ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2518/2003

Ședința publică de la 10 iunie 2003 Asupra recursurilor civile de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 la data de 14 mai 1997, reclamanții B.I.N., Z.V.D., I.T.M. și M.L. au chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București și S.C. „C.” S.A. solicitând ca prin sentință să se dispună obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață totală de 570 m.p. și construcție parter. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că autorii lor, D.I.T. și N.I.T. au fost proprietarii originari ai imobilului, care a fost naționalizat prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr. 92/1950.

Proprietarii erau mic meseriaș și respectiv modest funcționar, ulterior pensionari, iar imobilul naționalizat era singura lor locuință. De altfel, chiar statul comunist a recunoscut abuzul săvârșit, dispunând în 1959 scoaterea parțială a imobilului de sub incidența naționalizării însă această măsură nu a fost niciodată transpusă în practică. În consecință, cum statul nu are un titlu valabil, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. este pe deplin admisibilă. La data de 2 decembrie 1997 reclamanții și-au completat acțiunea, solicitând ca în cadrul procesului să se dezbată și succesiunea autorilor lor, problemă care nu a fost anterior rezolvată. Printr-o nouă cerere precizatoare din 3 martie 1998, reclamanții au arătat că: - Z.V.D.

a renunțat expres la moștenirea autorilor săi, astfel încât nu mai are calitatea de reclamant; - numele reale ale autorilor lor sunt T.I.N. și I.G.D.; - în situația în care imobilul ar fi fost vândut de către pârâte, înțeleg să-și completeze acțiunea cu un nou capăt de cerere vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege. La termenul de judecată de la 22 septembrie 1998, reclamanții au arătat că înțeleg să-i cheme în judecată în calitate de pârâți pe numiții B.C. și B.A., cei care au cumpărat imobilul printr-un contract care este lovit de nulitate absolută. La rândul lor, pârâții B.C. și B.A.

au formulat în cauză cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București, solicitând în principal să se constate calitatea lor de dobânditori de bună-credință ai imobilului, având deci toate prerogativele proprietarilor; în subsidiar s-a cerut să se dispună obligarea Consiliului General al Municipiului București, în solidar, cu S.C.A.V.L. “B.” S.A. la restituirea prețului plătit și a diferenței față de actuala valoare de circulație a imobilului; în fine, s-a solicitat să se constate, tot în subsidiar, în ipoteza admiterii acțiunii principale, că își păstrează calitatea de chiriași în imobil. În motivarea cererii, pârâții reclamanți au arătat că la cumpărarea imobilului au fost de totală bună-credință, neavând nici un motiv să pună la îndoială valabilitatea titlului statului.

Judecătoria sectorului 5, prin sentința civilă nr. 4918 din 22 iunie 1999 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că în raport de valoarea litigiului, sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. După ce tribunalul și-a declinat la rândul său competența în favoarea judecătoriei iar Curtea de Apel București a pronunțat un regulator de competență, cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca instanță de fond. La data de 14 septembrie 2000 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă în cererea de chemare în garanție, a S.C. R. S.A., care ulterior, prin întâmpinare, a solicitat să se respingă acțiunea reclamanților vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 886 din 19 decembrie 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a admis acțiunea precizată și a obligat pârâții Municipiul București prin Primar General, B.C. și B.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul. A fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobil încheiat între pârâții S.C. “R.” S.A. și B.. A fost respinsă ca neîntemaiată cererea reconvențională formulată de pârâții B. Cererea de chemare în garanție a acelorași pârâți a fost admisă în parte, dispunându-se obligarea chematelor în garanție Municipiul București prin Primar General și S.C. R. S.A. la plata sumei de 60.479.798 lei reprezentând avansul și ratele achitate reactualizate plus 6.196.680 lei dobândită.

A fost respins capătul de cerere privind plata diferenței față de valoarea actuală de circulație a imobilului.

Tribunalul a reținut în esență că: - reclamanții au făcut dovada că au calitate procesuală activă, fiind singurii moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului; - dispozițiile Decretului nr. 92/1950 au fost aplicate în mod abuziv, autorii reclamanților fiind pensionari la data naționalizării iar imobilul constituia singura lor locuință; - comparându-se titlul reclamanților cu cel al pârâților persoane fizice, s-a apreciat că toate criteriile privind vechimea, proveniența și transcrierea îl indică pe cel invocat de reclamanți ca fiind preferabil; - vânzarea-cumpărarea imobilului prin contractul încheiat cu pârâții B. s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ambele părți fiind de rea-credință, astfel încât actul este lovit de nulitate absolută; - cererea de chemare în garanție este întemeiată în parte, conform prevederilor art. 1337 C. civ., pentru sumele achitate și dobânzi, nefăcându-se însă dovada că lucrările de reparații și îmbunătățire ar fi fost efectuate de către pârâții B.. Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri pârâții B.C.

