ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7220/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 801 din 28 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții H.V. și H.I. în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București prin Primarul General și a obligat-o pe pârâtă să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată prin care să acorde măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a imobilului-teren în suprafață de 500 mp, situat în București, Intrarea P., sector 4. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Terenul în suprafață de 500 mp, situat în str. P., sector 4, a aparținut soților I. și H.V., fiind dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare la data de 12 februarie 1958 și preluat de către stat prin Decretul de expropriere nr. 379 din 04 decembrie 1985, poziția 277, de la foștii proprietari H.V.

și H.I. Din adresa nr. A1. din 02 martie 2009 emisă de SC A.B. SA rezultă că la data exproprierii s-au acordat despăgubiri în valoare de 40.555 RON, la 25 decembrie 1986, pentru construcția demolată, iar terenul a trecut fără nici un fel de despăgubire în proprietatea statului. În cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, iar reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, potrivit art. 3 din același act normativ. Reclamanții au declanșat procedura administrativă prealabilă impusă de Legea nr. 10/2001 și, în lipsa răspunsului la care erau îndreptățiți, s-au adresat instanței de judecată după aproape 10 ani de la depunerea notificării.

Pârâta avea obligația ca, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să facă persoanelor îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Întrucât din situația juridică depusă la dosar rezultă că în prezent terenul este liber, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea lui în natură, astfel că față de refuzul pârâtei de soluționare a notificării se impune obligarea acesteia la emiterea deciziei/dispoziției motivate de restituire în natură a terenului în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 29A din 26 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: - a admis în parte acțiunea; - a dispus restituirea în natură a suprafeței totale de 174,14 mp (respectiv suprafețele de 78,33 mp și 95,81 mp teren liber), identificată prin raportul de expertiză supliment întocmit de experta M.C.L.; - a obligat-o pe pârâtă să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru suprafața de teren de 72,92 mp, reprezentând parcare betonată și trotuar, identificată prin același raport de expertiză.

În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele: Din înscrisurile depuse la dosarul instanței de fond, atașate, și anume din notificarea formulată de reclamanți, din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1./1958, din adresa Direcției Generale de Impozite și Taxe Locale, reiese că numiții H.I. și H.V. au deținut cu titlu de proprietari o suprafață de 241,50 mp, situată în str. P. nr. 20, sector 4. Este adevărat că din adresa atașată la dosarul instanței de fond, reiese că imobilul expropriat de la foștii proprietari H.I. și V. deținea o suprafață de 500 mp. Conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În speța supusă judecății s-a făcut o dovadă contrară celor ce reies din decretul de expropriere, în sensul că dintr-un act autentic de proprietate reiese că petenții au cumpărat în calitate de proprietari o suprafață de 241,50 mp. În conformitate cu raportul de expertiză efectuat în faza apelului, reiese că suprafața liberă din cadrul terenului în litigiu este de 174,14 mp, respectiv suprafețele de 78,33 mp și 95,81 mp, teren pentru care urmează să se dispună restituirea în natură, potrivit identificării făcute prin raportul suplimentar de expertiză întocmit de către expertul tehnic judiciar topograf ing. M.C.L., în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că imobilele preluate abuziv se restituie de regulă în natură, și cu dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Pentru terenul care nu este liber, potrivit acelorași rapoarte de expertiză, și anume pentru terenul în suprafață de 72,92 mp care reprezintă parcare betonată și trotuar, pârâta va fi obligată să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 În concluzie, apelul pârâtului se impune a fi admis, iar sentința de fond schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a acțiunii, în limita suprafeței de teren pentru care reclamanții și-au dovedit dreptul de proprietate, urmând a se restitui în natură suprafața liberă de 174,14 mp, iar pentru cea de 72,92 mp, ocupată de parcare betonată și trotuar, pârâta va fi obligată să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care au formulat următoarele critici: 1. În mod greșit, instanța de apel nu a recunoscut reclamanților dreptul la restituire pentru tot terenul în litigiu, și anume pentru 500 mp. Din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului în suprafață de 500 mp, așa cum legal a dispus instanța de fond. Astfel, în adresa SC A.B. SA din data de 02 martie 2009 se arată că: imobilul din Intrarea P., sector 4 a fost expropriat și demolat în baza Decretului nr. 379 din 04 decembrie 1985; imobilul avea un teren în suprafață de 500 mp, din care construit 67,71 mp, fiind acordate despăgubiri pentru clădire; nu s-au acordat despăgubiri pentru teren.

