ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2042/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 6909 din 29 iulie 2000 la Judecătoria sectorului 1 București, reclamantul B.A.G.M. a acționat în judecată Consiliul Local al Municipiului București și RA A.P.P.S. pentru ca instanța prin hotărârea ce o va pronunța să-i oblige pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 398,60 mp situat în București, – ce a aparținut autorului său B.C. și expropriat prin Decretul nr. 34/1974. Prin sentința nr. 11808 din 20 iunie 2000 Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – având în vedere valoarea obiectului litigiului la data introducerii acțiunii.

RA A.P.P.S. a formulat în fața Tribunalului o cerere de arătare a titularului dreptului, indicând Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar la 23 octombrie 2001, reclamantul a solicitat chemarea în judecată a D.G.A.F.F., pentru a fi obligată să-i lase în deplină proprietate și posesie o porțiune de aproximativ 20 mp din terenul revendicat și pe care această pârâtă o folosește. Tot la cererea reclamantului a fost introdus în cauză și S.I.E. Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1614 din 04 noiembrie 2002 a admis excepția lipsei de legitimare procesuală pasivă a RA A.P.P.S. și a respins acțiunea față de aceasta pe temeiul excepției, iar față de ceilalți pârâți acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut că în urma apariției Legii nr. 10/2001 – în timpul derulării procesului, cererea se impunea a fi rezolvată în temeiul acestui act normativ, întrucât art. 47 dispune că ea se aplică cauzelor aflate în curs de judecată. Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 298 din 04 iunie 2003 a admis apelul declarat de reclamantul B.G.M., a anulat sentința Tribunalului și a reținut cauza cu evocarea fondului. Prin decizia nr. 442 din 22 octombrie 2003, Curtea de Apel București rejudecând cauza pe fond, a respins acțiunea reclamantului împotriva S.I.E. și Consiliului General al Municipiului București ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, în contradictoriu cu pârâta RA A.P.P.S.

S-a reținut că în temeiul protocolului din 10 februarie 1995 încheiat între RA A.P.P.S. și S.I.E., imobilul teren și construcție, în litigiu a fost transmis în administrare S.I.E. – acesta deținând casa de oaspeți a statului – care este un obiectiv cu destinație specială, astfel că în raport de art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 acesta nu poate fi restituit în natură, reclamantul beneficiind de măsuri reparatorii prin echivalent. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 10237 din 8 decembrie 2005 a admis recursul reclamantului B.A.G.M. împotriva deciziei nr. 442 din 22 octombrie 2002, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei Curții de Apel București. Instanța de recurs a reținut că obiectul litigiului este o acțiune în revendicare aparținând dreptului comun, deoarece cererea a fost formulată înaintea apariției Legii nr. 10/2001.

Că instanța de apel a calificat cererea ca aparținând dreptului comun, dar evocând fondul, după corecta anulare a sentinței pronunțată în primă instanță, greșit a soluționat cauza exclusiv prin prisma Legii nr. 10/2001 art. 16 alin. (4), deci în temeiul unei legi inaplicabile. Cu prilejul evocării fondului, instanța de apel a statuat că terenul a fost expropriat în 1974, fără a se fi preocupat să califice corect acțiunea, dacă este o acțiune în revendicare, ce aparține dreptului comun, așa cum a definit-o reclamantul, pe motiv că terenul a fost preluat fără titlu sau dacă este o acțiune în retrocedare în sensul art. 35 din Legea nr. 33/1994, cum este posibil a fi calificată, față de constatarea potrivit căreia terenul a fost expropriat.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 440 din 13 octombrie 2006 și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, iar acesta prin decizia nr. 444 A din 03 aprilie 2007 și-a declinat la rândul său competența în favoarea Curții de Apel București. Înalta Curte de Casație și Justiție soluționând conflictul negativ de competență, prin decizia nr. 423 din 24 ianuarie 2008 a constatat că în cauză competența de soluționare revine Curții de Apel București. În fața curții de apel au fost administrate probe noi de S.I.E., iar reclamantul B.A. a precizat că temeiul juridic al acțiunii sale îl constituie art. 481 C. civ. și Legea nr. 213/1998 nu și prevederile Legii nr. 33/1994.

