ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2518/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2518/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Ședința

publică de la 10 iunie 2003

Asupra

recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 5 la data de 14 mai 1997, reclamanții B.I.N., Z.V.D., I.T.M. și M.L.

au chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București și

S.C. „C.” S.A. solicitând ca prin sentință să se dispună obligarea acestora de

a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

compus din teren în suprafață totală de 570 m.p. și construcție parter.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că

autorii lor, D.I.T. și N.I.T. au fost proprietarii originari ai imobilului,

care a fost naționalizat prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr. 92/1950.

Proprietarii erau mic meseriaș și respectiv

modest funcționar, ulterior pensionari, iar imobilul naționalizat era singura

lor locuință. De altfel, chiar statul comunist a recunoscut abuzul săvârșit,

dispunând în 1959 scoaterea parțială a imobilului de sub incidența

naționalizării însă această măsură nu a fost niciodată transpusă în practică.

În consecință, cum statul nu are un titlu

valabil, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. este

pe deplin admisibilă.

La data de 2 decembrie 1997 reclamanții și-au

completat acțiunea, solicitând ca în cadrul procesului să se dezbată și

succesiunea autorilor lor, problemă care nu a fost anterior rezolvată.

Printr-o nouă cerere precizatoare din 3 martie

1998, reclamanții au arătat că:

- Z.V.D. a renunțat expres la moștenirea

autorilor săi, astfel încât nu mai are calitatea de reclamant;

- numele reale ale

autorilor lor sunt T.I.N. și I.G.D.;

- în situația în care

imobilul ar fi fost vândut de către pârâte, înțeleg să-și completeze acțiunea

cu un nou capăt de cerere vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare

pentru fraudă la lege.

La termenul de judecată

de la 22 septembrie 1998, reclamanții au arătat că înțeleg să-i cheme în

judecată în calitate de pârâți pe numiții B.C. și B.A., cei care au cumpărat

imobilul   printr-un contract care este lovit de nulitate absolută.

La rândul lor, pârâții B.C.

și B.A. au formulat în cauză cerere reconvențională și cerere de chemare în

garanție a Consiliului General al Municipiului București, solicitând în

principal să se constate calitatea lor de dobânditori de bună-credință ai

imobilului, având deci toate prerogativele proprietarilor; în subsidiar s-a

cerut să se dispună obligarea Consiliului General al Municipiului București, în

solidar, cu S.C.A.V.L. “B.” S.A. la restituirea prețului plătit și a diferenței

față de actuala valoare de circulație a imobilului; în fine, s-a solicitat să

se constate, tot în subsidiar, în ipoteza admiterii acțiunii principale, că își

păstrează calitatea de chiriași în imobil.

În motivarea cererii,

pârâții reclamanți au arătat că la cumpărarea imobilului au fost de totală

bună-credință, neavând nici un motiv să pună la îndoială valabilitatea titlului

statului.

Judecătoria sectorului

5, prin sentința civilă nr. 4918 din 22 iunie 1999 și-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că în raport

de valoarea litigiului, sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ.

După ce tribunalul și-a

declinat la rândul său competența în favoarea judecătoriei iar Curtea de Apel

București a pronunțat un regulator de competență, cauza s-a înregistrat pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca instanță de fond.

La data de 14 septembrie

2000 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă în cererea de

chemare în garanție, a S.C. R. S.A., care ulterior, prin întâmpinare, a

solicitat să se respingă acțiunea reclamanților vizând anularea contractului de

vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr.

886 din 19 decembrie 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de

contencios administrativ, a admis acțiunea precizată și a obligat pârâții

Municipiul București prin Primar General, B.C. și B.A. să lase reclamanților în

deplină proprietate și posesie imobilul.

A fost constatată

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobil

încheiat între pârâții S.C. “R.” S.A. și B..

A fost respinsă ca

neîntemaiată cererea reconvențională formulată de pârâții B.

Cererea de chemare în

garanție a acelorași pârâți a fost admisă în parte, dispunându-se obligarea

chematelor în garanție Municipiul București prin Primar General și S.C. R. S.A.

la plata sumei de 60.479.798 lei reprezentând avansul și ratele achitate

reactualizate plus 6.196.680 lei dobândită.