La fel, prin adresa P.M.B. Direcția evidență imobiliară și cadastrală se arată că imobilul situat în Intrarea P., sector 4 a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 379 din 04 decembrie 1985, cu suprafață expropriată de 500 mp teren și construcții, iar în anexa 1 a decretului, la poziția 277, sunt înscriși H.V. și H.I., rezultând deci că de la aceștia s-a luat terenul în suprafață de 500 mp. La dosarul de apel, se află o altă adresă a P.M.B. cu aceleași precizări, din data de 15 noiembrie 2011, în care se arată că s-au expropriat 500 mp teren, iar din această suprafață 412,16 mp este teren liber.

Chiar dacă prin adresa primită de la Direcția Generală de Impozite Locale Sector 4 se arată că la dosarul de clădiri nu se regăsește chitanța sub semnătură privată care atestă vânzarea-cumpărarea unei porțiuni din terenul în discuție, acest lucru nu este imputabil reclamanților, care au depus această chitanță în original, ce face dovada că au avut în proprietate acest teren cumpărat în anul 1960, pentru care au plătit impozite până în anul 1985, când a fost expropriat de stat; chiar în decretul de expropriere se arată că de la reclamanți a fost expropriată suprafața de teren de 500 mp, nu de la alți proprietari.

Art. 24 din Legea nr. 10/2001 arată că, în absenta unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Or, din toate probele rezultă că reclamanții au fost deposedați de cei 500 mp în litigiu, nu alte persoane, iar altcineva nu deține acest teren. 2. În mod nelegal, instanța de apel consideră că, din suprafața pe care admite că reclamanții au fost proprietari, este posibilă restituirea în natură doar a 174,14 mp, pentru restul de 72,92 mp dispunând obligarea pârâtei să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În cauză, trebuie să se dispună restituirea în natură a întregii suprafețe de 500 mp de teren, având în vedere următoarele aspecte: - la data notificării, terenul în discuție era liber de orice construcție; - la dosar există o notă emisă de P.M.B. nr. N1. din 22 octombrie 2009, prin care se arată că terenul în discuție este liber de construcții și este doar parțial afectat de trotuar; P.M.B. Serviciul cadastru arată printr-o adresă că terenul nu este afectat de amenajări de utilitate publică și nici de rețele edilitare subterane sau supraterane; - P.M.B. Direcția urbanism arată că din evidente rezultă că Direcția Urbanism nu a emis autorizație de construire pentru amplasamentul menționat. Faptul că fără autorizație, ilegal, s-au amenajat niște locuri de parcare pe teren nu împiedică restituirea lui în natură.

La dosarul din apel se găsește și o adresă a Primăriei sectorului 4. Serviciul avize urbanism, prin care se arată că pe spațiul betonat situat în Intrarea P. au fost amenajate locuri de parcare plătite de locatarii din Blocul XX., dar având în vedere situația juridică a terenului, încasarea plații acestor locuri de parcare a fost sistată începând cu data de 01 ianuarie 2012, până la data reglementării juridice a terenului în cauză. Pentru aceste motive, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și, pe fond, menținerea ca temeinică și legală a sentinței primei instanțe, prin care pârâta a fost obligată la restituirea în natură a terenului solicitat, în suprafață de 500 mp.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Recurenții susțin că sunt îndreptățiți la restituire pentru întreaga suprafață de teren solicitată, de 500 mp, pentru care ar opera în favoarea lor prezumția de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, susțin că au deținut în proprietate și diferența de teren pentru care nu au act autentic, titlul pentru aceasta constituindu-l o chitanță sub semnătură privată încheiată în anul 1960. Aceste critici, care aduc în discuție aplicarea regulilor de probațiune în materia Legii nr. 10/2001, nu sunt fondate.

