ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2042/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2042/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 6909

din 29 iulie 2000 la Judecătoria sectorului 1 București, reclamantul B.A.G.M. a

acționat în judecată Consiliul Local al Municipiului București și RA A.P.P.S.

pentru ca instanța prin hotărârea ce o va pronunța să-i oblige pe pârâți să-i

lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 398,60 mp situat

în București, – ce a aparținut autorului său B.C. și expropriat prin Decretul

nr. 34/1974.

Prin sentința nr. 11808 din 20 iunie

2000 Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București – având în vedere valoarea

obiectului litigiului la data introducerii acțiunii.

RA A.P.P.S. a formulat în fața

Tribunalului o cerere de arătare a titularului dreptului, indicând Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar la 23 octombrie 2001,

reclamantul a solicitat chemarea în judecată a D.G.A.F.F., pentru a fi obligată

să-i lase în deplină proprietate și posesie o porțiune de aproximativ 20 mp din

terenul revendicat și pe care această pârâtă o folosește.

Tot la cererea reclamantului a fost

introdus în cauză și S.I.E.

Tribunalul București, prin sentința

civilă nr. 1614 din 04 noiembrie 2002 a admis excepția lipsei de legitimare

procesuală pasivă a RA A.P.P.S. și a respins acțiunea față de aceasta pe

temeiul excepției, iar față de ceilalți pârâți acțiunea a fost respinsă ca

inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul a reținut că în urma apariției Legii nr. 10/2001 – în timpul

derulării procesului, cererea se impunea a fi rezolvată în temeiul acestui act

normativ, întrucât art. 47 dispune că ea se aplică cauzelor aflate în curs de

judecată.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 298 din 04 iunie 2003 a admis apelul declarat de reclamantul

B.G.M., a anulat sentința Tribunalului și a reținut cauza cu evocarea fondului.

Prin decizia nr. 442 din 22

octombrie 2003, Curtea de Apel București rejudecând cauza pe fond, a respins

acțiunea reclamantului împotriva S.I.E. și Consiliului General al Municipiului

București ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă, în contradictoriu cu pârâta RA A.P.P.S.

S-a reținut că în temeiul

protocolului din 10 februarie 1995 încheiat între RA A.P.P.S. și S.I.E.,

imobilul teren și construcție, în litigiu a fost transmis în administrare

S.I.E. – acesta deținând casa de oaspeți a statului – care este un obiectiv cu

destinație specială, astfel că în raport de art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

acesta nu poate fi restituit în natură, reclamantul beneficiind de măsuri

reparatorii prin echivalent.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia nr. 10237 din 8 decembrie 2005 a admis recursul reclamantului B.A.G.M. împotriva deciziei nr. 442 din 22 octombrie 2002, pe care a casat-o cu

trimiterea cauzei Curții de Apel București.

Instanța de recurs a reținut că

obiectul litigiului este o acțiune în revendicare aparținând dreptului comun,

deoarece cererea a fost formulată înaintea apariției Legii nr. 10/2001. Că

instanța de apel a calificat cererea ca aparținând dreptului comun, dar evocând

fondul, după corecta anulare a sentinței pronunțată în primă instanță, greșit a

soluționat cauza exclusiv prin prisma Legii nr. 10/2001 art. 16 alin. (4), deci

în temeiul unei legi inaplicabile.

Cu prilejul evocării fondului,

instanța de apel a statuat că terenul a fost expropriat în 1974, fără a se fi

preocupat să califice corect acțiunea, dacă este o acțiune în revendicare, ce

aparține dreptului comun, așa cum a definit-o reclamantul, pe motiv că terenul

a fost preluat fără titlu sau dacă este o acțiune în retrocedare în sensul art.

35 din Legea nr. 33/1994, cum este posibil a fi calificată, față de constatarea

potrivit căreia terenul a fost expropriat.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 440 din 13 octombrie 2006

și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, iar

acesta prin decizia nr. 444 A din 03 aprilie 2007 și-a declinat la rândul său

competența în favoarea Curții de Apel București.

Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționând conflictul negativ de competență, prin decizia nr. 423 din 24

ianuarie 2008 a constatat că în cauză competența de soluționare revine Curții

de Apel București.

În fața curții de apel au fost

administrate probe noi de S.I.E., iar reclamantul B.A. a precizat că temeiul

juridic al acțiunii sale îl constituie art. 481 C. civ. și Legea nr. 213/1998

nu și prevederile Legii nr. 33/1994. Această precizare este în deplin acord cu

temeiul juridic indicat în cuprinsul acțiunii cât și aceluia din decizia nr. 10237

din 08 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – care a apreciat

că obiectul litigiului este acțiunea în revendicare aparținând dreptului comun.

Evocând fondul după casarea deciziei nr. 442/2002, de către Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia nr. 10237/2005, Curtea de Apel București a

constatat că RA A.P.P.S. și Administrația Fondului Imobiliar nu au legitimare

procesuală pasivă.

În ceea ce privește RA A.P.P.S.,

instanța a avut în vedere faptul că în temeiul H.G. nr. 851/1994 și a

protocolului privind transmiterea unui imobil din administrarea RA A.P.P.S. în

administrarea S.I.E., imobilul în litigiu alături de alte bunuri a fost

transmis în administrarea S.I.E., fapt de necontestat de părți.

În ceea ce privește Administrația

Fondului Imobiliar – s-a stabilit pe baza probelor dosarului că aceasta are în

administrare doar apartamentul nr. 2 din imobilul în construcție și nu terenul

identificat potrivit expertizei, care nu înglobează și clădirea în care se află

și apartamentul.

S-a constatat că în mod corect a

fost introdus în cauză în calitate de pârât Ministerul Economiei și Finanțelor

ca reprezentant al statului, în temeiul art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998

– deoarece suprafața de teren marcată pe schița de plan a expertizei cu S 3 se

afla doar în administrarea S.I.E. în temeiul Protocolului din 10 februarie 1995

și a actelor normative depuse în dosar, proprietatea aparținând statului.

Așadar excepția lipsei de legitimare

a acestui pârât a fost respinsă.

Pe fond, curtea a constatat că

reclamantul este succesorul lui D.B., proprietarul terenului revendicat,

dobândit de D.B. în temeiul actului de vânzare-cumpărare nr. 33488 din 19

aprilie 1937 încheiat cu Banca M.B./CO SA București și preluat de stat în

temeiul Decretului nr. 39/1974, fără plata unor despăgubiri.

Instanța interpretând Decretul nr. 39/1974

în lumina art. 6 din Legea nr. 213/1998 a concluzionat că acesta nu poate fi

apreciat ca un titlu valabil al statului, astfel că în prezenta acțiune în

revendicare sunt incidente regulile de drept comun referitoare la compararea

titlurilor și promovarea acțiunii întemeiată pe titlul cel mai bine

caracterizat.

În temeiul raportului de expertiză

instanța de apel a concluzionat că imobilul ce a aparținut autorului

reclamantului este în prezent parțial ocupat de S.I.E., respectiv suprafața de

298,12 mp delimitată prin S 3 din schița de plan.

Instanța a înlăturat susținerea

pârâtului potrivit căreia suprafața de teren astfel delimitată ar face parte

din domeniul public, nu numai pentru că nu a fost vizat de o lege specială dar

și pentru că acesta este teren aferent casei de oaspeți – încă de la

construcția acesteia, chiar înainte de a fi dat în administrarea S.I.E.

Imobilul determinat prin construcție

drept locuință destinată oaspeților străini nu a suferit nici o transformare

după trecerea în administrarea pârâtului și servește în continuare aceluiași

scop.

S.I.E. nu-și desfășoară activitatea

în acest imobil, așa cum lasă să se înțeleagă, făcând trimitere la anexa pct. 29

la Legea nr. 213/1998, deoarece anexa nu privește nici terenul și nici casa de

oaspeți, iar dacă s-ar considera că aceasta din urmă face parte din domeniul

public, ea nu poate circumstanția regimul juridic al terenului.

