ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2183/2007

Asupra recursurilor civile de față.

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 24 iunie 1998

la Judecătoria sectorului 2 București, reclamantele G.M.I. și B.G.L. au chemat

în judecată pe pârâta RA L. SA solicitând să le fie lăsat în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren

și construcție. Ulterior, reclamantele au chemat în judecată și Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 11473 din 10 septembrie

1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost admisă excepția

de necompetență materială, iar competența soluționării cauzei a fost declinată

în favoarea Tribunalului București.

În fața Tribunalului București, pârâta a formulat

cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantelor la plata

sumei de 13.732.856.734 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de

reparații, întreținere, taxele și impozitele ce au fost achitate în perioada

1990-septembrie 1999. Pârâta a formulat și o cerere de chemare în garanție a

Primăriei Municipiului București și a Consiliului General al Municipiului

București, solicitând obligarea acestora la plata sumei reactualizate de

350.000.000 lei.

La termenul din 15 aprilie 2002, pârâta RA L. SA a

solicitat scoaterea sa din cauză și introducerea în proces a RA A.P.P.S., în

calitate de succesoare universală a pârâtei care și-a încetat activitatea, iar

prin încheierea de ședință de la acea dată, tribunalul a dispus introducerea în

cauză, în calitate de pârâtă a RA A.P.P.S.

Prin sentința civilă nr. 1105 din 1 iulie 2002,

Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis acțiunea formulată de

reclamante și a obligat pe pârâta RA A.P.P.S.

să

lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

Prin aceeași sentință a fost disjunsă cererea

reconvențională și cererea de chemare în garanție.

Recursul declarat de reclamante împotriva deciziei

curții de apel a fost admis prin decizia civilă nr. 4079 din 28 mai 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a casat decizia atacată

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că

instanța de apel a încălcat principiul disponibilității părților, deoarece

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Codului civil, iar cauza a fost

soluționată în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, la care reclamantele nu au

făcut trimitere.

A reținut instanța supremă, că art. 47 din Legea nr.

10/2001 nu creează premisa pentru aplicarea cu prioritate a legii speciale, iar

instanțele de judecată nu pot să judece litigiul în cadrul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, dacă reclamantele nu au precizat expres că doresc acest lucru.

După rejudecare, prin decizia civilă nr. 1123 din 15

iunie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins ca

nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al

Municipiului București și apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și RA A.P.P.S. împotriva sentinței nr. 1105 din 1 iulie

2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București, instanța de

apel a reținut că acesta a fost chemat în judecată prin cererea de chemare în

garanție disjunsă, prezența în proces fiind impusă de respectarea principiului

opozabilității.

Curtea a mai constatat că, prin cererile de declarare

a apelurilor, pârâții au formulat critici care au vizat inadmisibilitatea

acțiunii în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, față de

împrejurarea că reclamantele nu au dorit suspendarea cauzei în temeiul art. 47

din Legea nr. 10/2001, nefiind respectat caracterul imperativ al acestor

dispoziții. Imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil,

conform Decretului nr. 92/1950, pentru că fostul proprietar a fost exploatator

de fond imobiliar, situație în care statul a devenit titular al dreptului de

proprietate

A mai reținut curtea de apel, că reclamantele, în

calitate de moștenitoare ale autorului lor, și-au păstrat calitatea de

proprietare ale imobilului, deoarece trecerea în proprietatea statului s-a

făcut fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, așa cum prevăd dispozițiile

Codului civil.

Preluarea fiind abuzivă, actul prin care imobilul a

trecut în proprietatea statului este lovit de nulitate absolută, situație, de

altfel, stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 6442

din 25 iunie 1996, devenită irevocabilă. Această hotărâre a stabilit existența

în patrimoniul reclamantelor a dreptului de proprietate asupra imobilului,

statul neputând opune un titlu valabil și nici o probă administrată în cauză nu

a făcut dovada că fostul proprietar al imobilului a fost despăgubit.

Curtea de apel a constatat că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală, deoarece a procedat la compararea

titlurilor de proprietate ale părților litigante și a reținut valabilitatea

titlurilor reclamantelor.

În mod corect, a mai reținut instanța de apel,

tribunalul nu a soluționat acțiunea reclamantelor în baza dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, față de temeiul juridic invocat prin acțiune și a respectat

principiul disponibilității în ceea ce privește opțiunea de continuare sau

suspendare a judecății.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au

declarat recurs pârâții RA A.P.P.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pârâta RA A.P.P.S. a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului general al

Municipiului București, a reținut că reclamantele au calitatea de moștenitor al

autorului lor și că actul prin care imobilul a trecut în proprietatea statului

este lovit de nulitate absolută.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a

invocat, la rândul său, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a

arătat că instanța de fond și de apel trebuiau să aibă în vedere dispozițiile

art. 47 din Legea nr. 10/2001, pentru că reclamantele nu puteau să-și

valorifice dreptul pe calea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în același

timp cu demersurile făcute în baza Legii nr. 10/2001 decât prin încălcarea

principiului

electa una via non datur recursus ad alteram

.