Această precizare este în deplin acord cu temeiul juridic indicat în cuprinsul acțiunii cât și aceluia din decizia nr. 10237 din 08 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – care a apreciat că obiectul litigiului este acțiunea în revendicare aparținând dreptului comun. Evocând fondul după casarea deciziei nr. 442/2002, de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 10237/2005, Curtea de Apel București a constatat că RA A.P.P.S. și Administrația Fondului Imobiliar nu au legitimare procesuală pasivă. În ceea ce privește RA A.P.P.S., instanța a avut în vedere faptul că în temeiul H.G. nr. 851/1994 și a protocolului privind transmiterea unui imobil din administrarea RA A.P.P.S.

în administrarea S.I.E., imobilul în litigiu alături de alte bunuri a fost transmis în administrarea S.I.E., fapt de necontestat de părți. În ceea ce privește Administrația Fondului Imobiliar – s-a stabilit pe baza probelor dosarului că aceasta are în administrare doar apartamentul nr. 2 din imobilul în construcție și nu terenul identificat potrivit expertizei, care nu înglobează și clădirea în care se află și apartamentul. S-a constatat că în mod corect a fost introdus în cauză în calitate de pârât Ministerul Economiei și Finanțelor ca reprezentant al statului, în temeiul art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 – deoarece suprafața de teren marcată pe schița de plan a expertizei cu S 3 se afla doar în administrarea S.I.E.

în temeiul Protocolului din 10 februarie 1995 și a actelor normative depuse în dosar, proprietatea aparținând statului. Așadar excepția lipsei de legitimare a acestui pârât a fost respinsă. Pe fond, curtea a constatat că reclamantul este succesorul lui D.B., proprietarul terenului revendicat, dobândit de D.B. în temeiul actului de vânzare-cumpărare nr. 33488 din 19 aprilie 1937 încheiat cu Banca M.B./CO SA București și preluat de stat în temeiul Decretului nr. 39/1974, fără plata unor despăgubiri. Instanța interpretând Decretul nr. 39/1974 în lumina art. 6 din Legea nr. 213/1998 a concluzionat că acesta nu poate fi apreciat ca un titlu valabil al statului, astfel că în prezenta acțiune în revendicare sunt incidente regulile de drept comun referitoare la compararea titlurilor și promovarea acțiunii întemeiată pe titlul cel mai bine caracterizat.

În temeiul raportului de expertiză instanța de apel a concluzionat că imobilul ce a aparținut autorului reclamantului este în prezent parțial ocupat de S.I.E., respectiv suprafața de 298,12 mp delimitată prin S 3 din schița de plan. Instanța a înlăturat susținerea pârâtului potrivit căreia suprafața de teren astfel delimitată ar face parte din domeniul public, nu numai pentru că nu a fost vizat de o lege specială dar și pentru că acesta este teren aferent casei de oaspeți – încă de la construcția acesteia, chiar înainte de a fi dat în administrarea S.I.E. Imobilul determinat prin construcție drept locuință destinată oaspeților străini nu a suferit nici o transformare după trecerea în administrarea pârâtului și servește în continuare aceluiași scop.

S.I.E. nu-și desfășoară activitatea în acest imobil, așa cum lasă să se înțeleagă, făcând trimitere la anexa pct. 29 la Legea nr. 213/1998, deoarece anexa nu privește nici terenul și nici casa de oaspeți, iar dacă s-ar considera că aceasta din urmă face parte din domeniul public, ea nu poate circumstanția regimul juridic al terenului. Expertiza a evidențiat că suprafața de teren S 3 este liberă, pe ea aflându-se un garaj și o parte a unei anexe – birou, astfel că nu se poate afirma că scopul exproprierii s-a realizat – deoarece pârâta nu a probat scopul obiectiv al deposedării, iar dacă acesta a fost edificarea casei de oaspeți – aceasta se afla mult mai departe de terenul marcat pe schița de plan cu S 3. În compararea titlurilor de proprietate, instanța a acordat prioritate dreptului de proprietate al reclamantului – care se întemeiază pe contractul de vânzare-cumpărare al autorului său, spre deosebire de stat care nu are un titlu valabil.

În consecință, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și S.I.E. au fost obligați să lase reclamantului liniștita proprietate și posesie a terenului în suprafață de 292,12 mp – marcat în schița de plan cu S 3 punctele 3-4-5-6 din expertiza N.G. Referitor la suprafața de 60,66 mp pe care expertul a identificat-o ca fiind servitute de trecere, curtea a constatat că potrivit sentinței civile nr. 1646/1996 – aceasta se afla în proprietatea Consiliului General al Municipiului București, iar prin dispoziția nr. 887 din 04 iunie 1996 Primarul General al Municipiului București a constituit în favoarea unor terți o servitute de trecere. Și în privința acestei suprafețe de teren Curtea a reținut preferabilitatea dreptului de proprietate al reclamantului față de acela al statului pentru aceleași considerente ca și în precedent, astfel că a obligat Consiliul General al Municipiului București să restituie reclamantului această suprafață de teren de 60,66 mp.