Expertiza a evidențiat că suprafața

de teren S 3 este liberă, pe ea aflându-se un garaj și o parte a unei anexe –

birou, astfel că nu se poate afirma că scopul exproprierii s-a realizat –

deoarece pârâta nu a probat scopul obiectiv al deposedării, iar dacă acesta a

fost edificarea casei de oaspeți – aceasta se afla mult mai departe de terenul

marcat pe schița de plan cu S 3.

În compararea titlurilor de

proprietate, instanța a acordat prioritate dreptului de proprietate al

reclamantului – care se întemeiază pe contractul de vânzare-cumpărare al

autorului său, spre deosebire de stat care nu are un titlu valabil.

În consecință, Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor și S.I.E. au fost obligați să lase

reclamantului liniștita proprietate și posesie a terenului în suprafață de

292,12 mp – marcat în schița de plan cu S 3 punctele 3-4-5-6 din expertiza N.G.

Referitor la suprafața de 60,66 mp

pe care expertul a identificat-o ca fiind servitute de trecere, curtea a

constatat că potrivit sentinței civile nr. 1646/1996 – aceasta se afla în

proprietatea Consiliului General al Municipiului București, iar prin dispoziția

nr. 887 din 04 iunie 1996 Primarul General al Municipiului București a

constituit în favoarea unor terți o servitute de trecere.

Și în privința acestei suprafețe de

teren Curtea a reținut preferabilitatea dreptului de proprietate al

reclamantului față de acela al statului pentru aceleași considerente ca și în

precedent, astfel că a obligat Consiliul General al Municipiului București să

restituie reclamantului această suprafață de teren de 60,66 mp.

Cea de a treia suprafață de teren S

1 de 39,85 mp aparținând Consiliului General al Municipiului București – fiind

și ea liberă și întrucât titlul reclamantului este mai bine caracterizat –

statul deținând terenul în temeiul unui titlu nevalabil – instanța a promovat

acțiunea în revendicare și pentru terenul de 39,85 mp.

În recursul declarat de Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat în baza mandatului

127132/02 noiembrie 2008 de Direcția Generală a Finanțelor Publice, invocă în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nelegalitatea deciziei nr. 615 A din 08

septembrie 2008 a Curții de Apel București.

Se motivează recursul prin aceea că

imobilul a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 34 din 26 aprilie 1974 și

dat în temeiul Deciziei nr. 624 din 20 mai 1974 a Comitetului Executiv al

Consiliului Popular al Municipiului București în administrarea I.C.R.A.L.

Herăstrău, după care în temeiul H.G. nr. 815 din 02 decembrie 1994 imobilul a

trecut din administrarea RA A.P.P.S. în aceea a S.I.E. prin protocolul din 10

februarie 1995 dintre RA A.P.P.S. și S.I.E.. Imobilul astfel transferat face

parte din proprietatea publică și a complinit, imobilul casă de oaspeți deținut

de S.I.E., astfel că în mod eronat curtea de apel a apreciat în privința

fondului litigiului, sustrăgându-l domeniului din care aparține.

- În cauză – scopul exproprierii,

respectiv edificarea de construcții a fost atins, în prezent terenul fiind

afectat de construcții folosite de S.I.E.

- Greșit instanța a reținut că

imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu de vreme ce preluarea s-a

operat în temeiul Decretului nr. 34/1974 – în vigoare la acea dată.

Împotriva deciziei nr. 615 din 08

septembrie 2008 a declarat recurs și S.I.E. invocând nulitățile prevăzute de

art. 304 pct. 8 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte.

- Greșit instanța a considerat că

imobilul este destinat găzduirii oaspeților și nu atribuțiilor specifice S.I-E.

– care are caracterul de secret de stat. Terenul în litigiu este aferent casei

de oaspeți și a avut această destinație de la bun început.

