ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2029/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 16 decembrie 1997, reclamanții T.G.C. și T.M.P. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și S.C. H.N. S.A. București, cerând ca aceștia să fie obligați a le lăsa în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în București, trecut fără titlu în proprietatea statului. La 11 noiembrie 1998, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că au chemat în judecată și pe pârâtele M.O., S.E. și W.C., pentru ca, în contradictoriu cu toți pârâții, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu S.C.

H.N. S.A. București. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul revendicat, care a constituit o singură unitate locativă, inițial a aparținut bunicului lor, T.G., care l-a vândut, cu act autentic, fiului său T.V. iar acesta, la rându-i l-a înstrăinat S.C. C.L.I. care, ulterior l-a vândut numitei T.G.M.– mătușa lor. Au mai arătat că, după decesul G.M.T., la data de 5 iunie 1945, întreaga masă succesorală a revenit, în cote egale, fraților, T.M. și C.M.(născută T.), după decesul cărora au rămas, ca moștenitori, reclamanții. În sfârșit, reclamanții au mai susținut că imobilul revendicat a fost greșit naționalizat întrucât autorii lor erau exceptați de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950 (T.M.

fiind avocat iar C.M.N. casnică). În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 și art. 973 din C. civ. Tribunalul București, secția a III-a civilă, investit cu soluționarea pricinii prin declinare de competență, prin sentința nr. 992 din 16 septembrie 1999, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 125 din 15 martie 2000, a admis apelul pârâților M.E.O.A., S.E. și W.C. și a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea reclamanților. Prin aceeași decizie, a fost respins, ca nemotivat, apelul pârâtei Primăria Municipiului București. Această decizie pronunțată în apel a fost casată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, în recursul reclamanților, prin decizia nr. 5436 din 28 noiembrie 2001, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Pornind de la constatarea că, în cauză s-a dovedit că, la data naționalizării, erau doi coproprietari, fiecare având câte o cotă indiviză de ½ și că imobilul a fost naționalizat pe numele unuia dintre coproprietari și că autorii reclamanților (avocat, respectiv casnică) erau exceptați de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950, instanța supremă, prin decizia de casare, a îndrumat instanța de apel ca, în rejudecare, să analizeze „dacă nerespectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevărații proprietari de la data naționalizării și încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950 conferă un caracter legal măsurii de naționalizare și dacă un astfel de titlu emis cu încălcarea legii poate fi considerat valabil”.

O altă îndrumare prevăzută în decizia de casare privește examinarea susținerii reclamanților referitoare la neopozabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de S.C. H.N. S.A. cu pârâții întrucât, nefiind încheiate în formă autentică, nu au efect translativ de proprietate. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 153 din 4 aprilie 2002, îndreptată prin încheierea din 7 iunie 2002, a admis apelul pârâtelor M.E.O.A., S.E. și C.H. și a schimbat în tot sentința tribunalului în sensul respingerii acțiunii reclamanților – astfel cum a fost precizată la 16 noiembrie 1998. Prin aceeași decizie, apelul pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, a fost respins ca nemotivat.

Împotriva acestei decizii, pronunțată de instanța de apel, au declarat recurs reclamanții T.G.C. și T.M.P., susținând, prin șapte motive, încadrate în prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10, C. proc. civ., că este nelegală și netemeinică. Motivele invocate de recurenți vizează: 1. încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 315 pct. 1 din C. proc. civ., recurenții susținând că nu au fost avute în vedere îndrumările din decizia de casare a Curții Supreme de Justiție (art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.); 2. încălcarea dispozițiilor art. 315 pct. 1 C. proc. civ. cu privire la stabilirea întinderii drepturilor de proprietate ale autorilor și interpretarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950 (art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ.); 3. încălcarea aceluiași articol nr. 315 pct. 1 C. proc. civ., reclamanții susținând că, actele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți cu proprietarul aparent, datorită lipsei caracterului autentic al acestora, nu le sunt opozabile (art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.); 4. greșita invocare a art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, care nu erau incidente în speță (art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.); 5. reiterarea motivului 4 în sensul că reclamanții nu erau obligați să ceară restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.); 6. interpretarea greșită a sensului vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, reclamanții susținând că, în speță, nu poate fi vorba de bună credință în cazul imobilelor luate fără titlu legal (art. 304 pct. 8 din C. proc.

civ.); 7. nepronunțarea de către instanță cu privire la dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, mai precis, reclamanții susținând că aceasta nu s-a pronunțat asupra calității de succesor al tatălui reclamanților – T.M. (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.). O critică specială vizează faptul că instanța, în loc să treacă, în dispozitivul deciziei, pe pârâta C.H., a trecut W.C. care a decedat în timpul procesului, succedată de fiica sa C.H. Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate. Prin considerentele deciziei de casare, Curtea Supremă de Justiție a reținut că, la data naționalizării, existau doi coproprietari, fiecare având câte o cotă indiviză de ½ și că imobilul din litigiu a fost naționalizat numai pe numele unuia dintre coproprietari, ambii autori ai reclamanților – T.M.– avocat și C.M.N.