Cea de a treia suprafață de teren S 1 de 39,85 mp aparținând Consiliului General al Municipiului București – fiind și ea liberă și întrucât titlul reclamantului este mai bine caracterizat – statul deținând terenul în temeiul unui titlu nevalabil – instanța a promovat acțiunea în revendicare și pentru terenul de 39,85 mp. În recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat în baza mandatului 127132/02 noiembrie 2008 de Direcția Generală a Finanțelor Publice, invocă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nelegalitatea deciziei nr. 615 A din 08 septembrie 2008 a Curții de Apel București. Se motivează recursul prin aceea că imobilul a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 34 din 26 aprilie 1974 și dat în temeiul Deciziei nr. 624 din 20 mai 1974 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București în administrarea I.C.R.A.L.

Herăstrău, după care în temeiul H.G. nr. 815 din 02 decembrie 1994 imobilul a trecut din administrarea RA A.P.P.S. în aceea a S.I.E. prin protocolul din 10 februarie 1995 dintre RA A.P.P.S. și S.I.E.. Imobilul astfel transferat face parte din proprietatea publică și a complinit, imobilul casă de oaspeți deținut de S.I.E., astfel că în mod eronat curtea de apel a apreciat în privința fondului litigiului, sustrăgându-l domeniului din care aparține. - În cauză – scopul exproprierii, respectiv edificarea de construcții a fost atins, în prezent terenul fiind afectat de construcții folosite de S.I.E. - Greșit instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu de vreme ce preluarea s-a operat în temeiul Decretului nr. 34/1974 – în vigoare la acea dată.

Împotriva deciziei nr. 615 din 08 septembrie 2008 a declarat recurs și S.I.E. invocând nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 8 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte. - Greșit instanța a considerat că imobilul este destinat găzduirii oaspeților și nu atribuțiilor specifice S.I-E. – care are caracterul de secret de stat. Terenul în litigiu este aferent casei de oaspeți și a avut această destinație de la bun început. - Instanța face o gravă eroare în interpretarea probatoriului deoarece nu explică considerentele avute în vedere atunci când reține că S.I.E. nu-și desfășoară activitatea specifică în clădirea aflată pe teren. - Terenul revendicat este afectat de construcții supraterane și subterane și face parte din zona de protecție a obiectivului militar, fiind în interiorul incintei complexului destinat protecției informațiilor clasificate.

- Imobilul în litigiu destinat desfășurării activității S.I.E. este bun proprietate publică în temeiul Legii nr. 1/1998 – și este evidențiat în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 Anexa 4 – astfel că nu este susceptibil restituirii nici în temeiul Legii nr. 213/1998 și nici în temeiul Legii nr. 18/1991. - Scopul exproprierii a fost realizat, întrucât terenul de 398 mp este situat într-o zonă bine constituită urbanistic – el fiind afectat construcțiilor aparținând S.I.E. Analizând actele și lucrările dosarului constată următoarele: În ceea ce privește excepția invocată din oficiu de Înalta Curte de Casație și Justiție la termenul din 28 octombrie 2009 vizând tardivitatea recursului declarat de S.I.E., aceasta este nefondată în raport de actele depuse în acest sens de S.I.E.

Dovada de comunicare a deciziei nr. 615/2008 a Curții de Apel București (aflată la fila 60 dosar Înalta Curte de Casație de Justiție) a fost completată de factorul poștal cu mențiunea „Afișat” pe ușa principală a clădirii, nici o persoană nefiind găsită. Așa cum se atestă prin adresa nr. 555 din 06 mai 2009 a Direcției Regionale de Poștă București O.J.P. – Oficiul poștal Otopeni, hotărârea a fost transmisă unei unități S.I.E. cu sediul în aceeași zonă cu acela al recurentului – transmiterea efectuându-se greșit la nivelul oficiului, deși potrivit protocolului între S.I.E. și Poșta Română oficiul Otopeni – ridicarea corespondenței se face în fiecare zi lucrătoare de către cadrele S.I.E. anume desemnate în acest scop, pe bază de declarație și direct de la sediul Oficiului Poștal Otopeni.