A fost respins capătul

de cerere privind plata diferenței față de valoarea actuală de circulație a

imobilului.

Tribunalul a reținut în

esență că:

- reclamanții au făcut

dovada că au calitate procesuală activă, fiind singurii moștenitori ai foștilor

proprietari ai imobilului;

- dispozițiile

Decretului nr. 92/1950 au fost aplicate în mod abuziv, autorii reclamanților

fiind pensionari la data naționalizării iar imobilul constituia singura lor

locuință;

- comparându-se titlul

reclamanților cu cel al pârâților persoane fizice, s-a apreciat că toate

criteriile privind vechimea, proveniența și transcrierea îl indică pe cel

invocat de reclamanți ca fiind preferabil;

- vânzarea-cumpărarea

imobilului prin contractul încheiat cu pârâții B. s-a făcut cu încălcarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, ambele părți fiind de rea-credință, astfel

încât actul este lovit de nulitate absolută;

- cererea de chemare în

garanție este întemeiată în parte, conform prevederilor art. 1337 C. civ.,

pentru sumele achitate și dobânzi, nefăcându-se însă dovada că lucrările de

reparații și îmbunătățire ar fi fost efectuate de către pârâții B..

Împotriva acestei

sentințe au declarat apeluri pârâții B.C. și B.A., S.C. “R.” S.A. și Consiliul General al Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie prin reiterarea pozițiilor lor procesuale exprimate anterior în

întâmpinari.

Au susținut în esență că

titlul statului este legal și că, în orice caz, contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 este valabil, fiind

încheiat cu bună-credință.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 434 din 18 septembrie 2001 a respins

apelurile ca nefondate.

Instanța de control

judiciar a reținut în principal că:

- atât Consiliul General

al Municipiului București cât și Municipiul București prin Primar general au

calitate procesuală pasivă în cauză;

- naționalizarea

imobilului s-a făcut în mod abuziv, autorii reclamanților fiind exceptați de la

această măsură conform art. II din Decretul nr. 92/1950;

- pârâții apelanți B.  nu

se pot prevala de buna-credință la încheierea contractului întrucât, cu minime

diligențe, ar fi putut cunoaște situația juridică reală a imobilului;

- în mod corect instanța

de fond a stabilit că vânzătorul va fi obligat numai la restituirea prețului

plătit, nu și la un eventual spor de valoare al imobilului, în raport de

prevederile art. 1337 și 1340 C. civ. și de elementele probatorii concrete ale

cauzei.

Împotriva acestei

decizii au declarat recursuri pârâții S.C. “R.” S.A., Consiliul General al

Municipiului București prin Municipiul București, reprezentat de Primarul

general, B.C. și B.A.

În recursul său, pârâtul

S.C. “R.” S.A. a formulat trei critici principale, circumscrise dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a arătat în primul

rând că prin decizie instanța de control judiciar s-a mărginit să examineze

apelul numai în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, fără să

observe că și în întâmpinare și prin motivele de apel acest pârât s-a referit

pe larg la problema valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu

soții B., argumentând și prezentând dovezi în sensul că au fost respectate

dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că părțile au fost de perfectă

bună-credință.

O a doua critică se

referă la împrejurarea că instanța de apel, luând în considerare clauza

cuprinsă în art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare “părțile convin ca în

condițiile art. 1338 C. civ. să exonereze pe vânzător pentru orice obligație

privind evicțiunea decurgând din orice acțiune în revendicare ce ar urma să fie

intentată de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora”, a

interpretat-o în mod contradictoriu: pe de o parte a apreciat că pârâții B. au

cumpărat pe proprie răspundere iar pe de altă parte le-a admis totuși cererea

de chemare în garanție.

În fine, al treilea

motiv de recurs vizează temeiul de drept al respingerii apelului, care a fost

indicat ca fiind art. 312 C. proc. civ., text lipsit de orice aplicabilitate în

acea fază procesuală.

În recursul său, pârâtul

Consiliul General al Municipiului București prin Municipiul București,

reprezentat de Primarul general a criticat decizia pentru două motive de

nelegalitate, susținând că:

- în cauză nu Consiliul

General al Municipiului București, organ deliberativ, fără personalitate

juridică, ci Municipiul București reprezentat de Primarul general, are calitate

procesuală pasivă;

- în cererea de chemare

în garanție, singurul care are calitate procesuală pasivă este Ministerul

Finanțelor Publice față de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 care

creează fondul extrabugetar având ca sursă sumele obținute din vânzarea

apartamentelor ce nu se restituie în natură.