- Instanța face o gravă eroare în

interpretarea probatoriului deoarece nu explică considerentele avute în vedere

atunci când reține că S.I.E. nu-și desfășoară activitatea specifică în clădirea

aflată pe teren.

- Terenul revendicat este afectat de

construcții supraterane și subterane și face parte din zona de protecție a

obiectivului militar, fiind în interiorul incintei complexului destinat

protecției informațiilor clasificate.

- Imobilul în litigiu destinat

desfășurării activității S.I.E. este bun proprietate publică în temeiul Legii

nr. 1/1998 – și este evidențiat în inventarul bunurilor din domeniul public al

statului, aprobat prin H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 Anexa 4 – astfel că

nu este susceptibil restituirii nici în temeiul Legii nr. 213/1998 și nici în

temeiul Legii nr. 18/1991.

- Scopul exproprierii a fost

realizat, întrucât terenul de 398 mp este situat într-o zonă bine constituită

urbanistic – el fiind afectat construcțiilor aparținând S.I.E.

Analizând actele și lucrările

dosarului constată următoarele:

În ceea ce privește excepția

invocată din oficiu de Înalta Curte de Casație și Justiție la termenul din 28

octombrie 2009 vizând tardivitatea recursului declarat de S.I.E., aceasta este

nefondată în raport de actele depuse în acest sens de S.I.E.

Dovada de comunicare a deciziei nr. 615/2008

a Curții de Apel București (aflată la fila 60 dosar Înalta Curte de Casație de

Justiție) a fost completată de factorul poștal cu mențiunea „Afișat” pe ușa

principală a clădirii, nici o persoană nefiind găsită.

Așa cum se atestă prin adresa nr. 555

din 06 mai 2009 a Direcției Regionale de Poștă București O.J.P. – Oficiul

poștal Otopeni, hotărârea a fost transmisă unei unități S.I.E. cu sediul în

aceeași zonă cu acela al recurentului – transmiterea efectuându-se greșit la

nivelul oficiului, deși potrivit protocolului între S.I.E. și Poșta Română

oficiul Otopeni – ridicarea corespondenței se face în fiecare zi lucrătoare de

către cadrele S.I.E. anume desemnate în acest scop, pe bază de declarație și

direct de la sediul Oficiului Poștal Otopeni. Ridicarea corespondenței se face

sub semnătură în baza listei de distribuire (borderoului) întocmită de Oficiul

Poștal, cu menționarea datei și numărului de prezentare a corespondenței sosită

la oficiul poștal.

Așa cum rezultă din copiile listelor

de distribuire a corespondenței din 30 și 31 octombrie 2008 – S.I.E. a ridicat

alte scrisori recomandate decât cea cu nr. de prezentare 50326 dat pe dovada de

comunicare a deciziei Curții de Apel București (fila 94 dosar Înalta Curte de

Casație și Justiție).

Afișarea pe ușa principală, pe

considerentul că nici o persoană nu a fost găsită este neverosimilă, dat fiind

faptul că intrarea în incinta S.I.E., ca de altfel în orice instituție militară

sau destinată serviciilor de informații, este asigurată cu pază.

Întrucât prin procedura obișnuită –

respectiv prin poștă, decizia Curții de Apel București nu a fost comunicată

S.I.E. – așa cum au fost îndeplinite în precedent celelalte acte de procedură,

S.I.E. a luat cunoștință de motivarea deciziei de-abia la data de 27 aprilie 2009,

cu ocazia citării acestuia pentru primul termen în recurs (20 mai 2009) dată la

care a solicitat eliberarea unei fotocopii de pe decizia din apel (așa cum

rezultă din cererea aflată la fila 17 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție).

Raportat la data de 27 aprilie 2009,

dată la care S.I.E. a luat cunoștință de motivarea deciziei nr. 615/A din 08

septembrie 2008 – depunerea recursului motivat împotriva acestei decizii la

data de 07 mai 2009, se înscrie în termenul legal de 15 zile prevăzut de art. 301

C. proc. civ., astfel că excepția de tardivitate invocată din oficiu de Înalta

Curte de Casație și Justiție este nefondată.