și B.A., S.C. “R.” S.A. și Consiliul General al Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie prin reiterarea pozițiilor lor procesuale exprimate anterior în întâmpinari. Au susținut în esență că titlul statului este legal și că, în orice caz, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 este valabil, fiind încheiat cu bună-credință. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 434 din 18 septembrie 2001 a respins apelurile ca nefondate.

Instanța de control judiciar a reținut în principal că: - atât Consiliul General al Municipiului București cât și Municipiul București prin Primar general au calitate procesuală pasivă în cauză; - naționalizarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, autorii reclamanților fiind exceptați de la această măsură conform art. II din Decretul nr. 92/1950; - pârâții apelanți B. nu se pot prevala de buna-credință la încheierea contractului întrucât, cu minime diligențe, ar fi putut cunoaște situația juridică reală a imobilului; - în mod corect instanța de fond a stabilit că vânzătorul va fi obligat numai la restituirea prețului plătit, nu și la un eventual spor de valoare al imobilului, în raport de prevederile art. 1337 și 1340 C. civ.

și de elementele probatorii concrete ale cauzei. Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâții S.C. “R.” S.A., Consiliul General al Municipiului București prin Municipiul București, reprezentat de Primarul general, B.C. și B.A. În recursul său, pârâtul S.C. “R.” S.A. a formulat trei critici principale, circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a arătat în primul rând că prin decizie instanța de control judiciar s-a mărginit să examineze apelul numai în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, fără să observe că și în întâmpinare și prin motivele de apel acest pârât s-a referit pe larg la problema valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu soții B., argumentând și prezentând dovezi în sensul că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că părțile au fost de perfectă bună-credință.

O a doua critică se referă la împrejurarea că instanța de apel, luând în considerare clauza cuprinsă în art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare “părțile convin ca în condițiile art. 1338 C. civ. să exonereze pe vânzător pentru orice obligație privind evicțiunea decurgând din orice acțiune în revendicare ce ar urma să fie intentată de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora”, a interpretat-o în mod contradictoriu: pe de o parte a apreciat că pârâții B. au cumpărat pe proprie răspundere iar pe de altă parte le-a admis totuși cererea de chemare în garanție. În fine, al treilea motiv de recurs vizează temeiul de drept al respingerii apelului, care a fost indicat ca fiind art. 312 C. proc.

civ., text lipsit de orice aplicabilitate în acea fază procesuală. În recursul său, pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Municipiul București, reprezentat de Primarul general a criticat decizia pentru două motive de nelegalitate, susținând că: - în cauză nu Consiliul General al Municipiului București, organ deliberativ, fără personalitate juridică, ci Municipiul București reprezentat de Primarul general, are calitate procesuală pasivă; - în cererea de chemare în garanție, singurul care are calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanțelor Publice față de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 care creează fondul extrabugetar având ca sursă sumele obținute din vânzarea apartamentelor ce nu se restituie în natură.

În recursul lor pârâții B.C. și A. au criticat decizia sub trei aspecte: - titlul statului a fost valabil constituit, autorii reclamanților neîncadrându-se în nici una din excepțiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.); - recurenții pârâți au fost de perfectă bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dobândind în mod valabil, astfel încât greșit s-a respins cererea reconvențională (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.); - în mod nelegal instanțele, soluționând cererea de chemare în garanție, nu le-au acordat pârâților recurenți sporul de valoare al imobilului (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Reclamanții au formulat întâmpinare solicitând respingerea tuturor recursurilor ca nefondate.

Părțile au depus la dosarul cauzei înscrisuri potrivit prevederilor art. 305 C. proc. civ. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea reține că recursurile sunt fondate, în sensul celor ce se vor arăta în continuare. Este de reținut în primul rând, ca un aspect esențial, care a fost dezlegat în mod corect de către instanțe, că titlul statului nu poate fi considerat ca valabil, măsura naționalizării având în mod cert un caracter abuziv. Autorii reclamanților au fost funcționar și respectiv mic meseriaș, imobilul în litigiu constituia singura lor avere și era destinat locuirii împreună cu familia. Dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950 erau pe deplin aplicabile, astfel încât această critică formulată de recurenții pârâți B. nu poate fi primită.

Este de asemenea nefondat motivul de recurs formulat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București, prin Municipiul București, reprezentat de Primarul general, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive. Dispozițiile Legii Administrației Publice Locale nr. 69/1991, în vigoare la data judecării cauzei [îndeosebi art. 2, art. 4, art. 5 și art. 20 lit. g)] stabilesc fără echivoc care sunt unităile administrativ-teritoriale cu personalitate juridică – comunele, orașele (municipiile) și județele și că autoritățile publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt Consiliile locale, ca autorități deliberative și Primarii ca autorități executive. Consiliilor locale li se prevăd o serie de atribuții de administrare a domeniului public și privat al comunei ori orașului (municipiului).

