ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 504/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 13 februarie 2009 și înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta D.D.E. a chemat în judecată pe pârâta SC G.T. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pronunțată, să dispună retrocedarea în natură a terenului de 2350 m.p. Pârâta a formulat, în subsidiar, în situația în care se va dispune restituirea în natură a terenului solicitat de reclamantă, cerere de chemare în garanție a A.V.A.S., în calitate de instituție publică implicată în privatizarea SC G.T. SA, care, potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este obligată să facă propuneri pentru acordarea masurilor reparatorii sub forma despăgubirilor stabilite în condițiile legii speciale.

La data de 10 iulie 2009, pârâta SC G.T. SA a depus la dosar Decizia nr. 22 din 14 august 2008, prin care s-a răspuns la notificarea reclamantei. La data de 13 noiembrie 2009, reclamanta a depus la dosar precizare la acțiune, față de actele depuse de pârâtă, prin care a solicitat ca prim capăt de cerere, anularea Deciziei nr. 22 din 14 august 2008, emisă de pârâtă în soluționarea notificării, menționând că nu i-a fost comunicată legal această decizie, și, ca o consecință a primului capăt de cerere, obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în suprafață de 2350 m.p. În motivarea acțiunii precizate, reclamanta a menționat că este persoană îndreptățită în înțelesul legii, deoarece este moștenitoarea autorului D.C., tatăl său, autor de la care a fost preluat terenul în suprafață de 2350 m.p., fără titlu valabil.

Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 373 din 24 septembrie 2010, a respins acțiunea formulată de reclamantă, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că Decizia nr. 22 din 14 august 2008 este legală și temeinică, față de înscrisurile depuse de reclamantă și de pârâtă la dosar și față de raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul G.M. Din actele de preluare depuse de reclamanta la dosar rezultă că autorului D.C. i s-a preluat de stat numai o suprafață de 250 m.p., în anul 1982, în temeiul Decretului nr. 134/1980, așa cum rezulta din cuprinsul acestui decret și din procesul-verbal de preluare din 1982, iar cu privire la aceasta suprafața de 250 m.p., autoarea reclamantei D.D.E.

– numita D.N. - a obținut reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Ordinului Prefectului Dolj nr. 155/1999, reclamanta nedovedind cu alte înscrisuri aspectul susținut, în sensul că și o altă suprafață de teren ar fi fost expropriată de la autorul D.C. În ceea ce privește restul terenului solicitat prin notificarea formulată, instanța de fond a constatat că acesta a aparținut la data preluării, autorilor B.S.

și B.M., aspect care rezultă fără echivoc din cuprinsul notificării și actele invocate în dovedirea notificării, respectiv actele de vânzare-cumpărare din 1929 si 1935, precum si actele de preluare invocate de reclamantă - decretele de expropriere din 1966 și 1980, astfel încât pentru a putea beneficia de restituirea în natură sau prin echivalent a acestor terenuri, instanța a apreciat că reclamanta trebuia să facă dovada calității ei de persoana îndreptățită la reconstituire în temeiul art. 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv că este moștenitoarea proprietarilor deposedați, B.S. și B.M. În speță, din actele depuse de părți la dosar, respectiv sentința civilă nr. 95/2009 a Tribunalului Dolj, s-a reținut că autorul D.C.

a renunțat expres la moștenirea părinților săi B.S. și B.M., așa cum rezultă din certificatele de moștenitor, astfel încât în condițiile art. 696 C. civ., reclamanta D.D.E. nu poate fi îndreptățită să solicite reconstituirea terenului ce a aparținut autorilor B.S. și B.M., atâta timp cât autorul D.C. nu are calitatea de moștenitor în sensul legii. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta D.D.E., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin decizia nr. 135 din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei, reținând că sentința atacată este legală și temeinică, prima instanță interpretând în mod corect probele administrate în cauză și aplicând în mod corespunzător dispozițiile legale în materie, la situația de fapt rezultată din materialul probator al dosarului.

Instanța de apel a arătat că reclamanta nu face dovada calității de persoană îndreptățită la restituirea terenului, în temeiul Legii nr. 10/2001. Terenul preluat de la autorul său, s-a restituit prin Ordin al Prefectului, iar terenul despre care se susține că a fost preluat în 1966 (terenul în litigiu), nu a fost în proprietatea tatălui, ci a bunicilor săi, reclamanta nefiind îndreptățită la restituire. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta D.D.E., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 10 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta a arătat că, în baza Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură a terenului, ca nefiind afectat de construcții. În dovedirea calității de moștenitor a depus hotărâri judecătorești care confirmă titlul de proprietate și actul de partaj voluntar ce vizează terenul dobândit de la autorul B.S.

și unde D.C., alături de fratele său D.G., sunt moștenitori ai autorului. Reclamanta a arătat și că tatăl său a renunțat doar la casa de locuit și la terenul curte în suprafață de 439 m.p., ce a aparținut autorilor săi, B.. În rest, a formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, alături de fratele său D.G. și ambii sunt menționați ca moștenitori în titlul de proprietate și recunoscuți în actul de partaj voluntar, însă instanța de apel precizează că aceste acte nu au putere doveditoare în ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită la imobilele preluate abuziv de la autorul acestora. La termenul de judecată din 31 ianuarie 2012, intimata-pârâtă

SC G.T. SA

a invocat nulitatea recursului și, având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate această excepție. Potrivit art. 302 1 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Modificarea sau casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obține doar în condițiile de nelegalitate strict reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. În speță, reclamanta D.D.E. nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302 1 și art. 304 C. proc. civ., susținerile acesteia nefiind structurate din punct de vedere juridic. Dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., invocate de recurentă, au fost abrogate prin art. I din O.U.G. nr. 138/2000, publicată în M. Of. al României nr. 479 din 2 octombrie 2000, așa încât aceste prevederi legale nu mai sunt în vigoare. În motivarea recursului, reclamanta a invocat în mod formal incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 C. proc. civ., deoarece nu a arătat care sunt prevederile legale încălcate sau aplicate greșit de curtea de apel, formulând numai critici privind situația de fapt în cauză și care vizează netemeinicia hotărârii atacate, neputând fi analizate în calea de atac a recursului.

În motivarea recursului, se contestă modul de stabilire, pe baza probelor administrate, a situației de fapt, însă asemenea critici nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate. Așadar, recurenta nu s-a conformat obligației de a indica aspecte de nelegalitate care să facă posibil controlul hotărârii, iar pe de altă parte, modalitatea de redactare a motivelor nu permite instanței să realizeze în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., încadrarea în limitele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Ca urmare, întrucât recurenta nu a formulat critici care să permită încadrarea lor din oficiu într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de textul legal sus-menționat, rezumându-se la expunerea unor fapte și afirmații, nesubliniind relevanța pe care acestea o prezintă pentru cazurile limitativ prevăzute de lege, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. raportat la art. 303 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta D.D.E. împotriva deciziei nr. 135 din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.