(fostă N. ) casnică, fiind exceptați de la naționalizare prin art. II al Decretului nr. 92/1950. Fără îndoială, instanța de apel, în rejudecare, a confirmat, sub acest aspect, cele reținute de Curtea Supremă de Justiție. Pornind de la greșita naționalizare a imobilului, în rejudecare, instanța de apel a analizat ansamblul probator administrat raportat la criticile invocate de către pârâții-apelanți și a reținut că, indiferent de modul în care imobilul a trecut în patrimoniul statului, se impun verificări spre a se putea conchide dacă actele de vânzare-cumpărare privitoare la imobil au fost încheiate cu respectarea prevederilor art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995 și cu bună credință.

În această privință, instanța de apel a reținut în mod corect, pe baza probelor din dosar, că reclamanții nu și-au manifestat intenția de a revendica imobilul din litigiu înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 și nici nu s-au conformat dispozițiilor acestei legi de a solicita restituirea pe cale administrativă. Cererea pentru despăgubiri, adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, formulată de reclamanți la 25 iulie 1996 confirmă opțiunea acestora referitor la reparația pentru abuzul comis în 1950 și implicit motivarea instanței de apel sub acest aspect. Acțiunea în justiție a fost introdusă la data de 16 decembrie 1997, deci la aproape un an după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanții neaducând la cunoștința chiriașilor imobilului intenția lor de a-l revendica, cu atât mai mult cu cât aceștia cunoșteau că proprietara imobilului este C.N., care figura în fișele de închiriere, în calitate de proprietar exclusiv.

Reținând valabilitatea titlurilor pârâților, instanța a procedat corect, fiind de principiu că buna credință la încheierea unui contract exclude sancțiunea nulității acestuia – chiar dacă privește un imobil preluat de stat fără titlu. În speță, se constată că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, apartamentele nu erau deținute de foștii proprietari și nici nu erau libere, astfel că pârâții, în calitate de chiriași, au avut un drept de preemțiune și vocația de a le cumpăra, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995. De asemenea, apartamentele nu erau exceptate de la vânzare, conform art. 10 din Legea nr. 112/1995. Prin urmare, în raport de cele arătate mai sus, actele translative de proprietate au fost perfectate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor.

Având de soluționat două capete de cerere – revendicarea și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995, cu proprietarul aparent, instanța nu putea ignora dispozițiile acestei din urmă legi. Respingând capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, deci menținând valabilitatea acestora, în mod corect a fost respins și capătul de cerere privitor la revendicare deoarece: în dosar s-a dovedit că, la data încheierii menționatelor contracte, statul avea aparența că este proprietar al imobilului, ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950; o lege specială permitea cumpărarea, de către chiriași, a apartamentelor în condiții strict reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995; nici o hotărâre judecătorească, potrivnică acestei aparențe de legalitate a titlului statului - , nu fusese pronunțată; prin nici o probă nu s-a răsturnat prezumția de bună credință a posesorilor pârâți.

Ca atare, în speță, fiind întrunite cerințele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este respingerea acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorilor dobânditori de la proprietarul aparent. Desigur, în raporturile dintre proprietarul aparent și adevăratul proprietar este loc de desocotire. În litigiul de față însă, instanța nu a fost investită cu o cerere având un asemenea obiect. În ce privește susținerea reclamanților potrivit căreia actele de vânzare-cumpărare eschivate de pârâți, nefiind în formă autentică, nu le-ar fi opozabile, instanța de apel, în rejudecare, conformându-se îndrumării – și sub acest aspect – din decizia de casare, a verificat această apărare și a reținut corect că cele trei contracte au fost încheiate în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995; ele au fost transcrise în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, astfel că sunt opozabile erga omnes.

Caracterul autentic al contractelor de vânzare-cumpărare este conferit de Legea nr. 112/1995. De altfel, în cuprinsul contractelor, la pct.8, alin.6 se prevede că „executarea silită se va face în baza prezentului contract, care are valoare de înscris autentic și constituie titlu executoriu”. În sfârșit, mai este de arătat că decizia instanței de apel a fost îndreptată prin încheierea din 7 iunie 2002, în sensul că, în dispozitivul acesteia s-a trecut corect, în calitate de apelantă-pârâtă, C.H., în loc de W.C. (decedată), cum din eroare se inserase. Un ultim aspect, care formează obiect de critică în cadrul motivului 7 de recurs, pretinsa nepronunțare de către instanță cu privire la calitatea de succesor a tatălui reclamanților, anume T.M., se reține a fi de asemenea nefondat.

Actele pretinse de recurenți că nu ar fi fost avute în vedere de instanță nu au existat la dosar, ci au fost depuse în dosarul de față. Dar, nedepunerea acestor acte în fazele anterioare este imputabilă reclamanților și oricum acestea, din care rezultă că asupra imobilului a mai existat și un alt proprietar – T.C. nu erau de natură să schimbe soluția din speță (acțiunea s-ar fi respins ca inadmisibilă). În raport de considerentele prezentate mai sus, recursul declarat în cauză de către reclamanți este nefondat sub toate aspectele, astfel că urmează să fie respins ca atare, decizia instanței de apel fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții T.G. și T.M.P. împotriva deciziei nr. 153 din 4 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2003.