În recursul lor pârâții B.C.

și A. au criticat decizia sub trei aspecte:

- titlul statului a fost

valabil constituit, autorii reclamanților neîncadrându-se în nici una din

excepțiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);

- recurenții pârâți au

fost de perfectă bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

dobândind în mod valabil, astfel încât greșit s-a respins cererea

reconvențională (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);

- în mod nelegal

instanțele, soluționând cererea de chemare în garanție, nu le-au acordat

pârâților recurenți sporul de valoare al imobilului (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

Reclamanții au formulat

întâmpinare solicitând respingerea tuturor recursurilor ca nefondate.

Părțile au depus la

dosarul cauzei înscrisuri potrivit prevederilor art. 305 C. proc. civ.

Din examinarea actelor

și lucrărilor dosarului, Curtea reține că recursurile sunt fondate, în sensul

celor ce se vor arăta în continuare.

Este de reținut în

primul rând, ca un aspect esențial, care a fost dezlegat în mod corect de către

instanțe, că titlul statului nu poate fi considerat ca valabil, măsura

naționalizării având în mod cert un caracter abuziv.

Autorii reclamanților au

fost funcționar și respectiv mic meseriaș, imobilul în litigiu constituia

singura lor avere și era destinat locuirii împreună cu familia.

Dispozițiile art. II din

Decretul nr. 92/1950 erau pe deplin aplicabile, astfel încât această critică

formulată de recurenții pârâți B. nu poate fi primită.

Este de asemenea

nefondat motivul de recurs formulat de pârâtul Consiliul General al

Municipiului București, prin Municipiul București, reprezentat de Primarul

general, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive.

Dispozițiile Legii

Administrației Publice Locale nr. 69/1991, în vigoare la data judecării cauzei [îndeosebi

art. 2, art. 4, art. 5 și art. 20 lit. g)] stabilesc fără echivoc care sunt

unităile administrativ-teritoriale cu personalitate juridică – comunele,

orașele (municipiile) și județele și că autoritățile publice prin care se

realizează autonomia locală în comune și orașe sunt Consiliile locale, ca

autorități deliberative și Primarii ca autorități executive. Consiliilor locale

li se prevăd o serie de atribuții de administrare a domeniului public și privat

al comunei ori orașului (municipiului).

Pe de altă parte, art. 6

din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia prevede, printre altele, bunurile care fac parte din domeniul public

sau privat al autorității administrativ teritoriale ce pot fi revendicate de

foștii proprietari sau succesorii acestora.

În același sens, art. 12

alin. (5) din lege statuează că în litigiile referitoare la dreptul de

proprietate asupra bunurilor, unitățile administrativ teritoriale sunt

reprezentate de consiliile județene, respectiv Consiliul General al

Municipiului București sau Consiliile locale, care dau mandat scris în fiecare

caz președintelui Consiliului județean sau Primarului.

În speță, coroborarea

prevederilor  legale menționate conduce la concluzia că în litigiile care pun

în discuție dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac parte din domeniul

public sau privat al statului, aflate în administrarea Consiliului General al

Municipiului București, acest organ al administrației publice locale, ca

autoritate deliberativă și respectiv Municipiul București ca autoritate

executivă, au calitate procesuală pasivă.

De altfel, este

semnificativă și împrejurarea că recursul este declarat în cauză de “Consiliul

General al Municipiului București prin Municipiul București, reprezentat legal

de Primarul general”, ceea ce atestă o dată în plus caracterul nefondat al

criticii formulate.

Nu este lipsită de

importanță nici împrejurarea că, în această problemă, doctrina și practica

judiciară, inclusiv a Curții Supreme de Justiție, s-au cristalizat în sensul

soluției menționate.

Pe de altă parte,

motivul de recurs formulat de pârâta S.C. R. S.A. vizând invocarea greșită în

apel a dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., deși real, are caracter formal,

această eroare neconducând la nulitatea deciziei.