Ridicarea corespondenței se face sub semnătură în baza listei de distribuire (borderoului) întocmită de Oficiul Poștal, cu menționarea datei și numărului de prezentare a corespondenței sosită la oficiul poștal. Așa cum rezultă din copiile listelor de distribuire a corespondenței din 30 și 31 octombrie 2008 – S.I.E. a ridicat alte scrisori recomandate decât cea cu nr. de prezentare 50326 dat pe dovada de comunicare a deciziei Curții de Apel București (fila 94 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție). Afișarea pe ușa principală, pe considerentul că nici o persoană nu a fost găsită este neverosimilă, dat fiind faptul că intrarea în incinta S.I.E., ca de altfel în orice instituție militară sau destinată serviciilor de informații, este asigurată cu pază.

Întrucât prin procedura obișnuită – respectiv prin poștă, decizia Curții de Apel București nu a fost comunicată S.I.E. – așa cum au fost îndeplinite în precedent celelalte acte de procedură, S.I.E. a luat cunoștință de motivarea deciziei de-abia la data de 27 aprilie 2009, cu ocazia citării acestuia pentru primul termen în recurs (20 mai 2009) dată la care a solicitat eliberarea unei fotocopii de pe decizia din apel (așa cum rezultă din cererea aflată la fila 17 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție). Raportat la data de 27 aprilie 2009, dată la care S.I.E. a luat cunoștință de motivarea deciziei nr. 615/A din 08 septembrie 2008 – depunerea recursului motivat împotriva acestei decizii la data de 07 mai 2009, se înscrie în termenul legal de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., astfel că excepția de tardivitate invocată din oficiu de Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondată. În ceea ce privește cele două recursuri formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Municipiul București și S.I.E. și axate pe aceleași aspecte de nelegalitate ale deciziei nr. 615 A/2008 a Curții de Apel București, acestea sunt nefondate. Se susține în esență că decizia nr. 615 A din 08 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și S.I.E. au fost obligați să restituie reclamantului B.A.G.M. în deplină proprietate și liniștită posesie terenul revendicat (anterior apariției Legii nr. 10/2001) situat în București, nr.16, sector 1 București – identificat ca fiind S 3, cuprins între punctele 3-4-5-6 în schița anexă la raportul de expertiză V.G.

(paf.125-134) este nelegală deoarece terenul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 34/1974 de expropriere și face parte din domeniul public – ca obiectiv cu destinație specială. Critica nu este susținută de probele dosarului. Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari și succesorii acestora, instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.

Terenul în litigiu a fost preluat de stat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 34/1974 – fără plata despăgubirilor aferente – potrivit afirmațiilor reclamantului și neînlăturate prin proba pozitivă contrară de către stat, parte în proces. Prevederile Constituției din 1965 sub imperiul cărora a fost emis decretul de expropriere cât și cele ale actualei Constituții indică cu caracter imperativ acordarea despăgubirilor ca o condiție de realizare a exproprierii și utilitatea publică a unei atari măsuri. În cauză aceste condiții nu au fost realizate, nu numai pentru că exproprierea a operat fără plata despăgubirilor dar și pentru că scopul exproprierii nu a fost realizat, deoarece pe terenul de la nr. 6 – preluat împreună cu alte terenuri alăturate – nu au fost edificate construcțiile care au constituit scopul exproprierii (pag.151-152 dosar 4318/2000).

Actualele construcții existente pe teren constatate de expert (un garaj de 30 mp și un teren de 17,04 mp) au fost edificate după 1994 când S.I.E. a primit în administrare terenurile expropriate în 1974și construcțiile existente pe terenurile alăturate de la RA A.P.P.S. în temeiul H.G. nr. 851/1994 și a Protocolului privind transmiterea unui imobil nr. 15/126 din 10 februarie 1995. Măsura exproprierii apare astfel vădit ilegală, avându-se în vedere atât prevederile constituționale și ale art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului pe care România o ratificase la data emiterii Decretului de expropriere cât și în raport de prevederile Legii nr. 213/1998 care definesc conceptul de titlu valabil prin opoziție cu titlul nevalabil de proprietate al statului în privința bunurilor aflate în domeniul public și care dă în competența instanței învestită cu acțiunea în revendicarea bunurilor proprietate publică, constatarea valabilității titlului.