Pe de altă parte, art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede, printre altele, bunurile care fac parte din domeniul public sau privat al autorității administrativ teritoriale ce pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora. În același sens, art. 12 alin. (5) din lege statuează că în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, unitățile administrativ teritoriale sunt reprezentate de consiliile județene, respectiv Consiliul General al Municipiului București sau Consiliile locale, care dau mandat scris în fiecare caz președintelui Consiliului județean sau Primarului.

În speță, coroborarea prevederilor legale menționate conduce la concluzia că în litigiile care pun în discuție dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului București, acest organ al administrației publice locale, ca autoritate deliberativă și respectiv Municipiul București ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă. De altfel, este semnificativă și împrejurarea că recursul este declarat în cauză de “Consiliul General al Municipiului București prin Municipiul București, reprezentat legal de Primarul general”, ceea ce atestă o dată în plus caracterul nefondat al criticii formulate.

Nu este lipsită de importanță nici împrejurarea că, în această problemă, doctrina și practica judiciară, inclusiv a Curții Supreme de Justiție, s-au cristalizat în sensul soluției menționate. Pe de altă parte, motivul de recurs formulat de pârâta S.C. R. S.A. vizând invocarea greșită în apel a dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., deși real, are caracter formal, această eroare neconducând la nulitatea deciziei. În ceea ce privește buna-credință a recurenților pârâți B. la cumpărarea imobilului, (motiv comun de recurs al acestora și al S.C. R. S.A.), aspect esențial pentru validitatea titlului lor în contextul în care s-a statuat că măsura naționalizării a fost abuzivă, se constată că instanțele nu au stăruit suficient, în sensul prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., pentru elucidarea tuturor chestiunilor relevante. Așa fiind, completarea probatoriilor pe acest aspect este absolut necesară. Astfel, pentru a menționa o singură problemă esențială ce va trebui lămurită, nu este stabilit dacă reclamanții au solicitat, în martie 1996 Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, restituirea imobilului în natură ori acordarea de despăgubiri și nici ce anume a hotărât această comisie. Este evident, de pildă, că dacă ei au solicitat despăgubiri, problema relei-credințe la încheierea ulterioară a contractului cu recurenții pârâți B. nici nu se mai poate pune. Or, dovezile administrate sub acest aspect nu sunt edificatoare. În dosar s-au depus copii xerox care prezintă ștersături și urme vizibile ale unor modificări grafice.

Așa fiind, Curtea va admite recursurile, va casa toate hotărârile pronunțate în cauză și va trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond care, în raport de dispozițiile art. 725 alin. 2 comb. cu art .2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., este Judecătoria sectorului 5 București. Aceeași soluție de casare cu trimitere și reluare a judecății este determinată și de aprecierea ca fondat a motivului de recurs formulat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Municipiul București, reprezentat de Primarul general, referitor la lipsa calității sale procesuale pasive în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 112/1995, se constituie la dispoziția Ministerului Finanțelor (azi Ministerul Finanțelor Publice) un fond extrabugetar având ca surse sumele obținute din vânzarea apartamentelor ce nu se restituie în natură, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor, inclusiv penalități virate pentru nevărsarea în termen a sumelor obținute din vânzarea apartamentelor. Unitățile specializate care evaluează și vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995 au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1% și să vireze în termen de 3 zile lucrătoare în contul deschis la Trezoreria statului din localitatea unde își are sediul unitatea vânzătoare sau în contul deschis la unitățile BCR, după caz.

Rezultă deci că nici C.G.M.B. prin Municipiul București, reprezentat de Primar general și nici S.C. “R.” S.A. nu au calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanție. Tot în legătură cu soluționarea cererii de chemare în garanție sunt întemeiate criticile formulate de pârâții recurenți S.C. “R.” S.A. și soții B. În mod corect instanțele, chiar dacă nu au afirmat-o expres, au considerat nulă, în sensul prevederilor art. 1339 C. civ., clauza exoneratoare de răspundere pentru vânzător, cuprinsă în art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare a imobilului. Este evident că, în speță, evicțiunea, dacă s-ar produce (în raport de soluțiile date în acțiunea principală și în cererea reconvențională), ar rezulta “dintr-un fapt personal” al vânzătorului, astfel încât clauza exoneratoare de răspundere este nulă.

Așa fiind, instanțele aveau obligația să soluționeze integral cererea de chemare în garanție și nu să respingă, cu o motivare neconvingătoare, solicitarea referitoare la sporul de valoare al imobilului, ca și cea privind contravaloarea lucrărilor de îmbunătățiri și reparații, despre care s-a afirmat doar că nu rezultă că ar fi fost efectuate de către pârâții B. Toate aceste deficiențe ale hotărârilor impun, așa cum s-a arătat în mod detaliat, casarea lor și reluarea judecății în fond. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții S.C. R.T S.A., Primăria Municipiului București prin Primar General și B.C. și B.A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 18 septembrie 2001 a Curții de Apel București secția a IV-a civilă. Casează decizia nr. 886 din 19 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și sentința civilă nr. 4918 din 22 iunie 1999 a Judecătoriei sector 5 și trimite cauza spre rejudecare la această din urmă instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2003.