A mai arătat recurentul, că instanța de apel nu s-a

conformat dispozițiilor obligatorii ale instanței supreme, care a stabilit

obligația clarificării aspectelor legate de dreptul de proprietate asupra

imobilului și s-a rezumat să judece apelul în baza celor stabilite într-un alt

litigiu, în care reclamantele s-au judecat cu alte părți decât cele din

prezenta cauză.

RA A.P.P.S. a solicitat și suspendarea executării

deciziei atacate, cerere ce a fost respinsă de Înalta Curte de Casație și

Justiție la termenul din 23 martie 2006.

La termenul din 1 martie 2007, reclamantele au depus

la dosar, prin apărătorul ales, copia contractului de tranzacție, încheiat

între RA A.P.P.S. și C.M., C.L. și R.A. și autentificat sub nr. 265 din 22 ianuarie

2007 de B.N.P. M.

Tranzacția prezentată nu este de natură a stinge

litigiul, motiv pentru care, în cauză, nu se poate pronunța o hotărâre de

expedient.

Tranzacția judiciară este contractul prin care

părțile sting procesul prin concesii reciproce, constând în renunțări reciproce

la pretenții ori în prestații săvârșite sau promise în schimbul renunțării la

dreptul litigios.

Prin urmare, pentru a avea ca efect stingerea

procesului, este necesar ca tranzacția să vizeze toate părțile implicate în

proces și să cuprindă concesii de natură a clarifica toate raporturile juridice

deduse judecății.

Părțile în proces sunt multiple, iar contractul a

fost încheiat doar între pârâta RA A.P.P.S. și persoane străine de proces,

reclamanții și ceilalți pârâți nefigurând ca parte în tranzacție.

De asemenea, raporturile juridice în cauză sunt

multiple, iar tranzacția încheiată lasă nesoluționate toate aspectele

litigioase ale cauzei.

Constatându-se că litigiul nu poate fi stins prin

tranzacția prezentată, urmează a se analiza motivele de recurs formulate.

Criticile formulate de pârâți permit încadrarea

recursurilor în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt

fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Astfel, în ceea ce privește critica

referitoare la lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul general

al Municipiului București, formulată de pârâta RA A.P.P.S., se constată că

pârâtul a cărei lipsă de calitate procesuală se invocă nu a înțeles să critice

sub acest aspect hotărârile pronunțate. Prin urmare, sub acest aspect recurenta

nu și-a justificat interesul de a critica hotărârea.

Cu privire la criticile referitoare la

fondul cauzei, chiar dacă înscrisul autentic depus la dosar nu poate fi luat în

considerare ca o tranzacție de natură a stinge litigiul dintre părți, el va fi

considerat de Înalta Curte de Casație și Justiție ca o recunoaștere implicită a

netemeiniciei criticilor formulate prin cererea de declarare a recursului.

De altfel, criticile privind nedovedirea

dreptului de proprietate se referă la faptul că imobilul actual nu mai este

același cu cel preluat de stat, dar acest aspect urmează a se lămuri odată cu

soluționarea cererii reconvenționale disjunse.

Pârâta RA A.P.P.S. mai formulează o

critică ce se regăsește și în conținutul recursului declarat de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, referitoare la faptul că în mod greșit

instanța de apel a reținut că printr-o hotărâre anterioară s-a constatat

nulitatea titlului de proprietate a statului.

Este adevărat că sentința civilă nr.

6442/1996 a fost pronunțată în contradictoriu cu Consiliul local al

Municipiului București, dar,

c

hiar dacă pârâții din prezenta cauză nu au

fost parte în proces, dispozițiile sentinței au intrat în puterea lucrului

judecat, pentru că instanța a analizat titlul cu care imobilul a trecut în

proprietatea statului și a dispus obligarea Consiliului local să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. Astfel, prin sentința

menționată, Judecătoria sectorului 2 a constatat că imobilul a fost

rechiziționat în anul 1948, iar ulterior a figurat ca fiind preluat în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit art. 481 C.

civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa , afară numai de cauză de

utilitate publică și numai pentru o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Cât privește critica formulată de Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 47 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, se constată că, potrivit acestui text de lege (

devenit art. 51 după republicare

), prevederile legii

speciale sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana

îndreptățită putând alege între renunțarea la judecată și suspendarea cauzei.

Prin urmare, atunci când există o acțiune întemeiată pe

prevederile dreptului comun, introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, calea de realizare a dreptului poate fi aleasă doar de persoana

îndreptățită. Dacă aceasta nu renunță la judecată și nu solicită în mod expres,

instanțele de judecată sunt obligate să continue cursul judecății începute în

condițiile dreptului comun.

Față de cele arătate, ambele recursuri se vor privi

ca nefondate și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca

atare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursurile declarate de pârâții RA A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice,

ca reprezentant al Statului Român împotriva deciziei civile nr. 174 din 9

aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2007.