În ceea ce privește

buna-credință a recurenților pârâți B. la cumpărarea imobilului, (motiv comun

de recurs al acestora și al S.C. R. S.A.), aspect esențial pentru validitatea

titlului lor în contextul în care s-a statuat că măsura naționalizării a fost

abuzivă, se constată că instanțele nu au stăruit suficient, în sensul

prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru elucidarea tuturor

chestiunilor relevante. Așa fiind, completarea probatoriilor pe acest aspect

este absolut necesară.

Astfel, pentru a menționa o singură problemă esențială ce va trebui

lămurită, nu este stabilit dacă reclamanții au solicitat, în martie 1996

Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, restituirea imobilului în natură ori

acordarea de despăgubiri și nici ce anume a hotărât această comisie. Este

evident, de pildă, că dacă ei au solicitat despăgubiri, problema relei-credințe

la încheierea ulterioară a contractului cu recurenții pârâți B. nici nu se mai

poate pune. Or, dovezile administrate sub acest aspect nu sunt edificatoare. În

dosar s-au depus copii xerox care prezintă ștersături și urme vizibile ale unor

modificări grafice.

Așa fiind, Curtea va

admite recursurile, va casa toate hotărârile pronunțate în cauză și va trimite

cauza spre rejudecare la instanța de fond care, în raport de dispozițiile art. 725

alin. 2 comb. cu art .2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., este Judecătoria

sectorului 5 București.

Aceeași soluție de

casare cu trimitere și reluare a judecății este determinată și de aprecierea ca

fondat a motivului de recurs formulat de pârâtul Consiliul General al

Municipiului București prin Municipiul București, reprezentat de Primarul

general, referitor la lipsa calității sale procesuale pasive în ceea ce

privește cererea de chemare în garanție.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 112/1995, se constituie la dispoziția

Ministerului Finanțelor (azi Ministerul Finanțelor Publice) un fond

extrabugetar având ca surse sumele obținute din vânzarea apartamentelor ce nu

se restituie în natură, după deducerea comisionului de 1% din valoarea

apartamentelor, inclusiv penalități virate pentru nevărsarea în termen a

sumelor obținute din vânzarea apartamentelor. Unitățile specializate care

evaluează și vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995 au obligația

să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de

1% și să vireze în termen de 3 zile lucrătoare în contul deschis la Trezoreria

statului din localitatea unde își are sediul unitatea vânzătoare sau în contul

deschis la unitățile BCR, după caz.

Rezultă deci că nici

C.G.M.B. prin Municipiul București, reprezentat de Primar general și nici S.C.

“R.” S.A. nu au calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanție.

Tot în legătură cu soluționarea

cererii de chemare în garanție sunt întemeiate criticile formulate de pârâții

recurenți S.C. “R.” S.A. și soții B.

În mod corect

instanțele, chiar dacă nu au afirmat-o expres, au considerat nulă, în sensul

prevederilor art. 1339 C. civ., clauza exoneratoare de răspundere pentru

vânzător, cuprinsă în art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare a imobilului.

Este evident că, în speță, evicțiunea, dacă s-ar produce (în raport de

soluțiile date în acțiunea principală și în cererea reconvențională), ar

rezulta “dintr-un fapt personal” al vânzătorului, astfel încât clauza

exoneratoare de răspundere este nulă.

Așa fiind, instanțele

aveau obligația să soluționeze integral cererea de chemare în garanție și nu să

respingă, cu o motivare neconvingătoare, solicitarea referitoare la sporul de

valoare al imobilului, ca și cea privind contravaloarea lucrărilor de

îmbunătățiri și reparații, despre care s-a afirmat doar că nu rezultă că ar fi

fost efectuate de către pârâții B.

Toate aceste deficiențe

ale hotărârilor impun, așa cum s-a arătat în mod detaliat, casarea lor și

reluarea judecății în fond.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile

declarate de pârâții S.C. R.T S.A., Primăria Municipiului București prin Primar

General și B.C. și B.A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 18 septembrie

2001 a Curții de Apel București secția a IV-a civilă.

Casează  decizia  nr. 886

din 19 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și

sentința civilă nr. 4918 din 22 iunie 1999 a Judecătoriei sector 5 și trimite

cauza spre rejudecare la această din urmă instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 iunie 2003.