată de intimata

reclamantă M.A.D.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Primarul General al Municipiului București împotriva Deciziei nr.

214/ A din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Obligă recurentul pârât să

plătească intimatei reclamante M.A.D., 250 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 martie 2011.