În ceea ce privește cele două

recursuri formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. Municipiul București și S.I.E. și axate pe aceleași aspecte de

nelegalitate ale deciziei nr. 615 A/2008 a Curții de Apel București, acestea

sunt nefondate.

Se susține în esență că decizia nr. 615

A din 08 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

prin care Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și S.I.E. au

fost obligați să restituie reclamantului B.A.G.M. în deplină proprietate și

liniștită posesie terenul revendicat (anterior apariției Legii nr. 10/2001)

situat în București, nr.16, sector 1 București – identificat ca fiind S 3,

cuprins între punctele 3-4-5-6 în schița anexă la raportul de expertiză V.G.

(paf.125-134) este nelegală deoarece terenul în cauză a trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 34/1974 de expropriere și face parte din

domeniul public – ca obiectiv cu destinație specială.

Critica nu este susținută de probele

dosarului.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998

fac parte din domeniul public sau privat al statului bunurile dobândite de stat

în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

tratatelor la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării

lor de către stat. Bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari și succesorii acestora, instanțele judecătorești fiind

competente să stabilească valabilitatea titlului.

Terenul în litigiu a fost preluat de

stat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 34/1974 – fără plata

despăgubirilor aferente – potrivit afirmațiilor reclamantului și neînlăturate

prin proba pozitivă contrară de către stat, parte în proces.

Prevederile Constituției din 1965

sub imperiul cărora a fost emis decretul de expropriere cât și cele ale

actualei Constituții indică cu caracter imperativ acordarea despăgubirilor ca o

condiție de realizare a exproprierii și utilitatea publică a unei atari măsuri.

În cauză aceste condiții nu au fost

realizate, nu numai pentru că exproprierea a operat fără plata despăgubirilor

dar și pentru că scopul exproprierii nu a fost realizat, deoarece pe terenul de

la nr. 6 – preluat împreună cu alte terenuri alăturate – nu au fost edificate

construcțiile care au constituit scopul exproprierii (pag.151-152 dosar

4318/2000).

Actualele construcții existente pe

teren constatate de expert (un garaj de 30 mp și un teren de 17,04 mp) au fost

edificate după 1994 când S.I.E. a primit în administrare terenurile expropriate

în 1974și construcțiile existente pe terenurile alăturate de la RA A.P.P.S. în

temeiul H.G. nr. 851/1994 și a Protocolului privind transmiterea unui imobil

nr. 15/126 din 10 februarie 1995.

Măsura exproprierii apare astfel

vădit ilegală, avându-se în vedere atât prevederile constituționale și ale art.

17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului pe care România o

ratificase la data emiterii Decretului de expropriere cât și în raport de prevederile

Legii nr. 213/1998 care definesc conceptul de titlu valabil prin opoziție cu

titlul nevalabil de proprietate al statului în privința bunurilor aflate în

domeniul public și care dă în competența instanței învestită cu acțiunea în

revendicarea bunurilor proprietate publică, constatarea valabilității titlului.

Sub acest aspect, corect prin

soluția pronunțată în cauză, Curtea de Apel București constatând

nevalabilitatea titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu, a

pronunțat prezenta acțiune în revendicarea terenului.

Afirmația recurenților potrivit

căreia terenul face parte din domeniul public și nu poate fi restituit nu este

fondată, în raport de prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, care

condiționează această apartenență la domeniul public de valabilitatea titlului

statului, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, valabilitatea titlului statului

este afectată.