Este adevărat că prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 se instituie o prezumție legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură. în speță, însă, așa cum corect a reținut instanța de apel, există o probă contrară în sensul textului menționat, și anume actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 12 februarie 1958, care atestă transmiterea în patrimoniul cumpărătorilor H.V. și H.I.

a dreptului de proprietate numai asupra unei suprafețe de 241,50 mp teren. Acest act răstoarnă prezumția privind existența în patrimoniul expropriaților a dreptului de proprietate asupra suprafeței de 500 mp, rezultată din faptul că, în actul de expropriere, figurează înscriși cu 500 mp teren. În ce privește actul invocat de recurenți pentru diferența până la 500 mp, respectiv chitanța sub semnătură privată încheiată în anul 1960, acesta nu are valoarea unui act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu este translativ de proprietate. La data încheierii actului în discuție era în vigoare Decretul nr. 144/1958, care impunea ad validitatem forma autentică pentru actele de înstrăinare de terenuri.

Astfel, potrivit art. II alin. (2) din Decretul nr. 144/1958, înstrăinarea terenurilor proprietate particulară cu sau fără construcții de pe teritoriul orașelor se putea face numai în formă autentică, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, înstrăinările făcute fără respectarea cerințelor acestui decret erau nule de drept. Ca atare, forma autentică era prevăzută ca o condiție de validitate a actului de vânzare-cumpărare încheiat sub imperiul Decretului nr. 144/1958, condiție neîndeplinită de convenția invocată de recurenți, materializată printr-un înscris sub semnătură privată. Această convenție este nulă ca act de înstrăinare, conform art. 11 alin. (3) din Decretul nr. 144/1958, având doar valoarea unui antecontract de vânzare-cumpărare, care nu a transmis dreptul de proprietate, ci a dat naștere doar unei obligației de a face, aceea a încheierii în viitor a actului în forma cerută de lege.

Concluzionând, urmează a se reține că în patrimoniul autorului recurenților, H.V., și al recurentei H.I. nu a existat la data preluării dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe cu care figurează menționați în decretul de expropriere - 500 mp, ci doar asupra suprafeței de 241,50 mp, pentru care s-a prezentat act translativ de proprietate (actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1./1958). Față de această situație, raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt îndreptățite la restituire persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, în mod legal instanța de apel a reținut că recurenții sunt îndreptățiți la restituire numai pentru suprafața de teren de 241,50 mp.

2. Nici criticile vizând greșita nerestituire în natură a întregului teren solicitat nu sunt fondate. Instanța de apel a apreciat că din totalul suprafeței de 241,50 mp pentru care reclamanții sunt îndreptățiți la restituire, pot face obiectul restituirii în natură numai 174,14 mp, în timp ce pentru diferența de 72,92 mp se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Pentru ca imobilele-terenuri preluate abuziv să facă obiect al restituirii în natură, este necesar ca acestea să fie libere.

În sensul Legii nr. 10/2001, sunt considerate libere terenurile care nu sunt ocupate de construcții noi, autorizate, precum și cele care nu sunt afectate servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale - art. 11 alin. (3). În speță, însă, conform situației de fapt reținute pe baza probelor administrate de către instanța de apel, situație ce nu poate fi schimbată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., suprafața de 72,92 mp este afectată de parcare betonată și trotuar. Or, în raport de această afectațiune concretă, terenul de 72,92 mp nu poate fi considerat liber. Astfel, trotuarul reprezintă o amenajare de utilitate publică, expres menționată cu această destinație la art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Aceleași norme metodologice explicitează sintagma „amenajări de utilitate publică" din lege ca având în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității. Or, această condiție este îndeplinită în speță în ce privește terenul ocupat de parcarea betonată, care a fost amenajată pentru locatarii din blocul XX., conform adresei Primăriei sectorului 4 la care chiar recurenții fac trimitere. Prin urmare, fiind o utilitate ce asigură funcționalitatea unui bloc de locuit, este neîndoielnic că deservește nevoile comunității, fapt ce îi conferă caracterul unei amenajări de utilitate publică, cu consecința că terenul pe care îl afectează nu poate fi restituit în natură, ci doar prin echivalent.

Faptul că parcarea aferentă blocului nu ar fi autorizată nu face posibilă restituirea în natură a terenului pe care ea este amplasată, cum greșit susțin recurenții, deoarece condiția autorizării este cerută de art. II alin. (3) din Legea nr. 10/2001 numai pentru construcțiile noi, edificate după preluare, nu și pentru amenajările de utilitate publică, care, prin natura lor, fac imposibilă restituirea în natură a terenurilor pe care le afectează. În concluzie, reținând că terenul de 72,92 mp nu este liber, cu consecința acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Față de considerentele prezentate, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții H.V. și H.I. împotriva deciziei nr. 29A din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 20112.