Sub acest aspect, corect prin soluția pronunțată în cauză, Curtea de Apel București constatând nevalabilitatea titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu, a pronunțat prezenta acțiune în revendicarea terenului. Afirmația recurenților potrivit căreia terenul face parte din domeniul public și nu poate fi restituit nu este fondată, în raport de prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, care condiționează această apartenență la domeniul public de valabilitatea titlului statului, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, valabilitatea titlului statului este afectată. În afară de aceasta, H.G.

nr. 854/2000 prin care, așa cum pretind recurenții, imobilul în litigiu a trecut în domeniul public – nu are relevanță, nu numai față de lipsa de valabilitate a titlului de proprietate al statului, dar și raportat la faptul că a fost emisă ulterior sesizării instanței cu prezenta acțiune în revendicare și nu se referă la terenul în litigiu, ci la apartamentul 1 parter, aflat la distanță de terenul în litigiu și la ½ din garaj prevăzut și în H.G. nr. 533 din 7 iunie 2002 în domeniul privat al statului, aflat în administrarea Administrației protocolului de stat. Oricum însă, raportul de expertiză topo și schița însoțitoare, evidențiază că terenul în litigiu, marcat prin conturul S 3 se află la distanță de construcția casă de oaspeți la care se referă H.G.

nr. 854/2000 și H.G. nr. 533/2002 – fiind despărțit de construcții prin drumul de servitute S 2 de 60, 66 mp și terenul liber S 1 în suprafață de 39,85 mp. În afară de faptul că terenul în litigiu nu face parte din domeniul public, împrejurarea potrivit căreia ½ din garaj are un atare regim nu este relevant în promovarea acțiunii în revendicare, întrucât principiul instituit de art. 482 C. civ. exclude ca regimul juridic al terenului să fie determinat de acela al construcției, iar construcția birou nu este relevată în inventarul bunurilor proprietate publică. Recurenta S.I.E. susține că prin decizia pronunțată, Curtea de Apel l-a obligat alături de Ministerul Finanțelor Publice să restituie reclamantului un imobil – cel de la nr. 16 care nu se află în proprietatea sau administrarea acestora.

Într-adevăr dintr-o eroare materială regretabilă, instanța a dispus restituirea imobilului din București, nr. 16 în loc nr. 6, dar această eroare nu are relevanță în cauză deoarece imobilul individualizat prin contur, dimensiuni și amplasament corespunde aceluia aflat pe aceeași stradă la nr. 6, ce a fost revendicat de reclamant și care este lipit de terenul de 60,66 mp situat în București, la nr. 6 și la a cărei restituire a fost obligat Consiliul General al Municipiului București. Construcțiile supraterane aflate pe terenul în litigiu nu constituie un impediment pentru promovarea revendicării acestuia în raport de lipsa de valabilitate a titlului statului, în timp ce casa de oaspeți la care face referire S.I.E.

în recursul declarat se află în afara terenului în litigiu, la distanță de acesta, separată de terenul liber și drumul de servitute, evidențiate în expertiză, astfel că nu se poate spune cel puțin, că acest teren este aferent accesului la casa de oaspeți. Cât privește construcțiile subterane – în afara faptului că existența acestora nu a fost probată, ele nu constituie un impediment în promovarea revendicării, nu numai pentru lipsa de valabilitate a titlului statului de preluare a terenului, dar și pentru că existența acestor construcții nu a fost probată. Și critica S.I.E. referitoare la parcela de 60,66 mp la a cărei restituire a fost obligat Consiliul General al Municipiului București este nefondată.

S.I.E. neavând în proprietate și nici în administrare acest teren, care constituie servitute de trecere constituită în favoarea unor terți, în temeiul sentinței nr. 4318/2000 pe terenul Consiliului General al Municipiului București, nu este legitimat să formuleze critici privitoare la soluția pronunțată, după cum nu poate susține că funcționarea corpului tehnic al serviciului ar fi fracționată, întrucât unica intrare în curtea interioară a incintei S.I.E. se situează pe terenul revendicat, deoarece terenul în litigiu – așa cum se evidențiază în schița de plan (fila 157 dosar nr. 4318/2000) se află la marginea conturului „obiectivului T.” – accesul putându-se asigura direct din strada T. – pe o altă intrare.

Pentru considerentele menționate, constatându-se că toate criticile formulate prin cele două recursuri examinate în bloc – formulate de Statul Român și S.I.E. nu sunt întemeiate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și de Serviciul Român de Informații Externe împotriva deciziei civile nr. 615 A din 8 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2010.