În afară de aceasta, H.G. nr. 854/2000

prin care, așa cum pretind recurenții, imobilul în litigiu a trecut în domeniul

public – nu are relevanță, nu numai față de lipsa de valabilitate a titlului de

proprietate al statului, dar și raportat la faptul că a fost emisă ulterior

sesizării instanței cu prezenta acțiune în revendicare și nu se referă la

terenul în litigiu, ci la apartamentul 1 parter, aflat la distanță de terenul

în litigiu și la ½ din garaj prevăzut și în H.G. nr. 533 din 7 iunie

2002 în domeniul privat al statului, aflat în administrarea Administrației

protocolului de stat.

Oricum însă, raportul de expertiză

topo și schița însoțitoare, evidențiază că terenul în litigiu, marcat prin

conturul S 3 se află la distanță de construcția casă de oaspeți la care se

referă H.G. nr. 854/2000 și H.G. nr. 533/2002 – fiind despărțit de construcții

prin drumul de servitute S 2 de 60, 66 mp și terenul liber S 1 în suprafață de

39,85 mp.

În afară de faptul că terenul în litigiu

nu face parte din domeniul public, împrejurarea potrivit căreia ½ din

garaj are un atare regim nu este relevant în promovarea acțiunii în

revendicare, întrucât principiul instituit de art. 482 C. civ. exclude ca

regimul juridic al terenului să fie determinat de acela al construcției, iar

construcția birou nu este relevată în inventarul bunurilor proprietate publică.

Recurenta S.I.E. susține că prin

decizia pronunțată, Curtea de Apel l-a obligat alături de Ministerul Finanțelor

Publice să restituie reclamantului un imobil – cel de la nr. 16 care nu se află

în proprietatea sau administrarea acestora.

Într-adevăr dintr-o eroare materială

regretabilă, instanța a dispus restituirea imobilului din București, nr. 16 în

loc nr. 6, dar această eroare nu are relevanță în cauză deoarece imobilul

individualizat prin contur, dimensiuni și amplasament corespunde aceluia aflat

pe aceeași stradă la nr. 6, ce a fost revendicat de reclamant și care este

lipit de terenul de 60,66 mp situat în București, la nr. 6 și la a cărei

restituire a fost obligat Consiliul General al Municipiului București.

Construcțiile supraterane aflate pe

terenul în litigiu nu constituie un impediment pentru promovarea revendicării

acestuia în raport de lipsa de valabilitate a titlului statului, în timp ce

casa de oaspeți la care face referire S.I.E. în recursul declarat se află în

afara terenului în litigiu, la distanță de acesta, separată de terenul liber și

drumul de servitute, evidențiate în expertiză, astfel că nu se poate spune cel

puțin, că acest teren este aferent accesului la casa de oaspeți. Cât privește

construcțiile subterane – în afara faptului că existența acestora nu a fost

probată, ele nu constituie un impediment în promovarea revendicării, nu numai

pentru lipsa de valabilitate a titlului statului de preluare a terenului, dar

și pentru că existența acestor construcții nu a fost probată.

Și critica S.I.E. referitoare la

parcela de 60,66 mp la a cărei restituire a fost obligat Consiliul General al

Municipiului București este nefondată.

S.I.E. neavând în proprietate și

nici în administrare acest teren, care constituie servitute de trecere

constituită în favoarea unor terți, în temeiul sentinței nr. 4318/2000 pe

terenul Consiliului General al Municipiului București, nu este legitimat să formuleze

critici privitoare la soluția pronunțată, după cum nu poate susține că

funcționarea corpului tehnic al serviciului ar fi fracționată, întrucât unica

intrare în curtea interioară a incintei S.I.E. se situează pe terenul

revendicat, deoarece terenul în litigiu – așa cum se evidențiază în schița de

plan (fila 157 dosar nr. 4318/2000) se află la marginea conturului

„obiectivului T.” – accesul putându-se asigura direct din strada T. – pe o altă

intrare.

Pentru considerentele menționate,

constatându-se că toate criticile formulate prin cele două recursuri examinate

în bloc – formulate de Statul Român și S.I.E. nu sunt întemeiate, potrivit art.

312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și de

Serviciul Român de Informații Externe împotriva deciziei civile nr. 615 A din 8

septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie

2010.